Un omagiu juvenil adus poetului nepereche: „GENIUL” de Marcel de la Roman ( Marcel Alfred Meiltz)

Alfred Meiltz

GENIUL

Scânteia creatoare zămisleşte

A geniului titanice gândiri !

Pe olimpiana-i frunte străluceşte

LUCEAFĂRUL. În pieptu-i clocoteşte

Ca lava din vulcan a lui simţiri !

Către Ideal deschide-a zării poartă,

Ţintind perfecţia  s-o întruchipeze

Şi reuşi, cu geniu-i, să creeze,

Nepieritoare, opera de artă.

Dar până sus, Vai ! ce spinoasă cale

A fost sortit să urce ani-de arândul

Cu câtă  ură, cei rămaşi în vale,

L-au zărit pe culme şi câtă jale

I-a otrăvit şi inima şi gândul

În largu-i suflet strânge tot amarul

Şi jalea celor care-l prigoneşte

De-a lor nimicnicie, trist zămisleşte

Şi-şi poartă crucea, îndurând calvarul !

Dispreţuind onoruri şi palate

Şi aurul la care toţi se-nchină,

Se-nchide-n Eu-i, ca într-o cetate

Şi ca un far revarsă peste toate

A tot cuprinzătoarea sa lumină.

” Ieşit din cerul vostru strâmt” se-avântă

În sferele eterice, senine.

Sonor vibrează lira-i, care cântă,

Ce e Frumos, ce-i Adevăr, ce-i Bine

Pe firmament se – aprinde o făclie

” Luceafăr blând „, sclipind de strălucire.

E-al său tezaur sfânt de Poezie,

E-a geniului său rază, veşnic vie,

E nimbul ce-l consacră-n nemurire !

Cuvânt desluşitor

Am în faţa ochilor o pagină de jurnal adolescentin, purtând patina vremii. Este doar una dintre poeziile pline de fervoare şi inocenţă, scrise de un autor  interesant, care semna odinioară cu numele ” Marcel de la Roman”. Este vorba de Marcel Alfred Meiltz, un romaşcan cunoscut  contemporanilor săi, de care însă nici un istoric  literar din zilele noastre nu are măcar habar de existenţa sa. Un Poet cu talent şi har liric, care însă nu a îndrăznit niciodată să îşi publice creaţiile literare. La vârsta marilor idealuri, când orice tânăr se visează poet, Marcel Alfred Meiltz dedica lui Eminescu o poezie emoţionantă, mocnind de patimă şi tumult cu greu reprimat. Trecuseră doar trei decenii de la moartea Luceafărului, dar razele sale începeau deja să stârnească imaginaţia înflăcărată a tinerilor. Judecata lor sinceră şi nepărtinitoare arunca un stigmat plin de reproş la adresa unei deziluzionante realităţi: Eminescu este perceput drept un sacrificiu expiator al tuturor păcatelor lumii în care a trăit. Dincolo de savantele explicaţii ale criticilor, editorilor şi exegeţilor operei lui Eminescu, avem in paginile acestui jurnal dovada unui alt mod de receptare, neoficial, intim şi discret, al tragediei eminesciene. Poemul lui Marcel Alfred Meiltz nu este nici strigăt disperat şi strident, nici tânguire de  molatece regrete. E mai mult decât şi-a propus să fie: o confesiune profundă şi lucidă, acidă şi sarcastică, în ton cu suferinţele nespuse ale Poetului. Doamna Rodica Meiltz – Tharin, căruia îi mulţumesc din suflet pentru că mi-a permis să prezint acest poem publicului din zilele noastre, ne oferă câteva detalii interesante despre bunicul domniei sale:

” Este născut la Roman, din părinţi de origine franceză (Didier Meiltz, care avea 69 de ani, si Angelique Prat, care avea 29 de ani la naşterea bunicului meu). Didier Meiltz,  venise în Romania, fiind numit consul al Franţei la Roman. A fost unul dintre cofondatorii liceului de băieţi din Roman, director şi profesor de franceză. La rândul ei, Angelique Prat a creat un pension de fete tot la Roman.Cu toate că erau de origine  franceză (straină), aceştia erau îndrăgostiţi de cultura română, de scriitorii şi poeţii de atunci, dragoste însuflată şi copiilor lor. Bunicul meu a scris foarte multe poezii dar nu au fost niciodată publicate… Am moştenit caietele sale şi cele mai teribile sunt caietele de amintiri şi jurnalul său personal… Spun teribile fiindcă mi-am dat seama de schimbările petrecute în România de când s-a născut până în 1968, când a decedat… Nici pentru el viaţa nu a fost uşoară…. A pierdut scumpa sa soţie ( bunica mea) la 24 de ani! Nu a fost niciodată consolat. Recăsătorit cu sora fostei soţii, nu a încetat să scrie versuri dăruite EI. Mi se rupe sufletul când citesc rândurile lui….”

Subliniez, aceste versuri nu au fost scrise pentru marele public, de aceea sunt cu mult mai valoroase, fiindcă sunt oglinda vie a unei generaţii care l-a iubit cum nimeni alta pe Eminescu ( a se compara cu nivelul de receptare a imaginii poetului în rândurile generaţiei ” fast food” din zilele noastre.)

Sunt mărturii palpabile ale unei mari iubiri, ale unei sincere şi devotate admiraţii faţă de geniul literaturii române. Îţi mulţumesc, ţie, Marcel Alfred Meiltz, aflat acolo în ceruri, şi mai ales ţie, Rodica, pentru gestul de a păstra aceste poezii de nepreţuit.

Dan Toma Dulciu

28.04.2013

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s