JUS VALAHICUM

Pagină

Motto:

“A şti înseamnă a-ţi aduce aminte”

Platon

 

 

I. Mitologie juridică

Fiinţa umană se supune legilor care guvernează universul nostru existenţial.

Miturile fundamentale ale unui popor explică raporturile stabilite între om şi natură, într-o viziune fabuloasă, conform unui scenariu guvernat de anumite legi.

Românii consideră că legăturile cu Universul sunt guvernate de “legea divină”, în timp ce rânduielile omeneşti se desfăşoară potrivit “legilor pământeşti”. Dialectica acestor raporturi este una extrem de simplă: “Zeii din cer” sunt creatori de Legi , în timp ce reprezentanţii lor pe Pământ , “bătrânii înţelepţi şi buni”, sunt “dătători de legi şi datini”. Aceştia rânduiesc lumea după legile cosmosului, în consonanţă cu acesta, exprimând legitatea mitică de ordine divină printr-o legitate mitică de ordine umană.

Unii autori considera că toate culturile arhaice, inclusiv societăţile urbane sau rurale, structurate de una din religiile relevate-iudaism, creştinism sau islamism – sunt tradiţionale, adică “păstrătoarele unei tradiţii”. (1)

Tradiţia este considerată în etnologie “forţa esenţială “ (2) ce face să funcţioneze cultura populară.

În cadrul culturii populare, tradiţiile juridice sunt puncte de reper ce pun în evidenţă conturul spiritualităţii etnice a poporului român.

In acest cadru, “legea pământului”, legea ţării s-a născut din atmosfera mitică rezultată în urma unei activităţi proto -juridice a strămoşilor şi moşilor primelor comunităţi etnice. In definitiv, legea străbună este legea strămoşilor şi moşilor sanctificaţi de comunitate. După moarte, bătrânii, oamenii buni, dătători de legi şi datini, intrau în rândul sfinţilor spirituali ai fiecărei spiţe de neam a satelor.

 De aceea, chiar denumirea unor localităţi păstrează numele unui întemeietor mitic, a cărui memorie s-a transmis din generaţie în generaţie.

Aura mitică a activităţii acestor “nomotheţi” bătrâni ai satelor a făcut ca

principii, boierii şi clerul să respecte înţelepciunea acestora, mai ales atunci când ea nu venea în contradicţie, nu stânjenea, puterea statală, domenială, fie ea materială sau spirituală. Literatura prezintă exemplul ilustrativ al dialogului dintre Alexandru Ioan Cuza şi Moş Ion Roată, ori sfaturile primite de Ştefan Cel Mare din partea Vrâncioaiei, ca forme ale respectului Puterii faţă de Înţelepciune.

Sacralitatea legilor străbune a făcut ca, până în pragul secolului al XX-lea, o serie de relicte etnografice să păstreze urme ale paleodreptului românesc.

Nici un studiu de istorie a dreptului românesc, de etnoistorie sau etnologie juridică, nu poate ignora semnificaţiile acestei “nomogonii mitice”.

Cercetătorii istoriei dreptului românesc pot studia reminiscenţele etico-juridice, principiile prime ale dreptului, aşa cum pot fi regăsite în proverbe, colinde, legende, balade, basme, povestiri, imagini iconografice ş.a.

Miturile şi legendele româneşti îmbracă în forme sugestive, de o mare originalitate, străvechi norme de conduită etico-juridică.

Creaţiile populare se constituie în adevărate izvoare ale gândirii juridice , cu rădăcini în adâncurile istoriei poporului nostru.

Aceste relicte, transmise până în vremurile noastre, graţie unei ”eredităţi culturale”, nu îndeajuns de bine puse în valoare, necesită o analiză minuţioasă, pluridisciplinară.

Împreună, ele alcătuiesc un CORPUS vast, în bună parte cules, sistematizat, clasificat şi interpretat.

Acest tezaur uriaş este compus din opere de o varietate excepţională, ce depăşesc cu mult în valoare şi volum realizările similare ale altor popoare .

Este un adevăr demonstrat faptul că riturile, cutumele şi tradiţiile paleo-juridice îşi găsesc obârşia în timpuri imemoriale.

“Decodificarea” atentă a datinilor şi riturilor etico-juridice poate pune şi mai bine în valoare aceste forme perene de “spiritualitate etnică”.

Multe obiceiuri pitoreşti, aparent exotice, cum ar fi, de exemplu, raptul fecioarelor la nuntă, judecarea “lotrilor” în biserică şi alungarea lor, repudierea copilului la naştere şi atribuirea numelui de LĂPĂDAT, stabilirea adevărului prin folosirea jurămintelor sacre (pe apă, pâine şi sare), pedeapsa perindelelor (3) sunt de fapt instituţii de drept arhaic, privite astăzi ca simple “documente etnologice”.

II CULTUL “BĂTRÂNILOR ÎNŢELEPŢI”

În mitologia pre-dacă întâlnim un interesant cult arhaic, concomitent cu vechiul cult al soarelui: “cultul părinţilor spirituali”, al “bătrânilor înţelepţi” care veghează, îndrumă moral destinul comunităţii.(1)

În acest context, trebuie semnalat un fenomen destul de interesant şi anume acela al interferenţei dintre acest cult al cinstirii moşilor şi strămoşilor şi ritualurile religioase similare.

Astfel, în anumite zone istorice ale României, o serie de biserici de lemn au îmbinat elemente specifice caselor ţărăneşti cu elemente de arhitectură religioasă clasică. Elementul principal, provenit din construcţia caselor ţărăneşti, este pridvorul, evoluat dintr-o prispă obişnuită. Când ploua, pe prispă sau în pridvor se oficiau obiceiuri de ospătare a celor prezenţi, întru pomenirea morţilor. Aceste mese aveau loc în cadrul sărbătorilor de primăvară, fiind diferite de ritualurile religioase caracteristice :“sâmbăta morţilor” etc.

In Ţara Lăpuşului, de exemplu, la unele biserici vechi, “mesele pentru moşi” erau părţi componente ale construcţiei propriu-zise, fie erau aşezate alături.

Pentru săraci se serveau mese de post la Joii Mari ori de dulce la Paşti şi abia la final erau invitate şi neamurile sau prietenii, dar numai pe pajiştea din jurul bisericii.

Prispa pentru masa moşilor era amplasată fie pe latura nordică (la biserica de lemn din Rogoz), fie în pridvorul de pe latura sudică (la biserica din Lăpuş).

Masa pentru moşi este alcătuită din două grinzi cioplite şi împărţite prin linii transversale, în sectoare, acestea din urmă reprezentând neamurile (spiţele înrudite) din vremea când s-a construit biserica.

La cele mai multe biserici, mesele erau realizate dintr-un şir de lespezi, fie din grinzi masive de lemn, care corespundeau neamurilor din vremea când s-au construit.

“Gerontolatria” evidenţiată de acest cult justifică puterea de tip “senioral” atribuită grupului “de bătrâni înţelepţi”, funcţiile cu rol sapienţial dar şi judecătoresc, îndeplinite de către aceştia.

Vârsta, experienţa de viaţă şi înţelepciunea le conferă o “putere spirituală” impresionantă, ce se substituie coerciţiei, şi opresiunii juridice, caracteristice ale puterii statale.

Spiritul de omenie, de bunătate sufletească, sfătoşenia acestor “păstrători de legi şi datini”, constituiau premisele autorităţii lor morale . Aceste calităţi s-au păstrat intacte în comunităţile rurale, pe tot cuprinsul spaţiului etnic românesc.

Reminiscenţe ale cultului “ strămoşilor şi moşilor” (străbunii mitici, făpturi protectoare, tutelare, eroii civilizatori, inteligenţe superioare, exemple de moralitate), aceste relicte instituţionale, specifice “gerontocraţiei” patriarhale, le regăsim în formele de organizare sătească. Reguli neschimbate de veacuri funcţionau în interiorul acestui organism social, structurat piramidal, pe nivele de competenţă, dar ierarhizat după un criteriu obiectiv: vârsta.

La baza piramidei sociale se afla grupul nedefinit al locuitorilor (“natul”) satului.

La un palier superior se aflau tinerii (feciorii), organizaţi în “cete”, după criteriul afinităţilor spirituale. (2)

Existenţa acestor cete se leagă fie de unele sărbători calendaristice solstiţiale sau echinocţiale (colindatul) , fie de rituri profesionale: agrare (Cununa), păstoreşti (Roata de foc), fie semimilitare (Arcaşii, Junii, Şoimii Carpaţilor).

Unii cercetători au remarcat faptul că aceste “cete de feciori” aveau un caracter iniţiatic, erau veritabile “confrerii” (3).

Organizate după reguli păstrate din timpuri imemoriale, aceste forme de iniţiere se remarcă prin disciplina imprimată membrilor săi. Cel care conducea “ceata” era un fecior de excepţie, propus şi acceptat de tinerii din grupul său şi ascultat cu sfinţenie. El se numea “vătaf”, “şef”, “jude”, “cneaz”, “primaş” sau “crai”.

Cu trecerea timpului, ritualurile acestor confrerii (“cete”) s-au desacralizat, şi-au pierdut din caracterul iniţiatic primar.

Un model de organizare, destul de apropiat de cel evocat, este acela al confreriilor militare ale “cetelor de haiduci”. Acestea erau caracterizate prin ermetism şi printr-un puternic sentiment de solidaritate (4), bazat pe norme de comportare foarte stricte.

Pe un plan intermediar se situa “ceata oamenilor vrednici”, şi întreaga structură culmina cu “ceata bătrânilor”, constituită într-un “sfat al înţelepţilor”, având competenţe extinse.

Aceştia vegheau la perpetuarea vechilor datini, la păstrarea nealterată a ritualurilor ancestrale, la respectarea “legii pământului”.

De obicei, judecata desfăşurată în faţa “sfatului bătrânilor”, începea în zorii zilei şi se termina la asfinţit.

Sentinţele erau fără drept de apel, lor trebuind să li se supună toţi locuitorii.

Nevrednicii, călcătorii tradiţiilor, erau judecaţi , după comportamentul fiecăruia, îşi primeau pedepsele meritate, “după legea bătrână şi dreptate”.

Aceste pedepse aveau un rol corectiv, un efect etic şi moral salutar, mergând de la formele cele mai uşoare (dojana), până la cele mai severe (cum ar fi alungarea din sat), sau foarte grele (pedepse fizice , chiar pedeapsa capitală)

In linii generale, sunt de remarcat câteva forme de judecată : judecata la hotarele moşiei, judecata la scaunul de judecată (cel mai adesea în pridvorul bisericii, sau în bătătura satului), precum şi judecata în mijlocul naturii, practicată în special în sânul comunităţilor pastorale.

Judecata în “vatra satului” are o încărcătură mitică esenţială: Vatra este un loc consacrat. Locul considerat sacru poate fi situat în jurul unui copac, care conferă acestui spaţiu un aer de solemnitate. Copacul conferă vetrei satului o personalitate mitică cu rădăcini în trecutul imemorial.(5)

In acest context, “Frăţia românilor cu pădurea nu este o simplă metaforă poetică, ci o formă de existenţă, de civilizaţie şi cultură.” (6)

Devastarea pădurilor, exploatarea lor fără nici un fel de raţiune, poluarea, distrugerea naturii , sunt fapte străine acestui spirit , iar cei care procedează altfel sunt, putem spune, ”străini”, la propriu şi la figurat, pentru că atentează nu numai împotriva universului fizic, ci chiar împotriva substanţei spirituale a poporului nostru.

 

III JUS VALAHICUM – repere teoretice

 

Prin conceptul JUS VALAHICUM înţelegem sistemul de drept român prestatal, respectiv întregul sistem de cutume, datini şi tradiţii juridice, cu riturile juridice corespunzătoare, păstrate şi transmise din generaţie în generaţie, din timpuri imemoriale.(1)

Pe teritoriul românesc, acest sistem este cunoscut sub numele de “obiceiul pământului”, “legea pământului” sau “legea străbună”.(2)

In afara graniţelor româneşti, acest concept este cunoscut şi sub alte diverse denumiri: LEGEA VALAHA, JUS VALAHICUM (3)

Având un cert suport mitologic, acest sistem de cutume, datini şi tradiţii juridice a fost considerat de către românii din afara ţării drept “lege sfântă”.

Dincolo de hotarele ţării, “legea pământului” este denumită exclusiv “jus valahicum” şi era aplicabilă doar membrilor comunităţilor valahe din enclavele locuite masiv de populaţia românească.

In enclavele etnice româneşti din străinătate, obiceiurile şi tradiţiile considerate ca făcând parte din JUS VALAHICUM, au fost respectate cu

sfinţenie. De aceea, se poate afirma, fără a greşi, că JUS VALAHICUM a contribuit la menţinerea fiinţei naţionale româneşti.

In interior, prin LEGEA STRĂBUNĂ (Legea Ţării) se înţelege un sistem juridic comunitar sătesc, în care sunt incluse rânduielile juridice moştenite din generaţie în generaţie. Acest sistem conţine totalitatea relaţiilor sociale legate de proprietate, în general, dar mai ales de proprietatea funciară, în special, precum şi raporturile de muncă în sânul colectivităţii.

Cutuma juridică nu a putut fi ignorată nici de către legiuitorul român modern şi, acolo unde a fost posibil, cutuma a fost inclusă în textele de drept.

Deşi dreptul consuetudinar pare vetust, anacronic, conservator , legile noastre (Codul Civil, Codul de Procedură Civilă etc.) fac trimitere la tradiţii şi cutume locale. (4)

Pe de altă parte, există ţări dezvoltate din punct de vedere al sistemului de drept, în care cutumele juridice sunt la mare preţ: de exemplu sistemul de drept anglo-saxon.

Totodată, în legislaţia internaţională, mai ales în ceea ce priveşte dreptul comercial, dreptul transporturilor, dreptul familiei etc. există referiri la cutumele locale, iar judecătorii sunt ţinuţi să respecte prevederile acestora.

În continuă stare de transformare, statul a avut întotdeauna interesul să înlăture cutumele, normele dreptului obişnuielnic, iar pe altele să le transforme în propriul său interes.

In plan abstract, JUS VALAHICUM configurează concepţia filosofică a poporului român privind ideea de drept şi dreptate socială.

In ceea ce priveşte proprietatea funciară, datinile prescriu comportamentul omului faţă de pământ, menţinând nemodificate acele atitudini pozitive ale sătenilor faţă de ogoare, plaiuri, păşuni, păduri, drumuri de acces etc.

In sfera relaţiilor de muncă, LEGEA TARII prescrie norme privind desfăşurarea activităţii agrare, pastorale, forestiere sau raporturile de ierarhie prin muncă.

Printre alte tradiţii transmise în cadrul conceptului amintit, întâlnim o serie de prescripţii, fără corespondent, am putea spune, în alte legislaţii, sau chiar în legislaţia noastră modernă: legea ospitalităţii, legea omeniei, legea purităţii relaţiilor de familie etc.

Subliniem faptul că secuii , în îndelungata lor convieţuire cu românii, au preluat multe dintre întocmirile juridice caracteristice vechii civilizaţii româneşti: întâlnim la aceşti secui foruri de conducere şi judecată sătească, cum ar fi : judele sătesc, jurătorii, scaunul de judecată al satului, ca organ central al comunităţii. Acest for legislativ sătesc este, până la numite limite, un organ judecătoresc pacificator, care “sancţionează abaterile şi abuzurile, urmând forme procedurale tradiţionale. “ (5)

 

IV . “JUS VALAHICUM” în însemne heraldice

 

Până în prezent ACVILA VALAHICĂ este singura stemă oficială a Ţării Româneşti, recunoscută ca armerie tradiţională a principatului muntean şi dovedită prin numeroase documente de ordin sigilar şi monetar.

Cel mai vechi vestigiu sigilar este conţinut de un document aparţinând lui Vladislav I (Vlaicu Vodă) ce datează din 20 ianuarie 1368. Se observă o pasăre heraldică cu capul conturnat, cu aripile nedesfăcute, având la dextra o cruce, iar în cantonul superior senestru o stea cu şase raze, flancată de o lună de tip crai-nou (cu coarnele întoarse spre dextra). Acest tip de stemă a suferit în timp o modificare a modului de reprezentare al păsării heraldice: vultur, acvilă, corb.

Această stemă poate fi regăsită pe documente, pisanii, lespezi funerare, inscripţii, în ornamentaţia şi grafica religioasă sau laică.

Documentele de ordin sfragistic, respectiv sigiliile mijlocii aplicate în ceară sau timbrate, provenite din cancelaria domnească a Ţării Româneşti, prezintă figurile familiilor domnitoare, flancând un arbore.

In literatura heraldică românească, această imagine este cunoscută sub denumirea “NOVA PLANTATO”. In jurul ei s-au iscat vii polemici, mai ales cu privire la semnificaţia arborelui flancat de personaje umane.

Este de notorietate polemica ştiinţifică dintre V.A.Urechia şi P.V. Năsturel (1), demonstraţiile acestuia din urmă născând o veritabilă teorie, ce şi-a găsit numeroşi adepţi (2).

Generalul Năsturel considera că simbolul heraldic arboricol semnifică “noua întemeiere” a Constantinopolului, a “Noii Rome” ( dar nu în sensul susţinut de către unii istorici, care vedeau în simbolul amintit “descălecarea” principatului muntean), subliniind prin aceasta rolul jucat de români în sprijinirea Ortodoxiei.

Fără îndoială, voievozii Ţării Româneşti au fost principalii susţinători ai Ortodoxiei în această parte a Europei, după căderea în mâinile puterii islamice a Constantinopolului.

Prin daniile făcute în întregul Orient ortodox, domnii ţărilor române au preluat în bună parte rolul jucat de împăraţii bizantini, acela de protector al credinţei creştine.

Deşi pare convingătoare, această teorie nu explică decât parţial semnificaţia prezenţei simbolului denumit “NOVA PLANTATIO” pe documentele heraldice şi iconografice .

Nu poate fi contestat adevărul istoric că domnii Moldovei, la rândul lor, au avut un rol important în protejarea locurilor sfinte ale ortodoxiei în spaţiul de influenţă bizantină. Deci, simbolul heraldico-iconografic “Nova Plantatio”, ar trebui să apară şi în armorialul Moldovei, ceea ce nu se întâmplă.

In al doilea rând, simbolul “Nova Plantatio” este întâlnit şi pe unele monede aparţinând unor regi arpadieni (două capete afrontate şi încoronate, despărţite de o tulpină sau de un puiet). Acesta ar însemna, în concluzie, fie că regii arpadieni s-au erijat în apărătorii Ortodoxiei, fie că primele însemne sigilare româneşti de acest tip au fost influenţate de circulaţia monedelor maghiare pe teritoriul ţării noastre, aşa cum susţin , de exemplu, unii cercetători de la Budapesta.(3)

Ambele ipoteze de lucru nu corespund însă adevărului istoric şi nici nu pot justifica teoria “întemeierii” Noii Rome în spaţiul nord-dunărean.

In al treilea rând, este dificil să acceptăm ideea că Ţara Românească ar fi putut revendica rolul de “Noua Romă”, atâta vreme cât turcii nu cuceriseră încă definitiv capitala bizantină. Or, imaginea “Nova Plantatio” poate fi regăsită de timpuriu , înainte de l453, pe o pecete din vremea lui Mircea cel Bătrân, aflată pe un hrisov emis în anul 1403. (4)

În opinia noastră, “Nova Plantatio” este un simbol iniţiatic, un semn de recunoaştere a apartenenţei unor anumite familii boiereşti la acea rasă de oameni aleşi, păstrători ai tradiţiei mitice, ce justifică includerea lor în elita conducătoare. Acest simbol criptic corespunde unei tradiţii străvechi, a cărei semnificaţie s-a pierdut . Ştim că, în trecut, pe sigiliile boiereşti apăreau diverse reprezentări emblematice: “toiagul”, ca însemn al apartenenţei la o anumită “dregătorie”.(5) etc.

La rândul lor, înalţii prelaţi îşi treceau în peceţile personale simbolul hieratic al “cârjei arhiereşti”.

 

V. Un misterios simbol paleojuridic – CIUGA

 

Într-un precedent studiu al nostru, am prezentat o serie de semne cu valoare juridică, păstrate timp de veacuri pe răbojuri. Aceste semne sunt , în opinia noastră, relicte ale vechii scrieri a poporului român.

Ele sunt incluse în categoria aşa-numitelor “ semne de judecată”: tamgaua pe cel judecat, pe locuinţa lui (1).

În continuare, vom înfăţişa un simbol paleojuridic neanalizat încă în literatura de specialitate: CIUGA. El întruneşte anumite trăsături ce sunt specifice unui simbol totemic si tabuistic străvechi. Elementele sale componente au valoare simbolică: cercul, arborele sacru (coloana cerului), crucea.

În cadrul ritualului de judecată, bătrânii satului, consideraţi un fel de nomotheţi mitici, se adunau în cerc (în horă), sub trunchiul bradului sau al coroanei unui stejar (considerat arbore cosmic), arbore sacru.

Sfatul bătrânilor îndeplinea multiple funcţiuni în cadrul comunităţii: etico-morale, jurisdicţionale şi decizionale.

În principal, “ceata bătrânilor” judeca comportamentul etico-juridic al fiecărui membru al aşezării, veghind ca acesta să se conformeze tradiţiilor strămoşilor şi moşilor satului, aplica şi interpreta legea pământului, cuprinsă în ceea ce se numeşte “datină” .

Acest sfat al înţelepţilor stabilea cele mai importante acţiuni privind viaţa satului: când şi cum să se desfăşoare strânsul recoltei, începutul şi sfârşitul ciclurilor de păşunat, repararea drumurilor, împărţirea unor porţiuni de teren din vatra satului pentru construirea de noi locuinţe, cum să fie îndeplinite obligaţiile fiscale ş .a.

Deciziile adoptate se comunicau sătenilor, adunaţi fie în bătătura satului, sub un copac bătrân, fie în pridvorul bisericii, iar celor absenţi prin „strigarea peste sat”, făcută de “crainic” şi precedată de baterea unei tobe. Aceste hotărâri erau: mustrare, expunere la stâlpul infamiei sau stâlpul justiţiar, perindelele, bătaia, lapidarea şi ordalia (subiect controversat, totuşi).

Transmiterea hotărârilor luate se făcea prin viu-grai şi erau respectate cu sfinţenie, fără să fie nevoie de intervenţia vreunei autorităţi din afara aşezării .

Satele româneşti, chiar cele mai izolate, erau conectate între ele, printr-un ingenios sistem de comunicaţie, uimitor de rapid şi de eficace.

Mesajele, conţinând evenimente esenţiale pentru viaţa satului: decesul unui locuitor, declanşarea unui incendiu, iminenta producere a unei calamităţi naturale, invazia unor năvălitori , răzmeriţe, mobilizarea luptătorilor în oastea domnească etc. , erau transmise printr-un anumit cod străvechi.

Totodată, când sătenii trebuiau să adopte decizii importante, se apela la acest străvechi mijloc de comunicare.

Existenţa unor pericolele mari se comunica de la o aşezare umană la alta, atât în timpul zilei cât şi noaptea, prin semnale sonore (dangăt de clopote) sau vizuale ( focuri pe culmi) , după o convenţie prestabilită.

Clopotele , trase într-un anumit mod , aveau aptitudinea de a transmite o mare varietate de mesaje .

Turnurile înalte, dar mai ales clopotniţele, erau utilizate în trecut ca locuri de observaţie asupra satului şi împrejurimilor sale. De aceea, în zonele joase, bisericile erau amplasate în centrul aşezărilor sau pe un promontoriu ce asigura un câmp vizual optim.

In zonele de deal sau de munte, complexele bisericeşti îndeplineau, pe lângă menirea lor principală, o dublă funcţie: erau puncte de observaţie dar şi relee de transmitere a unor mesaje uşor de înţeles de către locuitorii satelor din vecinătate.

Clopotele, toaca, cornul, buciumul sau chiar tulnicele lungi, din doage de brad (folosite mai ales in Munţii Apuseni) erau , aşadar, şi instrumente de transmitere a mesajelor. “ Fiecare gospodărie îşi avea codul ei de semnale cu tulnicul, prin care cei de acasă comunicau cu păstorii de la mutături şi colibe, cu bărbaţii plecaţi după lemne , pentru vase, sau la coasă.” (2)

Atacurile hoţilor, ale hoardelor străine, erau semnalizate prin intermediul acestor instrumente cu mare rapiditate.

Avem puţine referiri istorice concrete la asemenea aspecte, printre ele însă şi o cronică din secolul al XIV-lea, privitoare la expediţia lui UMUR BEG, emirul din EFES, împotriva Chiliei (1335-1339), în care se menţionează textual:

“ Emirul, în fruntea a 300 de vase porneşte pe Marea Neagră; oamenii lui ajunseseră la Chilia, la graniţa Valahiei si prădară ţara. Când creştinii văzură sosirea lor, îşi dădură de ştire unii altora prin mijlocul ierburilor aprinse” (3)

O lucrare de la începutul secolului XX, aminteşte de unul dintre mijloacele de semnalizare a pericolelor mari (invazii ale năvălitorilor, mobilizarea oastei domneşti ) : CIUGA (pl. CIUGI).

Acest mijloc empiric reuneşte, în mod paradoxal, un complex de simboluri mitice, întâlnite în paleoetnografia juridică: arborele sacru, stâlpul cerului, incinta sacră , crucea de jurământ.

CIUGA este descrisă ca fiind “ o bârnă mare de brad sau chiar un brad ori stejar, pe care îl curăţau de crengi. În partea superioară a prăjinii era o traversă de brad, dispusă orizontal, formând cu prăjina o cruce; crucea era înglobată intr-un cerc.

În partea de mijloc a prăjinii si dedesubtul cercului se aşeza o altă traversă mai mică, dispusă orizontal. Prăjina, traversele si cercul erau peste tot învelite, cu mare meşteşug, cu un odgon de fân sau paie cărora, în momentul pericolului, li se da foc.

Când inamicul venea din afară, se aprindeau cele doua traverse, cercul si prăjina. Când era vre-o revoltă internă (răzmeriţe, atacuri de hoţi) se aprindea întâi cercul şi apoi crucea.”(4)

Mai exista şi Ciuga MICĂ .Aceasta era formată dintr-o prăjină înaltă, la fel ca CIUGA MARE, cu deosebire că , în partea de sus, în dreapta, avea un cerc.

Imediat, locuitorii se adunau în cete şi se îndreptau, pe drumul cel mai scurt, către locul de adunare al oştii, fixat de către Domn, denumit , după cum se pomeneşte în cronici, “ Tabăra cea Mare” (5)

Analizat în plan mitologic, ritualul aprinderii CIUGII, în situaţii de ameninţare pentru viaţa comunităţii, este de fapt transimbolizarea mitului focului sacru, este un rug prin care se invocă ajutorul , pentru salvarea fiinţei colective. De menţionat faptul că, toate popoarele neolatine, ca şi strămoşii lor latini, nu pronunţau niciodată IGNIS, pentru că numele era tabu, sfânt, ci numai FOCUS, adică vatră.(6)

In concepţia strămoşilor noştri, incendierea CIUGII indica iminenţa unui pericol împotriva VETREI STRĂMOŞEŞTI.

Iată semnificaţia profundă a unui obiect de mult uitat – folosit, aparent , într-un domeniu ce ar ţine mai mult de arta şi tehnica militară.

“Tactica pământului pârjolit” nu este doar o simplă metodă de tactică şi strategie militară ; este, de fapt, o formă de reacţie mentală a locuitorilor acestor ţinuturi în raport cu un pericol grav ce ameninţă VATRA strămoşească.

 

VI . Complexul de la Tg. Jiu – o hieropolă a spiritualităţii româneşti

Figura lui Brâncuşi seamănă izbitor cu aceea a unui ţăran bătrân şi înţelept, a unui “ nomothet” arhaic.

Hobiţa, satul în care s-a născut acest genial creator, este un tărâm mitic. El se află în apropierea munţilor sacri ai strămoşilor noştri. După unii, în această zonă, se află muntele sfânt, COGAINON, (poate Parâng, Godeanu) unde se găseşte peştera recluziunii lui Zalmoxis.

Din tradiţiile mitice ale străbunilor noştri se ştie că, spre unul dintre aceşti masivi muntoşi, ducea “calea sfântă”, drumul tainic parcurs de casta sacerdotală, în procesiunile anuale desfăşurate în hieropolă.

Pe această cale nu puteau păşi decât “marii iniţiaţi”: regii, sacerdoţii, conducătorii militari, cei sacrificaţi din patru în patru ani (mesagerii cerului).

O altă cale sacră ar putea fi “Troianul” (Brazda lui Novac din legendele antice româneşti), identificată de N. Densuşianu cu o cale comemorativă, dedicată lui Osiris.

Arheologii au descoperit câteva urme ale unui aliniament discontinuu, care străbate Câmpia Română, de la nordul Dunării de Jos, la Marea Neagră (de la Apus la Răsărit).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s