NICOLAS PILLAT ” 319 ” – VICHY HOTEL DES AMBASSADEURS

Pagină

O prefaţă la o lucrare nepublicată încă

 În loc de Prefaţă

„Lucrarea de faţă, printre puţinele de acest fel în literatura cu caracter memorialistic, prezintă un aspect inedit din viaţa unui diplomat român, aflat la post în Franţa, în anii celui de-al doilea război mondial.

Autorul, Nicolas Pillat, diplomat decarieră, dovedeşte un real talent literar, reuşind să surprindă cu fidelitate atmosfera anilor grei ai războiului, chiar în zilele fierbinţi ale ocupaţiei, caligrafiind cu minuţiozitate chipuri şi întâmplări memorabile.

Aflat la post în cadrul Legaţiei României la Vichy, Nicolas Pillat surprinde momente caracteristice din viaţa unei misiuni diplomatice, imperceptibile unui observator neavizat, care dau o savoare inefabilă acestor pagini memorialistice. De fapt, cartea este un veritabil jurnal personal, scris în limba franceză, publicat chiar în perioada războiului, necunoscut până în prezent publicului român.

Jurnalul induce cititorul pe o pistă voit falsă, creindu-i senzaţia că se află în faţa unei opere literare născute din pana unui autor „sătul de propria sa plictiseală”. Precaut, N. Pillat mărturiseşte, dintru bun început, că aceste pagini sunt destinate, cel mult, „prietenilor săi”.

Primele însemnări sunt făcute în prag de toamnă (12 septembrie 1942), „o zi caldă, înăbuşitoare”, când autorul se decide, brusc, să dea viaţă unei idei mai vechi: aceea de a descrie viaţa unui diplomat român aflat la post în capitala provizorie a Franţei. Ultima filă poartă data: octombrie, 1942.

Conştient de gratuitatea demersului său, autorul nu se resemnează şi decide să descrie acest univers straniu al unei unei existenţe aflate în tranziţie. Locuind la Vila „Ambasadorilor” (cam 319), anexa hotelului cu acelaşi nume din Vichy, N. Pillat resimte pierderea ritmului firesc al vieţii de dinainte de război. Cu toată faima sa de odinioară, hotelul este privit ca un fel de „lagăr al corpului diplomatic”, în care reprezentanţii străini sunt obligaţi să supravieţuisacă, fiecare într-o celulă strâmtă, cu senzaţia vie că prezenţa lor în acest lagăr de concentrare, supus evenimentelor şi restrucţiilor inerente războiului, reprezintă o experienţă nouă şi oarecum neaşteptată

Cadrul destul de prozaic al unui hotel de provincie, menit a găzdui vremelnic o faună destul de diversă, este descris cu talentul unui scriitor ce şi-a ratat cariera literară. Hotelul, de fapt camera „319” este, paradoxal, personajul principal al acestor mărturisiri, un spaţiu anost, lipsit de personalitate, dar populat de personaje vii, pline de optimism şi speranţe: două fotolii de pluş roz, dulapuri, comodă, două paturi, scaune, toaletă, valize, casa de lemn închisă cu lacăt, şemineul împovărt de fotografii, o mapă de birou, roşie, jaluzelele trase la ferestre, iată universul unei familii de diplomaţi români, obligate să trăiască, să supravieţuiască unor vremuri atât de grele.

Contrastând cu acest tablou scenic modest, natura îi pare autorului un alt univers: „Verzi încă, frunzele pomilor stau nemişcate, vrând, fără îndoială, să dea o lecţie de înţelepciune zilelor care trec prea repede sau timpului care se scurge prea încet..” Fără a se dori nostalgice. asemenea descrieri literare memorabile abundă în lucrare.

Dar mai pline de colorit sunt portretele creionate de autor unor diplomaţi străini, precum şi membrilor lor de familie, din care selectăm câteva citate ce vin să probeze talentul de fin observator al autorului: „Letellier, ambasadorul Belgiei, foarte bolnav, deja, îşi plimba printre noi, cu o curtoazie perfectă, doliul ţării sale şi speranţa neştirbită în renaşterea ei”; Tajedir, reprezentantul diplomatic al Siriei avea o figură „perfect rotundă, ca un clar de lună”; Fakry Pasha, ministrul Egiptului, este un veritabil ” savoir vivre” fără cusur, în timp ce Gamma Osoa, ministrul Portugaliei , în ciuda înfăţişării sale posace îi pare diplomatului român un „prieten atât de fermecător, încât atunci când îl cunoşteai foarte bine îi spuneai „unchiule”, unchi pentru că era însoţit de nepoata lui, DIDINA, atât de blondă şi de drăguţă.”.

Schiţate, uneori, în fraze banale, dar pline de umor fin, chipurile acestor diplomaţi devin memorabile.

Ceea ce defineşte însă experienţa trăită de către diplomatul român în acele vremuri grele ale războiului este optimismul funciar, buna dispoziţie pe care prezenţa sa şi a celorlalţi membri ai misiunii diplomatice o creiau în jurul lor. Ospitalitatea specific românească, jovialitatea nedezminţită sunt agreate şi cultivate, dincolo de afinităţile politice, de delimitările cerute de situarea diplomaţilor de o parte sau alta a beligeranţilor.

Astfel, Nunţiul Apostolic şi decan al corpului diplomatic acreditat la Vichy obişnuieşte să-şi bea ceaiul la „319”, Leyba, însărcinatul cu afaceri al Paraguayului, Murphy, ministrul Irlandei, Okelly de Gallagh and Ticcoly, fost ministru al Irlandei în Franţa, sunt mereu prezenţi în apartamentul românilor, la o cafea, la un Nesscafe.

Deşi locuind într-un hotel renumit pentru calitatea meniurilor servite clienţilor săi, mesele generoase , oferite de gazdele române, veritabile „dineuri”, sunt proverbiale: varză garni, din cutie, venită din Elveţia, cartofi a l΄ anglaise, sardine, slănină, platou cu farfurii pline de pâine, unt şi brînză, cremă de ciocolată, vin alb şi câte şi mai câte astfel de bunătăţi.

Dar, de unde o asemenea abundenţă, pe vremuri de război ? Aici este secretul românilor. Descurcăreţi şi buni companioni de petreceri mondene, românii contează pe trei surse de aprovizionare, care le asigură o binemeritată notorietate: cele locale, respectiv produse proaspete provenind de la o fermă aflată la 3o de km depărtare de Vichy, obţinute la schimb, pe bonuri de benzină („ouă, brânză, unt, uneori şi smântână proaspătă”), apoi produsele aduse prin amabilitatea unor curieri diplomatici din Elveţia („Pentru diplomaţi, Elveţia a fost un paradis. Cum nu era greu de ajuns, acolo ne puteam aproviziona, graţie unui schimb avantajos, cu tot felul de conserve, cacao, lapte concentrat sau praf, mezeluri, patiserie sau nesscafe.”) Şi atunci, ca şi acum, de altfel, trăiască…. curierii diplomatici ! Autorul mărturiseşte cu o mare sinceritate: „Zilele devin frumoase când vine curierul şi se merge la fermă”. Din nefericire, curierul soseşte doar de două ori pe lună („vai, prea rar”) şi atunci este plin de pachete, trimise din România de

„prietenul nostru CEAUŞESCU”, în care se îngrămădeau şunca, slănina, conservele de toate soiurile, prăjiturile, brânza etc., fie pachete din Elveţia, „comisioane, cu care îi însărcinam pe prietenii noştri Hiott, de la Legaţia noastră de la Berna..” Şi atunci, ca şi acum, nimic nou sub soare ! În sfârşit, dar nu în ultimul rând, un al treilea izvor de celebritate pentru mica colonie diplomatică românească este talentul gastronomic al gospodinelor românce.

Toate aceste avataruri, descrise în detaliu de autor, ar părea exagerate. Dar, dacă ne gândim că, pentru alţi diplomaţi străini, aflaţi în aceeaşi situaţie cu colegii lor români, obţinerea unei cantităţi de carne, implica intervenţii până la nivelul şefului statului, eficienţa românească, în materie, trebuie apreciată. În fond, prin definiţie, un diplomat este”un om foarte activ şi descurcăreţ”, iar diplomaţii români nu fac, desigur, excepţie.

Sunt evocate, cu un adevărat sentiment de camaraderie, numele unor diplomaţi români aflaţi la post în Franţa acelor tulbure zile: ambasadorul Dinu Hiott („cu un umor întotdeauna egal, refelectând un timp înainte de a lua o hotărâre, ascultând cu atenţie pe cei care îi vorbesc…. Un surâs , o afabilitate naturală, care atrag simpatia oamenilor.”). Despre acesta, autorul mărturiseşte în continuare: „Pentru mine, este o plăcere să îl am ca şef şi ştiu că prietenia mea îi este dragă.”

Un alt personaj este Col. Tomoroveanu, ataşat militar, „a cărui privire străluceşte de fericire”, deoarece fermecătoarea sa soţie, Boby, i-a adus pe lume o minune de băiat.

Consilierul de presă, Jean Dragu, „eternul călător, omul care îşi caută spaţiul vital fără să-l găsească niciodată şi întotdeauna glumim pe seama veşnicilor lui deplasări pe care, dealtfel, le face în virtutea misiunii pe care o are.” Să subînţelegem de aici un portret discret al ” ofiţerului de informaţii” ? Aceste calităţi sunt corect evaluate de Nicolas Pillat: „Ştie să creeze o ambianţă extraordinară prin prezenţa sa, oriunde se găseşte: omul care vede în mare, ceea ce constituie tot farmecul lui.”

Nu lipsesc din enumerarea membrilor misiunii diplomatice numele lui Radu Pleşia, Anastasiu, Metta, sau Cocuţa Mănescu.

Dar, cele mai savuroase pagini ale acestui jurnal autobiografic sunt cele care se referă la diversele probleme „de protocol” cu care se confruntă personajele prezentate. Fie că se află în situaţii hazlii („protocolul mersului pe bicicletă”), fie în situaţii dramatice, (un posibil atentat la adresa şefului statului), toate aceste întâmplări ne fac să ne gândim că nimic nu s-a schimbat în lumea diplomaţilor.

Un gust aparte îl conferă rândurile, pline de umor, dedicate unor mici năravuri care caracterizează, câteodată, munca în diplomaţie: culegerea de zvonuri publice, calificate drept informaţii sigure („cutare ambasador mi-a spus chestia asta total confidenţial”) ori chiar fabricarea de ştiri imaginare(a se vedea savuroasa întâmplare petrecută la Opera din Vichy); birocraţia inutilă (rămâne antologic momentul procurării unui porc pentru sărbătorile de iarnă: ” M-am dus la şeful de protocol să-i cer un (porc). Monseniore, îmi răspunse el, v-aş ruga să-mi faceţi o notă verbală. O notă verbală, pentru un porc ? Da, Monseniore.”); limbajul ultra politicos şi protocolar care, de fapt, ascunde un „NU” voalat (exemplificăm aici cu aceeaşi scenă comică a obţinerii aprobării pentru cumpărarea unui biet animal: Mareşalul:-Cum, Monseniore, n-aţi făcut rost de un porc ! Pretind să vi se dea unul, pe loc. Amiralul Darlan:-Dle. Rochat, vă rog să faceţi imediat tot ce este necesar pentru ca Excelenţa Sa să intre în posesia porcului, fără întârziere şi binevoiţi să-i spuneţi şefului de Protocol să aibe amabilitatea ca în acest scop să ia toate măsurile . Relatându-ne păţania cu porcul, Nunţiul râse din toată inima şi adaugă în concluzie: Trebuie să vă mărturisesc că, deşi istoria mea s-a petrecut de câteva zile, nici acum nu am intrat în posesia porcului. Dar, totul vine la timp pentru cine ştie să aştepte. Multe săptămâni trecură şi revenind asupra poveştii cu porcul la un dejun oferit de ministrul Bulgariei în onoarea vicepreşedintelui Consiliului, Amiralul Darlan promise Nunţiului Apostolic porcul încă neprimit, într-o manieră categorică: monseniore, o să-l aveşi, chiar dacă ar fi să renunţ la Flotă”.), bârfa soţiilor („neobosita doamnă „Z” spera să găsească în fiecare o ureche atentă la palavrele ei fără de sfârşit.”)

Nicolas Pillat ni se înfăţişează, în puţinele pagini literare lăsate posterităţii, un talentat scriitor, mânuind cu talent limba franceză. Nu în ultimul rând, această lucrare memorialistică, demnă de a intra în antologia cărţilor dedicate diplomaţiei româneşti, prezintă faţa nevăzută a vieţii unei ambasade româneşti din străinătate . Măruntele întâmplări de zi cu zi, petrecute într-o Franţă trăind sub ameninţarea războiului, pun în evidenţă calităţile personale, indispensabile unui diplomat, valabile oricând. Mai ales în ziua de astăzi: putinţa de a se face remarcat, căutat şi apreciat în mediile diplomatice, prin har, abilitatea de a comunica, şi farmec personal.

De asemenea, paginile ilustrează posibilităţile românilor de a se adapta oricăror situaţii dificile, de a le depăşi cu naturaleţe, prin optimism şi detaşare, fără a cădea în derizoriu sau în banalitate.

Rândurile acestor însemnări sunt mereu actuale, iar situaţiile critice pe care le-au trăit diplomaţii români aflaţi la post, în zone de conflict (Hanoi, Beirut, Bagdad, Kuweit, Belgrad, pentru a nu aminti decât câteva) sau în ţări cu condiţii grele de muncă şi trai, vicisitudinile de tot felul pe care le au de înfruntat în continuare, fac din această carte un valoros document literar, care demitizează, într-un fel, munca în diplomaţie, dar care îi pune în valoare importanţa, nobleţea şi frumuseţea sa.

Postfaţă

Savoarea literară a acestui text memorialistic este , putem spune, depăşită de detaliile de culise, mai puţin cunoscute cititorului de azi. Valoarea de document a acestui jurnal este dată, fără îndoială, de naraţiunea plină de culoare a unor întâmplări autentice. Lectura cărţii, al cărei tiraj redus face din aceasta o veritabilă raritate bibliofilă, ne pune în faţa unei istorii palpitante. În jurul acestei lucrări s-a iscat un veritabil scandal, care a sfârşit, din nefericire, cu înlăturarea din diplomaţie a curajosului autor.

Dar, înainte de a aduce precizările necesare, se cuvine să rememorăm câteva date biografice relative la autorul jurnalului.

Născut în Bucureşti, la 29.10.1894, Nicolae Pillat este nepotul lui I.C. Brătianu ( mama sa, Maria, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a celebrului om politic român).

Părinţii săi locuiau în Bucureşti, Str. Dorobanţi nr.6, într-o casă închiriată. Tatăl, Ion. N. Pillat, rentier, proprietar de moşii şi parlamentar, provenea dintr-o veche familie răzeşească, menţionată de Dimitrie Cantemir în „DESCRIPTIO MOLDAVIAE” printre boierii de ţară, cu vatra satului de baştină, pe malul Prutului, în judeţul Fălciu, la Drăceni.

Copilăria şi-o petrece la moşia bunicilor materni, Florica, atât de sensibil evocată de fratele său, Ion Pillat (poetul de mai târziu), în volumul de versuri „Pe Argeş în sus” (1923): „Pe uşa zăvorâtă „ei” intră în odaie, E o fetiţă: Pia, cu bucle: Niculae….” („Ochelarii bunicii”).

Împreună cu mama şi fraţii săi, Ion (31.05.1891-17.04.1945) şi Pia, Nicolae ajunge în capitala Franţei, pentru studii (1905). A fost un elev strălucit, absolvind Liceul „Henry IV”, după care obţine licenţa Facultăţii de Drept din Paris.

Aflat în capitala Franţei, ca student, se căsătoreşte, în mai 1916, cu Yvonne Elisa Viallet (născută 02.05.1897), ai cărei părinţi se numeau: Gustave Adolphe Viallet şi Maria Julienne Dekeersmaecker.

La 18 decembrie 1916, se naşte Tatiana Nicole, fiica Yvonnei şi a lui Nicolae Pillat.

Educat în tradiţia patriotică a celebrei sale familii (Ion Pillat participase în 1913 la campania din Bulgaria, cu gradul de sublocotenent, iar pe toată durata primului război mondial este repartizat ca ofiţer de legătură pe lângă misiunea militară franceză), Nicolae Pillat termină războiul cu gradul de căpitan în rezervă, fiind decorat, pentru faptele sale de arme, cu „Crucea de Război a României”. De altfel, această înaltă distincţie nu este singura deţinută de Nicolae Pillat, meritele sale fiindu-i recompensate, în timp cu înalte ordine româneşti şi străine: „Ofiţer al Coroanei României”, „Cavaler al Legiunii de Onoare”, „Comandor al Coroanei Italiei”, „Comandor al Ordinului Sfântului Mormânt”, „Comandor al Ordinului Sfântului Stanislas” etc.

După terminarea războiului, Nicolae Pillat intră în administraţie, parcurgând toate treptele ierarhice, pâna la aceea de funcţionar superior în Ministerul Comerţului. În anul 1938, Nicolae Pillat este transferat, în calitate de Consilier Economic, la Ambasada României de la Paris. După ocuparea Franţei, deţine aceeaşi funcţie pe lângă Legaţia României la Vichy.

În toamna anului anului 1941, pe când se afla la Vichy, Nicolae Pillat publică o plachetă, „Le Hall des Ambassadeur”, considerată a conţine „definiţiuni umoristice şi ironice la adresa şefilor de misiune acreditaţi în Franţa”. El intră astfel în conflict cu centrala Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti.

Ministrul Cretzianu, la urechile căruia ajunse, inevitabil, gafa lui Nicolae Pillat, recurge la o drastică atenţionare a şefului de misiune de la Vichy:

” Nr. 1741, din 17 Septembrie 1941.

Legaţiunea Vichy,

Trelegramă cifrată

Ministerul este informat că un membru al Legaţiunii D-vs. ar fi publicat sub titlul „Le Hall des Ambassadeur” o broşură conţinând aprecieri ironice asupra şefilor de misiune acreditaţi pe lângă Guvernul francez.

Vă rog să binevoiţi a-mi comunica dacă aceasta s-a făcut cu ştiinţa şi aprobarea D-vs şi, în caz contrar, ce măsuri aţi luat.

Cretzianu.”

Întâmplarea găseşte ecou şi la Ministerul Comerţului: printr-o notă transmisă ministrului român al economiei naţionale, titularul portofoliului externelor de la Bucureşti îi comunică colegului său de guvern că a dispus sancţionarea lui Nicolae Pillat cu „mustrări”, deoarece iniţiativa sa regretabilă este de natură a „compromite prestigiul” Legaţiei române de la Vichy.

În explicaţiile oferite de şeful legaţiei, acesta „îndulceşte” isprava subordonatului său, spunând că placheta incriminată a fost scrisă cu titlu particular, în puţine exemplare, fiind distribuită numai prietenilor săi intimi.

Răpunsul nu este pe măsură a linişti apele destul de tulburate din centrală, astfel încât Grigorcea comunică ambasadorului Franasovici, la Vichy, următoarea depeşă:

„Telegramă cifrată

Ambasador Franasovici,

Hotel Ambasadeurs

Vichy.

Domnul Pillat Consilier Economic pe lângă acea ambasadă este rechemat în Administraţia Centrală pe ziua de 1 octombrie.

Grigorcea.”

Bruftuluit şi „săpunit” corespunzător, Nicolae Pillat reuşeşte să convingă din nou pe diriguitorii „Externelor” că se va cuminţi, urmând să revină la postul său din capitala provizorie a Franţei.

Şi astfel, cu data de 12 septembrie 1942 începe prima filă a unei noi creaţii literare, dedicate lumii diplomatice, pe care autorul o va publica, ulterior, în limba franceză. Demersul său ar fi putut continua, desigur, dacă la Bucureşti superiorii lui Nicolae Pillat ar fi avut ceva mai mult gust literar. Din nefericire, la 23 octombrie 1942, o telegramă cifrată pune capăt în mod brutal elanului memorialistic al autorului:

„Nr.

23 octombrie, 1942

Telegramă cifrată

Legaţiunea Vichy

Binvoiţi a înştiinţa pe dl. Niculae Pillat că misiunea D-sale încetează pe data de 1 noiembrie.

Davidescu.”

Primirea telegramei este redată, metaforic, printr-o memorabilă frază: „Dar brusc, toate prizele sar iar „319” se cufundă în întuneric.

Octombrie, 1942, Vichy.”

Aceasta este istoria plină de tâlc a interesantului Jurnal, care a stârnit o adevărată tevatură în lumea diplomatică românească, dar care îl va costa pe autor ratarea carierei diplomatice.

Dan Toma Dulciu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s