Inundatiile din Lunca Dunarii, intre utopie si mistificare

Moto:
„Premierul Călin Popescu Tăriceanu a confirmat ieri ceea ce ziarul Gândul, ca şi alte publicaţii, a anunţat în urmă cu câteva zile: inundaţiile din acest an au fost provocate de lucrările de desecare din anii ‘60, prin care mari suprafeţe din Lunca Dunării au fost „redate agriculturii“. “Plătim preţul pentru lucrările făcute în perioada de agricultură extensivă, când terenurile au fost date, nu redate, agriculturii.(…) Lucrările de îndiguire a Dunării, de desecare forţată, atribuirea acestor terenuri agriculturii se dovedesc extrem de păguboase.(…) Dacă nu se executau aceste desecări, probabil ca spargerea digurilor nu ar mai fi avut loc”, a declarat ieri primul ministru, după reuniunea comitetului de situaţii de urgenţă.” ( Gândul, 26.04.2006).

Inundaţiile catastrofale care au afectat în ultimii ani vaste zone din Lunca Dunării pun în discuţie atât oportunitatea continuării lucrărilor sistate după 1989 dar și anumite chestiuni legate de începuturile procesului de modernizare a amenajării teritoriului în această parte a României.

Cu toate acestea, fenomenele amintite constituie un bun prilej pentru a ne îndrepta atenţia asupra unui domeniu al istoriei noastre, abordat de către cercetători cu destulă reţinere: istoria catastrofelor naturale (epidemii, cutremure, inundaţii, geruri năprasnice, secete devastatoare, incendii, alunecări de teren). Tot atât de interesantă ar fi şi studierea modificărilor antropice, cum ar fi defrişarea pădurilor, distrugerea unor specii de pești, păsări şi animale, prin pescuit și vânat irațional, deşertizarea unor suprafeţe de teren cultivabil, prin neluarea unor măsuri de prevenire, dezvoltarea unor industrii ce afectează grav mediul prin poluare, realizarea de lacuri artificiale, canale, cariere, baraje, diguri, multe cu efecte nocive asupra habitatului, etc.

Dar nu despre acest subiect vrem să discutăm acum. Plecând de la textul ziaristic amintit, dorim să evocăm istoria unora dintre amplele lucrări ce au avut un efect hotărâtor asupra locuitorilor şi ţinuturilor din vecinătatea Dunării: îndiguirile şi desecările.

Este ştiut că, încă din secolul al XVIII-lea şi începutul veacului următor, domnitorii Ţării Româneşti au întreprins unele acţiuni de îndiguire și asanare a zonelor afectate de inundaţii. Capitala ţării cădea victimă în repetate rânduri acestor fenomene naturale, ale căror efecte creau multe neplăceri autorităţilor. De aceea, primele măsuri au fost regularizarea râurilor şi bălţilor, dărâmarea construcţiilor ilegale făcute pe malul cursurilor de apă, săparea de canale („şanţuri”) şi înălţarea unor diguri („maluri”) de protecţie. Aceste lucrări de interes obştesc au devenit tot mai frecvente în veacul al XIX-lea, râul Dâmboviţa şi afluenţii săi stând în centrul atenţiei ocârmuirii.

La sfârşitul veacului al XIX-lea se năștea inițiativa de asanare și a zonei inundabile a lacurilor din Lunca Dunării. Primul care s-a ocupat temeinic de punerea în valoare a întregii regiuni inundabile a Dunării, prin obţinerea unui maxim de rentabilizare, a fost dr. Gr. Antipa.
Pentru început, acesta a propus, ca un prim experiment, îndiguirea moşiei Spanţov, de lângă Olteniţa, și utilizarea alternativă a zonei neinundabile, pentru agricultură şi pescuit.
Este ştiut că, înainte de 1910, în zona inundabilă a Dunării au fost efectuate îndiguiri pe suprafeţe relativ restrânse, în special în Judeţul Ilfov: Chirnogi (1658 ha), pe proprietatea ”Eforiei Spitalelor Civile”, Spanţov (178 ha), pe suprafețe de teren aparţinând statului, Chiselet (200 ha), pe terenuri aparţinând locuitorilor, Mânăstirea ( 334 ha), unde exista o întinsă moşie regală, dar şi în Judeţul Ialomiţa, în zona Luciu-Giurgeni (3150 ha), pe terenurile proprietate ale Eforiei Spitalelor Civile.

În anul 1910, apărând numeroase cereri de concesiuni pentru îndiguiri pe scară largă şi lărgirea suprafeţelor agricole, guvernul de atunci a elaborat „Legea pentru punerea în valoare a pământurilor din zona de inundaţie a Dunării” din 21.12.1910, cu modificările survenite la 04.04.1914. Firul conducător al acestei legi era acela ca lucrările de hidroamelioraţii să fie făcute de către autorităţile statului.
Pentru organizarea unei activităţi metodice în acest domeniu, s-a înfiinţat o ”Direcţie Generală a Îmbunătăţirilor Funciare”, având în frunte un Inspector General, în persoana lui Anghel Saligny.

Acesta a îmbrăţişat ideea propusă de dr. Gr. Antipa, privind utilizarea regiunii inundabile a Dunării, în parte pentru agricultură, în parte pentru pescuit, conform condiţiilor topografice şi hidrografice locale, dar în mod permanent şi metodic. În consecinţă, suprafețele cele mai înalte urmau să fie îndiguite, lăsând pentru pescuit pe cele mai joase, cu bălţi mai mari şi mai adânci.

În anul 1912, Anghel Saligny a propus un program coerent pentru începerea lucrărilor, faţă de care însă Gr. Antipa şi-a manifestat anumite rezerve, înaintând o întâmpinare Ministrului Agriculturii şi Domeniilor.

Ministrul de resort, Ion Lahovary, aflat în imposibilitatea adoptării unor decizii, şi ţinând cont de divergenţele existente între conducătorii Direcţiei Generale a Serviciului Îmbunătăţiri Funciare şi cei ai Direcţiei Pescăriilor Statului, faţă de începerea lucrărilor de îndiguire, va numi o comisie lărgită, compusă printre alţii din dr. I. Cantacuzino, ing. I. B. Cantacuzino, Şt. Hepiteş, L. Mrazec, E. Miclescu, G. Mironescu, pe de o parte, precum şi din dr. Gr. Antipa, G-ral Averescu, D. Burileanu, Gr. Cerkez, H. Cottescu, C. Disescu, Dr. Herescu, N. Râmniceanu şi D. Ştirbey ( membri ai Consiliului de Administraţie al Direcţiei Îmbunătăţiri Funciare), pe de altă parte, care să analizeze problema şi să înainteze propuneri corespunzătoare Ministerului Agriculturii şi Domeniilor.

Anghel Saligny propunea îndiguirea a circa doua – trei sute de mii de hectare situate în Lunca Dunării, în special a celora cuprinse între Giurgeni şi Brăila, respectiv terenurile situate în stânga Dunării navigabile, de la Giurgeni la Gropeni (30 km în sus de Brăila), având o suprafaţă de circa 180 000 ha.

„ Dealtfel, îndiguirea acestor porţiuni va dura vre-o 9 ani; până atunci vom avea destul timp să ne gândim în ce mod să continuăm lucrările”, spunea Anghel Saligny. Prin aceste proiecte se ajungea, într-o primă etapă, la îndiguirea a circa o cincime din toată suprafaţa inundabilă a Dunării, iar digurile erau calculate a fi înălţate cu minim 1,5 m deasupra nivelului mediu al Dunării.
În baza Legii din 1912, toate terenurile propuse a fi desecate şi îndiguite urmau a fi grupate zonal, în aşa numitele „ sindicate”. Din cauza începerii războiului şi până în primii ani de după încheierea acestuia, din lipsă acută de fonduri, întregul proiect a rămas doar pe hârtie.

Însă, la 25.02.1925. C. I. C. Brătianu, printre altele şi în calitate de Director General al Societăţii de Credit Funciar din Bucureşti, obţinea asigurări din partea Guvernatorului Băncii Naţionale pentru suma de 100 000 000 lei. Aceşti bani urmau să fie acordaţi proprietarilor de terenuri, prin intermediul Creditului Rural. Înţelegerea purta girul lui C. I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu (Ministrul de Finanţe), M. Oromolu (Guvernatorul Băncii Naţionale), Al. Constantinescu (Ministrul Agriculturii şi Domeniilor), stabilindu-se finalizarea lucrărilor de îndiguire şi desecare în zona Surlari-Dorobanţu unde, din cele 3304 ha, Principele Carol, proprietar al Moşiei Mânăstirea, deţinea 2144 ha, statul 508 ha, Eforia Spitalelor civile 351 ha iar locuitorii 508 ha.

Consiliul de Administraţie al Direcţiei Generale a Serviciului Îmbunătăţiri Funciare decidea în aceeaşi zi executarea lucrărilor de ameliorare funciară şi în perimetrele Olteniţa-Surlari, Surlari-Dorobanţu, Brateşul de Sus.
Până în anul 1929, din uriaşul program de îndiguire a Dunării, conceput de liberali, au fost finalizate doar 25 405 ha, în special în cele 3 perimetre menţionate anterior, dar şi la Bereteşti, Jud. Brăila (3800 ha).
Planul liberalilor mai prevedea îndiguiri în alte 10 zone inundabile, şi anume:
1. Zăvalu-Bechet (4000 ha);
2. Bechet-Călăraşi (1800 ha);
3. Giurgiu-Prundu (Greaca) (19 530 ha);
4. Gura Borcii-Călăraşi-Gura Râului (10 050 ha);
5. Borcea de Sus (29 465 ha);
6. Borcea de Jos (24 400 ha);
7. Stelnica-Borduşani (1530 ha);
8. Domeniul Brăila-Viziru (35 500 ha);
9. Călmăţui-Gropeni (14 350 ha);
10. Igliţa-Carcaliu (845 ha).
Total: 141 650 ha.

Ţinând cont de dificultăţile întâmpinate, autorităţile vremii au decis să nu se mai înceapă nici o lucrare de ameliorare, fără a se asigura surse de finanţare.

Fiindcă Partidul Naţional Liberal nu mai era la putere iar criza economică începuse să bântuie cu sălbăticie, planurile de asanare şi îndiguire a Dunării au fost abandonate pentru multe decenii.
Lucrările de îndiguire şi asanare a lacurilor şi bălţilor din lunca inundabilă a Dunării şi a afluenţilor săi, realizate începând cu anii 60 ai veacului trecut, nu au făcut altceva decât să finalizeze o operă iniţiată în vremea când liberalii lui C.I.C. Brătianu nici măcar nu bănuiau că domnul Călin Popescu Tăriceanu o va denigra cu aplomb şi abnegaţie, peste decenii. Asemenea subiecte nu fac decât să evidențieze lipsa de cunoaștere și de probitate profesională a unora care scriu la ziar doar să se afle în treabă.

Dan Toma Dulciu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s