Rotacismul – o teorie controversată

Pagină

“ROTACISMUL” – fenomen fonetic

sau  regulă ortografică ?

 

 

 

 

 

 

În jurul unei teorii controversate

 

 

În acest studiu, vom analiza unele chestiuni referitoare la “rotacismul” primelor monumente ale limbii române ( „Codicele Voroneţean” 1, „Psaltirea Scheiană” 2, „Psaltirea Voroneţeană” 3, „Psaltirea Hurmuzachi” 4, „Glosele Bogdan” 5, „Palia de la Orăştie” 6, „Pravila lui Lucaci” 7  ş.a) şi vom încerca să demonstrăm  că aşa –  numitul „rotacism” reprezintă o particularitate grafică şi nu un fenomen fonetic, fiind rezultatul unei cutume locale de scriere (“usus loci”), cu funcţia de a individualiza o anume şcoală de scribi în raport cu celelalte centre de instruire a copiştilor .

Înainte de a înfăţişa argumentele ce vin în sprijinul acestei ipoteze, prezentăm, în mod succint, unele aspecte teoretice ale problemei enunţate.

Se ştie că slavona a fost limbă de cultură în toate provinciile româneşti (Moldova, Ţara Românească şi Transilvania). Această limbă a fost utilizată în biserică dar şi în administraţie (mai puţin în Transilvania).

Slavona românească are la bază caracteristicile mediobulgarei, cu vizibile influenţe româneşti, ruseşti şi ruso-ucrainiene. Treptat, dar cu consecvenţă, poziţiile slavonei au fost ocupate de limba română.

Cele mai vechi texte în limba română au fost redactate în chirilică. Acestei scrieri i-au fost aduse adaptări speciale, capabile a reda sunetele specifice limbii române, fapt ce a generat evidente particularităţi grafice dar şi ortografice. Prin tradiţie, chirilica a fost deschisă inovaţiilor de ordin grafic, conforme cu fonetismul unei anumite limbi. În acest sens, a se vedea, de exemplu, prezenţa grafemelor Ш,Ч, ş.a. pentru fonemele specifice limbii slave , ori grafemul Î, pentru limba română.

Prin urmare, exista posibilitatea de a modifica forma literelor chirilice, de a le folosi în mod diversificat. Ca rezultat al acestei situaţii, numeroase texte redactate în chirilică prezintă notaţii capricioase, grafii inconsecvente, alternanţe grafice, lipsite, aparent, de orice logică, care nu respectă, formal, regulile de scriere. Aceasta a făcut ca, în acelaşi text, un cuvânt să fie redat în mai multe variante ortografice. Desigur, variabilitatea grafică amintită poate fi şi rezultatul activităţii unor dieci neglijenţi, leneşi, mai puţin instruiţi, ori o consecinţă a deformării involuntare a literelor şi cuvintelor originare, prin copiere repetată.

Perpetuarea erorilor, de la un copist la altul, precum şi multiplicarea textelor conţinând abateri de la scrierea standard este un fenomen caracteristic textelor cu conţinut religios major. Copiştii respectau cu sfinţenie regula „Literei de Evanghelie”, conform căreia, copiştii nu puteau să îndrepte, rectifice sau modifice nici măcar o literă din Evanghelie sau din Sfintele Scripturi, chiar dacă descopereau o greşeală flagrantă de transcriere. Litera, fie şi greşită, trebuia păstrată aşa cum era în textul original !

Tot astfel, o eroare de traducere, comisă de primii tâlcuitori ai Bibliei în româneşte – „pământul făgăduinţei”, în loc de ” pământul făgăduit” (Canaan)- a fost preluată ca atare de generaţiile ce au urmat, datorită aceleiaşi reguli conservatoare.

Cu toate acestea, grafiile eronate, alternative sau rezultat al interdicţiei de a modifica textele considerate sfinte nu constituie o caracteristică generalizată, ci numai un fenomen accidental.

Fără îndoială, în urmă cu 5-6 secole, nu erau cunoscute îndeajuns de bine legile fonetice ale unei limbi sau dialect, în asemenea măsură încât să se prescrie reguli sau convenţii ortografice obligatorii pentru toţi cei ce foloseau arta scrisului, norme cărora să li se conformeze toţi scriptorii, indiferent de locul unde se aflau.

În opinia noastră, abaterile de la normal nu se datorează, exclusiv, superficialităţii scriptorilor de documente ci, mai degrabă, existenţei unei tradiţii grafice locale, ori unei maniere de scriere specifice unei anumite şcoli de copişti. Nerespectarea uzului grafic dominant, ori utilizarea, în paralel, a uzului grafic tradiţional, alternând cu particularităţile grafice locale, au avut ca rezultat grafiile alternante.

Specialiştii au demonstrat că variabilitatea existentă în grafia textelor rotacizante nu este justificată de respectarea unor reguli fonetice , ci rezultă din aplicarea unor procedee, maniere sau uzuri grafice fără valoare fonetică. Astfel, în majoritatea textelor din sec. XIV-XV, ierurile aveau un rol pur ortografic. În concluzie, “U” final este un “fapt de grafie”, el neredând realitatea fonetică.

 

 

 

 

“Rotacismul” vechilor scrieri româneşti nu este un fenomen fonetic  !

 

Definiţiile privitoare la “rotacism” sunt consecvente în a-l defini drept un „fenomen fonetic”.

 În “Dicţionarul Limbii Române Moderne”, Editura Academiei, Ediţia 1958, “rotacismul “ este  un fenomen fonetic, constând în transformarea unei consoane în R. În limba română, “rotacismul” este un fenomen dialectal, constând în transformarea lui N intervocalic în R„.

Micul Dicţionar Enciclopedic”, Ediţia 1972, prezintă următoarea definiţie: „Rotacism- fenomen fonetic, care constă în transformarea unei consoane intervocalice în R. Ex: trecerea lui S în R  în latina arhaică. În limba română: transformarea lui N intervocalic în R, în cuvintele moştenite din latină (ex: bire pentru bine)”.

În lingvistica franceză, „rotacismul” are o altă semnificaţie: conform „Petit LAROUSSE illustré” (Ed.1977) „rotacismul” este definit ca fiind „emploi frequent ou prononciation vicieuse de la lettre R (en gr. RHO)”. După cum se observă, filologii francezi nu consideră „rotacismul” ca fiind o transformare a sunetului N în R, ci folosirea frecventă sau pronunţia defectuoasă a literei R. Cu alte cuvinte, „rotacismul” este o chestiune de pronunţie a unei litere (de fapt sunet) şi nicidecum de înlocuire a ei cu o alta.

Noi considerăm că “rotacismul” existent în textele primelor monumente ale limbii române literare nu este un fenomen fonetic ci reprezintă o particularitate de scriere , rezultat al unei „ inovaţii grafice”.

În sprijinul acestei ipoteze, supunem atenţiei cititorului următoarele considerente:

I. În prezent, nu cunoaştem pronunţia utilizată de vorbitorii de limbă română, în secolele XV-XVI. Nu avem, din păcate, nici o dovadă că autorii, traducătorii ori copiştii acestor documente atât de importante ale culturii noastre vorbeau în mod uzual cu “rotacism”. Singurele dovezi ale “rotacismului” rezultă din documente scrise. Or, de regulă, în orice limbă există diferenţe între pronunţia unui cuvânt şi expresia lui grafică. Altfel spus, realitatea fonetică nu este aceeaşi cu reprezentarea sa grafică. Puşi în faţa acestei anomii lingvistice, gramaticieniii sunt obligaţi să stabilească reguli de pronunţie. Acestea sunt singurele în măsură să arate ce relaţie există între fonetismul unei limbi şi grafismul ei.

Pentru limba română, nu avem nici fel de dovezi privind existenţa unui “Îndreptar” de pronunţie, datând din perioada în care au fost redactate aceste documente. Prin urmare, concluzia privind existenţa “rotacismului”, ca fenomen fonetic, în textele amintite, este dedus pe cale de conjectură.

II “Rotacismul” este atestat în primele monumente ale limbii române literare, precum şi în unele texte din Maramureş, Bistriţa, Câmpulung, Moldoviţa, Voroneţ, Rădăuţi.

Cum se explică, însă, faptul că în alte documente, din aceeaşi perioadă şi din aceeaşi zonă, nu există “rotacism” ?

Totodată, trezeşte un mare semn de întrebare existenţa unui lot mare de texte, netraduse, fără “rotacism”, provenind din aceeaşi zonă şi atribuite, de asemenea, sec. XVI.

Constatând lipsa “rotacismului” în unele texte provenind din sudul Ardealului, Banat, Oltenia şi Ţara Românească, datând din veacul al XVI-lea, Al. Rosetti concluziona că “rotacismul”- această “inovaţie fonetică”- era ignorat în cea mai mare parte a teritoriului lingvistic daco-român.

Referitor la această aserţiune, care nu elucidează, în esenţă, chestiunea ci o expediază, în două cuvinte (“inovaţie fonetică”), în domeniul derizoriului, subliniem un inconvenient al explicaţiei eminentului nostru lingvist.

Un fenomen fonetic nu poate fi “inventat”. El se naşte, evoluează, se transformă sau dispare, în concordanţă cu anumite legi fonetice ale limbii.

Chiar dacă am accepta teza savantului român, schimbarea lui N intervocalic în R nu este efectul unei evoluţii fireşti, consecvente, a limbii române, nu este consecinţa acţiunii unei legi fonetice.

De aceea, nu putem fi de acord cu ideea conform căreia modificările de pronunţie sunt rezultatul unei “inovaţii ” voluntare.

Comparativ cu domeniul foneticii, în scriere sunt acceptate   „inovaţiile grafice”, ca rezultat al unei convenţii de scriere, al unei reguli ortografice. Astfel, chiar în zilele noastre, am asistat la o spectaculoasă schimbare a manierii de redare grafică a sunetului [Î]. Acesta apare, când sub forma literei „Δ, când sub forma literei „”. Este evident că, în interval de câteva decenii, vorbitorii limbii române nu şi-au modificat pronunţia; regulile de scris – da!

III Al. Rosetti sesiza, de asemenea, următoarea inexplicabilă anomalie: în textele scrise din Maramureşul de Nord, de la Rădăuţi, Câmpulung, redactate la sfârşitul secolului al XVI-lea sau la începutul celui următor, vom întâlni unul şi acelaşi cuvânt notat când cu N, când cu R. Observând  această situaţie contradictorie, savantul credea că alternanţa menţionată este rezultatul unei “duble pronunţii” în regiunea rotacizantă.

Opinăm că această “anomalie” îşi găseşte o explicaţie plauzibilă dacă vom considera “rotacismul” drept un fapt de scriere şi nu de pronunţie. Este posibil ca anumite părţi din manuscrisele amintite să fi fost opera unor scriptori care au lucrat în mod independent şi ale căror obişnuinţe grafice sau ortografice să nu fi fost unitare deoarece aparţineau unor şcoli de copişti diferite. În sprijinul ipotezei noastre aducem chiar observaţiile făcute de Candrea asupra acestei chestiuni în „Prefaţa” la “Psaltirea Scheiană”:

“La prima vedere, se constată trei părţi distincte, diferind între ele. Primul copist A, se vede că a scris p. 1-19. Al doilea copist, B, a continuat scrisul până în josul paginii 196. Al treilea copist, C, scrie restul textului. Copistul C vorbea o limbă deosebită de a manuscrisului originar şi se poate chiar să nu fi fost român.”

Prin urmare, un cuvânt putea fi redat de un copist într-o anumită manieră grafică, în timp ce, acelaşi cuvânt, înregistrat pe hârtie de un alt copist, să fie scris în chip diferit .

Nu ştim dacă în graiul unui vorbitor din secolul al XVI-lea un anumit cuvânt avea o dublă pronunţie, dar putem afirma cu siguranţă că a existat o dublă sau chiar triplă manieră de redare grafică a literelor aceluiaşi cuvânt în manuscrisele provenind din epoca respectivă.

IV O altă nedumerire care apare în legătură cu “rotacismul” este următoarea: De ce acest “fenomen fonetic” a dispărut atât de repede din uzul celor consideraţi a fi vorbit cu “rotacism” ?

Savantul Rosetti a oferit următorul răspuns: dispariţia “rotacismului” se datorează faptului că el a constituit o piedică în relaţiile dintre locuitorii regiunilor rotacizante şi restul celorlalte regiuni. Astfel, spune savantul lingvist, dispărând din limba vorbită, “rotacismul” nu a mai fi putut fi menţinut nici în cea scrisă.

Această explicaţie nu poate fi acceptată deoarece ar rezulta că particularităţile lingvistice ar genera o izolare a vorbitorilor având graiuri diferite.

Nu credem că bănăţenii ar fi dispuşi să renunţe la particularităţile lor dialectale, care diferă evident de cele ale graiului oltenesc, din cauza dificultăţilor ce le-ar crea, în relaţiile reciproce, existenţa unor graiuri diferite. Credem că un sunet, fie el „N” sau „R”, nu poate separa vorbitorii de limbă română, dar nici nu-i poate obliga să renunţa la fonetismul propriu.

V Acelaşi lingvist observa cu mirare faptul că scrisorile particulare, contemporane cu textele rotacizante, “ignoră rotacismul”.

În opinia noastră, cauza acestei situaţii este următoarea: Scrierea “domestică”, practicată de particulari, redă pronunţia fonetică, în timp ce scrierile rotacizante (în marea lor majoritate scrieri religioase), emanând de la scriptori profesionişti, redau “moda grafică”, încetăţenită într-o anumită epocă sau pe un anumit teritoriu, ori rezultate ale unei maniere de scriere, specifice unei anumite şcoli de copişti.

 

 

 

Misterul „pseudo-grafemului R”

 

Cei ce au studiat vechile scrieri româneşti au observat că grafemul R, prezent în textele rotacizante, apare în diferite variante grafice.

Al. Rosetti consideră că diversele notaţii grafice nu fac decât să redea grafic sunetul “r” (“r” apical vibrant), din părţile maramureşene.

Ţinând cont de varietatea semnelor grafice cărora, la o lectură “a posteriori”, li s-a atribuit valoarea sunetului “r”, este mai corect să utilizăm sintagma “pseudo-grafemul R”.

Astfel, în „Glosele Bogdan”, „Palia de la Orăştie”, „Pravila lui Lucaci”, „Psaltirea Hurmuzaki”, acest semn este redat prin  ρρ

În „Psaltirea Scheiană”, „Psaltirea Voroneţeană”, „Codicele Voroneţean”, „Manuscrisul popii Bratu”, apare sub forma б , σ

Grafemul corespunzător literei R este redat de semnul ъ în „Apostolul Slavoromân”.

El mai apare, în „Psaltirea Hurmuzaki”, şi sub forma ς

Ipotezele avansate de către lingviştii noştri privind originea ”pseudo-grafemului R” arată o evidentă divergenţă de opinii. Iată câteva exemple:

a)     “Variantă a lui R glagolitic”: Bărbulescu, I. “Curentele…..”7, p. 124); Rosetti Al. “Istoria Limbii Române”, Vol. IV, V, VI, Bucureşti, 1966, p. 154;

b)    “O alterare a lui R latin în textele medievale”: Iorga, N., “Istoria Literaturii Religioase”8, p. 40 ;

c)     “O creaţie românească”: Candrea, “Psaltirea Scheiană”, I, p. CXVIII;

d)    “O variantă a lui ρ culcat pe rând”; (Bărbulescu, I., “Filologia românească şi direcţia noastră filologică”, în Arhiva, 30, 1923, nr. 1, p. 23.

Considerăm că “pseudo-grafemul R” nu reproduce o realitate fonetică ci corespunde unei obişnuinţe ortografice temporare, aşa cum se întâmplă şi în cazul altor litere, grafiate în diverse maniere.

După cum se ştie, potrivit tradiţiei, alfabetul inventat de Chiril, nu este identic cu acela numit astăzi “alfabetul chirilic”. În realitate, Chiril a inventat un alfabet bazat pe scrierea minusculă greacă din secolul al

IX-lea la care, pentru fonemele specifice limbii slavone, a adăugat şi unele semne grafice de origine orientală ( cf. Em.Vârtosu, “Paleografia româno – chirilică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 20).

Alfabetul inventat iniţial este, de fapt, alfabetul glagolitic iar alfabetul chirilic propriu-zis a fost creat de unul dintre urmaşii săi. Acesta s-a bazat, în cea mai mare parte, pe scrierea capitală greacă (idem, op. cit. p. 21).

O explicaţie a înlocuirii grafemului „N” cu grafemul „R” ar putea fi următoarea: Ştim că litera N, în greceşte NI ( ν ), ocupă poziţia a 13-a în alfabetul grec. Este posibil ca, din motive ce ţin de o mistică bizantină obscură, dar care a fost respectată scrupulos de către scriptorii documentelor, litera N să fie înlocuită cu litera R , în greceşte RO (ρ), sau chiar cu litera imediat următoare lui RO , şi anume SIGMA (ς). (Deci litera de pe poziţia a 13-a a alfabetului a fost înlocuită cu literele de pe poziţiile 17 şi 18).

De aceea, considerăm că litera N, în poziţie intervocalică, deşi este redată prin “ pseudo – grafemul R”, păstrează valoarea fonetică proprie.

 

Literele glagolitice si prezenţa lor în textele rotacizante

 

Iată o chestiune asupra căreia s-a trecut cu uşurinţă! Cum se justifică faptul că, în majoritatea textelor rotacizante, apar grafeme specifice scrierii glagolitice, ba chiar şi semne ale alfabetului grecesc. ? Să fie, oare, tot o chestiune de fonetică ?

Alfabetul pe care îl denumim astăzi “glagolitic” este compus din 38 de semne, (ulterior 40). Acest alfabet s-a dezvoltat în două direcţii: glagoliticul cu duct rotund (alfabet întrebuinţat iniţial de bulgari) şi glagoliticul cu duct colţos, pătrat (alfabet folosit mult timp de croaţi).

În ceea ce priveşte folosirea acestor alfabete, N. Durnovo (1929) făcea următoarea interesantă observaţie:

“ Amândouă alfabetele puteau fi inventate de Chiril, dubla lor prezenţă, concomitentă sau cvasiconcomitentă fiind în directă legătură cu cele două aspecte ale scrierii greceşti pentru cărţile solemne…… deci un fel de alfabet liturgic, iar întrebuinţarea alfabetului chirilic ar fi fost rezervată pentru nevoile de toate zilele, aşa cum este cazul cu minuscula greacă.”

În legătură cu acest aspect, Em. Vârtosu  sublinia: “Ipoteza este interesantă, dar trebuie dovedită” (op. cit. p. 20).

Bulgarii au preferat scrierea chirilică celei glagolitice, deoarece chirilica semăna cu scrierea greacă practicată în Bizanţ.

Semnele glagolitice prezente în „Psaltirea Scheiană”, în „Antologhionul Protopsaltului Eustatie de la Putna” (1511), sau în „Inscripţiile de la Basarabi” (sec. X), fac parte din scrierea glagolitică cu duct rotund, caracteristică glagoliticii bulgăreşti.

Unii cercetători români au încercat să explice prezenţa grafemului „R” glagolitic, în diversele lui variante, atât în textele rotacizante cât şi în două manuscrise din sudul Transilvaniei („Apostol” şi „Manuscrisul Popa Bratu”), subliniind că : “adoptarea acestei litere în scrierea chirilică în limba română aparţine unui mediu cultural religios care avea cunoştinţă de scrierea glagolitică (cf. Gheţie, Mareş, „Originile…” 9, p. 161) ori aceasta este un “reflex al propagandei catolice exercitate prin misionari franciscani sau dominicani, ori prin cei polonezi”. (cf. I. Bărbulescu, “Curentele….”, p. 131-135 ).

Totuşi, Gheţie, Mareş (op. cit. p. 162) combat teoria influenţei catolice deoarece “nu pot fi probate legăturile dintre misionarii catolici din Moldova şi călugării croaţi de la Mânăstirile Emans din Cehia  sau Klepecz din Polonia“.

În esenţă, cei ce s-au ocupat de aceste chestiuni sunt unanimi în a aprecia că există o incontestabilă legătură între obişnuinţa de a scrie cu grafeme glagolitice şi anumite medii bisericeşti, legătură care nu poate fi decât rezultatul unei influenţe culturale.

 

 

Scrierea Criptografică

 

 

 

În textul „Psaltirii Scheiene”, precum şi în cuprinsul „Antologhionului lui Eustatie Protopsaltul Putnei” 10 (1511) apar criptograme.

Să fie, din nou, întâmplător faptul că, atât în textul „Psaltirii Scheiene” cât şi în cel al “Antologhionului….”, apar criptograme, alfabete glagolitice, litere greceşti, precum şi maniera de scriere legată – “Scripta Continua” ? Evident, aceste prezenţe au o anumită raţiune.

În opinia noastră, prezenţa “pseudo-grafemului R” în primele monumente ale limbii române literare este rezultatul unei deprinderi de ordin pur ortografic, căpătate de copişti în anumite medii religioase, sau în şcolile de scribi. De aceea, identificarea mediului cultural religios, căruia îi este specifică un anume tip de scriere slavonă (cu particularităţile menţionate mai sus: “rotacism”, litere glagolitice, litere greceşti, scriere criptografică, scriere legată) conduce spre o finalitate neaşteptată: datarea şi localizarea textelor rotacizante !

 

 

 

 

 

 

 

 

Analizând conţinutul “Antologhionului….” şi comparându-l cu  textele rotacizante, am întocmit un tabel sinoptic al elementelor comune:

 

 

 

                                    Texte Rotacizante         “Antologhion”

 

1.     Litere glagolitice                         DA                        DA

2.     Litere ale alfabetului                  DA                        DA

grec          

3   „Pseudo-grafemul R”                 DA                        DA

4   Criptograme                                DA                        DA

5   “Scripta Continua”                     DA                        DA

6   Conţinut religios                          DA                        DA

    Datare                                             ?                         1511

    Localizare                                       ?                         Putna

Elementele comune sunt rodul unui mod specific de redactare a textelor scrise, a unui stil de scriere impus de o anume şcoală de dieci (pisari, copişti), care aveau propriile semne de recunoaştere.

Aceste “curiozităţi”, rar întâlnite în scrierile ulterioare (notaţia „pseudo-grafemului R” este străină scrierii slavone de cancelarie, precum şi scrierii slavone, în general, cu atât mai mult scrisorilor particulare), ne determină să concluzionăm că ele sunt expresia unui model cultural, care trebuie circumscris unei anumite şcoli sau curent11, care avea cunoştinţe  inclusiv în domeniul criptografic.

Această manieră de scriere a fost perpetuată timp de câteva decenii, după care a dispărut, aproape subit, fiind întâlnită ulterior, cu totul sporadic.

Analizând o “invenţie pur românească”, semnul Î =Î sau ÎN, semn inexistent în slavonă, Candrea afirma în mod categoric:

„Numai printr-o tradiţie grafică adânc înrădăcinată, pornită dintr-o şcoală de dieci de prin nordul Moldovei sau din regiunile învecinate de la nord sau vest şi transmisă de multă vreme cărturarilor din toate ţinuturile româneşti, se poate explica această consecvenţă în scriere, această uniformitate ortografică care se constată în mod surprinzător în primul pătrar al veacului al XVI-lea, în cele dintâi texte româneşti ” (Candrea, „Psaltirea Scheiană„, CXVII-CXVIII).

La rândul lor, N. Iorga, şi P. P. Panaitesu au subliniat faptul că fiecărei şcoli de dieci sau pisari îi corespundea o anumită particularitate grafică de redare a slovelor, o manieră ortografică, recognoscibilă în scrierea tuturor elevilor acelei şcoli.

Aşa cum particularităţile de ordin grafic ale mediobulgarei, ori ale limbilor rusă, ucrainiană sau sârbă şi-au pus amprenta asupra scrierii practicate pe pământ românesc, tot astfel, am putea spune că anumite particularităţi inovatoare ale scrierii practicate într-un anumit focar cultural-religios autohton şi-au pus pecetea şi asupra documentelor redactate, traduse sau copiate de scriptorii respectivi.

 

 

Consideraţii finale

 

 

1. “Rotacismul” nu este o problemă de fonetică ci de scriere.

2. Prin calchierea noţiunilor de “iotacism”, “lambdacism” etc, precum şi din existenţa “rotacismului”, ca fenomen fonetic, semnalat în familia limbilor latine, s-a ajuns ca, în cazul limbii române, să apară o noţiune sui-generis, numită, de asemenea, „rotacism” şi definită astfel: „transformarea lui N intervocalic în R„.

3. Nu negăm existenţa „rotacismului” ca fenomen fonetic. Cu toate acestea, nu avem motive întemeiate să considerăm că autorii, traducătorii sau copiştii primele monumente ale limbii române literare vorbeau efectiv cu „rotacism”.

4. Nu putem şti cum se pronunţa „pseudo-grafemul R” ! Ce susţineri avem astăzi, care să ne îndreptăţească să afirmăm că semnul respectiv se rostea precum sunetul de azi “r” ?

5. Translatarea problemei “rotacismului” din domeniul foneticii în cel al istoriei scrisului ar înlătura multe dintre neajunsurile enunţate mai sus, cărora susţinătorii cei mai înfocaţi ai teoriei clasice a „rotacismului” cu greu le pot oferi un răspuns plauzibil.

6. Acceptând ideea că fiecare manuscris (copie sau original) religios poartă amprenta specifică a unei şcoli de copişti, s-ar putea deschide noi perspective în ceea ce priveşte datarea şi localizarea primelor monumente scrise ale culturii române.

Astfel, ştiind că Antologhionul Protopsaltului Eustatie de la Putna, datat 1511 şi localizat precis (Mânăstirea Putna) are elemente comune cu textele rotacizante, concluzia nu poate fi decât una: aceste texte rotacizante au fost scrise de scribi care s-au format la Şcoala de copişti de la Putna,12 sau la alte şcoli aflate sub înrâurire spirituală putneană,  în mânăstiri din apropiere, aproximativ la începutul veacului al XVI-lea, dar nu mai târziu de 1550.

7. Ca inovaţie grafică, rezultată în urma unei reguli convenite într-o anumită şcoală de copişti, „rotacismul” nu s-a perpetuat în timp deoarece nu a fost îmbrăţişat de toţi scriptorii de documente, cu excepţia inovaţiei semnului “î“. În plus, scrierea cu „rotacism” era o scriere dificilă, fiind ulterior abandonată. Stilul acesta de scriere s-a menţinut ici şi colo, cu totul excepţional.

Rolul hotărâtor în stăvilirea răspândirii acestei „erezii grafice” l-a avut tiparul chirilic. El a avut funcţia de a uniformiza şi generaliza maniera de scriere slavonă, realizând un standard de scriere ortografică chirilică, chiar în domeniul scrierilor religioase. Ulterior, tiparul a realizat acelaşi lucru şi pentru scrierile în limba română.

 

                                     DAN  TOMA  DULCIU

 

                                   BUCUREŞTI, Oct. 2000



1   Codicele Voroneţean, cu vocbulariu şi studiu asupra lui de Ion al lui G. Sbierea”, Cernăuţi,1885

2   Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din  sec.XVI şi XVII traduse din slavoneşte”.

      Vol. I-II, Ediţie critică de I.A. Candrea, Bucureşti, 1916

3         Psaltirea Voroneţeană„, B.A.R. (ms. rom. 693). Ediţie G.Giuglea (1910-1911) şi C. Găluşcă 

(1913)

4     Psaltirea Hurmuzaki„, B.A.R. (ms. rom. 3077).

5    Glosele Bogdan” în “Texte româneşti din secolul al XVI-lea (coord. Ion Gheţie)”, Bucureşti, 1982

6    Palia de la Orăştie, 1581-1582”, Ediţia Viorica Pamfil, Bucureşti, 1982

7    Pravila ritorului Lucaci”, Ediţia  I. Rizescu, Bucureşti, 1971

7   Ilie Bărbulescu, „Curentele culturale la români în perioada slavonismului cultural„, Bucureşti, 1928

8   N. Iorga, „Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688„, Bucureşti, 1904

9    Ion Gheţie, Alexandru Mareş, „Originile scrisului în limba română„, Editura Ştiinţifică şi

     Enciclopedică, Bucureşti, 1985

10    „Antologhionul lui Evstatie Protopsaltul Putnei”, Ediţie Gh. Ciobanu şi Marin Ionescu,

      Bucureşti, 1983

11   Scrierea criptografică, utilizând litere ale alfabetului glagolitic, este întâlnită doar în „Psaltirea Scheiană” şi în „Antologhionul de la Putna”. În schimb, obiceiul de a criptografia numele copistului sau alte însemnări banale s-a menţinut până în veacul al XVIII-lea.

 

12 În legătură cu “Şcola de la Putna”, se cunosc numele a peste 40 de copişti de manuscrise, din vremea lui Ştefan Cel Mare. Teoretic, numărul acestora ar fi putut fi mai mare, dacă şi alţi copişti, în special ucenicii, ar fi avut „drept de semnătură”.

La Putna şi în sub-centrele culturale din împrejurimi s-au creat veritabile capodopere: manuscrise cu excepţionale miniaturi, ferecături de cărţi, picturi, broderii. Aici s-au tradus şi copiat texte religioase, s-au redactat cronici etc.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s