MANUSCRISUL VOYNICH

 DAN TOMA DULCIU

 În anul  1912, anticarul american Wilfrid M. Voynich, un pasionat colecţionar de cărţi şi documente preţioase, descoperea în Italia, în vila Mondragone, din oraşul Frascati, un straniu codex medieval, considerat până în zilele noastre drept “cel mai misterios manuscris din lume”.

Aflat alături de alte documente rare, Manuscrisul Voynich (MV),  catalogat astfel după numele descoperitorului său, avea să cunoască o faimă de neegalat. Cumpărat în anul 1961 cu suma de 24 500 dolari de către H. P. Kraus, un celebru anticar new-yorkez, cota manuscrisului a urcat la 160 000 dolari.

Deoarece nu s-a găsit un cumpărător care să ofere preţul cerut de vânzător, H.P. Kraus l-a donat Universităţii Yale (1969), devenind una dintre cele mai valoroase achiziţii ale “Fondului de Cărţi Rare ale Bibliotecii Beinecke”  ( New Haven, Connecticut) a prestigioasei instituţii de învăţământ americane (Mss. 408)

Celebritatea acestui document este datorată faptului că textul este  criptografiat, scris cu un alfabet necunoscut, într-o limbă de neînţeles. Nu se cunosc, de asemenea, nici cine este autorul, când şi unde a fost scris, dacă este copie sau original şi cărui gen de creaţii aparţine .

         Intrigat de aspectul misterios al documentului achiziţionat, şi convins că este descoperitorul unui document unic în lume, W. Voynich a trimis reproduceri fotostatice tuturor celor interesaţi în cunoaşterea textului clar al acestui straniu manuscris.      

Ipoteza sa a fost aceea că autorul manuscrisului este Roger Bacon. Pentru a cunoaşte şi opinia altor cercetători, în anul 1915, posesorul curiosului codex expune la “Institutul de Artă din Chicago” manuscrisele achiziţionate de el în Italia, inclusiv părţi ale MV, tipărind cu acest prilej o broşură de prezentare a documentului, încercând să atragă atenţia lumii ştiinţifice asupra lui. Este prima tentativă a anticarului american de a susţine argumentat o opinie personală cu privire la natura şi originea MV.

Ulterior, W. Voynich a solicitat sprijinul a numeroşi oameni de ştiinţă, specialişti din diverse domenii, cerându-le concursul în descifrarea textului misteriosului codex: paleograful O. Omont de la “Biblioteca Naţională din Paris”, A.G. Little, o recunoscută autoritate ştiinţifică în domeniul anatomiei, strălucit dascăl al Universităţii Harvard dar, mai ales, un bun

 

cunoscător al biografiei şi operei lui Roger Bacon, Cardinalul Gasquet, custodele “ Arhivelor Vaticanului” şi mulţi alţii.

Proprietarul manuscrisului va păstra însă un secret absolut în legătură cu modul în care a intrat în posesia acestuia, povestea achiziţionării fiind cunoscută abia după moartea lui Voynich.

După moartea lui W. Voynich (1930), soţia acestuia, Ethel Lilian Voinich (fiica matematicianului Boole) a păstrat originalul timp de aproape 30 de ani în seiful din New York al “The Guaranty Trust Cmpany”.

Anne Nill, fosta secretară a lui W. Voynich şi o bună prietenă a soţiei acestuia, Ethel, devine moştenitoarea manuscrisului. Înainte de a muri, Ethel dezvăluie prietenei sale istoria adevărată a achiziţionării manuscrisului, inclusiv faptul că între guvernul de la Roma şi Sfântul Scaun au existat unele neînţelegeri stârnite de acest document preţios.

Iată câteva amănunte din această picantă aventură a norocosului anticar: În anii 1911-1912, călugărul franciscan Strickland  îl pune pe Voynich în legătură cu custodele unei mari colecţii de cărţi şi manuscrise vechi (peste 1000 de exemplare rare) aflate în vechea clădire a Colegiului Iezuit din Frascati (Villa Mondragone). Pentru reparaţiile clădirii, mai marii colegiului decid colectarea de fonduri, inclusiv prin punerea în vânzare a unora dintre preţioasele rarităţi bibliofile. Astfel, Voynich intră în posesia unui număr de 30 de astfel de cărţi şi manuscrise. Însuşi Papa Pius al X-lea a selecţionat 300 de documente, donate apoi Bibliotecii Vaticanului.

În anul 1921, cu ocazia prezentării manuscrisului unei echipe de cercetători de la “College of Physicians “ din Philadelphia, Voynich a declarat cu convingere că va păstra pentru sine secretul modului în care a intrat în posesia acestui manuscris, fiindcă intenţionează să revină la aceeaşi sursă, ulterior, pentru a adăuga noi piese de valoare în colecţia sa de manuscrise şi documente medievale.

Pentru a deruta căutările unor alţi amatori de asemenea documente inestimabile, Voynich a susţinut că a găsit MV întâmplător, în câteva sipete conţinând bunuri ce au aparţinut unor familii nobiliare din Parma, Ferrara şi Modena, depozitate pe la începutul veacului al XX-lea.

Totuşi, un grăunte de adevăr exista în declaraţiile anticarului, deoarece o parte din cele 30 de manuscrise cumpărate de Voynich de la iezuiţi aveau însemnele unor familii nobiliare din Parma, Ferrara şi Modena, pe când MV, ca şi alte câteva exemplare similare, făcuseră parte din

 

 

Biblioteca superiorului ordinului iezuit P. Petrus Beckx (1853-1884), trecut la cele veşnice în anul 1887.

 În continuare, Ann Nill  şi moştenitorii  vând manuscrisul lui Kraus, acesta apreciind-l ca valorând 160 000 dolari.

 La cumpărarea MV, anticarul Hans P. Kraus a pus o condiţie restrictivă: toate copiile manuscrisului să-i fie restituite, odată cu originalul, el având drepturi de editare exclusive.

 Acesta considera că MV conţine date ce ar putea revoluţiona cunoaşterea umană:

“ În momentul când cineva va putea citi conţinutul acestuia, manuscrisul va fi evaluat la 1 milion de dolari”, afirma noul posesor al codexului.

Încercând să revândă comoara pe care o dobândise şi negăsind cumpărători pe măsură, Kraus decide să doneze codexul Voynich Universităţii Yale. Astăzi, Fondul Voynich (originalul, copiile făcute după el, precum şi alte lucrări legate de acesta) este  găzduit de “Beinecke Rare Book and Mss. Library”, iar amatorii de astfel de manuscrise rare pot vizita numeroase pagini de INTERNET, dedicate acestui subiect.

În ciuda eforturilor sale continuii de a descifra enigma acestui misterios manuscris, W. Voynich nu a putut afla decât puţine lucruri certe privitor la trecutul MV: cândva, colecţia de suluri, pergamente şi cărţi rare a făcut parte din biblioteca personală a superiorului ordinului iezuit, P. Petrus Beckx; un alt element relevant este semnătura existentă pe prima pagină a manuscrisului, indicând faptul că unul dintre posesorii acestuia a fost un anume Jacobus Horcicky de Tepenec (cunoscut şi sub numele latinizat: Sinapius).

         În final, singurul text explicit, de o mare valoare pentru cercetătorii acestui codex, este scrisoarea lui JOANNES MARCUS MARCI de CRONLAND,  rector al Universităţii din Praga, datată 19 august 1666 (sau 1665), adresată lui Athanasius Kircher,  faimos învăţat iezuit, autor, printre altele, al unui valoros tratat dedicat criptologiei ( “Polygraphia nova et universalis”, Roma, 1663), precum şi creator al unei limbi universale, prin care profesorul praghez îl ruga pe Kircher să descifreze manuscrisul, oferindu-i şi câteva date privind istoria acestuia.

        

        

 

        

        

 

 

 

 

Avatarurile manuscrisului la Curtea de la Praga  a Împăratului Rudolf al II-lea de Habsbourg

 

        

 

         Din conţinutul scrisorii adresate lui Kircher de către J.P.Marci, rectorul Universităţii din Praga, se poate deduce că manuscrisul a fost cumpărat  de către împăratul Rudolf al II-lea pentru suma de 600 de ducaţi, un preţ exorbitant pentru acele vremuri.

         Minte luminată dar şi un om subjugat de mistică, alchimie şi astrologie, împăratul  strânsese la curtea sa faimoşi învăţaţi ai timpului. Pentru savanţi ca Johannes Kepler sau Tycho Brache, s-au construit observatoare astronomice iar pentru alchimişti s-au pus la dispoziţie laboratoare în care aceştia urmau să-şi etaleze cunoştinţele lor secrete sau să facă tot felul de experienţe.

         Primul posesor cunoscut al MV, identificat cu precizie, a fost Jacobus Horicicky, devenit prin grija iezuiţilor un bogat chimist şi farmacist la curtea suveranului de la Praga, căruia îi va deveni confident şi sfetnic.  Horicicky de Tepenec, cunoscut şi sub numele de Sinapius, era considerat un favorit al curţii imperiale, un om de temut.

         În perioada 1608-1619, când Jacobus de Tepenec părăseşte ţara, (împăratul abdicase în anul 1611, murind un an mai târziu), MV s-a găsit cu siguranţă în posesia medicului curţii imperiale şi este de presupus că protectorul său îl obţinuse de la o persoană necunoscută, încă din anul 1586.

         Cine să fie fost misteriosul personaj, de la care Rudolf al II-lea a obţinut manuscrisul în 1586 ? Cele mai multe opinii consideră că posesorul MV nu era nimeni altul decât John Dee, navigator, astrolog, matematician, magician, ocultist şi…. spion englez care, pe la 1584, sosise la Praga pentru a preda  cursuri despre Roger Bacon.

         Unii sunt înclinaţi să vadă în acest straniu personaj modelul avut în vedere de W. Shakespeare atunci când la creat pe Prospero din “The Tempest” (“Furtuna”).

         Cu toate acestea, W. Voynich era convins că documentul aflat în posesia sa este o creaţie din veacul al XIII-lea, aparţinând lui Roger Bacon.

                Una dintre ipoteze afirmă că John Dee ar fi primit manuscrisul chiar din mâinile Ducelui de Northumberland care, în vremea regelui Henric al

VIII-lea, jefuise numeroase mânăstiri engleze iar ducele, voind să facă un serviciu reginei Elisabetha, dărui acest manuscris esoteric habsburgului împărat Rudolf, prin agentul secret… John Dee.

          MV a intrat în posesia unui necunoscut,  probabil M. Georgius Baresch, care l-a oferit, pe la 1662, lui Marci. Acesta se născuse în oraşul LANDSKRON sau KRONALAND (în germană)  din Boemia, pe la 1595. Deşi urma să devină călugăr iezuit, Marci se îndreaptă spre studii de medicină, ajungând un renumit profesor la Universitatea Carolina din Praga.

         Făcând o călătorie la Roma, are ocazia să se întâlnească cu Athanasius Kircher, un savant celebru al acelor vremi, de care va fi profund legat printr-o prietenie de o viaţă, şi marcată de schimburi de scrisori timp de 25 de ani.

         Cam de aceeaşi vârstă cu Marci, Athanasius Kircher se născuse la 1601 sau 1602 la Geisa, o mică localitate pe lângă Fulda (în Germania). Se stabileşte la Roma, la 1635, la “Colegiul Roman”, unde a fost mulţi ani profesor de matematică.

         Datorită minţii sale, el era vizitat de savanţi din lumea întreagă, care îi îi consultau opinia asupra unor idei, planuri, aparate sau curiozităţi. Mostrele primite de Kircher de la aceşti vizitatori au fost donate “Colegiului Roman”, obiectele constituind astfel fondul de bază al celebrului “Museum Kircherianum”, unul dintre punctele de atracţie ale Romei, începând cu veacul al XVII-lea.

         În timpul vieţii, învăţatul iezuit primise cam 2000 de scrisori din multe ţări ale Europei, păstrate în arhive până în zilele noastre. Printre acestea s-au păstrat şi scrisorile lui Marci.

         Într-o epistolă adresată  din Praga lui Kircher de Georg Baresch sau Barschius (1639), acesta îi mărturisea celebrului iezuit de la Roma că se află în posesia unui document misterios, scris într-un alfabet necunoscut, ilustrat cu imagini de plante, stele şi conţinând formule alchimice.

         Oricum,  la 1666, J. Kircher primeşte de la J. M. Marci celebrul manuscris, însoţit de o scrisoare, în care este rugat să analizeze documentul, punându-i la dispoziţie câteva date lămuritoare privind modul în care a intrat în posesia acestuia ( de la un prieten apropiat, ce încercase fără succes să afle tainele ascunse în textul criptic.)

                Marci îi spune că a aflat de la un anume “dr. Raphael” (dr. Raphael Missowski, 1580-1644) că manuscrisul fusese cumpărat de Împăratul Rudolf al II-lea al Boemiei, cu 600 de ducaţi, că, pe vremea domniei acestui suveran, savanţii de la curtea sa credeau că misteriosul document este creaţia lui Roger Bacon.

         De aici încolo, nu se poate afla cum de a ajuns MV de la Kircher la biblioteca din Villa Mondragone, dar unele presupuneri pot fi făcute.

         Cert este faptul că, după 1680, anul morţii lui Ath. Kircher, muzeul ce-i va purta numele nu face nici un fel de menţiune cu privire la existenţa acestui manuscris printre lucrările inventariate. În orice caz, MV a făcut parte din rândul cărţilor, documentelor şi manuscriselor pe care iezuiţii le-au păstrat cu sfinţenie, chiar în perioadele când au fost supuşi persecuţiilor.

         Prima perioadă mai întunecată din viaţa acestui ordin s-a petrecut la 1773. Atunci, Lazzari, custodele “Colegiului Roman” îl va însoţi la Toledo pe Cardinalul Zelada, zelos membru al mişcării anti-iezuite, aducând cu el, în Spania, o bună parte din arhiva, manuscrisele şi cărţile bibliotecii iezuiţilor.

         În timpul epocii napoleoniene, arhivele ordinului s-au păstrat la “Cassa Professa”, fiind salvate de călugărul Giuseppe Pignateli. După restaurarea ordinului iezuit (1814-1824), “Seminario Romana” este mutat lângă “Piaţa Navonna”. Începând cu anul 1853, când P. Beckx este ales în fruntea congregaţiei, acesta pune ordine în arhivă şi, cumpărând Villa Mondragone, de la fostul proprietar Marcantonio Di Borghese (1865), mută aici preţioasele manuscrise.

         În 1870, nori negri se abat din nou asupra ordinului iezuit. La 20 septembrie, trupele conduse de Vittorio  Emanuele vor captura Roma, ocupând toate clădirile deţinute de ordinul iezuit. Călugării vor salva cât vor putea mai multe documente  considerate valoroase, printre ele şi MV. Însă, principala bibliotecă a iezuiţilor, aflată la “Colegiul Roman” (“Biblioteca Major”), este transformată în “Biblioteca Naţională Victor Emanuel al II-lea” (20 oct. 1873). Aici, timp de doi ani, vor fi transferate toate arhivele iezuiţilor, culese din peste 60 de fonduri documentare, însumând peste

40 000 de cărţi, documente şi manuscrise.

         În 1896, ordinul iezuit răscumpără Villa Mondragone, care se afla într-o stare fizică deplorabilă, hotărând să o restaureze. Pentru fondurile necesare, se decide vânzarea a circa 1000 de manuscrise şi cărţi, astfel intrând anticarul Voynich în posesia acestui manuscris.

         În răstimpul scurs de la cumpărarea codexului, în 1912, şi până la sfârşitul primului Război Mondial, acesta a fost analizat de către savanţi şi cercetători, inclusiv de către specialişti ai serviciilor de decriptare americane (Yardley, John M. Manly), fără a se obţine vre-un succes notabil.

         În anul 1919, sub forma unor reproduceri fragmentare, MV este prezentat lui WILLIAM ROMAINE NEWBOLD, profesor de filosofie al Universităţii din Pennsylvania, care face cunoscut lumii ştiinţifice faptul că a

reuşit decriptarea textului acestui celebru codex (aprilie 1921). El afirmă cu acest prilej că autorul lucrării este Roger Bacon, care a utilizat un sistem de cifru extrem de complicat bazat, în principal, pe metoda anagramării.

Totodată, printre altele, Newbold a susţinut că R. Bacon este inventatorul telescopului şi al microscopului. De asemenea, R. Bacon ar fi fost primul care a descoperit Marea Nebuloasă din Andromeda, descriind-o ca fiind o galaxie de tip spiralat, tot el fiind cel ce a descris celulele şi nucleele etc.

Textul descifrat de către Newbold va fi tipărit la doi ani după moartea sa, în 1928,  soluţia sa fiind  acceptată chiar cu entuziasm de nume celebre ale ştiinţei acelor vremi: academicianul francez Etienne Gilson (filosof), Raoul Carton etc. Decriptarea lui Newbold a stârnit o adevărată revelaţie în întreaga lume. Editorul, Roland Grubb Kent, prieten apropiat al autorului epocalei descoperiri, va intitula cartea postumă a savantului Newbold- ”Cifrul lui Roger Bacon”.

Pe o poziţie ştiinţifică cu totul contrară se situează însă John Manly (1931), care desfiinţează pur şi simplu soluţia propusă de Newbold.

Dar cercetările vor continua şi tentativele de a decripta acest manuscris nu vor înceta să apară, deşi succesul repurtat de Newbold va rămâne singular.

Ethel Voynich, după moartea soţului său, fiind moştenitoarea preţiosului manuscris, trimite o copie a MV profesorului Henry Hivernat, de la Universitatea Catolică din Washington, cu rugămintea de a-şi exprima opiniile sale. Mai interesat însă de acest manuscris s-a arătat a fi asistentul  său, Theodor C. Peterson , care a realizat o dublă copie (una fotografică şi a doua olografă, cea din urmă fiind finalizată în anul 1944). Peterson a lucrat asupra manuscrisului până la moartea sa, dar rezultatele laborioasei sale activităţi de cercetare nu au fost finalizate printr-o nouă teorie sau prin propunerea unei noi soluţii, care să conducă la aflarea unui text clar. După aproape 40 de ani de muncă plină de acribie, părintele Th. C. Peterson, profesor la “St. Paul´s College” din Washington, concluziona că literele manuscrisului reprezintă silabele unei scrieri stenografice medievale.

 

               

 

 

Conţinutul manuscrisului Voynich

 

         Aşa cum se prezintă în zilele noastre, MV cuprinde 204 p., dintre care 28 sunt considerate pierdute. Copertele originare, din pergament subţire, sub formă de foaie de registru, sunt desprinse de manuscris.

         Foile codexului sunt acoperite din abundenţă cu text şi imagini. Cât priveşte partea grafică, cititorul este şocat de formele fantastice ale desenelor: zeci de nuduri, aparţinând unor personaje de sex feminin, cu o statură zveltă, diagrame astrologice şi aproximativ 400 de desene, înfăţişând specii bizare de plante.

         Întrucât textul codexului Voynich nu poate fi încă descifrat, doar imaginile sale pot oferi unele idei privind natura şi destinaţia manuscrisului: este de presupus că avem de a face cu o lucrare de gen almanah, un fel de album herbal, la care se adaugă, ca într-un veritabil miscelaneu, diverse capitole destinate alchimiei, vrăjitoriei, astrologiei etc.

         Conform unei clasificări unanim acceptate de către cercetători, în cuprinsul acestui manuscris există următoarele clase distincte de subiecte:

–          Secţiunea cu specific botanic (imaginile prezintă desenele unor plante, multe neidentificate încă sau cu caracter fantastic);

–          Secţiunea cu caracter astronomic (conţinând majoritatea semnelor de tip zodiacal);

–          Secţiunea cu profil biologic ( având desene anatomice sau imagini de fiinţe umane);

–          Secţiunea cu specific farmaceutic (ustensile de laborator şi părţi de plante);

–          Secţiunea “reţetelor” (conţine scurte formule, probabil alchimice).

În legătură cu stilul desenelor, se poate spune că acestea aparţin, mai degrabă, unui om de ştiinţă, decât unui artist. Bogat colorate, într-o manieră ornamentală destul de bizară, ilustraţiile atrag privirea prin preponderenţa nuanţelor de roşu închis (purpuriu), bleu, galben deschis, maro şi, mai ales, verde viu.

Nudurile dau impresia că aparţin unor femei care zboară în eter cu ajutorul unor vehicule ciudate, de forma unor căzi de baie, legate însă prin complicate ţevi şi tuburi. Acest păienjeniş de ţevărie şi tuburi creează impresia, la prima vedere, unei complicate maşinării hidraulice, ori a unor planşe anatomice cu caracter fantastic.

 

 

Hărţi misterioase par a reda imaginea unor corpuri astronomice, privite printr-un telescop, în timp ce alte imagini sugerează celule vii, observate printr-un microscop. Cu un strop de imaginaţie, poţi vedea în faţa ochilor un straniu calendar, compus din semne zodiacale şi multe personaje dezbrăcate, aruncate parcă în lăzi de gunoi.

Peste tot, printre aceste imagini fantastice, există porţiuni de text. Formal, textul nu prezintă nici un fel de semne care să indice prezenţa unor criptograme. Literele sunt obişnuite scrierii latine medievale târzii, cu caracteristicile grafice ale epocii.

Ductul scrisului este molcom, prietenos, ca şi când autorul manuscrisului ar fi copiat un text clar, inteligibil.

Surpriza vine însă în momentul când vrei să şi înţelegi ceea ce este scris în faţa ochilor: o limbă stranie, necunoscută, care nu poate fi comparată cu nici o altă limbă vorbită în prezent pe faţa Pământului.

Eşti frapat de la început, fără a efectua complicate statistici de ordin lingvistic, de existenţa a numeroase repetări de litere, grupuri de litere sau chiar cuvinte, multe dintre ele cu mici deosebiri, legate probabil de flexiuni necesare, mai ales în ceea ce priveşte terminaţia lor.

Paleografii s-au arătat neputincioşi, nefiind în stare să recunoască vre-un izvor alfabetic pentru anumite litere ale manuscrisului, cu toate că numărul simbolurilor este extrem de mic: 29 de grafeme.

Analiza criptoanaliştilor s-a dovedit şi ea incapabilă de a aduce lumină, deşi iniţial s-a bănuit că este vorba de un sistem de cifrare destul de simplu: substituţie monoalfabetică .

Lingviştii, la rândul lor, au comparat textul MV cu texte similare medievale, redactate în latina bisericească, engleza medievală, limba veche a francilor, etc. dar nu au găsit nici un fel de elemente comune cu textul acestui codex.

S-a trecut apoi la studierea grafiei, a desenelor, pergamentului şi pigmenţilor folosiţi la cerneală sau desene, însă concluziile  sunt divergente.

Judecând sumar, numai după partea iconografică, s-ar putea ajunge la concluzia că manuscrisul ar data din sec. XV-XVII, dar nici un alt document din perioada respectivă nu prezintă ceva similar.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Descrierea ilustraţiilor

        

         Aşa cum s-a arătat mai sus, analiştii acestui document au clasificat imaginile sale în câteva categorii, conform subiectului reprezentat.

 

–          Ilustraţii cu subiect botanic

 

De regulă, paginile cu conţinut botanic conţin o singură reprezentare

iconografică, uneori chiar două, înfăţişând chipul unei plante, acompaniate de scurte paragrafe de text criptografiat.

         Din punct de vedere formal, acest tip de construcţie a unei pagini sugerează puncte comune cu unele manuscrise medievale de secol XV-XVI. Se poate spune că punerea în pagină nu este originală, arhetipul putând fi întâlnit chiar la unele manuscrise datând din antichitatea târzie.

         Majoritatea plantelor nu au putut fi identificate, multe dintre ele având două pistiluri, ceea ce demonstrează că imaginile respective pot avea şi o altă funcţie, decât aceea de a fi schiţe ale unui ierbar medieval. Aşa cum în “bestiariile” vremii, desenele de animale aveau şi o semnificaţie figurată, putem trage aceeaşi concluzie şi în privinţa MV. Mai rămâne să arătăm şi ceea ce semnifică, prin mijloace alegorice, aceste imagini din domeniul botanicii.

         Un inventar sumar al desenelor MV arată că aproximativ 50% din numărul total al acestora conţin desene de plante.

 

–          Ilustraţii cu caracter astronomic

 

Desenele acestei clase figurative au ca subiect Soarele, Luna, separat

sau împreună, precum şi diverse distribuţii de corpuri celeste.

         Paginile cu subiect astronomic sunt în  număr de 12, abundând imaginile zodiacale. Pentru acest motiv, ele au fost catalogate de către cercetători drept ilustraţii astrologice.

         În linii generale, este greu a face o distincţie netă între paginile cu caracter astronomic şi cele având desene cu specific astrologic. Sunt considerate desene cu caracter astronomic cele aflate la f 67, cu excepţia

f 67 r şi f 68, v 3

 

 

 

 

–          Ilustraţii cu caracter cosmologic

 

În pofida dificultăţilor de a stabili o semnificaţie logică desenelor de tip circular sau altor figuri geometrice existente în acest manuscris (ex: f 67, v2, f 68 v3, f 69, f 70 r 1, 2, f 85 r 2, f 85, r 2 şi f 86, v 4, 3), cercetători precum Newbold sau D ´ Imperio le-au numit ilustraţii cosmologice.

Sunt de remarcat două compoziţii particulare, prima alcătuită din conexarea a 9 cercuri, având patru desene mai mici la colţuri, precum şi reţeaua de rozete, de pe fila 86 v 4, 3, căreia specialiştii i-au atribuit semnificaţia : “sfere celeste”.

 

–          Ilustraţii astrologice

 

 

Există câteva file de document, conţinând cercuri concentrice şi un

număr de 30 de stele nimfă, ce înconjoară emblema unui semn zodiacal, poziţionat central.

         S-a observat, de asemenea, că nimfele din MV au similitudini cu desenele existente într-un manuscris astronomic bizantin, înregistrat în prezent în Biblioteca Vaticanului.

         Sunt considerate imagini cu conţinut astrologic cele de la f 70 v2, f 71, f 72 şi f 73.

 

 

–          Imagini cu conţinut antropomorf

 

 

Cercetătorii care au analizat şi clasificat partea iconografică a MV au

considerat această secţiune drept cea mai stranie dintre toate categoriile de imagini existente în documentul analizat.

         Majoritatea sunt nuduri de femei, legate prin ciudate reţele de tunuri şi vase comunicante, cu aspect general de nori (aburi) şi căzi de baie.

         Ocultiştii au atribuit acestor desene o semnificaţie specială, ei subliniind faptul că imaginile sunt interpretări alegorice ale unui complicat proces biologic ori ale unor fenomene chimice, având un înţeles secret, cunoscut doar de cei iniţiaţi în alchimiei.

 

Aceste misterioase imagini antropomorfe ocupă o întreagă fasciculă a documentului (nr. 13).

De remarcat faptul că figuri feminine realizate în aceeaşi manieră pot fi regăsite din nou în manuscrisul bizantin de la Vatican, conţinând semne zodiacale.

 

 

–          Ilustraţii cu caracter farmaceutic

 

Schiţele de la f 88, f 89, şi fascicola 19 în întregime, prezintă o

largă varietate de nervuri, frunze, rădăcini, tulpini sau părţi separate de plante, toate la un loc sugerând existenţa unui mic tratat farmacopeic, sau a un mic îndrumar pentru obţinerea de remedii farmaceutice.

         Pe lângă aceste clase mari de imagini, MV conţine şi pagini pline de text, cu stele desenate pe marginea acestora, pagini care se găsesc, însă în multe manuscrise cu caracter alchimic, la sfârşitul lucrării. Unele dintre stele sunt colorate iar altele au chiar o coadă.

         Astfel de pagini sunt considerate de către unii analişti ca fiind reţete alchimiste. Stele marginale pot fi observate la f 58, precum şi pe filele întregii fascicole 20, cu excepţia f 116 v.

         Fac, oarecum, notă discordantă, câteva pagini care nu prezintă nici un fel de desene, cum sunt, de exemplu: f 1 r, f 76 r, f 85 r 1 şi f 86 v 6, v 5.

 

–          Pagini lipsă

 

 

Manuscrisul, în starea în care se prezintă el astăzi, are unele pagini

lipsă:  f 12 (extrasă prin smulgere); f 59-60, f 74, fascicolul 16 (f 91 şi f 92) şi f 109-110.

         La multe dintre aceste pagini se poate observa încă  restul de  pergament, prins în cotor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“Bestiar” sau manual de zoologie ?

 

         Există în codexul Voynich câteva  desene la fel de stranii precum  cele antropomorfe sau cu subiect botanic. Astfel, la f 25 poate fi observat un mic dragon, hrănindu-se dintr-o frunză. În altă parte apar doi şerpi (sau viermi), strecurându-se printre rădăcinile unei plante (f 25).

         La f 79 pot fi observaţi un peşte, o salamandră, un leu (?), o felină (pisică ?), inclusiv păsări , aflate în zbor sau aşezate în cuiburi (f 86 v 3).

         În secţiunea “farmaceutică “ a manuscrisului este desenată o creatură, probabil o broască.

 

 

                                      Codexul Voynich- manual de geografie ?

 

 

         La filele 68 v3 şi 86 r6, probabil şi la 86 v3, cercetătorii au identificat desene ce pot fi interpretate drept o hartă a lumii, puternic stilizată, similare acelora existente în Evul Mediu şi cunoscute sub denumirea de hărţi de tipul “T-O”. Este vorba de un cerc divizat în două jumătăţi, din care prima, la rândul ei, este împărţită în alte două secţiuni (formând două sferturi).

 

 

                                                                                      Alte ciudăţenii

 

         La f 86 r 6 este înfăţişat un castel medieval şi un turn, în timp ce, la

f 66 r este desenată o persoană decedată, înconjurată de obiecte minuscule, nedeterminate ca formă.

         Rădăcinile de plante, înfăţişate la f 17 r par a sugera desenul stilizat al unui ochi.

         Chestiunea esenţială a acestui codex este însă aceea a lipsei simbolurilor creştine (cu excepţia câtorva care, în general, pot fi întâlnite în oricare dintre marile religii ale lumii).          

                Cu toate acestea, simbolul crucii este evident marcat de imaginea de la f 79 v unde , în partea dreaptă superioară a paginii, apare portretul unei

 

 

 

 

femei ţinând în mână un crucifix. Dinspre cer coboară un fascicul de raze, ce înconjoară trupul personajului.

                Deoarece textul rămâne în continuare o enigmă, se pot face aproximări verificabile, studiindu-se unele elemente concrete: stilul artistic  şi caracterul ştiinţific al desenelor, suportul  material al codexului Voynich , culorile, pigmenţii, etc.

         Sergio Toresella (1895), un istoric contemporan al botanicii, consideră că stilul desenelor “herbarului” Codexului Voynich este identic cu  stilul unor creaţii similare, circulând în jurul anului 1460 în nordul Italiei.

         Botanistul Hugh O´Neill de la Universitatea Catolică (1945) a identificat anumite plante, în special o “floare a soarelui”, originare de pe continentul  american, specii ce nu puteau fi aduse în Europa decât după anul 1493. Judecând după acest aspect, manuscrisul Voynich este posterior secolului al XV-lea.

         La aceleaşi concluzii ajunge şi Erwin Panofsky, istoric şi expert în arta renascentistă germană care, pornind de la aceeaşi imagine a “florii soarelui”, susţine că acest codex datează post 1470.

         John Manly (1931), analizând tipul de semnături, concluzionează că acestea sunt caracteristice secolului al XV-lea, iar aceea a lui Jacobus de Tepenec indică, cert, secolul al XVII-lea.

                Aceste conjecturi nu pot însă suplini chestiunea esenţială: ce conţine textul cifrat şi cine este autorul acestuia? În cazul în care manuscrisul nu este original, ci doar o copie târzie, atunci toate constatările referitoare la stilul desenelor, caracteristicile scrisului şi prezenţa semnăturilor de secol XV sau XVI nu mai au nici un fel de relevanţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Caracteristici ale scrisului 

 

 

         Nici un alt document medieval- spun cercetătorii care au analizat acest codex- nu prezintă caracteristicile existente în Manuscrisul Voynich.

         Este evident faptul că scribul acestui document a realizat o scriere uniformă (rând după rând, de sus în jos). Nu este însă la fel de sigur dacă sensul scrierii este de la stânga la dreapta, cum sugerează majoritatea analiştilor manuscrisului, sau de la dreapta la stângă, cum susţin unele voci singulare (cf. M.Clarke, “Voynich Manuscript Analysis” (1977), Cap. “Character Forms”).

         Din analiza grafiei codexului rezultă că acesta este opera a cel puţin doi scriptori, fiecare având stilul său de scriere.

         Se poate observa cu uşurinţă faptul că scribul a realizat mai întâi desenele, adăugând ulterior textul criptografiat, în jurul acestora. Dacă această constatare este justă, atunci avem un punct de pornire solid în procesul de decriptare şi anume: între fiecare ilustraţie şi textul însoţitor există o legătură logică, care poate sugera anumite “cuvinte probabile” (nume de astre, de zodii, de instrumente de laborator etc. Este de presupus că textul adăugat lângă desenul unei plante se referă fie la descrierea părţilor ei componente, la desemnarea unor proprietăţi curative ori a unor eventuale substanţe cu întrebuinţare farmaceutică. Tot astfel, textul cuprins în interiorul hărţilor de tip “T-O” ar putea să se refere la unele denumiri geografice, cum ar fi unele toponime, hidronime, sau denumiri istorice de ţinuturi, state, popoare  etc.)

         În ultima vreme, cercetătorii au stabilit un limbaj convenţional, pentru a denumi anumite părţi constitutive ale acestui codex. Astfel, dacă figurile desenate sunt însoţite doar de un singur cuvânt criptografiat, acesta a fost denumit “etichetă”, iar porţiunile mai lungi de text poartă numele  de “secvenţă”. Prin extensie, chiar o scurtă propoziţie sau frază, ataşate în mod indiscutabil unei anumite reprezentări grafice va purta denumirea de “etichetă”. Cuvântul sau cuvintele “etichetă” sugerează existenţa unei relaţii logice între imagine şi textul de alături.

         Aceste “etichete” apar în mod explicit în proximitatea plantelor din secţiunea “herbar” precum şi la f 2 r, f 41 v şi f 65 r. De asemenea, lângă desenul de la f 66 r, înfăţişând o persoană decedată, este o “etichetă” semnificativă. “Etichete” apar în cadrul secţiunii “zodiac” (f 70 v 2, f 71, f 72, f 73 ), inclusiv lângă desenele astronomice.

 

 

         Numeroase “etichete” sunt plasate în preajma ilustraţiilor din secţiunea “figuri antropomorfe” , inclusiv secţiunea “farmaceutică”.

         Apar câteodată şi caractere grafice -“litere”- separate, mai ales în preajma desenelor circulare, ori la margine de pagină, lateral, fiind denumite ”secvenţe uniliterale”.

         Trebuie menţionată însă o altă particularitate a acestui cript misterios: existenţa unor porţiuni de text, scrise cu caractere diferite de cele existente în general în conţinutul documentului. Astfel, la f 1 r se mai poate observa semnătura lui Jacobus de Tepenec, deşi a fost ştearsă între timp. Tot aici există, abia lizibile, litere încadrate într-un tablou anumit.

         La f 70 v 2, f 72 şi f 73 (secţiunea “zodiac”) sunt grafiate numele lunilor anului, pronunţate într-o limbă sau dialect necunoscut, ori atât de bine criptografiate încât par astfel.

         R. Salomon a identificat la f 66 r , lângă cadavrul acelei persoane, un fel de “etichetă”, pe care el o lecturează în germană- “der Mussdel”.

         Un text comentariu, din nefericire aproape ilizibil, există şi la extremitatea superioară a f 17 r.

         Literele “a”,”b”,”c” sunt vizibile clar la colţurile superioare ale f 67

r 1, 2; f 68 r 1, 2, 3 şi f 70 r 1, 2, în timp ce, la f 116 v, apar trei rânduri, considerate a conţine –probabil- cuvinte magice sau, după alte ipoteze, materializări ale unor tentative ulterioare de decriptare a documentului.

         În sfârşit, la f 66 v şi f 86 v 3 apar stranii însemnări, considerate după unii analişti drept simple mâzgălituri, fără vre-o semnificaţie anumită.

         Analiza “secvenţelor” a dus la următoarea constatare: există un şir de 17 caractere, repetate de patru ori, inclusiv la f 57 v, în timp ce “literele” (grafeme formate dintr-un singur caracter) apar în marginea din stânga a

f 76 r sau a f 66 r (unde există şi “cuvinte” scurte)

        

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Conţine prima filă a codexului Voynic cheia cifrului ?

 

         Prima filă a MV conţine patru paragrafe de text. Al doilea şi al treilea paragraf ies în evidenţă prin largi iniţiale ornate, colorate în roşu. Aceste iniţiale nu fac parte din setul de litere ce apar în restul manuscrisului Voynich.

         Primul paragraf începe cu o literă grecească veche, simbolul lui Arie. La finele acestor paragrafe există unele cuvinte ce par a sugera faptul că aici s-ar ascunde numele autorului acestui misterios document.

         După cum afirma însuşi W. Voynich,  primii cercetători ai manuscrisului au folosit mijloace moderne pentru acea vreme (lampa cu raze UV), reuşind să identifice semnătura lui Jacob de Tepenec iar, mai jos, cuvântul “Prag”.

         La marginea din dreapta a primei file a MV există însă o coloană de litere latine, de la A la Z, având fiecare o reprezentare literală din “alfabetul Voynic”, de fapt o veritabilă cheie de substituţie .

         În zilele noastre, chiar utilizându-se procedeul lămpii cu raze U-V, abia mai pot fi distinse câteva perechi de corespondenţe între literele latine şi cele ale MV.

         Mai mult, se pare că existau trei coloane verticale de litere, din care coloana din stânga, prima, reprezintă alfabetul clar, normal ordonat, de la A la Z, din care însă nu pot fi lizibile decât literele a, b, c,……..o, p, q, r, s…..y, z. În partea dreaptă a acestor litere din clar existau literele alfabetului de substituţie, astăzi însă ilizibile.

         Cu toate acestea, nimeni nu poate garanta că această cheie, parţial ştearsă de mâna cuiva, amator de şarade şi cifruri, este doar o tentativă de decriptare, nereuşită, de vreme ce nu a fost păstrată, şi nu este cheia adevărată a cifrului folosit de autorul MV.

         Din nefericire, documentul şi copiile aflate în fondul de manuscrise al Universităţii Yale este aproape ilizibil, cel puţin în ceea ce priveşte prima pagină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ipoteze privind conţinutul codexului Voynich

 

 

         Descoperitorul acestui uimitor document medieval, Wilfrid Voynich era convins că el datează din veacul alo XIII-lea iar autorul nu este altul decât călugărul franciscan Roger Bacon. În principal, punctul său de vedere se baza pe scrisoarea învăţatului praghez JOHANNES MARCUS MARCI, adresată iezuitului Athanasius Kircher. În plus, abia vizibila semnătură a lui Jacobus de Tepenec, aflată pe prima pagină a manuscrisului, venea să-i întărească această ipoteză.

         Circumstanţele speciale ale achiziţionării codexului din arhiva lui

P. Petrus Beckx, superiorul congregaţiei iezuite, îl determinau pe

W. Voynich să creadă cu tărie în valoarea istorică excepţională a acestui straniu manuscris.

         Câţiva ani mai târziu, decriptarea propusă de William Romaine Newbold părea să demonstreze definitiv paternitatea baconiană a manuscrisului. Scepticii, printre ei şi John Manly (1931), au început să demonteze bucată cu bucată teoria privind originea de secol XIII a codexului, arătând că metoda utilizată pentru decriptare este extrem de vulnerabilă la critici.

         Din acel moment, timp de peste 70 de ani, speculaţii şi ipoteze care de care mai extravagante au curs neîncetat, însă nici una dintre ele nu a putut să prezinte textul clar, printr-o metodă unanim acceptată de către cercetătorii acestui codex. Recente soluţii au propus John Stojko şi L. Strong.

         Enumerăm, selectiv, doar câteva dintre speculaţiile făcute pe marginea MV:

a.      Primele teorii considerau documentul ca fiind creaţia călugărului Roger Bacon, concepută în secolul al XIII-lea, unde acesta îşi etala fantasticele sale descoperiri, invenţii şi teorii sub formă codificată. Adepţii declaraţi ai acestei teorii au fost W. Voynich, W. R. Newbold ş.a.

b.     O falsă scriere “criptografiată”, operă a unui şarlatan italian din Evul Mediu, menită a impresiona cine ştie ce naivi.

c.     O carte rară de rugăciuni, aparţinând sectei cathare, respectiv aderenţilor cultului lui Isis. Documentul nu a fost distrus de către Inchiziţie, ci numai pus la Index, fiind astfel conservat timp de

secole. Conform acestei teorii, documentul ar fi redactat într-un

“dialect corupt al unei limbi creole, germano-romanice”. Teoria de mai sus este susţinută de către dr. Leo Levitov, dar aspru criticată de Guy şi Dennis Stallings. Erwin Panofsky crede că acest codex a fost redactat într-un dialect germanic, iar sintagma “ der musdel”, pe care o consideră o formă contrasă din “der Mussteil”, este o probă evidentă a faptului că limba documentului este germana.

d.     Un şir de litere fără nici o noimă, un fals text criptografiat, compus de John Dee fie cu scopul de a obţine bani buni de la Împăratul Rudolf al II-lea, fie pentru a-i capta interesul sau bunăvoinţa. În această îndrăzneaţă acţiune, pusă la cale de către abilul agent de informaţii englez, o contribuţie însemnată a avut-o asociatul său, Edward Kelly, care a stat în oraşul Praga până în anul 1595, fiind apoi trimis la închisoare. Acesta îşi găseşte obştescul sfârşit, după o tentativă nereuşită de evadare. Voci mai răutăcioase au emis ipoteza că  Wilfrid Voynich a  lansat povestea cu manuscrisul descoperit într-un loc tainic, că el însuşi l-a “fabricat”, lansându-l cu tam-tam pe piaţa  documentelor rare pentru ca valoarea acestuia să crească, exponenţial cu  zarva şi celebritatea stârnite .

e.      Un ALMANAH codificat, compus de Anthony Askham, potrivit soluţiei oferite de L. Strong. Anthony este mai puţin cunoscutul frate al lui Roger Askham, remarcându-se ca autor al unui herbar şi al unui Almanah.

f.       O tentativă târzie de a transcrie alfabetul limbii chineze, ori a unui dialect înrudit, într-un alfabet literal. Ipoteza se bazează pe unele observaţii de ordin statistic, dar este considerată prea extravagantă pentru a fi credibilă sau verosimilă.

g.     Un document extraordinar de important, transmis umanităţii de către o civilizaţie extraterestră.

Există şi alte ipoteze, dar –în linii generale – ele pornesc de la două premise. Prima dintre ele consideră că este vorba despre o limbă naturală însă, datorită sistemului de criptare foarte ingenios, redutabil, textul nu a putut fi încă decriptat.

A doua premisă este aceea conform căreia limba de redactare a codexului este una artificială, inventată, construită pe alte principii decât cele cunoscute. Această limbă artificială ar constitui o variantă timpurie a unei limbi sintetice, bazate pe latina medievală. Această ipoteză este susţinută de W. Friedman şi John Tiltman (acesta din

 

 

urmă a realizat un important studiu cu privire la corpurile astrale ce apar în MV.

         Multitudinea de teorii bizare, ţesute în jurul manuscrisului amintit, ocolesc însă un fapt atât de evident încât el este ignorat doar din rea-voinţă: imaginile, simbolurile şi notaţiile acestui manuscris au multe elemente comune cu documente similare: simboluri alchimice,  cifre arabe timpurii, litere greceşti, abrevieri de litere specifice textelor de mână în latină, redactate în aşa-zisa “scripta Beneventană” etc.

         Un studiu comparativ ar pune în evidenţă faptul că autorul MV era un cunoscător al acestor particularităţi, uşor de identificat şi în conţinutul altor texte ezoterice din Evul Mediu.

         Studiul de faţă încearcă să evidenţieze tocmai acele elemente definitorii care pot conduce la încadrarea generală a codexului Voynich în categoria textelor de natură alchimică, fără a mai fi nevoiţi a extinde aria ipotezelor deja existente.

         Pentru comparaţie, selectăm  câteva puncte de vedere “exotice”, care demonstrează cât de largi pot fi unghiurile de analiză şi cât de variate pot fi ipotezele, pornind de la unul şi acelaşi set de date conţinute de MV.

 

 

Este manuscrisul Voynich un document sacramental

al ereziei Cathare ?

 

         Dr. Leo Levitov lansează în cartea sa “Soluţia Manuscrisului Voynich” teza potrivit căreia acest codex este unica dovadă scrisă a unui ritual religios aparţinând sectei cathare.

         Pentru început, câteva cuvinte în legătură cu această erezie religioasă, care a lăsat urme în cultura europeană. La mijlocul primului mileniu al erei creştine, exista în Asia Mică o sectă considerată eretică de către biserică, Secta Pauliciană. Sub presiunea persecuţiilor antipauliciene, membrii acesteia au fost transferaţi în Peninsula Balcanică, unde a fost cunoscută sub  numele de bogomilism. Ideile bogomililor au penetrat şi în România, fiind întîlnite în creaţiile apocrife, în imaginile religioase de pe pereţii unor

 

biserici, în primele manuscrise care au circulat în mediul cărturăresc din ţara noastră.

         Paulicienii s-au răspândit şi în Bosnia-Herţegovina iar de aici mai departe, ducând ideile lor până în Italia, Franţa sau Germania, unde aderenţii erau cunoscuţi sub diverse denumiri: patarini, cathari, albigenzi, vaudoix etc. Secta a fost exterminată de către biserica Catolică, pe la 1300, dar a continuat să supravieţuiască, ici şi colo, sub forme disimulate.

         Potrivit dr. L. Levitov, cultul cathar ar fi identic cu cel al zeiţei Isis. Conform opiniei autorului citat, ilustraţiile cu caracter botanic ar constitui simboluri evidente ale ereziei cathare sau dovezi ale cultului lui Isis, mai ales stelele,  aflate şi pe mantia zeiţei.

         “Motivul pentru care a fost atât de dificil să descifrăm MV, spune L. Levitov, este acela că textul nu este deloc criptat ci, mai degrabă, este scris într-o manieră specială, fiind o adaptare a unei limbi orale poliglote la o limbă literară, care ar fi fost inteligibilă numai unei anumite categorii de populaţie, ce nu înţelegea limba latină. În mod explicit, ar fi vorba de un amalgam poliglot de cuvinte, provenind din flamanda medievală, laolaltă cu un mare număr de cuvinte franţuzeşti şi vechi cuvinte împrumutate din Altendeutsch.”

         Evident, teoria de mai sus a trezit încă de la început o critică aspră din partea adversarilor, care au arătat că nu există nici un fel de dovezi conform cărora erezia cathară este continuatoarea vechiului cult al zeiţei Isis.

         În al doilea rând, MV nu este, cum crede Levitov, singurul document primar ce a supravieţuit “Marii Erezii” a catharilor.

         În cartea lui Emmanuel Le Roy Ladurie, intitulată “Mataillou: Pământul Promis al Erorii”, 1978, George Brazziller, Inc. New-York, este explicat ceremonialul cathar al sinuciderii: “ENDURA”, aşa cum a fost acesta consemnat în registrele Inchiziţiei de către Episcopul Jacques Fournier.

         De asemenea, “Codexul de la Lyon” conţine anumite rugăciuni, scrise în „langue d´oc”, specifice ritualului morţii la cathari.

         Levitov spune că limba manuscrisului conţine doar 12 sunete consonantice, ceea ce, pentru o limbă indo-europeană, este de-a dreptul imposibil. În plus, o asemenea limbă ar fi lipsită de sunetele g, b şi p !

 

 

 

Codexul Voynich – lucrare ezoterică în limba arabă ?

 

 

Câţiva indicatori statistici, calculaţi de către cercetătorii pasionaţi de misterul MV, pun în evidenţă anumite trăsături lingvistice particulare. Astfel, aceşti indicatori arată clar că suntem în prezenţa unei limbi naturale, dar criteriile redundanţă, entropie, lungimea medie a cuvintelor par a arăta că nu este vorba de o limbă din cele uzitate în Europa, în Evul Mediu: latina, greaca, franceza etc.

         La aceste concluzii conduc studiile recente efectuate cu ajutorul calculatorului electronic (Prescott Currier, Mary D`Imperio, Rene Zandbergen, G. Landini).  În plus, ele evidenţiază clar că MV este compus din două părţi distincte, rezultat al existenţei a două limbi diferite. Acest fapt este întărit de concluzia certă că  manuscrisul este opera a cel puţin  doi scribi diferiţi.

         Primul pas ce trebuia făcut de către cercetători a fost acela al reconversiei literelor ciudatului manuscris în semne recognoscibile, uşor de introdus în memoria calculatorului, ca materie de analizat. Ideea este mai veche, ea aparţinând acelora care, analizând manuscrisul, au concluzionat că, pentru o mai bună înţelegere a structurilor sale, este nevoie a se transforma grafemele MV în litere latine. Th. Petersen a muncit cu sârguinţă şi a realizat o transcriere de mână, o copie fidelă a MV.

         Prima tentativă de transcriere a textului acestui codex cu ajutorul unui alfabet convenţional, apt a fi “înţeles” şi de către o maşină de calcul electronică a fost aceea a profesorului Bennet, de la Universitatea Yale.

         Alţi cercetători au utilizat propriile lor alfabete de transcriere (cum ar fi, de exemplu, cel utilizat de grupul de studiu al MV, condus de W. Friedman, în 1940, (“First Study Group”-FSG), alfabetul lui Currier, Jacques Guy (1991), D ‘Imperio (1976), etc.

         În tabelul de mai jos, apar câteva dintre alfabetele de transcriere a MV: alfabetul Bennet, alfabetul “FSG”, alfabetul Currier, alfabetul Char, alfabetul Frogguy, alfabetul EVA (European Voynich Alfabet, imaginat de Gabriel Landini.)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Multe dintre studiile statistico-lingvistice efectuate cu ajutorul computerului au evidenţiat existenţa unor „secvenţe” repetate, precedate sau urmate, de preferinţă, de anumite perechi de litere.

De aici a rezultat concluzia că aşa-zisele secvenţe repetate (cu un indice de frecvenţă mai ridicat) reprezintă „rădăcina” unui cuvânt, iar elementele ce preced sau succed acea rădăcină sunt sufixele, respectiv prefixele sale.

Or, o asemenea structură este specifică limbilor semitice. Chiar şi o limbă artificială, cum este ESPERANTO, a fost concepută pe baza aceluiaşi principiu (rădăcină, sufixe, prefixe şi infixe).

Ca urmare, s-a emis ipoteza conform căreia MV ar putea fi redactat în limba arabă, ori limba ebraică, sau chiar într-o limbă ce ar putea avea asemenea caracteristici.

Pentru teza conform căreia manuscrisul ar fi redactat în limba arabă pledează, pe lângă observaţiile amintite mai sus (structuri de rădăcini, prefixe, sufixe, infixe), şi alţi indicatori statistici, cum ar fi „Legea Rang-Frecvenţă” sau „Legea lui Zipf”. Acest indicator a fost verificat pe numeroase familii de limbi ale globului, de la cele alfabetice (indo-europene), la cele silabice (japoneza) sau logografice (chineza). Deci, el este valabil şi pentru textul manuscrisului Voynich.

Astfel, se constată că limba MV este o limbă naturală, dar cuvintele sunt mai scurte decât în limbile engleză sau latină, ceea ce ar conduce la concluzia unui text abreviat, în care caracterele din MV pot fi litere sau silabe de cuvinte dintr-o eventual necunoscută limbă.

Cel mai frecvent „cuvânt” este, în transcriere modernă, “8AM”, care are o semnificaţie particulară (separator de cuvinte ?) sau îndeplineşte funcţiuni speciale, necunoscute încă.

Alte dovezi ce vin în sprijinul acestei ipoteze sunt următoarele:

A) Se ştie că civilizaţia arabă avea suficiente cunoştinţe în domeniul astrologiei, astronomiei, alchimiei, criptografiei, medicinii şi botanicii, pentru a da naştere unei asemenea opere de factură…..ezoterică.

În textul codexului, numele de stele încep cu „OPQ”, ceea ce ar corespunde articolului proclitic arab „AL-„

B) Un lingvist, pe nume Al-Zubaydi, a iniţiat un proiect de anvergură, ce viza realizarea unei limbi arabe simplificate, cu o gramatică foarte facilă, precedând astfel proiectul PEANO („latino sine flexione”).

 

 

 

C) Unele file ale MV au, de preferinţă, imaginile în partea dreaptă a paginii ceea ce este, de fapt, caracteristic modului arab de scriere, de la dreapta la stânga.

D) Prezenţa în MV a două „texte” diferite: A şi B, ale căror caracteristici statistico-lingvistice diferă sensibil. Ca simplă ipoteză, se poate presupune că textul „A” este redactat într-o limbă semitică-araba de exemplu-iar textul „B” ar putea fi traducerea sau transcrierea sa în limba arabă simplificată, cum ar fi cea inventată de Al-Zubaydi.

D) Mistica arabă abundă în scrieri oculte. Se ştie că anumite şcoli cu caracter ezoteric, funcţionând în Andalusia (Spania islamizată), în Catalonia sau insulele Baleare, au disimulat multe dintre secretele lor într-o  manieră criptică.  De altfel, la cucerirea teritoriilor aflate sub stăpânire maură de către regele Aragonului, în 1229, multe dintre aceste documente au intrat pe mâna clericilor catolici, care au întrevăzut în ele un mare pericol eretic. La Conciliul de la Lyons, din 1245, ei au analizat problema acestora. Atunci, deoarece teologii s-au arătat neputincioşi în a desluşi conţinutul textelor arabe criptate, ei s-au adresat lui Robert Grosseteste (1175-1253), un învăţat englez, cunoscător al limbii arabe. Acest erudit a fost tutorele lui Roger Bacon, ceea ce ar putea explica, într-un anumit fel, legenda care îl acreditează pe Roger Bacon drept autor al misteriosului codex.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ebraica- limba manuscrisului Voynich ?

 

         René Zandbergen şi Gabriel Landini au propus cercetătorilor transcrierea manuscrisului Voynich într-un alfabet convenţional, cu caractere latine, numit EVA (European Voynich Alphabet).

         După transcrierea textului, a ieşit în evidenţă trigrama “AIN” care, atât în limba arabă, cât şi în ebraică, are semnificaţia “ochi”. Ceea ce derutează de la bun început este faptul că scrierea glifei “AIN” nu este totdeauna aceeaşi, existând numeroase alte variante de scriere, care pot deriva din rădăcina triliterară AIN. Aceasta este posibil fie datorită particularităţilor de scriere ale limbilor semitice, fie sistemului concret de criptare, folosit de autorul MV.

         Nu trebuie însă scăpat din vedere faptul că limba ebraică, asemenea limbii arabe, este o limbă consonantică, unde fiecare 2, 3 sau 4 litere, citite împreună, pot forma rădăcina unui cuvânt cu înţeles de sine stătător. Astfel, în zilele noastre, unii cercetători au putut să afirme că au reuşit să spargă “codul” biblic, cu ajutorul calculatorului, fără a se ţine seama, însă, de faptul că specificul limbii ebraice permite a se atribui un înţeles logic fiecărei combinaţii posibile de 2-3-4 litere, ca să nu mai vorbim de faptul că, prin ligamentare, în maniera de scriere “scripta continua” posibilităţile sunt şi mai vaste de a găsi sensuri în anumite litere juxtapuse.

         Astfel, -FACHYS- primul cuvânt de pe fila de început a codexului poate avea următoarea semnificaţie: “Prin urmare, fratele există….”. Considerând  că putem să-l despărţim în trei părţi componente: F-ACH-YS, şi transliterând în alfabet ebraic obţinem  [   ]   [     ]   [     ], unde ZS sau ISH  pot fi confundate. Din nefericire, această metodă nu este relevantă deoarece presupunând, a priori, că limba originală a manuscrisului este aramaica, greaca, sanscrita, copta sau latina, orice ligamentare convenabilă, urmată de o lecturare după un anumit algoritm variabil sau de o eventuală anagramare, pot oferi texte inteligibile, logice.

         Practic, prima soluţie a criptului din MV, propusă de Newbold, se bazează, după cum vom vedea în continuare, pe aproximativ acelaşi principii, numai că procedeul este aplicat limbii latine.

 

 

 

 

 

 

 

 

Prima tentativă de decriptare a Manuscrisului Voynich.

 Soluţia Newbold

 

 

 

                William Romaine Newbold, profesor de filosofie la Universitatea din Pensilvania, a fost unul dintre cei mai renumiţi cunoscători ai spiritualităţii Evului Mediu. El s-a făcut remarcat şi prin studiile sale aprofundate, dedicate ocultismului, gnosticismului, spiritismului, ştiinţelor ezoterice, cât şi prin preocupările sale în domeniul criptologic. Acesta era, totodată, un veritabil poliglot.

         În 1919, Voynich îi prezintă lui Newbold celebrul său manuscris, cu rugămintea de a-l decripta. Profesorul a început studiul documentului, intuind că pe ultima sa pagină se ascunde cheia de cifrare, şi nu pe prima, cum au crezut mulţi dintre cei care au avut ocazia să analizeze manuscrisul.

         Într-adevăr, următoarea frază i-a atras cu precădere atenţia lui Newbold:

                   “MILCHITON OLADABAS MULTOS TE TCCR PORTAS”

         Renunţând la cuvintele considerate “nule” (cuvinte-capcană), savantul a mai făcut o schimbare în cuvântul “multos” –“o” a devenit “a”, rezultând următorul text în limba latină:

 

                   “MICHI DABAS MULTAS PORTAS”

 

cu semnificaţia “mie mi-ai dat multe porţi”.

         Se observă că propoziţia de mai sus conţine fix 22 de litere, ceea ce a constituit un indiciu pentru Newbold că  respectivele litere pot constitui cheia cifrului.

         Prin urmare, aşezând alfabetul latin sub şirul de litere de mai sus, făcând unele omisiuni (“K”) şi înlocuind pe “X” cu “V”, acesta a obţinut următoarea cheie, numită de el “cheia cifrului lui Bacon”.

        

                   MICHIDABASMULTASPORTAS

                    ABCDEFGHILMNOPQRSTUVYZ

 

         Dar de ce tocmai R. Bacon ? Newbold ştia cu certitudine că R. Bacon este un bun cunoscător al procedeelor CABALEI dar şi al sistemelor de cifru cunoscute de înaintaşii şi contemporanii săi, metode criptografice pe care le prezintă în lucrarea: “Epistle on the Nullity of Magic” (“Epistolă despre lipsa de valoare a magiei”).

         Şase dintre aceste sisteme de cifru au fost denumite de R. Bacon “Kabala celor 9 camere”.

         La rândul lui, filosoful Newbold a aplicat cunoştinţele sale de cabalistică în studiul manuscrisului Voynich. În filosofia Cabalei, Universul este de fapt gândirea Creatorului; gândirea se exprimă prin vorbe; vorbele sunt formate din litere;  deci, literele sunt ultimele părţi constitutive ale lucrurilor.

         “Porţile” sunt cele 231 de combinaţii de câte două litere, ale alfabetului ebraic (se omit bigramele de litere identice: aa, bb etc)

         Aceste combinaţii primordiale, supun cabaliştii, sunt manifestări de cel mai înalt grad ale Fiinţei Divine, de fapt forţele ce dau naştere acestor lucruri ce ne înconjoară, materialul din care sunt ele făcute, un fel de candele prin care energia divină pătrunde cu putere în lumea materială.

         Cabalistul Sepher Yezirah, de exemplu, combina fiecare literă a alfabetului ebraic cu celelalte litere, găsind 231 de “porţi”.

         În accepţiunea lui Newbold, prin termenul “poartă” trebuie să înţelegem acele canale prin care fiecare literă a alfabetului este transformată prin intermediul frazei cheie (MICHI DABAS…..) într-un număr de 484 de glife bigramice (punând de data aceasta la socoteală ţi literele dublate, aa, bb…).

         Apelând în continuare la cunoştinţele sale cabalistice, Newbold a identificat un număr de 22 de simboluri distincte, dintre care a recunoscut 15 semne speciale, ce alcătuiau sistemul grecesc de stenografie.

         Prin această metodă, el a convertit restul bigramelor în simboluri ce aparţin sistemului stenografic grecesc.

         În etapa următoare, Newbold a anagramat textul astfel obţinut. Anagramarea textului clar, cu scopul de a-l ascunde profanilor, era un uz curent în mediile ecleziastice, unde orice scriere cu caracter ezoteric putea fi judecată prin prisma canoanelor bisericeşti şi catalogată, eventual, ca fiind eretică, iar autorul ei excomunicat, manuscrisul confiscat şi pus la INDEX de către INCHIZIŢIE, ori chiar folosit într-un viitor proces drept probă  a unei legături  damnate între autorul scrierii şi forţele oculte.

         Cabaliştii utilizau cu mare măiestrie arta anagramării, numită de ei “themara”- schimbare.

         Din nefericire, metoda propusă de Newbold nu era riguroasă, consecventă. Astfel, autorul descifrării, fiind obligat să ajungă la un text logic, inteligibil, a fost obligat să recompună bigramele clare, considerându-le fie în ordine directă, fie în ordine inversă, iar în unele situaţii chiar să alăture bigrame aflate la o distanţă de câteva cuvinte (3 sau 4), ceea ce constituia o excepţie de la regula care impunea ca perechile să fie mereu alăturate.

         Acest element slab al metodei de decriptare propusă de Newbold va constitui, printre altele, o ţintă a atacurilor adversarilor săi care, de altfel, vor reuşi să zdruncine, până la temelii, încrederea în soluţia propusă .

         Totuşi, în deceniul al treilea al veacului XX, dezvăluirile lui Newbold  au făcut pur şi simplu senzaţie ăn lumea ştiinţifică,

         Desenele extravagante ale Manuscrisului Voynich erau interpretate de către Newbold drept canale seminifere, procesul de spermatoză, sau formarea de celule, având nucleu.

         Plusând, Newbold susţinea că Bacon reuşise să prezinte în formă criptografiată, descoperirea unei nebuloase de tip spirală, să descrie o eclipsă coronară, precum şi date despre cometa din 1273. Deoarece descoperirile revelate de R. Bacon păreau inventate, se sugera  lumii ştiinţifice ideea că astfel de cunoştinţe de ordin teoretic, tehnic şi ştiinţific, atât de dezvoltate pentru secolul al XIII-lea fuseseră dobândite pe căi oculte de către călugărul englez, cu ajutorul unor instrumente de cercetare ce depăşeau cu mult nivelul atins de omenire în acel veac: microscop, telescop, lunetă astronomică etc.

 

 

Detractorii teoriei lui Newbold

 

         În anul 1921, lumea ştiinţifică mondială a acordat, iniţial, un credit total senzaţionalei decriptări, imaginate de Newbold. Popularizat cu entuziasm în mediile savante, Newbold culegea laurii celebrităţii. Cel ce avea să demoleze metoda profesorului de filosofie a fost John M. Manly,  criptoanalist de carieră, un militar specializat în coduri şi cifruri. La început, el părea a fi de acord cu metoda lui Newbold, scriind un articol favorabil în “Harper’s Magazine”.

         Semnele de întrebare au apărut încă ulterior, primii care s-au arătat sceptici au fost chimiştii, apoi criptologii.    

         Se ştie că punctul de plecare al teoriei lui Newbold a fost acela că literele aflate pe pergamentul manuscrisului Voynich erau astfel separate încât să sugereze caractere speciale în scrierea stenografică grecească.

         Chimiştii au reacţionat, arătând că această particularitate a textului documentului Voynich s-a produs ulterior redactării sale, fiind opera unui proces fizic obiectiv: cerneala a pătruns în adâncime în pergament, creând cu timpul urme vizibile, considerate drept semne suplimentare, interpretate în mod greşit de către savantul american drept caractere stenografice greceşti.

         O altă direcţie din care au început să apară semne de întrebare privind metoda propusă de profesorul de filosofie a fost aceea a criptologilor profesionişti. Aceştia au obiectat că aşa numitul cifru al lui Bacon nu se bazează pe o metodă riguroasă, unitară, consecventă, putând da naştere la diverse variante de text clar, în funcţie de imaginaţia sau de dorinţa celui care operează cu această metodă.

         La criticile aduse, Newbold a replicat că Bacon nu a utilizat metode standard, cu care sunt obişnuiţi criptologii din zilele noastre subliniind faptul că recompunerea textului clar se bazează pe un algoritm de regularitate, iar în cazul în care intervalele luate în considerare sunt mai mari de trei sau patru cuvinte atunci, probabil, recompunerea este greşită de către cifratorul iniţial, nu de către cel care descifrează.

         după moartea savantului, intervenită în 1926, atacurile la adresa metodei Newbold s-au înteţit, ele culminând cu lucrarea lui John Manly, publicată în anul 1931 în “Speculum Magazine”. Concluzia lui Manly a fost aceea că “ rezultatele lui Newbold încearcă să falsifice într-un grad deloc de neglijat istoria gândirii umane.”

         critici serioase la adresa paternităţii baconiene a MV au venit şi din partea altor savanţi. De exemplu, Hugh O’Neill, profesor de botanică la Universitatea Catolică a Americii a demonstrat în anul 1944 că acest manuscris nu putea fi scris înainte de anul 1493, data descoperirii Americii de către Columb. Argumentul său forte, printre altele, era prezenţa plantei numite “floarea soarelui”, adusă şi climatizată în Europa, post 1493.

 ( cf.  “Botanical remarks on the Voynich Mss”, în “Speculum”, XIX, 1944,

 p. 126).

         Indiferent de criticele aduse metodei lui Newbold, justificate sau nu, se poate spune că munca este demnă de a fi menţionată, fiind prima tentativă de a dezvălui metodic o soluţie, urmată de un text clar al criptului conţinut de acest codex.

         Celelalte contribuţii la soluţionarea textului acestui manuscris sunt doar simple conjecturi, ori ipoteze, lipsite de o bază metodologică cât de cât acceptabilă, comparabilă cu aceea propusă de Newbold în 1921.

                                     

                           

 

 

 

Certitudini şi speculaţii

 

         În ciuda atâtor eforturi depuse de către cercetători, încă nu s-au găsit răspunsuri la următoarele întrebări: cine este autorul, de când datează documentul, unde a fost redactat, ce conţine acesta, este copie sau original ?

         Să ne oprim la ultima întrebare: este MV copie sau original ? Văzând pentru prima dată acest manuscris rămâi impresionat de acurateţea redactării sale: un scris elegant, graţios, o operă caligrafică îndelung elaborată, bine meşteşugită.

         Diferenţele de scriere existente între partea „A” şi partea „B” sunt însă foarte evidente. Ele nu sunt numai de ordin pur formal, ci şi de conţinut sau de limbă.

         În ipoteza în care documentul pus în valoare de W. Voynich este chiar originalul, avem de răspuns la mai puţine întrebări decât în situaţia în care acesta este o simplă copie. În acest din urmă caz, întrebările ar deveni mai complexe: care a fost manuscrisul model? mai există şi alte copii ? unde, când şi de către cine au fost ele realizate? în ce scop ? dacă provin dintr-un mediu religios, care este acesta? Iar dacă aparţin unor curente eretice sau unor grupări mistice, cărora dintre ele poate fi atribuit MV ?

         Este evident faptul că scribul MV a fost un artist versat în arta caligrafiei şi a desenului. Maniera artistică dovedeşte faptul că scribul a intenţionat de la bun început să realizeze o lucrare de valoare. Instrumentul de scris, pergamentul şi culorile au fost de calitate. O realizare atât de migăloasă cere un timp suficient de lung pentru a fi finalizată în condiţii bune. De aceea, dacă autorul textului original ar fi fost un învăţat din Evul Mediu, să presupunem că ar fi fost unul de talia lui Roger Bacon, ne îndoim că acesta ar fi dispus de un timp suficient de lung pentru a realiza, pe îndelete, o operă de peste 200 de file. Desigur, au existat şi excepţii, dar în cazul nostru, credem că realizatorul manuscrisului nu este unul şi acelaşi cu autorul său.

         Faptul că preţul MV a fost de 600 ducaţi ne face să credem că pe piaţa manuscriselor acelor vremuri, când apăruse deja tiparul iar unele titluri erau tipărite în 10 -20 de ediţii, acest document a fost bine primit, că I-au fost apreciate calităţile şi, mai ales s-a ştiut valoarea conţinutului său.

         Aspectul exterior al textului (în special utilizarea ca separator de cuvinte a punctelor precum şi maniera de scriere cunoscută sub numele

generic de ” scripta continua”, adică ne-separarea propoziţiilor şi frazelor în maniera modernă, pot conduce la concluzia că MV este o copie după un model mult mai vechi deoarece, pe la 1600, manuscrisele începeau deja să se standardizeze, mai ales după răspândirea tiparului şi a regulilor ortografice, caracteristice mediilor erudite, laice sau ecleziastice.

         Fără a avea la dispoziţie rezultatul unor studii de ordin statistico-lingvistic, putem să presupunem că autorul codexului a fost un erudit, un învăţat medieval cu alese cunoştinţe . De aici, putem să avansăm mai departe supoziţia că limba documentului trebuia să fi fost una de erudiţie savantă, cum ar fi latina, greaca, ebraica, franceza veche, vechea engleză, o limbă germanică sau chiar o limbă artificială.

         Dacă interpretăm în profunzime rezultatele analizelor de ordin statistico-lingvistic (lungimea medie a cuvintelor, raportul V/C, redundanţă, entropie etc.) atunci concluziile sunt următoarele: Textul pare a fi o combinaţie de glife (bigrame sau trigrame), ori o scriere silabică, sau o formă de stenografie cu totul aparte.

Există un număr de 24 de simboluri grafice de bază, eventual 36, prin transcriere în alfabet latin, din multitudinea de combinaţii posibile teoretic, au fost identificate circa 5000 de glife distincte,

Judecând după acest din urmă aspect, este posibil ca fiecare secvenţă de text (compusă din una, două sau mai multe glife) să corespundă unui cuvânt. Am avea, astfel de a face cu un mini-cod.

Pe de altă parte, au fost identificate câteva simboluri foarte rare, care apar o singură dată, cel mult de două ori, dar este posibil ca acestea să fie rezultatul unor erori de transcriere, sau de lectură eronată a textului original. În ultimă instanţă, ele pot fi interpretate ca veritabile pictograme, având un sens precis, ştiut numai de autor.

Aşa cum am precizat anterior, lungimea medie a secvenţelor, ori a presupuselor cuvinte, este mai mică decât în cazul limbii engleze sau latine. Acest lucru poate fi posibil, fie dacă textul este redactat într-o limbă semitică, fie dacă autorul a despărţit în mod arbitrar cuvintele din textul original, ori a introdus, pentru derutarea profanilor, grafeme „nule”, fără valoare logică, ce par a despărţi cuvintele.

Numeroase dintre caracterele ce au frecvenţe ridicate nu joacă însă rolul unor vocale, care de regulă, în limbile indo-europene, sunt mult mai frecvente decât consoanele. De aici rezultă următoarele ipoteze: fie suntem în prezenţa unor „nule”, a unor separatori arbitrari de cuvinte; fie avem de a face cu o limbă semitică (araba, ebraica) sau chiar sanscrita ori, în ultimă instanţă, limba este indo-europeană, scrisă însă abreviat, adică fără vocale.

Ceea ce este surprinzător pentru un cripto-analist este redundanţa crescută a „cuvintelor” acestui codex. Cuvinte sau grupuri de cuvinte se repetă supărător de mult, cum nu se întâmplă, în condiţii normale, în nici op limbă naturală semnificativă de pe glob.

Nu se cunoaşte practic nici un sistem de cifru sau de codificare, care să amplifice redundanţa unui text clar, aşa cum se întâmplă în MV. De regulă, sistemele de cifru utilizate fac să scadă foarte mult secvenţele redundante, elimină repetările.

În ipoteza în care textul manuscrisului este criptografiat după o metodă de tipul „cod Hamming” sau bazat pe funcţii de tip „hash”, şansa de a afla vreodată conţinutul clar al MV scade vertiginos.

                În opinia noastră, această caracteristică cu totul specială a textului codexului Voynich demonstrează că avem de a face nu cu un text criptografiat, propriu-zis, ci cu un text prelucrat după un procedeu „steganografic”, menit a deruta pe cei ne-avizaţi, ori cu o limbă rară, un dialect necunoscut prea bine în Europa. Inexplicabilele repetiţii s-ar putea justifica doar în situaţia când textul ar avea un conţinut magic, cu formule mistice, cu incantaţii rituale, cu vrăjitorii, cu texte de tipul descântecelor din mitologia românească, unde repetarea unor cuvinte, a unor „patern”-uri” magice este un lucru absolut firesc.

         Th. C. Petersen credea că această redundanţă neobişnuit de ridicată este creată de prezenţa repetată a unor formule farmaceutice, obişnuite într-un tratat medical, botanic sau într-un „herbar”.

         Acelaşi autor considera că, din punct de vedere criptografic, repetiţiile ar fi rezultatul aplicării unui sistem de scriere stenografică medievală, unde fiecare simbol ar reprezenta o silabă.

         O altă explicaţie avansată vis à vis de această impresionantă redundanţă, este aceea oferită de William Friedman, printre alţii, care considerau textul MV scris într-o limbă artificială, apropiată, de exemplu, aceleia inventate de Episcopul John Wilkins, autorul primei lucrări de criptologie în limba engleză, ori aceleia concepute de Scot George Dalgarno. O asemenea limbă construită artificial ar fi formată din rădăcini (a căror repetare este inevitabilă), din sufixe şi prefixe. Acest punct de vedere a fost susţinut şi de John H. Tiltman, prieten cu Friedman, şi cunoscut criptolog militar.

         Dacă în paginile anterioare am trecut în revistă o serie de speculaţii pe marginea acestui manuscris, este momentul să înfăţişăm şi anumite elemente materiale care ne pot ajuta în găsirea răspunsurilor la întrebările de mai sus.

          Manuscrisele vechi, chiar şi cele bizare (“curiosa”), pot fi încadrate într-o anumită clasă tipologică, judecând după anumite particularităţi concrete: tipul de scriere, suportul material al documentului, dimensiunile acestuia, paginaţia, ilustraţiile, cerneala, legăturile şi copertele.

         În continuare, vom înfăţişa câteva dintre aceste elemente materiale, aşa cum apar în codexul Voynich.

         Documentul este format din “file”, fiecare filă având câte două “pagini” sau feţe, prima fiind notată cu litera “r” (“recto”) iar cea de revers este abreviată prin litera “v” (“verso”).

         Un număr de 4 “coli”, îndoite la mijloc şi puse una peste alta formează un “fascicol”. Fiecare “fascicol” conţine 8 “file”, deci 16 pagini.

         Dimensiunile codexului, exprimate în inci sunt 12/9 (1 inch=2,54 cm), respectiv  30,5 cm / 23 cm, însă există şi “file” ce nu au aceste dimensiuni.

         Pentru raţiuni de ordin metodologic,  paginaţia se indică prin cifre, cu numerotarea de la 1 la 116, precedate de litera “f” şi urmate de “r” sau “v”,  cu indici de la 1 la 6.

         Se observă că unele pagini ale manuscrisului conţine anumite sigle, ce desemnează fascicola, scrise într-un sistem de cifre vechi arabe, urmat de grafemul “9”, ceea ce în limba latină înseamnă “-us”: ex. “secundus, tertius” etc

                Nu se ştie cine şi când a pus aceste sigle pentru indicarea fascicolelor, însă unele semne arată faptul că lipsesc un număr de “file”. Aceasta înseamnă că numerotarea manuscrisului s-a făcut, probabil, concomitent cu data redactării sale sau imediat la sfârşit.

         Suportul documentului este un pergament nu chiar de bună calitate, dacă luăm în consideraţie faptul că cerneala l-a pătruns, creând alte urme pe suprafaţa acestuia.

         După cum se ştie, primele manuscrise erau  redactate sub formă suluri de papirus. Începând cu secolul al IV-lea D.C., apar “codex”-uri din pergament care, treptat, vor înlocui documentele scrise pe papirus.

         În secolele VII-IX., lipsa acută de suporturi pentru redactarea unor documente a făcut ca în multe “scriptorii” (ateliere de copiat documente) să se procedeze la ştergerea unor valoroase scrieri, aflate pe documente de secol V-VII, peste care s-au aşternut noi texte. Aceste papirusuri “reciclate” se numesc “ palimpseste”. Începând cu veacul al VIII-lea, hârtia, din ce în ce mai multă, şi de bună calitate, va duce la înlocuirea pergamentului ca suport material al scrisului.

         Istoria “scriptoriilor” începe de la vechii evrei, ai căror scribi se îndeletniceau cu transcrierea cărţilor Legii dar ocupaţia de copist de texte va lua amploare odată cu apariţia şi dezvoltarea Creştinismului, cu răspândirea Bibliei (cuvântul acesta însemna în limba greacă “cărţi”, deoarece Biblia este alcătuită din Vechiul Testament, cărţile sfinte ale iudeilor şi, ulterior, ale creştinilor şi Noul Testament, cu cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 21 de Epistole ale Apostolilor şi Revelaţia sau Apocalipsul Sf. Ioan).

         Întrucât textele primilor creştini erau foarte eterogene, s-a pus problema grupării, canonizării şi răspândirii lor.

         În jurul anului 100 D.H., participanţii la Sanhedrinul de la Iamnia (Iabneth) au decis să dea o formă definitivă textelor ce alcătuiau Vechiul Testament. În acest scop, ei au ales dintr-un număr de trei variante de texte manuscrise doar două ale Pentateuhului, care erau cele mai bune şi le-au canonizat. După cum se ştie, Vechiul Testament se împarte în Pentateuh (“Facerea” sau “Geneza”, “Ieşirea”, “Leviticul”, “Numerii”, “Deuteronomul”)- această parte se mai numeşte “Lgea” sau “Thora” (“Învăţătura”). Urmează partea a doua, “Proorocii” şi cea de a treia parte “Scrierile” (sau hagiografiile).

         Se presupune că părinţii bisericii au procedat identic şi cu celelalte cărţi ale Vechiului Testament.

         Cărţile ce nu au intrat în Canon, manuscrisele care nu au fost selecţionate, au fost considerate la început inutile, fără valoare, iar ulterior au fost apreciate ca fiind potrivnice Credinţei.

         Totuşi, o parte din Cărţile neincluse în Canon, deşi considerate “rebuturi”, au fost păstrate de către Biserică şi introduse, parţial, în Canonul creştin al Vechiului Testament.

         Un rol foarte important în codificarea şi canonizarea definitivă a textului Vechiului Testament l-au avut “masoreţii” (etimologia acestui termen provine de la cuvântul ebraico-aramaic “masora”-tradiţie sau legendă), teologi care, în secolele VIII-IX D.C. au desfăşurat o importantă muncă de selecţie şi apoi de redactare a textelor definitive.

         Fiind nu numai buni teologi, dar şi iscusiţi filologi, “masoreţii” au alcătuit un text unificat, pe care l-au canonizat definitiv. Opera lor este rezultatul  unei selecţionări atente a variantelor celor mai corecte, existente printre zecile şi sutele de manuscrise  de secol II-VI, cu lecţiuni diferite, inconstante, rezultat al copierii repetate şi neglijente a textelor şi manuscriselor biblice. Aceste texte alese şi selectate sunt considerate conforme cu adevărata tradiţie creştină.

         Pentru a face imposibilă orice intervenţie ulterioară în textul biblic, “masoreţi” au numărat literele şi versetele fiecărei cărţi sfinte şi al întregului Vechi Testament. Numărul total al semnelor (literelor) din Vechiul Testament este considerat tradiţional a fi de 1 152 207, în timp ce numărul de semne din Pentateuh este de 305 607, incluse în 5845 versete.

         După această socoteală aveau să se conducă în viitor copiştii, prevenindu-se astfel orice modificare voită sau accidentală (oricât de neînsemnată ar fi fost ea) în textul sacru. De aici provine şi expresia de “literă de evanghelie”.

         Pentru clarificarea sensului textului biblic, “masoreţii” au utilizat un sistem de notare a vocalelor ataşate consoanelor, cu ajutorul punctelor. Un procedeu similar a fost utilizat şi de către compilatorii Coranului.

         Prin acest procedeu s-a închis orice cale de modificare a textului sacru. Textul ajuns până în zilele noastre se numeşte “text masoretic” sau “textus receptus”.

         O chestiune specială este aceea a textelor cu caracter mistic, eshatologic (apocaliptic). Cuvântul “apocalips” (revelaţie) provine dintr-un etimon grecesc, care înseamnă “a deschide”, “a dezvălui”. Aceste scrieri, considerate mistice, conţin “viziuni” secrete cu privire la soarta lumii, avute de autori pe calea revelaţiilor divine.

         Una dintre primele lucrări de acest gen a fost “Cartea Proorocului Daniel”, scrisă iniţial în limba arameică şi ebraică.

         “Cartea Proorocului Daniel”, precum şi “Apocalipsa Sf. Ioan”, ultima carte a Noului Testament, au fost incluse în canonul biblic, pe când celelalte au avut o soartă diferită. Ele nu au intrat în canonul ebraic; multe s-au pierdut integral iar altele nu ne-au parvenit în original ci numai prin intermediul unor traduceri de dată recentă (“Jubileele”, “Enoh”).

         Textele neincluse de către “masoreţi” în canonul biblic au fost denumite “cărţi străine”(“sefarimhiţonim”) sau, în limba greacă, “apocrife” (“cărţi tăinuite” sau “cărţi ascunse”). Ele mai sunt cunoscute şi sub numele de “pseudoepigrafe” (“fals atribuite”).

 

 

 

 

 

 

 

         Dintre cele aproape 70 de apocrife menţionate în literatura religioasă, ne-au parvenit circa 30 (Cărţile I-IV -“Macabeei”-, “Cartea Înţelepciunii lui Ben-Sira”, “Jubileele”, “Enoh”, “Tabit”, “Iudit, “Înţelepciunea lui Solomon”, “Psalmii lui Solomon”, “Cărţile Sibiline” (III), “Cărţile lui Ezra”, “Apocalipsul lui Baruh”, “Testamentul celor 12 Patriarhi” etc.), majoritatea în limba greacă şi siriacă.

         Literatura apocrifă a avut o existenţă zbuciumată, nefiind admisă în canonul biblic. Ca urmare, ea a fost interzisă, sub ameninţarea că aceia care o vor citi, vor pierde dreptul la “viaţa de apoi”.

         Cu toate interdicţiile impuse de iudaism, Creştinismul a păstrat o parte din “apocrife”, pe care le-a preluat şi adaptat corespunzător ideologiei sale, cu unele mici diferenţe între biserica catolică şi biserica ortodoxă. Astfel, Biblia catolicilor cuprinde cel mai mare număr de ”apocrife”.

         “Vechiul Testament”, în limba rusă, ediţia sinodală, de exemplu, conţine un număr de 11 “apocrife”. Luther, editorul şi tipograful protestant al Bibliei, nu a inclus “apocrife” în textul acesteia, dar le-a recomandat spre citire, ca “utile”, deşi inferioare Sf. Scripturi.

         În majoritatea lor, textele apocrife conţin idei eshatologice şi mesianice, tratate într-o formă alegorică, criptică, pline de viziuni şi imagini terifiante, fantastice.

         Să fie textul codexului Voynich unul dintre aceste “Apocrife”, păstrate în această formă criptică ?    Cine poate răspunde la această întrebare ?

Se ştie că , în primele zile ale Creştinismului, călugării cenobiţi copiau lucrări biblice sau alte scrieri creştine, astfel că “scriptoriile” din mânăstiri reprezentau o sursă proprie de venituri.

         Conducătorul unui astfel de “scriptoriu”, numit “armarius” organiza întreaga muncă din atelierul de copişti, aici existând o adevărată diviziune a muncii. Astfel, munca de scrib, era diferită de aceea a graficienilor, numiţi “rubricatori” sau “miniaturişti”, respectiv artiştii care realizau ornamentaţia manuscrisului, părţile decorative, înfloriturile literelor etc. Existau însă şi excepţii, când în persoana copistului se reunea scribul şi artistul grafic, în acelaşi timp.

         Dimensiunea manuscrisului, ca şi alegerea materialului (suportului scrierii) depindeau de instrucţiunile şi gustul clientului, de scopul lucrării, de stilul artistic predominant, de timpul şi locul redactării sale.

         Pergamentul era procurat şi apoi tăiat cu ajutorul unui cuţit curbat-“novacula” sau “rasorium” şi al unei rigle- “regula”, “linula”, “norma” sau “proeductale”.

         În cazul în care pergamentul prezenta deteriorări, sfâşieri, scribul trebuia să-l repare efectiv, să-l lipească, să coase desene artistice, ori să-l impregneze cu cerneluri viu colorate, acolo unde erau încă vizibile defectele.

         Absenţa erorilor era o chestiune extrem de importantă. Pentru a se certifica conformitatea copiei sau copiilor cu originalul, la sfârşitul manuscrisului se însera o formulă sacramentală, ce asigura pe cititor ori pe cumpărătorul manuscrisului că acesta nu conţine erori de copiere.

         Iată, spre exemplu, Sf. Ieronim, care deţinea un “scriptoriu” personal, a încetăţenit următoarea formulă de final, preluată de la Sf. Irenaeus :

 “ Tu, care vei transcrie această carte, te însărcinez, în numele  Domnului nostru Iisus Hristos şi a celei de-a doua sa veniri, când acesta va sosi să judece viii şi morţii, să compari ceea ce ai copiat cu originalul şi să-l corectezi cu atenţie. Apoi, transcrie acest jurământ şi plasează-l în actul copiat.”

         Scribii evrei obişnuiau să adauge la sfârşitul manuscrisului cuvintele “Amen”, “Sela” sau “Salom” (“Să fie”, “Pauză”, “Pace”) iar scriptorii creştini utilizau cuvintele “Amen”, “Explicuit” (Sfârşit) sau “Explicuit feliciter” (“Slavă lui Dumnezeu că s-a sfârşit”!) sau alte formule asemănătoare.

         În funcţie de numărul de pagini al manuscrisului, mărimea acestui se evalua în funcţie de unitatea de măsură, luată în considerare de scrib. Acest etalon se numea “diploma”, “plicatura” sau, mai rar, “arcus” (adică o coală dublă, ce era apoi îndoită). Aceste “diplomae” erau apoi adunate, una în alta, şi numerotate pe fiecare pagină: “folia”.

         În Evul Mediu, în mod normal, o lucrare era formată din şase “diplomae”-“Sexternion”. Cărţile mai mici se numeau “quinternion” (cinci “diplomae”), “quaternion” (4), “ternion” (3) sau “binion” (2).

         Până în veacul al XII-lea, cele mai populare cărţi erau cele de tipul “quaternion”, urmate de cele din categoria “binion”, “ternion” şi “quinternion”

         După veacul al XIII-lea, apariţia şi răspândirea hârtiei pe continentul european au făcut ca operele scrise pe acest suport să fie din ce în ce mai răspândite, mai ales cele de tipul “sexternion”. Au existat, cu titlu de excepţie şi opere din categoria “decaternion”, formate deci din 10 unităţi de măsură editoriale.

         Atelierele “scriptoria” au produs ultimele lor documente pe pergament în secolele XIV-XV, deoarece din acest secol a prevalat hârtia ca suport de scris.

         Totuşi, în mod excepţional, pergamentul a fost utilizat pentru realizarea unor preţioase volume liturgice, ori la comanda unor colecţionari de carte rară, până târziu.

         Gutenberg şi expansiunea tiparului, al cărui suport era hârtia, au făcut ca folosirea pergamentului să cadă în derizoriu. Tipografii au preluat însă de la “scriptoriile” religioase multe tehnici de excepţie: stilul de scris artistic, înflorirea literelor capitale, poziţia textului în pagină, numerotaţia, frontispiciile ornate, desenele şi chenarele marginale.

         Chiar în plină epocă de expansiune a tiparului apar ilustratori de carte, precum A. Dürer (1471-1528), Erhard Reuwich etc., adevăraţi artişti grafici.

         De obicei, la sfârşitul manuscriselor era trecut numele scriptorului (scribului, copistului), precum şi numele “scriptoriului”, precum şi data la care s-a sfârşit lucrarea.

         Toate aceste elemente pot conduce, într-un anumit fel, la încadrarea codexului Voynich într-o anumită epocă, el neputându-se sustrage stilului, şcolii de copişti sau modei unei anumite epoci. Din păcate, nu s-au efectuat asemenea studii de specialitate, care să stabilească perioada probabilă a redactării manuscrisului, ţinându-se cont de aceste laturi exterioare ale manuscrisului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O nouă „poartă” deschisă spre cunoaşterea codexului Voynich

 ALCHIMIA

 

         Istoria cunoscută a codexului Voynich începe cu un fapt de necontestat: Împăratul Rudolf al II-lea (1552-1612) a cumpărat documentul pentru suma de 600 ducaţi. Oare de ce a acceptat acest suveran să plătească un preţ atât de scump pentru o carte neînţeleasă de nimeni ? Pentru a afla răspunsul la această nedumerire, se cuvine a face o succintă descriere a atmosferei ce domnea la curtea imperială de la Praga, la sfârşit de veac XVI.

         Boemia, zonă de întâlnire între Occidentul Europei şi Orient, această parte a continentului devenise, la sfârşitul secolului al XVI-lea, un fel de paradis al alchimiştilor, într-un epocă în care curentul protestant devenea mai puritan ca oricând.

         Ermetismul promovat în Olanda de „Familia Iubirii” (sec. XVI) îşi găsise loc de refugiu la Praga, o capitală sclipitoare, plină de imprimerii (oficiale sau eretice), societăţi şi fraternităţi oculte, alchimişti sau escroci, filosofi, iniţiaţi sau adepţi ai ocultismului. Aici prosperau cultele alternative-„Rozacrucianismul”, „Frăţia Boemă”, „Familia Iubirii”, care găseau o lume lipsită de prejudecăţi, o atmosferă „boemă”, amintind de mediul stimulator pentru cărturari din provincia germană Renania (Palatinat).

         Suverani sau nobili de rang înalt, spirite savante sau simpli cărturari, toţi începeau să creadă în Iluminarea Divină şi Iubirea Universală, considerându-se laolaltă cetăţeni ai lumii, membri ai unei singure familii, unită de la un capăt al altuia al continentului prin frăţească dragoste.

         Cei ce-şi puneau sincere speranţe într-o unire miraculoasă a întregii Europe, mai întâi între Rin şi Tamisa, prin căsătoria din 1613 a lui Frederick al V-lea al Palatinatului cu fiica lui James I, prinţesa Elizabeta, visau mai întâi crearea unui continent al Iluminării, al unei conştiinţe unice, pan-europene, făurită printr-o miraculoasă „nuntă alchimică”, în urma căreia, ca după o călătorie onirică, de 7 zile, urma să se nască fiinţa perfectă, ideală. Acesta era, de fapt, mesajul alchimistului şi ocultistului Johan Valentin Andreae, născut la WŰRTEMBERG, în 1586, autor al faimoasei „Nunţi chymice a Rosacrucii creştine”(1616).

         Pelerinajul spiritual al lui Christian Rosy Cross (Christian Rosencreutz), în căutarea unei insule Utopice, este anticipat la Praga de curtea împăratului Rudolf al II-lea, plină de alchimişti

         Considerat unul dintre cei mai pasionaţi şi mai exaltaţi dintre patronii medievali ai Alchimiei, acest vlăstar al dinastiei de Habsburg, nepot şi cumnat al lui Filip al II-lea al Spaniei şi stră-strănepot al ilustrului Maximillian I, zănatecul împărat a intrat în istoriografia românilor prin aceea că a fost instigatorul asasinilor lui Mihai Viteazul, la 1601.

         Avid de titluri (Rege al Romei, Împărat al Boemiei şi Ungariei, Sfânt Împărat al Imperiului German), Rudolf al II-lea se înconjoară de savanţi, erudiţi, călugări, astrologi, personaje misterioase dar şi aventurieri, impostori şi, mai presus decât toţi, de alchimişti.

         Atras de lumea misterioasă a astrelor, Rudolf construieşte un observator pentru astronomii săi. Îl îndeamnă pe Hajek, medicul său personal, să-l răpească şi aducă la Praga, pentru a-l face astronom imperial pe irascibilul învăţat Tycho Brahe (1546-1601), cel obsedat de costume şi fără nas, ultimul dintre astronomii care lucrau cu ochiul liber.

Nimic nu era neobişnuit la curtea straniului împărat, de vreme ce aici îşi găseau loc de întâlnire un alchimist fără nas, un altul fără urechi, sau un invalid vizionar: Kepler !

                Împăratul acorda de asemenea găzduire lui Anselm Boethius de Bodt, alchimist şi savant în ştiinţe naturale, doctor personal al suveranului Habsbourg, cel care, prin a sa „Gemmarum et Lapidum Historia ” (1609) oferea lumii savante prima clasificare a tuturor mineralelor cunoscute, insistând pe eficacitatea talismanică a pietrelor, pe energiile şi „virtuţile” lor oculte dar, mai ales, pe efectele lor telurice negative.

         Boemia, Moravia şi Palatinat colcăiau de alchimişti primiţi la curţile regale cu braţele deschise (Bulderus, Michael Maier, Zerotin, Khunderath, Thurmysser), dar şi de confraţi mai puţin agreaţi de către suspiciosul Rudolf al II-ea, cum au fost Oswald Croll (autorul celebrei lucrări „Basilica Chymica”-1597), ori Edward Kelley (1555-1597 sau 1598), alchimistul „fără urechi”.

La moartea lui Croll (1608 sau 1609), Rudolf pune mâna pe miraculosul cufăr cu scrieri mistice, sperând să-i afle secretele. Oswald Croll afirma în operele sale alchmice că Dumnezeu şi-a pus „semnăturile” pe toate creaţiile sale, astfel încât cei instruiţi în ale ocultismului vor putea desluşi această carte divină, plină de „semnături”. Aceleaşi idei apar în „Tratatul asupra semnăturilor” (1608), autorul ei afirmând că Dumnezeu a rânduit simpatiile şi antipatiile, aspectele creaţiei, de la Univers, stele şi ceruri, până la numerale, cristale, flori şi lucrurile cele mai mărunte. Omul de rând nu posedă „gramatica” pentru a citi această limbă necunoscută a lumii. Ea, limba de care aminteşte Croll, este cuprinsă în străvechile hieroglife ermetice. De aceea, alchimistul Croll, căzut în dizgraţie, încerca să-şi înveţe discipolii cum să înţeleagă limbajul universal cuprins în literele sacre ale lui Thot, limba Lumii creatoare, Logosul.

Să fie aici explicaţia obsesivei dorinţe a alchimiştilor de a poseda această limbă necunoscută a lumii, care să-i permită posesorului ei să domine natura înconjurătoare ?

                Născut la Worcester, în Anglia, cu studii temeinice la Oxford, vecin la Londra cu nu mai puţin faimosul dr. John Dee, despre care vom avea prilejul să vorbim în această carte, Edward Kelley era, deopotrivă, un faimos alchimist, un scriitor de talent dar şi un plastograf de geniu. Priceperea sa mergea de la studiul formelor arhaice ale diverselor limbi la falsificarea documentelor vechi.

         Prin telepatie, spunea el, avea posibilitatea să cunoască cele mai adânci taine ale lumii acesteia. Astfel, se afirmă, prin intermediul şedinţelor de spiritism, Kelley ar fi „scris ” în limbaj „enochian” cartea „Liber Logaeth”.

         Mare şarlatan, dar şi un erudit în acelaşi timp, Kelley l-a convins pe Rudolf al II-lea că el este cel ce a realizat, în 1586, „Magnum Opus” („Marea Operă”, visul de o viaţă al oricărui alchimist care se respectă, obţinerea aurului alchimic).

                Dezamăgit probabil de experienţele eşuate ale acestui alchimist ghinionist, Împăratul îl întemniţează pe Kelley. Aflat în închisoare, el este vizitat la castelul din Most, de lângă Praga, de către prietenul său, Oswald Croll, căzut şi el în dizgraţie, căruia îi mărturiseşte că Rudolf al II-lea ar dori să-i smulgă prin forţă secretul „Elixirului”, pe care tocmai îl fabricase. Deşi se găsea în închisoare, unde de altfel moare, el scrie două remarcabile opere: „Piatra filosofală” şi, mai ales, „Calea Umedă”. Textul acesteia din urmă era dedicat Împăratului de la Praga, „Lui Rudolf al II-lea, cel mai puternic domn al Sfântului Imperiu Roman”, în speranţa deşartă că acesta îl va graţia. „Il Zoppo”, adică „ologul”, cum mai era numit Kelley , cel fără de urechi, va muri în celebrul castel.

         O soartă destul de tristă, deşi nu la fel de tragică, avea să o trăiască dr. John Dee (1527-1608), erudit, matematician, călător, diplomat, magician şi….agent secret al coroanei britanice.

         Atras de ermetismul alchimic ce bântuia prin saloanele regale din diverse capitale europene, dar şi de aerul libertin al unor instituţii academice situate mai ales la Praga şi Cracovia, John Dee este repede acceptat în cercul de alchimişti aflat în jurul lui Rudolf al II-lea, printre ei numărându-se şi deja amintitul Kelly, un dubios colaborator, cum se va dovedi (1584).

În anul 1586, dr. John Dee este expulzat din Praga, la insistenţele Papei Sixtus al V-lea, care îl acuză pe englez de acte de magie neagră.

Astfel, bietul alchimist căzut în dizgraţie trebuie să se refugieze, timp de doi ani, în oraşul Trebon din Polonia. Revenit apoi în Anglia, el trăieşte clipele amare ale unei bătrâneţi, sărac şi uitat de toţi, până la 1608, când îngerii cu care se conversa în anii de maturitate, l-au ridicat în sfârşit la ceruri.

Acestea sunt doar o parte dintre personajele mai cunoscute, ce gravitau în acei ani la curtea pragheză a suveranului Rudolf al II-lea, monarh captivat de ocultism, magie, spiritism, vrăjitorie, alchimie, astrologie şi altele de acest fel.

Rudolf al II-lea cumpăra orice obiect ciudat, orice manuscris straniu, presupus a poseda puteri supranaturale, indiferent de preţul cerut. Aşa s-a petrecut cu celebra „Gemma Augusteea”, obţinută pe bani buni, de la Paris, de către unul dintre misiţii săi, David von Brüssel, şi adusă împăratului obsedat de boli inevitabile, ce puteau însă a fi prevenite prin leacuri alchimice, talismane, pietre preţioase sau cristale miraculoase.

Galeriile Palatului Imperial de la Praga erau veritabile „săli ale miracolelor” („Wunderkammern”): aici se puteau observa oglinzi magice, statui mecanice ce dădeau din cap, o bucată de lut special, din acela folosit de Dumnezeu la plămădirea lui Adam şi multe altele.

Tot ceea ce putea avea puteri tămăduitoare, efecte apotropaice era de folos, căci împăratul suferea de teama morţii. Sfârşitul, pe care îl presimţea a fi mai cumplit decât acela al vărului său Henric al III-lea, ucis de cuţitul unui călugăr, îl obseda. Ne place să credem că uneori era torturat de remuşcările târzii pentru asasinarea prinţului valah. De aceea, aduna în jurul său medici, vraci, alchimişti, astrologi, iar sălile palatului său erau pline de alambicuri, lapidarii, talismane sau grimorii. Cei ce păreau a da satisfacţie, încredere şi siguranţă lui Rudolf obţineau cu largheţe titluri nobiliare şi alte favoruri, în timp ce alţii, ce-l dezamăgiseră pe suveran, erau alungaţi sau pedepsiţi, ca bietul Kelley.

Să fie acest codex Voynich o carte conţinând formule magice, un instrument prin care să se invoce puteri supraomeneşti, o carte de vrăji sau descântece, scrise într-un limbaj criptic, apropiat conceptual de cel „enochian” sau similar acelei limbi ermetice, necunoscute, de care vorbea Croll ?

Să fie un manual secret, destinat alchimiştilor iniţiaţi în fabricarea aurului pur, a elixirului sau a panaceului obţinut din plante rare ? Nu credem că greşim dacă afirmăm că documentul Voynic este un compendiu de alchimie, scris într-o limbă secretă, cu un cifru destul de ingenios.

Un fapt ce a scăpat oarecum din atenţie este acela că numerotarea colilor codexului Voynich a fost realizată de însuşi John Dee, ceea ce atestă că manuscrisul a fost un timp şi în posesia englezului.

O mărturisire făcută un secol mai târziu de către Sir Thomas Browne, într-o scrisoarea a sa adresată lui Ellias Ashmole (1675), conform căreia pe vremea cât John Dee se afla în Boemia, avea în posesia sa o carte scrisă în „hieroglife”, vine să întărească ideea că John Dee sau prietenul său, Kelley, nu sunt străini de această afacere.

Prin cuvântul „hieroglife” ar trebui să înţelegem, desigur, text criptic, deoarece la acea dată orice scriere cu litere necunoscute era catalogată drept scriere hieroglifică.

La aceasta adăugăm des citatul pasaj din scrisoarea lui J. M. Marci, din care rezultă că posesorul misteriosului manuscris ar fi primit din partea împăratului Rudolf al II-lea consistenta sumă de 600 ducaţi (în 1586). Or, la data de 17 octombrie 1586, John Dee menţiona în jurnalul său personal că deţine 630 ducaţi. Acest lucru ar putea lămuri problema „posesorului” codexului, care l-a vândut, eventual printr-un intermediar, împăratului, dar nu elucidează chestiunea paternităţii manuscrisului, datarea şi localizarea acestuia şi, mai ales, ce conţine el în mod concret.

         Pornind de la aceleaşi fapte indubitabile, alţi cercetători ajung la concluzii contrare acelora care susţin că John Dee şi Kelley au plăsmuit acest manuscris, pentru motive ce nu necesită prea multe explicaţii: estorcarea de bani a obsedatului împărat ori câştigarea bunăvoinţei acestuia.

 

 

John Dee, un personaj misterios

 

         Tot mai multe fapte ne determină să ne îndreptăm atenţia spre acest straniu personaj, indicând faptul că acesta este, autorul, cel puţin moral, al criptului din MV.

         Intrând încă din tinereţe (1559) în posesia unei obscure lucrări despre ştiinţa cabalistică a metalelor, scrisă de călugărul veneţian Joannes Augustinus Pontheus, John Dee are şansa de a găsi aici un alfabet enochian.

         Enoch este considerat părintele spiritual al tuturor alchimiştilor. Se afirmă că Alchimia este un dar al lui Dumnezeu, transmis lui Adam prin intermediul lui Raziel, îngerul misterelor. Acesta, la rândul său, l-a învăţat pe Enoch aceste taine, de unde, ele au ajuns la Moise şi apoi la Iov.

         Enoch (sau Hanoch, adică „cel care a umblat cu Dumnezeu”) este identificat cu Hermes dar şi cu Idris, profetul menţionat în Coran.

         Alchimiştii credeau că Enoch putea efectua transmutaţii (ale metalelor sau chiar ale fiinţelor umane, ale spiritelor sau ale îngerilor), printr-un sistem complicat de alfabete şi sigilii. Aceste semne enochiene puteau fi scrise, desenate sau transmise tainic (abia şoptite la ureche) pentru a-şi putea produce efectele.

         John Dee pretindea („Jurnalele Spirituale”, 22 dec. 1581-30 mai 1583) că a intrat în posesia semnelor şi limbii enochiene (acel „limbaj al îngerilor”), prin intermediul globului de cristal, cu sprijinul însoţitorului său, Kelley (29 martie 1582).

         Ulterior, John Dee afirmă că a primit un întreg dicţionar al limbii enochiene. În perioada şederii celor doi în Boemia, John Dee şi Kelley ar fi recepţionat un întreg text enochian „Liber Logaeth” (aprilie-august 1585).

         Nu cumva, acelaşi plastograf de geniu, care a scris „Liber Logaeth”, consemnând „convorbiri angelice”, să fie şi autorul codexului Voynich ?

 

 

Codexul Voynich-o lectură cu cheie

 

         Chaucer, în „The Canterbury Tales” („Povestea Călugărului”) descrie imaginea unui laborator alchimic, conţinând creuzete, vase şi retorte, unde substanţele erau încălzite, amestecate sau răcite. Aici se desfăşurau complicate procese de calcinare, separare, dizolvare, sublimare, fermentare, purificare etc.

         Instrumentul ce domină acest laborator este, de bună seamă, cunoscutul alambic, prevăzut cu numeroase tuburi, conducte şi ţevi prin care lichidul distilat picură lent.

         Ar fi fost prea bătător la ochi ca manuscrisul Voynich să înfăţişeze explicit imaginea unui atelier alchimic, a instrumentelor, a tehnicilor şi conceptelor cu care se operează în mod curent în Alchimie. Ce rost ar mai fi avut scrierea cifrată dacă orice novice ar fi putut lesne înţelege sensul imaginilor ?

         Pe de altă parte, MV pare a fi o veritabilă Enciclopedie a ştiinţelor ezoterice, judecând cel puţin după imagini, în care sunt elemente de alchimie, astrologie, magie etc., luate la un loc.

         Există numeroase elemente semnificative în MV (imagini alegorice, scriere secretă, reţete scrise criptic) care, coroborate cu datele istorice privind principiile de bază ale Alchimiei, duc la concluzia că ne aflăm în faţa unui document iniţiatic.

         Lucrarea este astfel concepută încât să atragă, de la primul contact, interesul unui avizat cunoscător al secretelor ezoterice.

         Un suveran iniţiat în tainele acestor ştiinţe, cum se dovedea a fi împăratul Rudolf al II-lea, putea fi lesne captivat de un asemenea straniu manuscris. Este de necontestat faptul că mulţi dintre alchimiştii găzduiţi la Praga se întreceau în a-i oferi suveranului lucrările lor, obţinând, ca o recunoaştere a valorii acestora, răsplată regească : bani sau titluri nobiliare.

         În cazul că vânzătorul manuscrisului a ştiut de la bun început ce conţine acesta, el nu l-ar mai fi predat împăratului. Dacă a ştiut cheia de criptare, şi totuşi a consimţit să-l vândă, înseamnă că lucrarea este un „artefax”, menit să-l impresioneze pe Rudolf al II-lea, să-i trezească curiozitatea, şi să-l determine să dorească cu orice preţ achiziţionarea acesteia.

         Din nefericire, cercetătorii care au analizat manuscrisul nu au sesizat faptul că, oricât de „alambicate” ar fi desenele, oricât de stranii ar fi personajele, obiectele şi schiţele sale, acestea fac parte dintr-un sistem unitar, integrat organic în categoria operelor cu caracter alchimic.

         Dar, să încercăm să analizăm aşa-zisele personaje stranii, figuri antropomorfe, suspendate în aşa numitele „căzi de baie”, legate între ele prin tuburi sau conducte întortocheate.

         În opinia noastră, aceste alegorii imagistice prezintă primele două etape ale unei operaţiuni alchimice.

         Orice banal manual de alchimie, în ciuda limbajului sec, alegoric, făcut să nu dezvăluie decât iniţiaţilor tainele acestei meserii de alchimist, prezintă în mod explicit uneltele cu care operează maeştrii alchimiei, etapele proceselor oficiate de către acesta, rezultatul activităţilor dintr-un laborator alchimist.

         – Instrumentele:

cuptorul sau „Athanor„-ul (în limba arabă Al-Tannour), unde se desfăşoară un proces de ardere lentă;

retorta, un vas de sticlă cu gât lung şi arcuit, pentru purificare;

creuzetul pentru topirea metalelor;

alambicul pentru distilare.

-Etapele procesele oficiate de către alchimişti:

Din interpretarea imaginilor mss Voynich am putea trage concluzia că acestea reprezintă, într-o formă criptică, primul stadiu, parcurs de un ucenic în operaţiunile alchimice : „prepararea elixirului de plante”.

Toate desenele misterioase, care sugerează recipiente, tuburi, specimene de plante şi flori, înfăţişează, sub formă, alegorică, un veritabil „EXTRACTOR SOXLET”, cu cele trei nivele ale sale (vas cu alcool, extractor conţinând plante şi un condensator) dispozitiv cu ajutorul căruia alchimiştii sperau, prin procesele de rafinare şi filtrare, să obţină „Elixirul”.

Prin „Elixir” trebuie să înţelegem nu numai sensul material al cuvântului, ci şi pe cel spiritual: „cvintesenţa”, „spiritul animat al substanţei”, „medicamentul de viaţă lungă”.

Alchimiştii nu manipulau doar substanţe materiale. Ei se aflau la graniţa dintre ştiinţă, filosofie, chimie şi magie, iar dorinţa lor principală era aceea a găsirii „Pietrei Filosofale”. Ei nu negau că doresc să obţină şi „purificarea sufletelor”.

Relaţiile dintre trup şi suflet, dintre lumea materială şi cea spirituală, ocupau un loc privilegiat în filosofia maeştrilor alchimişti din Evul Mediu.

Toate alegoriile sugerate sau foarte evidente în MV fac trimitere la o alchimie metafizică. E. Kelley credea că trupul este o materie care „trebuie separată prin bătaie, frigere şi foc”. Prin transmutare, acesta se înalţă la un nivel superior, purificându-se de reziduuri.

Paracelsus, în „Astronomia Magna”, vorbeşte de cele trei trupuri ale fiinţei umane.

– trupul elementar sau material;

– trupul sideral sau etilic;

– trupul etern sau luminos.

În corpul omului, spune acelaşi mare învăţat şi alchimist al Evului Mediu, ard trei lumini şi toate trei, la un loc, îl fac pe om să fie perfect.

Trupului fizic îi sunt comune luxul, desfrânarea şi instinctele animalice. La sfârşitul vieţii, acest trup material se întoarce în mediul primar: Apă şi Pământ.

Trupului sideral îi aparţin simţirea, arta şi înţelepciunea. În ziua morţii, acest trup se dispensează în aer, ajungând să se transforme într-un fel de rouă şi răsuflare a cerului.

Ceea ce este caracteristic trupului etern este efortul spre cunoaşterea lui Dumnezeu. La trecerea pragului morţii, acest trup se înalţă la Dumnezeu.

John Dee practica o asemenea alchimie spirituală, un anume fel de „teurgie” adică „magie a îngerilor” sau „magie angelică”, pe trei nivele.

Primul era nivelul contactelor cu lumea naturală, al doilea era nivelul lumii celeste iar al treilea, ultim şi sublim, era tărâmul comuniunii cu Divinitatea. Înainte de invocarea îngerilor, John Dee parcurgea o etapă pregătitoare, în cadrul căreia se producea „dignificarea”. Aceasta presupunea adresarea de rugăciuni către Dumnezeu şi purificarea, înainte de trecerea la faza a doua, care consta într-o procedură de murmurare a unor mantre.

Cornelius Agrippa arăta că există un adevărat mister al înfăptuirii teurgiei şi acesta constă în „dignificarea oamenilor până la această atât de sublimă virtute şi putere” („Occulta Philosophia”). Principalele cerinţe ale dignificării erau renunţarea la apetitul cărnii, meditaţia profundă şi ispăşirea a diverse penitenţe.

Observăm că MV etalează un veritabil sistem filosof ermetic, dar ale cărui secvenţe imagistice sunt extrem de concludente. Acele fiinţe plasate în aşa zisele „căzi de baie”, (categorisite în mod superficial şi simplist astfel), sunt, de fapt, alegorii criptice ale procesului de purificare mistică, metafizică, a fiinţei umane.

Am putea spune că aceste ciudate obiecte sunt un fel de cuptoare „Athanor”, unde are loc prima etapă a operaţiunii chimice: calcinarea. În etapa a doua, are loc o trecere a fiinţei umane într-o nouă stare: purificarea prin evaporare, pe care numai baia de aburi o poate realiza.

Există între desenele MV unele cu caracter asexuat sau chiar hermafrodit, bisexuat. În simbolistica ermetică, promovate de majoritatea textelor alchimice, personajul hermafrodit este simbolul transmutaţiei. Hermafroditul este cunoscut în textele alchimice şi sub denumirea de duplex Mercur, jumătate masculin, jumătate feminin. Este simbolul unirii dintre materie şi spirit, dintre cer şi pământ etc.

Numele provine de la HERMES şi AFRODITA. Privit din perspectivă alchimică, Hermes îşi schimbă sexul (devenind un Mercur volatil, feminin), pentru a se uni cu Sulful (masculin), dând naştere unui hermafrodit.

Personajul cu aspect hermafrodit mai poartă numele de REBIS („lucru-doi”). El transformă trupul într-unul perfect, înlăturându-i părţile dăunătoare, grosolănia, nedesăvârşirea (Paracelsus).

Toate operele literaturii alchimice sunt impregnate de alegorii: ale nunţilor şi uniunilor mistice; ale unor animale şi plante fantastice, pline de o simbolistică obscură. Aceleaşi plante şi animale fantastice apar şi în cuprinsul MV.

Rolul alegoriei este acela de a introduce în arcanele (secretele) oculte doar pe iniţiaţi, pe cei inteligenţi, capabili să înţeleagă semnificaţiile mesajelor tainice, descurajându-i pe intruşi.

Se consideră că alegoriile realizează o legătură discretă între lumea fizică şi cea metafizică, adică inspiră privitorului ideea unei corespondenţe între transformarea şi purificarea materiei şi transformarea şi purificarea omului, a spiritului.

În acest mod, potrivit unor autori, alchimia se constituie în cea de-a patra cale ezoterică spre ILUMINARE, alături de magie, astrologie şi cabală.

Ceea ce frapează ochiul celui ce analizează desenele din codexul Voynich este utilizarea unei anumite game de culori. Nuanţele particulare, coloritul special ar putea trăda existenţa unor semne de recunoaştere alchimică.

Orice operaţie alchimică, vizând obţinerea „Pietrei Filosofale”, presupune parcurgerea obligatorie a două faze:

1.”Mica Operă” („Micul Magister”), prin care se urmărea obţinerea „Pietrei Albe” corespundea pe plan alchimic transmutării metalelor imperfecte în argint.

2.”Marea Operă” („Marele Magister”) avea ca scop obţinerea „Pietrei la Roşu”, deci preschimbarea metalelor în aur.

În prima fază, culoarea semnal este „alb” iar în etapa a doua, de fapt cea mai dificil de atins,  culoarea ţintă este „Roşul”. Ea arată că s-a ajuns la finalul operaţiunii numite „Magnum Opus”.

Cele mai mari secrete ale unui maestru alchimist angrenat în „Marea Operă” erau următoarele: dozarea amestecului primitiv, introdus în vasul ermetic („oul filosofic”) şi „cunoaşterea focurilor”, respectiv stăpânirea temperaturilor de ardere din jurul vasului, care să permită trecerea materiei prime de la „alb” la „roşu”.

Cele mai bune substanţe erau considerate mineralele extrase din interiorul Pământului, conform celebrei fraze:

 

„VISITA INTERIORA TERRAE RECTIFICANDO INVENIES OCCULTUM LAPIDEM”, adică „Vizitează părţile interioare ale Pământului, prin rectificare vei găsi piatra ascunsă”.

Prescurtarea frazei latineşti oferă celebra siglă de recunoaştere a membrilor organizaţiei oculte a rozacrucienilor, mai târziu, chiar a unor confrerii de tip masonic:V.I.T.R.I.O.L.

După introducerea materiei primare în „Oul filosofic”, urma a se realiza împreunarea (conjuncţia) dintre Sulf şi Mercur. Prin căsătorie sau unire (în sens metafizic) materia lua numele de RE BIS, fiind simbolizată de un corp cu două capete sau un hermafrodit. Imaginile din MV prezintă astfel de personaje antropomorfe, cu sex nedefinit.

În faza următoare, „oul filosofic” era încălzit în „Athanor”, iar focul trebuia să ardă fără întrerupere, până la sfârşitul operaţiunii de obţinere a transmutaţiei.

După aprinderea focului, începea trecerea gradată a materiei primordiale prin diferite faze: cristalizare, degajare de vapori, condensare, cărora le corespundeau „culorile operei”. Succesiunea invariabilă era negru-alb-roşu, precum şi nuanţe intermediare: gri, verde, galben, curcubeu etc.

Se poate observa că asemenea culori principale şi de tranziţie apar, într-o ordine savant stabilită, şi în cuprinsul MV.

În continuarea procesului alchimic se produce „mariajul filosofic al Sulfului cu Mercurul” în „camera nupţială”

„Oul filosofic” purta uneori numele de „sepulcru”, adică locul unde soţii mureau, după oficierea „căsătoriei filosofice”.

În acest moment apărea culoarea Negru, care desemna faza de putrefacţie, redată în limbaj codificat „alchimic” prin imaginea unui cadavru. Acest corp lipsit de viaţă apare în mod indubitabil în MV, iar analiştii nu i-au putut găsi încă semnificaţia logică.

În continuare, piatra devenea, progresiv, albă, semnificând „Învierea.” De obicei, în limbaj criptic, învierea este simbolizată sub forma unei lebede. Ea semnifică sfârşitul primei etape – „Micul Magister”-: „piatra albă” este capabilă să schimbe metalele în argint.

Abia acum începe procesul „Marelui Magister”, piatra trecând, consecutiv, prin toate culorile curcubeului, pentru a ajunge, în final, la culoarea ROŞU strălucitor (rubiniu). Rubinificarea este redată, alegoric, în lucrările alchimice de desenul unui fenix, pelican sau un rege încoronat, închis în „oul filosofic”

„Piatra filosofală”, condensând acel „spiritus mundi”, „începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor” (AZOTH), se prezintă sub forma unei pulberi strălucitoare. Ea trebuie să devină, treptat, din ce în ce mai roşie, transparentă, fluidă, lichefiabilă, putând a penetra „Mercurul” şi toate corpurile dure sau moi. Pulberea rubinie era singura în stare să genereze transmutaţia elementelor cu care venea în contact, transformându-le în aur pur, simbolul perfecţiunii lumii fizice.

Dacă era utilizată în scopuri medicale, „Piatra Filosofală” devenea un „panaceu” („elixir”-în arabă, sau „apa vie” din folclorul românesc) care putea vindeca trupul omenesc de toate bolile, redându-i sănătatea. Ea nu putea însă conferi nemurirea celui ce o folosea, orice accident putând fi fatal.

Îngroşând nepermis calităţile acestei „pietre filosofale”, unele tratate de alchimie îi conferă calităţi aproape paranormale: invizibilitatea persoanei, deplasarea în spaţiu, cu viteza gândului, posibilitatea de a intra în contact cu puterile celeste ş.a.

John. Dee scrie în Jurnalul său că ar fi testat pe propria persoană calităţile „Pietrei Filosofale”, numai că aceasta nu l-au ajutat să scape de pedeapsa Împăratului Rudolf al II-lea.

Vizionarismul alchimiştilor din Evul Mediu (transmutarea elementelor chimice, naşterea fiinţelor umane în vitro, acel celebru „Homunculus”, vindecarea corpului uman de boli fatale) pare astăzi a nu mai fi elucubraţii, fantasmagorii, şarlatanii ieftine, de vreme ce savanţii atomişti, geneticienii reuşesc să producă în laboratoarele lor moderne adevărate minuni: noi elemente atomice, clonări, miracole produse de ingineria genetică etc.

         O parte însemnată a manuscrisului Voynich este destinată „prescripţiilor” sau „reţetelor” unde, probabil, autorul expune celor iniţiaţi metodele de preparare a „pietrei filosofale”, a „elixirului” (acestea fiind aşa-numitele „reţete”) sau a unor remedii secrete (numite „arcane”).

         Arcanele erau remedii secrete, scrise într-un limbaj criptic, ermetic, părintele lor fiind considerat Paracelsus (1493-1541). Medic celebru, el este însă recunoscut drept cel mai mare alchimist al tuturor timpurilor.

         Ca medic, el considera că natura umană este determinată de trei corpuri: elementar, emoţional şi spiritual şi toate sunt corelate (Om, Pământ, Cosmos) cu Dumnezeu. Dar meritul său cel mai mare este acela de a fi utilizat alchimia în scopuri medicale. Din tot ceea ce a scris Paracelsus, cam jumătate are o factură medicală-astrologică-alchimică, iar restul sunt opere teologice. Ca o ciudăţenie, în timpul vieţii nu i s-a publicat şi citit nimic din scrierile sale, mai ales „Astronomia Magna” şi „Philosopia Magna”, devenite mai târziu lucrări de referinţă pentru orice alchimist.

         Circulând numai printre iniţiaţi, subiectele de ordin alchimic ale lui Agrippa, dar şi cele cu caracter ezoteric, sunt continuatoare ale compendiilor medicale scrise de cărturarii arabi sau sirieni, în perioada sec. V-VII, unde alchimia şi astrologia se îngemănau perfect.

„Arcanele” obsedau pur şi simplu pe alchimişti. Ele trebuiau ferite de cunoaşterea profanilor, prin intermediul unor cifruri sau alfabete secrete, fapt pentru care multe dintre lucrările cu caracter ezoteric vor conţine cel puţin un element sau chiar un capitol cu caracter criptografic, cum se întâmplă în „Nunta Chymică” a lui Andrae, unde apar destule semne criptice. Aceste lucrări cultivă şi dezvoltă limbajele secrete, anagrame rabinice, acrostihuri, menite a ascunde „arcanele” de curiozitatea vulgului ignorant.

         Michael Maier, alchimist rosacrucian, fost medic persoanal şi secretar particular al lui Rudolf al II-lea, fiind chiar înnobilat de acesta cu rangul de „conte”, publica la 1614 un tratat intitulat „Arcana Arcanissima” („Cel mai secret dintre secrete”), prin care interpreta mitologia egipteană şi grecească în termeni alchimici. El cultiva intenţionat o limbă criptică germano-latină, după cum rezultă şi din explicaţia oferită de el siglei rosacrucienilor

                                        .           .

                  R  . .     C  . .

                     „D.WMME. YII, W.SKG  QQ  hka,x.”

         Murind în 1622, nimeni nu a putut decripta, vreodată, acest mesaj codificat al lui Michael Maier.

         O altă categorie de manuscrise ezoterice, unde scrierile cifrate erau intens folosite, erau „grimoir”-le, instrumente utilizate în „magia neagră” şi în „şedinţele de spiritism”, care confereau deţinătorilor lor puteri supraumane sau care îi puneau în legătură cu îngerii şi forţele din ceruri, ori cu reprezentanţii Necuratului.

         Pico Della Mirandola (1463-1494), una dintre cele mai mari personalităţi ale Renaşterii italiene, şi primul creştin cercetător al cabalei, Trithemius sau Cornelius Agrippa, erau apreciaţi drept experţi ai scrierilor criptice

         Folosirea textelor cifrate ca mijloc de păstrare a secretului ezoteric a fost un apanaj preferat al alchimiştilor.

         Călugărul franciscan Roger Bacon (1214-1294), acel „Doctor Mirabilis”, a fost atras din tinereţe de tainele ştiinţelor oculte. În „Speculum Alchimiae” („Oglinda Alchimiei”), el dovedeşte surprinzătoare cunoştinţe criptografice. Legenda spune că Bacon ar fi lăsat un manuscris cifrat, cu o formulă de preparare a cuprului. De aici s-a născut, probabil, ideea lui Newbold de a-i atribui lui Roger Bacon paternitatea mss. Voynic.

         În epistola sa, „Secret Works of Art and The Nullity of Magic” , scrisă pe la mijlocul secolului al XIII-lea, Bacon enumeră şapte metode de cifrare, cum ar fi: scrierea fără vocale, folosirea expresiilor figurate, înlocuirea literelor din textul clar cu litere extrase din alte alfabete străine, sau cu litere şi caractere inventate, scrierea steganografică precum şi…cifre magice şi descântece („magic figures and spells”).

         Într-o vreme în care criptografia era o artă tainică, destinată doar celor iniţiaţi, tratatele şi manualele destinate cunoaşterii scrierii secrete erau foarte rare. John Dee recunoaşte că, la 1562, a cumpărat pentru Sir William Cecil, primul ministru al Reginei Elisabeta, manuscrisul unui celebru tratat criptografic al lui Trithemius-„Steganographia”, ce nu fusese încă publicat. „Alţii au oferit 1000 de coroane şi tot nu l-au putut obţine-spune John Dee, aşa că a trebuit să lucrez 10 zile, neîncetat, pentru a face o copie după acest tratat.”

         Un magistru în materie de criptografie a fost călugărul bendictin Johannes Trithemius (1462-1516), abate de Spanheim şi Würzburg care, în al său tratat celebru „Steganographia” oferea cheia tuturor scrierilor oculte.

El l-a iniţiat pe Paracelsus în magie şi tot acesta a corectat manuscrisele monumentalei lucrări „Filosofia Oculta”, aparţinând lui Cornelius Agrippa, căruia îi oferea următorul sfat: „Vorbeşte publicului despre lucruri publice iar celor mai nobili şi intimi prieteni doar despre cele nobile şi secrete. Gândeşte-te la acestea cu atenţie, ca să nu păţeşti ca alţii, călcaţi în copitele boilor.”

         „Veterum sophorum sigilia et imagines magicae” („Vechi sigilii şi imagini magice” (1506) se constituie într-o documentată istorie a magiei, compusă integral în parabole.

         „Steganographia”( „scriere acoperită”, în greceşte) datează din 1499 şi este alcătuită din opt cărţi, dintre care cea de-a treia descrie operaţii magice. Din acest motiv, timp de un veac, lucrarea citată, fiind considerată operă demonică, a circulat numai sub formă de copii de mână, fiind tipărită abia în anul 1606. Biserica Catolică a inclus-o în Indexul cărţilor prohibite (7 sept 1609), unde a figurat sub această formă, timp de 200 de ani.

         Extrase din tratatul menţionat au fost copiate pentru celebri alchimişti (vezi confesiunile lui John Dee), magicieni dar şi pentru uzul unor reputaţi oameni de ştiinţă: GIORDANO BRUNO, de exemplu.

         În timpul vieţii sale, Trithemius a scris o operă dedicată exclusiv scrierilor secrete, compusă din 6 părţi, intitulată „Polygraphia” (1507), ce nu a putut fi tipărită decât în anul 1518. Aceasta este prima carte tipărită, dedicată criptologiei unde, în termeni voalaţi, explică adevărata ştiinţă a incantaţiilor şi a invocărilor.

Operele lui Trithemius s-au aflat, în copii manuscrise, la curtea regală din Praga a lui Maximillian I (1459-1519), stră-străbunicul lui Rudolf al II-lea, ele putând fi consultate şi de John Dee, în timpul cât s-a aflat în Boemia.

„Steganographia” a fost dedicată, în original, lui Maximillian I, opera acestuia fiind tradusă şi în limba cehă.

         Teama de persecuţii inchizitoriale a făcut ca textul unor asemenea lucrări, tratând subiecte tabu, să fie scrise codificat iar, în ultimă instanţă, autorii lor să abjure, să nege că textele respective le aparţin. Acesta este, credem noi, motivul pentru care manuscrise, precum MV sunt redactate criptografiat.

         Nici o operă cu caracter alchimic, având pretenţia că este de valoare, nu putea fi luată în serios dacă nu ar fi conţinut semne steganografice, simboluri criptice, mesaje codificate şi altele de acest fel.

Lucas Jennis, editor din Palatinat, autorul unei veritabile enciclopedii dedicate operelor din domeniul alchimiei „Museum Hermeticum” („Muzeul Hermetic”)-1625, ataşează acest motto în limba latină: ” „IN SINU LUCIS EAS” („Fie-ţi dat să păşeşti în poala luminii”) dar care ascunde, de fapt, anagrama numelui latinizat al autorului LUCAS IENNISIUS”.

         Un alt alchimist , mai faimos în calitate de criptolog decât de alchimist, a fost Giovvanni Battista Della Porta (1535-1615). Acesta a publicat la vârsta de 22 de ani o colecţie de curiozităţi ştiinţifice, intitulate „Magia Naturalis”. Influenţat de „Filosofia Oculta” a lui Cornelius Agrippa, el include în această primă operă de tinereţe un fel de îndrumar practic, conţinând reţete de leacuri din plante medicinale, parfumuri, precum şi observaţii personale privind telescopul sau fizionomia paracelsiană.

Împreună cu alţi cărturari interesaţi de misterele şi secretele naturii, Della Porta înfiinţează „Academia Secretorum Naturae”, ai cărei membri se autodenumesc „Otiosi” (oţioşi, adică oameni ai tihnei, tihniţi) de fapt, prima asociaţie de oameni de ştiinţă.

         Dar celebritatea de criptolog i-o v-a aduce lucrarea „De Furtivis Literarum Notis” (1563), în patru volume, conţinând vechi cifruri, sisteme moderne de cifrare, aspecte legate de decriptarea scrierilor cifrate, precum şi indicatori statistico-lingvistici, specifici unor anumite limbi europene care, în viziunea autorului, ar fi putut ajuta decriptarea unor texte codificate.

         Acest autor are meritul de a fi popularizat cifrurile polialfabetice, extrem de solide pentru cele vremi şi de a prezenta inclusiv metode de soluţionare a lor. Totodată, el are meritul de a înlătura de pe imaginea alchimiei „argoul” şi secretomania ce-i erau caracteristice până atunci.

         Cărţile sale, tipărite în numeroase ediţii, se aflau în cele mai prestigioase biblioteci din Europa, mai ales cele din Praga şi din Boemia.

         Timp de aproape 300 de ani, tratatul de criptologie a lui Della Porta a constituit cea mai bună lucrare în domeniu.

         Alchimia utilizează o gamă extinsă de limbaje secrete, inteligibile numai iniţiaţilor. Simbolurile secrete, anagramele, scrierea de la dreapta la stânga etc. sunt tot atâtea căi prin care erau păstrate secretele şi erau alungaţii profanii. În mod tradiţional multe dintre textele alchimice s-au transmis prin intermediul unei limbi semitice, înrudită cu feniciana, arameica şi copta: siriaca. Sub beneficiu de inventar, putem presupune că MV a fost redactat în mod deliberat în această limbă semitică, intermediară între greacă şi arabă, pentru a pune încă o piedică în calea celor ce ar fi încercat decriptarea codexului.

         Limbajul alchimic este, prin excelenţă, unul secret, un „argou”. Se spune că alchimiştii, plecaţi în marea aventură a găsirii aurului, a fabricării lui, pot fi asemuiţi cu expediţia lui Iason, în Colchida, pe nava ARGO, pentru a obţine „lâna de aur”. Cum argonauţii vorbeau limba navei lor, Argo („argou”), tot astfel şi alchimiştii vorbesc propriul lor „argou”.

         Corabia Argo, spun legendele greceşti, era construită dintr-un celebru lemn de stejar, de la altarul oracolului din Dodona (Grecia). De aceea, nava lor era un veritabil oracol, o corabie a misterelor lui Isis.

         Pentru alchimişti, Colchida sau Ţara Lânii de Aur era, de fapt, ţinutul natal al vrăjitoarei Medeea, cunoscătoare nu numai a magiei dar şi a formulelor alchimice, un ţinut iniţiatic, unde magia zoroastriană era la ea acasă.

         În limbajul secret al alchimiei, „lâna de aur” este blana „berbecului de aur” din mitologia greacă. Prin extensie, „pielea de berbec”, respectiv „lâna de aur”, este denumirea fantezistă a „vellumului” (pergament subţire), „piele” sau „pergament” pe care erau scrise descântecele magice, alchmice, începând cu celebrul papirus magic din perioada Regatului Egiptean Târziu (aprox 300 Î.H), păstrat la Muzeul Leyden din Olanda („Leyden Papirus”). Acesta este o vastă incantaţie împotriva puterilor malefice ale şarpelui lui Seth, Apopis, în care numerelor magice le sunt le sunt atribuite, în stil pitagoreic, puteri miraculoase.

         În celebrul lexicon şi enciclopedie grecească „Suidas”, compilată în jurul anului 1000, din care dicţionarele mito-alchimice ale lui Maier sau Antoine Joseph Pernety (1716-1801) s-au inspirat copios, se spune că „lâna de aur” a argonauţilor este un papirus care dezvăluia tainele obţinerii aurului. Cu alte cuvinte, „lâna de aur”, în limbaj criptic este vellumul sacru al documentelor alchimice.

         Cunoscând probabil mitul corăbiei argonauţilor şi semnificaţia sa ocultă, însuşi Rudolf al II-lea a dorit să fie investit cu ordinul „Lânii de Aur” (1585), confrerie cavalerească instituită de Philip al II-lea al Burgundiei, zis şi „Cel Bun” (1429).

         Sediul confreriei va fi mutat ulterior la Dijon, în capela vechiului castel din localitate dar, la 1477, arhiducele Maximillian de Austria, deci un membru al casei habsburgice, se căsătoreşte cu unica fiică a ducelui Charles de Bourbon, zis „Temerarul”, şi devine astfel Comandantul Ordinului „Lânii de Aur” şi Mare Maestru.

         Astăzi, cele două ramuri ale ordinului (vieneză şi spaniolă) au recunoaştere oficială, cu arhiducele Otto de Austria, în rol de Mare Maestru, pentru ramura vieneză şi Juan Carlos I, Mare Maestru, pentru ramura spaniolă.

         O discuţie specială merită subiectul fiinţelor cu aspect fantastic, existente în MV. Se ştie că alchimiştii, mai ales adepţii cabalei, erau captivaţi de ideea creării de viaţă, pe cale alchimică, fără ajutorul femeii. Eva era considerată o parte a lumii păcatelor: Qlipoth. De aceea, iniţial, Dumnezeu l-a clădit pe Adam din lut, „materie primă”- „Kemi” (de aici şi originea cuvântului Alchimie).

         A insufla viaţă unei păpuşi de lut (mai târziu, acest fapt în sine este sublimat artistic în „Pygmalion”), adică a crea un „golem”, era una dintre obsesiile alchimiştilor. În Vechiul Testament, apare cuvântul „golem”, cu sensul de „embrion uman”. Ulterior, prin „golem” se înţelegea orice fiinţă creată pe cale artificială, un fel de „homunculus”: În Cehia şi Spania medievală, alchimiştii se întreceau în a fabrica golemuri, chiar se spune că Rabbi Iuda Loew ar fi creat la Praga, în secolul al XVI-lea, prin ritualuri dătătoare de viaţă, un celebru golem.

         Alături de aceste creaţii neobişnuite, trebuie amintită şi ciudata fiinţă artificială, un fel de robot, construit de înţeleptul Albertus Magnus (1193-1280), despre care vorbeşte Michael Maier. Având chip de android, robotul era înzestrat cu darul vorbirii care, ca un infailibil oracol, putea răspunde oricărei întrebări. Construirea androidului a durat 30 de ani şi, se pare, a fost distrus de Sf. Toma d’Aquino, elevul lui Magnus.

Un alt subiect care a trezit discuţii aprinse este acela al aşa numitelor hărţi de tipul „T-O” . Credem că misterioasele desene controversate sunt , mai degrabă, diagrame alchimice, numite  „Quadruplex” („înmulţit cu patru” sau „împărţit la patru”), care conţin cele patru direcţii N/S şi E/V, corespunzător celor „patru elemente fundamentale” cu care operează alchimiştii.

Pentru alchimişti, această diviziune quadrienară era atât de comună încât celebra culegere „Arbatelul Magiei” (considerată a fi o parte componentă din cea de-a patra carte, falsificată, a imensei compilaţii scrise în 1528 de Cornelius Agrippa, intitulate „Despre filosofia ocultă”) pare a avea numele din rădăcina arabă „arbaa” (patru), de unde şi „a patra carte”.

Un arbatel celebru este cel cuprins în secţiunea a şasea a manuscrisului „De Magia Veterum” („Despre magia celor vechi”)-Mss Harley 6482- un fel de manual destinat invocării îngerilor cu ajutorul incantaţiilor şi al tăbliţelor enochiene.

         Tot în această manieră integratoare pot fi interpretate şi ciudatele fiinţe fantastice, imaginare, care corespund demonilor „Qlipoth”. Aceste figuri tenebroase, înfricoşătoare, constituiau laturile întunecate ale Alchimiei, de care pseudo-alchimiştii sau şarlatanii („Quack”), botezaţi în bătaie de joc „suflători”, respectiv cei ce ofereau false remedii miraculoase, abuzau nepermis de mult, mai ales prin includerea lor în „grimoare”.

         Esenţa literaturii alchimice o reprezintă alegoriile figurative. Metalele sunt reprezentate de diverse animale colorate: lei, acvile, păuni, dragoni.

         Decriptarea imaginilor din codexul Voynich presupune o bună cunoaştere a semnificaţiilor oculte atribuite de alchimişti anumitor desene clişeu.

Astfel, obiectele cu aripi simbolizează zborul sau caracterul volatil iar cele fără aripi reprezintă caracterul fix.

Şarpele sau viermele desenat pe una dintre paginile manuscrisului este prefigurarea unui „uroboros” monstrul care îşi devorează la nesfârşit propria coadă, dar şi un simbol al naturii ciclice a operei chimice.

Corbul este simbol al morţii alchimice, stadiul „nigredo” (înnegrire) din „Magnum Opus”.

Phoenixul este pasărea alchimică arhetipală, care se înalţă din propria cenuşă, întregind astfel procesul alchimic al morţii şi al renaşterii.

Alambicul utilizat pentru a reduce un distilat la reziduurile sale şi apoi a-l redistila, proces repetat uneori de câteva sute de ori, -„cohobaţie”- este redat prin desenul unui pelican.

Păunul este simbolul volatilităţii, calitate sugerată de „coada de păun” multicoloră. Alchimiştii credeau că, spre sfârşitul operei de transmutare, substanţele topite încep să prezinte acest aspect policrom, care indica faptul că părţile volatile ale reziduurilor s-au sublimat.

Pan, fiul lui Mercur este o fiinţă himerică, în care capul şi trupul alcătuiesc hieroglifa Mercurului filosofal.

Desenele circulare din codexul Voynich sunt reprezentări simplificate ale acelor „ouă alchimice”, clocite în „cuiburi filosofale”. „În ou, spun alchimiştii se găsesc patru lucruri: pământ, apă, aer şi foc.”

Luna este simbolul argintului, a „Micii Opere”, sau a Mercurului, ea intrând în conjuncţie cu Soarele, Aurul, în cadrul „Marii Opere”.

Leul simbolizează, de asemenea, Aurul sau Soarele, iar imaginea unui leu care înghite soarele este un simbol chimic al aurului dizolvat într-o mixtură de acizi nitric şi clorhidric.

Un câine devorat de lup semnifică purificarea aurului prin reacţia cu antimoniul. Soarele devorat de dragonul verde exprimă ideea că aurul s-a dizolvat în „apa regală” şi, probabil, conţinând cupru, a făcut ca acidul rezultat să fie de culoare verde-albăstrui. De aici nu este greu să se facă o legătură, ce urmează a fi decriptată alegoric, între acest simbol şi cel al unui vierme care mănâncă dintr-o plantă, aşa cum apare în codexul Voynich.

         În limbajul voalat al textelor alchimice, un fel de limbaj goetic („langue goétique”) multe cuvinte au un înţeles convenţional.

Astfel, oricare dintre acizii folosiţi în procesele de transmutare a aurului sau argintului în omologii lor filosofali poartă numele de „struţ”.

„Oul chimic”, uter sau incubator este asemenea unui „pepene”.

Fără a poseda cheia, orice text alchimic pare a fi de neînţeles, un fel de delir verbal, sau un text codificat. Denumirile Sulf, Mercur, Sare (sau Arsenic) nu desemnează substanţele chimice având aceleaşi nume, ci anumite calităţi ale materiei: Sulful semnifică proprietăţile active (cum ar fi combustibilitatea, capacitatea de a ataca metalele); Mercurul desemnează proprietăţile aşa zise pasive (de exemplu strălucire, volatilitate, fuzibilitate, maleabilitate). Mercurul este materia, principiul pasiv, feminin pe când Sulful este forma, principiul activ, masculin. Sarea este unirea dintre Sulf şi Mercur sau Spiritul Vital, care uneşte sufletul cu trupul, este mişcarea, sau termenul mijlocitor, datorită căruia Sulful dă materiei orice formă.

Paracelsus spunea : „Cerul şi Pământul au fost create din nefiinţă dar sunt compuse din trei lucruri: Mercurius, Sulf şi Sare.

Pentru un alchimist, Mercurul este „esenţa”, Sarea este „corpul” sau „cenuşa” iar Sulful este „uleiul” care se prinde de Mercur.

Mercurul este codificat sub diferite denumiri, dintre care cele mai cunoscute sunt: „sângele leului roşu „,”gluten”, etc.

Alchimiştii medievali, preluând de la anticii greci şi alchimiştii arabi semnificaţiile oculte atribuite substanţelor „filosofale” (Mercur, Sare, Sulf), au atribuit celor 7 metale corespondenţe în numele celor 7 planete.

Mercurului i-a fost atribuit spiritul şi sufletul omenesc.

Arabii, accentuând studiile asupra relaţiilor mistice, de origine filosofică, au descoperit efectiv o pulbere roşie, căreia i-au atribuit puteri miraculoase în fabricarea aurului, pe care au denumit-o Cinabru (sulfură de mercur). Ei observaseră, aşadar, că Mercurul şi Sulful, în combinaţie, nu puteau produce un alt metal, ci un compus chimic, un „metal magic” sau filosofal.

Alchimiştii credeau că Sulful şi Mercurul simbolizează două proprietăţi contrare ale materiei, întotdeauna perechi în opoziţie: Masculin-Feminin; Activ-Pasiv; Cald-Rece; Fix-Volatil etc.

Aşa se face că, într-un text alchimic există un limbaj de suprafaţă, pentru profani şi unul profund, destinat doar iniţiaţilor, celor care cunosc adevăratele sensuri ale cuvintelor şi semnificaţia termenilor corespunzători.

Pentru acest motiv, noi credem că Mss Voynich este un document iniţiatic, asemănător altora de acest gen, dintre care amintim „Tăbliţa Bembină”, o plachetă din bronz şi argint, gravată cu hieroglife egiptene. Se presupune că, după jefuirea Romei, în 1527, Cardinalul Bembo ar fi cumpărat această tăbliţă, care ar conţine cheia multor alfabete sacre.

În centrul tăbliţei figurează Isis, emblema fiinţei universale.

Un alt document misterios este „Codex Seraphinianius”, o colecţie conţinând lucrări originale, semnate de Luigi Serafini. Întregul codex amintit este scris într-un alfabet străin, straniu, supranatural, cu desene terifiante, fantastice, ce amintesc de Hieronymus Bosch.

 

 

Codexul Voynich- text iniţiatic

 

         Renumele de care se bucură manuscrisul analizat se datorează şi faptului că mulţi dintre cei ce l-au studiat intuiesc faptul că, dincolo de toate ipotezele şi supoziţiile făcute pe marginea lui, acesta cuprinde, fără îndoială, o anumită „învăţătură hermetică”. În mod natural, cuvântul hermetism ne sugerează existenţa unui zid impenetrabil sau a unui secret intangibil, pe care spiritul comun, neputincios, nu îl poate afla fără o iniţiere prealabilă.

         Învăţăturile hermetice interzic accesul celor neinstruiţi în lumea tainelor, de fapt în universul gândirii hermetice. Secretele sunt transmise, pe căi oculte, doar celor „iniţiaţi” (initium=”început”). Astfel a apărut necesitatea păstrării „tradiţiilor” hermetice (traditio=”transmitere”).

         Toate operele care îşi revendică calitatea de a transmite o anume învăţătură iniţiatică sunt incluse în aşa zisul „Corpus Hermeticum”, o culegere de texte filosofice şi religioase dintre care cele mai multe sunt atribuite lui Hermes Trismegistul („Cel de trei ori mare”).

         Revelaţiile lui Hermes Trismegistul datează din primele secole ale Erei Creştine, acestuia fiindu-i conferite daruri divine, mai ales acelea de deţinător şi revelator al cunoaşterii supreme.

         Amalgam de idei filosofice neoplatoniciene, precum şi al unor curente de gândire orientale, în special cele marcate de astrologie şi alchimie, hermetismul a fascinat totdeauna. Hermes este stăpânul Cuvântului şi al Ştiinţei la greci iar Thot este scribul şi magicianul venerat de preoţii şi iniţiaţii egipteni.

         Cele mai vechi texte făcând parte din curentul hermetic datează din secolul III Î.H., însă majoritatea lor par a fi scrise în veacurile II şi III D.H.

         „Corpus Hermeticum” este format din 17 tratate scurte, în limba greacă, scrise sub forma unui dialog între un iniţiat şi Dumnezeu, care îi

transmite primului revelaţia divină.

         Cele mai cunoscute sunt „Poimandres”, „Asclepios” („Discursul perfect” sau „Rostirea Desăvârşită”-Logos Teleios- în mod eronat atribuit lui Apuleius), precum şi „Fragmentele din Stobaios”, cu precădere „Kore Kosmou”.

         Tot lui Hermes îi mai sunt datorate anumite scrieri magice, care au circulat în mediile populare şi care i-au întărit lui Hermes Trismegistul reputaţia de care se bucura deja în mediile culte.

         Scrierile hermetice pot fi clasificate astfel:

         A) Scrieri astrologice

Dintre cele mai cunoscute sunt de amintit „Liber Hermetis Trismegisti” (37 de capitole, scrise în limba latină, după texte originale în limba greacă. Acestea datează din sec. V D.H.) Se poate spune că ele alcătuiesc o veritabilă „astrologie hermetică” care, la rândul ei, i-a inspirat pe arabi şi pe savanţii medievali, mai ales în domeniul medicinii şi al botanicii.

Trebuie amintit faptul că primele semnalări ale virtuţilor homeopatiei (cea interzisă în Antichitate de Galenus) apar în „Iatromathematika de la Hermes la Ammon Egipteanul”. Tratatul de botanică „Cartea sacră de la Herms la Asklepios” prezintă, în mod hermetic, numeroase reţete de utilizare a calităţilor naturale ale plantelor.

B) Ştiinţe oculte.

Cuprind scrieri hermetice dedicate unor curiozităţi naturale („mirabilia”), dintre care cea mai cunoscută este lucrarea „Kyranides”, atribuită de asemenea lui Hermes.

Un loc aparte în categoria scrierilor hermetice cu caracter ocult îl ocupă literatura alchimică, dezvoltată în Alexandria ca urmare a amestecului de influenţe venite din lumea elenistică, chaldeeană şi evreiască. Primele datează din sec. III D. H iar ultimele din perioada bizantină.

Alchimia alexandrină urmărea realizarea „Chrysopoeia”-ei (preschimbarea metalelor în aur sau în argint) „Arghiropoeia”-ei prin intermediul „pietrei filosofale”, descoperirea Panaceului sau a Elixirului  care prelungesc viaţa la infinit, precum şi dobândirea fericirii perfecte a fiinţei umane, în marea împărăţie a divinităţii, identificarea sa cu „spiritul universal” şi contopirea cu acesta.

Primele texte hermetice, revendicate de alchimişti, sunt scrieri atribuite unor personaje divine: Hermes, Isis, Agathodemon sau unor suverani: Keops, Alexandru Macedon, Heraclius ori unor înţelepţi ai Antichităţii: Platon, Aristotel, Thales, Heraclit, Zoroastru, Pitagora, Moise etc.

Nu mai puţin ermetice sunt şi lucrările unor alchimişti greci, cum ar fi: Zosim, Olimpiodor, Synesius ş.a.

„Corpus”-ul literaturii alchimice greceşti va fi completat abia în veacul al VII-lea D.H., opera fiind atribuită lui Theodoros, cu preponderenţa lucrărilor cu caracter alchmic ale lui Hermes Trismegistul

Alchimiştii şi hermetiştii din Evul Mediu comentau şi studiau „Cele şapte capitole”, atribuite lui Hermes dar şi texte din „Corpus Hermeticum”.

Multe dintre aceste texte au parvenit lumii savante europene destul de târziu. De exemplu, „Poimandres” a fost tradus pentru prima oară din greacă în latină de Marsilio Ficino, la 1471, sub titlul „Mercurii Trismegisti Liber de Potestate et Sapientia Dei”. „Asclepios” şi „Fragmenele lui Stobaios” au văzut lumina tiparului în limba italiană, abia în 1591.

Printre alte opere atribuite lui Hermes menţionăm „Livre le XXIV. Philopophes”, apocrif din veacul al XII-lea, unde găsim o celebră definiţie a lui Dumnezeu: ” Cerc al cărui centru este peste tot, circumferinţa nicăieri”.

Nu mai puţin cunoscut, prin ermetismul său, este textul din „Tabula Smaragdina”. Albert cel Mare (1193-1280) a cunoscut acest text printr-o       traducere latină , pe care arabii îl studiaseră, însă, cu câteva secole în urmă. Astfel, Jabir Ibn Hayyan (Geber, în latină) prezintă  „Tabula Smaragdina” în celebra sa lucrare „A doua carte din Elementul Întemeierii” (sec. VIII). Acest celebru alchimist musulman (720-800) s-a născut pe Eufrat, în oraşul Kufa. A aparţinut unei confrerii sufite iar în calitatea sa de alchimist a descoperit o serie de substanţe noi, cum ar fi „apa regală”, „acidul sulfuric” şi „acidul azotic”. Cea mai importantă operă a sa „Summma perfectionis magisterii” nu este cunoscută decât în traducere latină.

Dar iată textul „Tăbliţei de Smarald”:

– „Cu adevărat, de la sine înţeles şi fără nici o îndoială

– Ceea ce este jos e la fel cu ceea ce este sus şi tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos, pentru înfăptuirea minunilor lucrului unic.

– După cum toate purced din unul Singur, tot astfel, prin transformare, ele sunt născute din acest lucru Unic.

– Tatăl său e Soarele, iar mama sa e Luna. Vântul l-a purtat în pântecele său; doică îi e Pământul.

– Este părintele tuturor minunilor lumii.

– Puterea sa e desăvârşită dacă este preschimbată în Pământ

– Separă Pământul de Foc şi subtilul de grosolan, cu gingăşie şi cu mare grijă.

– El se ridică de la Pământ spre cer şi coboară înapoi pe Pământ şi primeşte astfel puterea realităţilor superioare şi a celor inferioare. Aşa vei câştiga gloria întregii lumi şi tot ceea ce este întunecat se va îndepărta de tine.

– Este puterea puterilor, ce-şi întinde biruinţa asupra tuturor lucrurilor subtile şi le pătrunde pe cele solide.

– Astfel a fost creată mica lume, după modelul celei mari. Din aceasta şi în acest fel se fac minunate realizări

– Mi se spune Hermes Trismegistul fiindcă deţin trei părţi din înţelepciunea întregii lumi.”

                   În cele câteva propoziţii criptice gravate pe placa de smarald (după unele legende placa ar fi fost găsită de Alexandru Macedon în mormântul lui Hermes), sintagma „Ca deasupra şi dedesubt” a făcut obiectul a numeroase lucrări savante, dedicate hermetismului.

         Eirenaeus Philalethes, cunoscut şi sub numele de „Cosmopolitul”, „paşnicul iubitor de Adevăr, rătăcitorul prin lume”, dar şi cel mai poetic dintre alchimişti adoptă stilul sibilinic al „Tăbliţei de Smarald” în fraze apodictice:

         – „Că aşa cum toate lucrurile se înmulţesc în felul lor, la fel sunt şi metalele care au capacitatea de transmutare din starea imperfectă în cea perfectă

         – Posibilitatea de transmutare există pentru că metalele se pot reduce pe materia lor mercurială dintâi.

         – Că numai două Sulfuri au legătură cu lucrarea şi că Mercururile lor sunt unite cu ele esenţialmente.

         – Oricine înţelege cele două Sulfuri şi Mercururi va afla că cel mai pur este Sulful Roşu al Aurului- care este sulf in manifesto şi Mercurio in occulto câtă vreme celălalt este cel mai pur Mercur Alb- care este adevărat Argint Viu in manifesto şi Sulf in occulto, acestea fiind cele două principii ale noastre.

         – Că dacă principiile unui om sunt adevărate şi operaţiunile lui regulate, evenimentul său va fi sigur, care eveniment nu e altul decât Adevăratul Mister.”

         Lăsând la o parte alte caracterizări, trebuie să subliniem trăsăturile acestui curent de gândire , care a lăsat urme în istoria umanităţii: hermetismul se autointitulează o doctrină a mântuirii, realizată prin cunoaşterea iniţiatică. Omul, prin Corp, aparţine materiei, iluzorie şi pieritoare, originea tuturor relelor însă, prin Suflet, el este o parte esenţială a Intelectului superior şi a Logosului creator.

         Omul poate să se mântuie numai dacă, fiind conştient de propria şi adevărata sa natură, perisabilă, se va ridica deasupra acesteia, va trăi întâlnirea cu divinitatea, într-o stare de extaz mistic. Starea de beatitudine va fi rezultatul purificării sufletului, pe parcursul mai multor stări existenţiale.

         În viziunea ermeticilor există, deci, o legătură secretă între vizibil şi invizibil, relaţie pe care numai alchimia spirituală o poate evidenţia. Aici este rezumată doctrina unităţii cosmice, a analogiei şi corespondenţei dintre părţile Creaţiei, ca şi dintre Creaţie şi Marea Operă („Opera Magna”).

         O încercare de exegeză a aforismelor criptice din „Tăbliţa de Smarald” va fi realizată în veacul al IX-lea într-o lucrare în limba arabă, datând de pe vremea califului Al Maamun, intitulată „Cartea Cauzelor”. Opera aceasta, scrisă în spiritul cosmologiilor neoplatoniciene, a fost tradusă în limba latină de Hugh din Santalla, pe la 1100, sub titlul „De Causis” sau „Secretul Creaţiunii”.

         Misticii islamici au îndepărtat latura materială a operaţiunilor alchimice, neadmiţând decât o alchimie interioară, de ordin spiritual „Kimya Essaarah” („alchimia fericirii”).

         Discursul de tip alchimic este extrem de condensat, laconic, criptic, urmând îndeaproape modelul textului „Tăbliţei de Smarald”. Chiar terminologia alchimică este cu totul specială. George Ripley (1415-1490), de exemplu, care a scris un „Compendiu de Alchimie” (1471) a împărţea opera sa în „12 porţi” sau etape ale operei:

         1.Calcinarea

         2.Disoluţia

         3.Separarea

         4.Conjuncţia

         5.Putrefacţia

         6.Congelarea

         7.Cibaţia

         8.Sublimarea

         9.Fermentarea

         10.Exaltarea

         11.Multiplicarea

         12.Proiecţia.

Cheia înţelegerii semnificaţiei Codexului Voynich constă tocmai în sintagma „porţi”, existentă pe ultima pagină a documentului, termenul trebuind fi înţeles drept etape ale „operei alchimice.”

         Unele opere alchimice au folosit ca mijloc de ermetizare a secretelor breslei chiar mijloace extreme. De exemplu, „MUTUS LIBER” („Cartea fără cuvinte”), tipărită pentru prima dată de Pierre Savouet (1677), autorul fiind un necunoscut, nu conţine nici un fel de text scris. Ea este compusă din 15 planşe folio, gravate, descriind cu acurateţe stadiile „Operaţiunii Alchimice”, mai ales relaţiile mistice dintre lumile naturală, chimică şi spirituală.

 

 

Incantaţii mistice

 

         Repetiţiile frecvente de structuri literale, care au atras atenţia încă de la început, pot fi rezultatul existenţei unor texte clare cu un specific aparte. Ele pot reprezenta incantaţii având rol ritual sau magic.

         Hermes, ca mediator al Verbului divin este promotorul unor asemenea formule iterative:

         „Îţi mulţumesc, Părinte, energie a puterilor;

         Îţi mulţumesc, Doamne, putere a energiilor mele;

         Cuvântul Tău, prin mine Te cântă.

         Prin mine primeşte Totul în cuvinte, ca un sacrificiu spiritual”.

                   (Asclepios, XIII,18)

         În „Corpus Hermeticum”, toate acţiunile de creaţie şi de însufleţire sunt însoţite de „incantaţii secrete”, autorii acestor texte subliniind legătura dintre filosofie, muzică şi regenerare: „Există un singur mijloc de a-l adora pe Dumnezeu şi anume să nu fii rău. Nu este rău cel ce armonizează în sine Elementele până ajunge la chintesenţa lor în şi prin intelect.” (Poimandres, XII, 22).

         Adevărata muzică, considerată forma ideală a Gnosei, este idealizată. „A cunoaşte muzica înseamnă a şti cum este orânduit Universul şi planul divin, conform căruia sunt împărţite toate: ordinea în care fiecare lucru în parte a fost asamblat într-un întreg, dintr-o raţiune artistică, va produce un fel de concert suav şi autentic, cu o muzică divină.”

         „Cartea morţilor” egipteană, element de ritual în cultul funerar regal, iar apoi destinat şi celor din clasa de mijloc, este o culegere de incantaţii şi de formule magice, adeseori conţinând ilustraţii, fiind depusă în mormintele faraonilor, aşezată pe sarcofag sau plasată între benzile (fâşiile) ce înconjurau trupul mumificat.

         „Cartea morţilor” permitea defunctului să învingă încercările ce urmau, ajutându-l să obţină propria zeificare, să iasă la lumina zilei, luând, după plac, orice înfăţişare sau putând reveni la locul său, fără a fi recunoscut sau respins.

         De la vechii egipteni şi până la tratatele de magie din Antichitate şi Evul Mediu, se observă puterea suverană a Cuvântului, a Verbului creator, magia incantatorie, ca elemente de iniţiere, ca forme de invocare a forţelor supranaturale.

         Această putere magică a Verbului îşi verifică încă o dată valabilitatea şi la musulmani. Coranul, compus din 6226 de versete, respectiv 114 sure, neaşezate în ordine logică sau cronologică, ci în funcţie de lungimea lor descrescătoare, conţine texte foarte scurte, uneori simple incantaţii, dar ale căror mesaje au un impact capital asupra credinciosului musulman, prin vibraţia sufletească şi emoţia religioasă pe care le produc.

         Textele foarte scurte au un conţinut lapidar, enigmatic, dând naştere la cele mai diverse interpretări, uneori contradictorii. Acestea sunt, de fapt, formule de incantaţie.

         Djalal ad-din Rumi (1207-1273), fondatorul sectei islamice a dervişilor rotitori, cel mai mare dintre poeţii mistici ai Islamului, în acelaşi timp mare maestru al sufismului, spune : „numeroase căi duc la Dumnezeu, dar eu am ales-o pe cea a muzicii şi dansului”; „… în ritmul muzicii se ascunde un mister, dacă l-aş dezvălui, ar tulbura lumea.”

         Pentru Djalal ad-Din Rumi, trezirea sufletelor nu se poate face decât prin unirea acestora cu Dumnezeu. Muzica evocă pentru marele mistic sufit muzica sferelor. Dansul şi muzica sunt pentru dervişii rotitori o adevărată slujbă liturgică.

         „Psalmii lui David” sunt imnuri de laudă, „psalmodiate” în biserici, mânăstiri. Aceştia se termină, adesea, prin formula „Aleluia” („Preamăriţi-l pe Iahve”).

         La rândul lor, scripturile hinduismului, poeme inspirate de revelaţia divină, purtând numele de „Veda” („cunoaştere”, „ştiinţă”, în sanscrită), considerate eterne, emanate de la divinitatea supremă, Brahman, s-au transmis timp de mii de ani pe cale orală.

         Poemele „Veda” acompaniază cultul sacrificial şi sunt alcătuite din rugăciuni -„mantre”-, din formule rituale sau magice şi din melodii. Dintre toate poemele pronunţate de către preoţi (Rig Veda, Yajur Veda, Sama Veda) atrage atenţia Atharva Veda, o culegere de formule magice destinate cultului princiar.

         Sursă sacră a hinduismului, Veda reprezintă o culegere de simboluri ezoterice, la care se adaugă şi Upanişadele, tratate scurte, de ordin speculativ, folosind o învăţătură confidenţială, sub forma unui dialog între discipol şi maestru.

         Aşadar, incantaţiile ca formule rituale sunt cunoscute din vechime şi folosite cu succes în mai toate sistemele iniţiatice.

         În alchimie, în special după veacul al XIV-lea, aspiraţiile adepţilor spre împlinirea acelei extatice şi contemplative „Ars Magna” s-au materializat în încercările de a crea un om superior. Omul este, în concepţia maeştrilor alchimiei, materia „Marii Opere”, Alchimistul este cuvântul Divin iar sfântul Duh este Focul Sacru. Prin aceasta, alchimia îşi arogă dreptul de a proceda la regenerarea spirituală a omului arătând cum, dintr-o biată fiinţă pământeană, se poate face un Dumnezeu. Dar, pentru realizarea acestui plan generos, trebuie îndeplinită o condiţie fundamentală: înlăturarea dorinţelor trupeşti, pentru obţinerea sprijinului divin. Ca urmare, alchimistul trebuie să cunoască pe dinafară o suită întreagă de incantaţii, care să permită coborârea „Focului Secret” în Athanor, ca un fel de „botez al focului”, pe care numai Cuvântul lui Dumnezeu îl poate asigura.

         Înainte de a purcede la realizarea Operei fizice, alchimistul trebuie să lucreze la Opera mistică şi să recite, de fiecare dată, anticul „Imn al lui Hermes”:

         „Univers, pleacă-ţi urechea la rugăciunea mea,

         Pământ, deschide-te, ca masa apelor să mi se deschidă,

         Copaci, nu tremuraţi, vreau să-l aud pe Dumnezeul creaţiei,

Tot şi Unul.

Să se deschidă cerurile, să se domolească Vântul.

Fie ca toate aptitudinile să celebreze Totul şi Unul.”

Bănuim că în manuscrisul Voynich sunt multe asemenea formule magice, incantaţii, având un rol bine determinat, ştiute numai de către cei iniţiaţi şi menite să realizeze fie o dignificare a alchimistului, fie o pregătire spirituală a materiei primare, urmată a fi transmutată.

 

Dan Dulciu

Iunie 2002

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s