D. Cantemir – o lucrare necunoscută.

DAN TOMA DULCIU

 

 

“PRIMELE RĂZBOAIE ALE ŢĂRII OTOMANE CU DOMNUL MIHAI VITEAZUL”

 

 

“Scrisă în limba turcă de Domnul Dimitrie Cantemir în anul 1704 la Stambul.”

 

 

O lucrare inedită: Dimitrie Cantemir

 

 

Primele Războaie ale Imperiului Otoman cu Domnul Mihai Viteazul

 

 

         În vara anului 1938, regele Carol al II-lea primea o ştire importantă din partea unui învăţător din Dobrogea. Acesta semnala senzaţionala descoperire a unui text atribuit lui Dimitrie Cantemir, inclusiv două relicve istorice foarte preţioase, datând din vremea lui Mihai Viteazul: o secure de luptă precum şi o parte dintr-un steag profeţial turcesc.

         Pentru a fi sigur că  întâmplarea nu va fi ignorată de către birocrații de la București învăţătorul se adresează și savantului Nicolae Iorga, anunţându-i existenţa acestor preţioase obiecte.

Puse pe jar de neobositul dascăl, autorităţile (Casa Regală, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Ministerul de Interne, Comisia Monumentelor Istorice), se  angrenează într-un schimb steril de epistole, care va dura aproape 6 uni.

Până în prezent, nu cunoaştem care a fost ecoul acestei întâmplări în lumea ştiinţifică românească, nici unde se află relicvele istorice mai sus amintite.

După 7 decenii, dosarul acestei neobişnuite descoperiri este readus la lumină, punând în faţa istoricilor un document controversat, căruia autorul acestui studiu îi consacră paginile următoare.

 

 

                   Istoricul descoperirii manuscrisului cantemirian.

 

 

         În numărul 1-2/1999 al ”Revistei Monumentelor Istorice” este prezentat inventarul arhivei Comisiunii Monumentelor Istorice (1892 – 1948). Aici este menţionat Dosarul nr. 3639/1938, conţinând 32 de file (R. M. I., p. 181). Autorii acestui inventar au oferit următoarele date privind conţinutul dosarului: Valea Ţapului, Jud. Constanţa – Obiecte istorice (carte scrisă de Dimitrie Cantemir în 1708 – “Cel dintâi război dintre Omer Paşa şi Mihai Viteazull”, secure de luptă, drapel profeţial turcesc); corespondenţă; descriere; obiectele au fost găsite în anul 1926; textul cărţii este în limba turcă; traducere text în limba română; procese verbale cu împrejurările descoperirii obiectelor; CMI preia obiectele istorice; Semnatari: N. Iorga, Victor Brătulescu, AL. S. Dincă (director Valea Ţapului).

            Cunoscând că lucrarea intitulată “Primele războaie ale Ţării Otomane cu domnul Mihai Viteazul”, atribuită lui Dimitrie Cantemir, nu este menţionată nicăieri în exegezele consacrate marelui cărturar, am realizat că acest document poate fi interesant pentru cercetătorii operei lui Dimitrie Cantemir.

         Din studiul corespondenţei aflate în dosar se conturează istoria neobişnuită a acestei lucrări atribuite savantului domn. Iat-o, pe scurt:

           Constantin Nicoară, ţăran plugar din satul Valea Ţapului, com. Tudor Vladimirescu, Jud. Constanţa, găsea în anul 1926 un manuscris în limba turcă -“KITAP”-, “o carte de-a lor turcească, murdară, căzută în ruină, udată de apa pârâului din satul nostru.” Manuscrisul fusese pierdut de unul dintre emigranţii turci, originari din Caliacra, aflat într-un convoi ce se îndrepta spre Constanţa.

         Dornic să cunoască conţinutul acelor pagini, Constantin Nicoară îl roagă pe consăteanul său, Cadir Memet Curt, în etate de peste 60 de ani, pe care îl învăţase “carte românească”, să-i desluşească taina manuscrisului turcesc.

          Cadir Memet Curt tălmăceşte textul lucrării iar Constantin Nicoară îl consemnează în româneşte. Traducerea din turcă în română şi transcrierea textului rezultat au durat 8 zile, după mărturisirile ţăranului cărturar.

         În naivitatea sa, Nicoară spera să găsească drapelul profeţial turcesc, potrivit indiciilor conţinute în “Kitap”. El era atras, probabil, şi de recompensa  promisă de turci celui ce va recupera steagul profeţial.

         Ţăranul devenit arheolog mărturiseşte cu candoare : “ numai când voi găsi eu drapelul turcesc, atunci o să cred adevărate cele scrise”.

        Obsedat de această idee şi mânat – cum spune chiar el – de “dorul dragostei de ţară, de Rege şi disciplină”, începe, de unul singur, o cercetare arheologică, care va dura ani de zile. “Călător de la treburile sale de plugar” şi în zilele de repaus, a sondat ,“ca unul fără minţi”, timp de 12 ani, peste tot unde ar fi bănuit că ar putea descoperi ceva. Mai cu seamă printre rădăcinile copacilor bătrâni : “Nu mi-a rămas unul necăutat”, recunoaşte Nicoară.

Într-un târziu, strădania sa a fost răsplătită, iar cele scrise în “Kitap” s-au adeverit: “ În anul acesta, 1938, Dumnezeu mi-a ajutat şi am găsit pajura Drapelului Profeţial al lui Omer Paşa, cu cei trei luceferi şi Semiluna……Acum cred şi eu că domnul Mihai Viteazul a avut primul război cu Omer Paşa şi s-a întâmplat tot cum este scris aici”, conchide Constantin Nicoară, fără a bănui că este descoperitorul unui manuscris mult mai valoros decât acel steag al Profetului, despre care afirmă: “băţul, pânza nu s-au mai aflat nimic, fiind putrede, nici nu se cunoşteau.”

            Aflând că emblema steagului profeţial era din metal preţios, autorităţile poliţieneşti declanşează o anchetă la faţa locului, pentru a stabili dacă săteanul  a mai descoperit şi alte obiecte din aur. Totodată, acestea  confiscă lucrurile  găsite în posesia lui Constantin Nicoară (traducerea manuscrisului, pajura de aur a steagului profeţial, inclusiv securea de luptă, care fusese înstrăinată unei alte persoane).

     Din nefericire, săteanul nu a păstrat manuscrisul în limba turcă, pe care nu-l înţelegea. Presupunem că originalul nu-i putea fi de folos în găsirea steagului profeţial, el fiind interesat de traducerea sa în limba română.

             În luna august, 1938, neavând încredere în autorităţile poliţieneşti, plugarul C. Nicoară îi relatează lui Alexandru Dincă, directorul Şcolii Primare din Valea Ţapului, întâmplările relatate mai sus. Dascălul satului, dându-şi seama de valoarea extraordinară a descoperirilor făcute  de consăteanul său, propune Regelui şi savantului Nicolae Iorga să trimită o comisie care să elucideze problemele legate de această descoperire, inclusiv restituirea de către organele poliţieneşti a obiectelor confiscate.

             Prezentăm în anexe demersurile autorităţilor de la Bucureşti, drumul parcurs de această stranie descoperire: Curtea Regală dirijează memoriul parvenit din Valea Ţapului către Consiliul de Miniştri. De aici, memoriul  este îndreptat la Comisia Monumentelor Istorice, al cărui preşedinte era plecat pentru un timp în străinătate. În acelaşi timp, se solicită  organelor de jandarmi restituirea obiectelor confiscate.

Traducerea în limba română a manuscrisului atribuit lui D. Cantemir, precum şi cele două relicve istorice (stema steagului profeţial şi securea de luptă) ajung la Bucureşti, la Comisia Monumentelor Istorice, al cărui preşedinte era însuşi Nicolae Iorga, abia în luna decembrie 1938.

 La Comisia Monumentelor Istorice, afacerea este îngropată între paginile unui dosar de arhivă, văzând lumina zilei abia în prezent.

Textul “Kitap” -ului atribuit lui Dimitrie Cantemir, scris de acesta la Istambul, în 1704 şi nu 1708, cum – în mod eronat – menţionează Al. Dincă în epistolele sale adresate Regelui şi profesorului N. Iorga, trezeşte o legitimă curiozitate.

Am reprodus textul traducerii, cu regretul că originalul lucrării nu s-a păstrat. Pentru uşurarea înţelegerii conţinutului traducerii, ne-am permis să îndreptăm în mod tacit exprimările gramaticale greşite, unele fraze cu topică defectuoasă, precum şi unele supărătoarele repetiţii, caracteristice unui  simplu plugar, devenit, timp de opt zile, editor al unui manuscris turcesc, aparţinând, până la proba contrarie, lui Dimitrie Cantemir.

Aceste interpolări minore nu modifică cu nimic esenţa textului, al cărui conţinut, în ciuda minusurilor evidente, aduce în faţa cercetătorilor un document cu adevărat senzaţional.

 

Epoca lui Mihai Viteazul oglindită în istoriografia română.

 

 

Mihai Viteazul reprezintă, fără îndoială, personalitatea cea mai marcantă, cea mai plină de strălucire a Evului Mediu românesc.

Domnul muntean, întâiul unificator al celor trei ţări române, personalitate istorică strălucitoare, ce a făcut să renască pentru o scurtă perioadă antica Dacie, a fost nu numai un om politic, în adevăratul sens al cuvântului, dar şi strateg, diplomat şi conducător militar, cum rar i-a fost dat să aibă poporul român.

Strălucitori şi legendari au fost şi Mircea cel Bătrân sau Ştefan cel Mare, dar Mihai Viteazul a fost printre acei domnitori români care s-au bucurat de un prestigiu european, recunoscut chiar în timpul vieţii dar şi după, clădit prin biruinţe proprii şi memorabile înfăptuiri.

Conducându-şi ţara cu abilitatea unui principe înţelept, voievodul muntean dovedea, în egală măsură, aptitudinile unui desăvârşit comandant de oşti, de care împăraţii vremii trebuiau să ţină cont. Cum bine s-a spus, acest Hanibal al românilor devenise nădejdea Creştinătăţii europene în lupta sa disperată cu oştile Semilunii.

Prin tumultoasele  războaie de eliberare, Mihai reprezenta pentru naţia română, ca şi pentru cele din jur, singura speranţă. “Vitejia acestui  domn – spune N. Bălcescu în finalul capodoperei sale istorice “Românii supt Mihai Voievod Viteazul” – aprinse toate duhurile popoarelor chinuite de turci: locuitorii din Serbia, Bulgaria, Bosnia, Macedonia, Albania şi mai multe părţi ale Greciei alergau din toate părţile sub steagurile lui şi toate popoarele acestor provincii îşi întorseseră privirea spre dânsul ca spre un înger de mântuire.”

Figura legendară a voievodului, al cărui sfârşit tragic dar măreţ a fost o pildă pentru urmaşi, a tentat condeiul nu numai al istoricilor de profesie [1], dar şi al literaţilor[2].

         Chipul măreţ al Domnului Viteaz a impresionat penelul pictorilor[3] dar şi închipuirea omului din popor, care l-a preamărit în mituri, legende şi balade.[4] Atât de cunoscut devenise voievodul Mihai Viteazul, încât intrase  în folclorul balcanic[5] ca un erou naţional, nu numai al românilor, ci – mai ales – al tuturor popoarelor creştine din această parte a continentului.

 

 

Primele lupte ale lui Mihai Voievod Viteazul împotriva turcilor

 

          Izvoarele originale cu privire la perioada 1593-1594 a domniei lui Mihai Viteazul sunt extrem de laconice. Istoricii care au studiat această perioadă fac apel la unele date colaterale. Acestea întregesc  contextul istoric general european, cu scopul de a lumina epoca de început a domniei lui Mihai [6]. Ele vorbesc de ruptura cu turcii din toamna anului 1594, începută printr-un măcel al creditorilor, asasinaţi în casa vistierului Dan şi continuă cu atacarea în miez de iarnă a cetăţilor turceşti, aflate pe malul drept al Dunării, mai ales cele de la vaduri, dar şi din Dobrogea, de la Măcin, Brăila, ori de la Şiştov, Rahova şi Vidin.

         Lipsesc, din păcate, detaliile istorice ale primele hărţuieli ale lui Mihai cu turcii, purtate pe pământul dintre Dunăre şi Marea Neagră, ele fiind localizate vag, fie la Cernavodă sau Babadag, fie la Isaccea ori în adâncimea Balcanilor, la Razgrad.[7]

         Aceleaşi izvoare amintesc de existenţa unor raiduri repetate, întreprinse împotriva unor obiective turceşti, efectuate de trupele valahe, unele având comandanţi români (Fraţii Buzeşti: Preda, Radu şi Stroie) dar şi străini, celebrii “căpitani de oaste”, cum sunt, de exemplu,  sârbul Baba Novac, raguzanul  Deli Marcu, ungurul Albert Király, ori greci, ca Banul Mihalcea Karatzos, din Chios, care atacă Silistra.[8]

Alte surse istorice vorbesc de luptele unei oştiri  moldovene, venite să distrugă garnizoana turcească de la Smil-Ismail.[9]

Pentru aceste insuportabile acte de răzvrătire, octogenarul Sinan,[10] vizirul care, în septembrie 1593, i-a înmânat lui Mihai firmanul de domnie, hotărî pedepsirea ghiaurilor răzvrătiţi, căci lui Mihai i se alăturase şi Aron Vodă[11]. Bătrânul vizir încearcă fără succes, însă, schimbarea domnilor celor două ţări române cu alţi pretendenţi la scaunul domnesc: Radu, fiul nevârstnic al lui Mihnea Turcitul, la Bucureşti şi Ştefan zis Surdul, pretins fiu al lui Ion Vodă cel Cumplit (sau Bogdan, fiul lui Iancu Sasu), la Iaşi[12].

Împotriva hainilor domni, Sultanul Murad al III-lea[13] trimite oştile turceşti, având în frunte pe Hasan Hadâmbul (“eunucul”)[14], paşă de Meraaş, din Asia Mică, nepotul lui Sinan şi fiu al Marelui vizir Mohamed Socoli. Acesta îşi fixează baza la Rusciuc. Un alt paşă, Mustafa, este trimis spre Obluciţa, vadul obişnuit de trecere spre Moldova.

Tătarii, aliaţi de nădejde ai trupelor turceşti, sunt chemaţi în ajutor să atace pe ghiauri.  La Hulubeşti şi  Stăneşti, ei sunt însă înfrânţi de oastea munteană, condusă de boierii Buzeşti şi Radu Calomfirescu. Acestea sunt luptele purtate de oastea lui Mihai, până la jumătatea lunii ianuarie 1595.

În Arhivele de la Florenţa există un document  descoperit de Angelo Pernice[15], cel ce a scris şi o istorie a statelor balcanice, reprezentând o scrisoare adresată de Mihai Viteazul marelui Duce Cosimo de Toscana. În  acest mesaj, Mihai mărturiseşte că l-a învins pe însuşi hanul tătarilor de la Perekop, Ghazi Ghirai, nevoit a se retrage şi adăposti la Silistra

Lupta cu hoardele tătare s-a dat la Şerpăteşti şi, după cum relatează “Cronica Buzeştilor”, un rol hotărâtor în câştigarea victoriei l-a avut Banul Manta.

După această bătălie, trupele Ţării Româneşti desfăşoară acţiuni în spaţiul balcanic, în perioada ianuarie-aprilie, unele dintre ele ajungând chiar în apropierea Adrianopolului. În toate aceste lupte se disting Banul Mihalcea, Albert Király şi alţi comandanţi ai oştilor lui Mihai.

Cetăţile Măcin, Chilia, Bender sunt cucerite, Cetatea Albă este asediată iar Ismailul este ocupat de însuşi Mihai Viteazul. În martie, 1595, aceeaşi soartă au avut-o cetăţile Turtucaia şi Silistra. Cea mai notabilă victorie  este însă aceea repurtată împotriva Brăilei.

 Cu acest episod, se sfârşeşte şirul de lupte duse de Mihai Voievod în campania din iarna anului 1594-1595.

În izvoarele consultate, nu există, din păcate, o descriere amănunţită a desfăşurării confruntărilor armate. N. Iorga afirmă textual: “Aceste lupte, din nenorocire, n-au fost descrise de nimeni”. În memoriul adresat Marelui Duce Cosimo de Toscana, Mihai  Viteazul recunoaşte lapidar, cu multă modestie:          “Această puţină slujbă am făcut-o într-o singură iarnă şi apoi m-am dus să mă odihnesc în cetatea mea de scaun” [16]

În acAst context, izvorul istoric pe care îl prezentăm – “Primele războaie ale Ţării Otomane cu Domnul Mihai”-, atribuit lui D. Cantemir, capătă o semnificaţie particulară, contribuind la elucidarea unei perioade de glorie din domnia lui Mihai Viteazul dar, în acelaşi timp, întregeşte tabloul operelor istorice ale lui D. Cantemir, referitoare la istoria românilor.

 

 

 

 

 

Paternitatea lucrării “Primele războaie ale Ţării Otomane cu Domnul Mihai”

 

 

         Pentru a fi în măsură să emitem o judecată obiectivă cu privire la paternitatea acestei lucrări, ar fi fost necesar să analizăm textul original. Cum nu dispunem de o traducere făcută cu rigoare ştiinţifică incontestabilă,  ne vom limita la varianta pusă la dispoziţie de cei doi săteni din Valea Ţapului, adică un manuscris conţinând 14 file, tip dictando.

         Manuscrisul este structurat, din punct de vedere tematic, pe următoarele capitole: a) Situaţia Imperiului Otoman, până la 1590; b) Venirea la domnie a voievodului Mihai Viteazul; c) Primele lupte dintre Domnul Munteniei şi trupele otomane; d) confruntarea lui Mihai Viteazul cu Omer Paşa în codrul “Echini Orman Deli”; e) Pierderea drapelului profeţial; f) Retragerea forţelor lui Mihai şi continuarea luptelor cu Sinan; g) Firmanul Sultanului; h) Moartea sultanului Mehmet.

         În prima parte a documentului, autorul evocă celebra scenă a executării creditorilor turci. Varianta propusă de autor diferă de cea cunoscută iniţial, în sensul că nu este menţionată asasinarea creditorilor în casa vistiernicului Dan. De altfel, înclinăm să dăm crezare episodului istorisit de D. Cantemir, ţinând cont că nu este posibil să ucizi un număr de o mie şi câteva sute de oameni, într-o locuinţă din lemn, de mici dimensiuni, aşa cum relatează versiunea reţinută de cronici.

         Manuscrisul aduce în prim plan numele a două personaje, necunoscute istoriografiei până în prezent, care ar fi contribuit, prin trădarea lor, la succesul Domnului Mihai: Tasman-“curelarul” şi Ichingi –“grânarul”. Aceste nume, pe lângă cele ce apar în conţinutul textului: Sinan, Sultanul Mehmet, Rudolf al II-lea, Alexandru cel Rău, etc. conferă o notă de autenticitate acestui manuscris.

         Caracterul inedit al manuscrisului este conferit de istorisirea primei confruntări dintre oştile române şi cele turceşti, desfăşurată într-o localitate din sudul Dobrogei. Aceste lupte nu sunt menţionate în nici un izvor istoric cunoscut până în prezent.

         Trecând peste aspectele de ordin faptic, ne oprim la analiza unor chestiuni controversate, puse în evidenţă de acest document.

         În primul rând, cronologia evenimentelor este, cel puţin, bizară: Astfel, deşi este evident că avem de a face cu prima luptă dintre Mihai Voievod Viteazul şi oastea turcă, deci ne aflăm înaintea confruntării de la Călugăreni, din vara anului 1595, desfăşurarea evenimentelor arată clar că lupta dintre domnul valah şi paşa Omer a avut loc tot vara, în luna iulie, dar anul indicat ridică probleme.

Autorul manuscrisului nu respectă concordanţa dintre datele erei creştine şi cele ale erei islamice. De exemplu, “1009 Otoman”, nu corespunde  anului 1590, cum menţionează manuscrisul ci anului 1600, ş.a.m.d. O formulă simplă pentru a transforma o dată din era islamică (H.E.) în era creştină (A.D.) este următoarea: A.D = 620- H.E./ 33 + H.E. Această formulă ţine cont de faptul că datele din calendarul islamic au ca element de referinţă “Hegira”, adică momentul exodului Profetului de la Mecca la Medina, inclusiv faptul că acest calendar islamic este de tip lunar. În acest mod, la fiecare 33 de ani lunari trebuie aplicată o corecţie de un an, pentru a exista o concordanţă cât mai exactă între cele două calendare.

Prin urmare, toate datele cronologice din manuscris sunt eronate. Excludem posibilitatea ca traducătorul să le fi calculat greşit, fiindcă acesta nu putea să cunoască formula de reconversie de mai sus.

De asemenea, trezesc suspiciuni şi alte grave greşeli de ordin istoric. Astfel, se ştie că Sultanul Murat al III-lea a murit în anul 1595, luna ianuarie, fiind urmat la tron de Mohamed al III-lea. Acesta l-a schimbat pe Sinan Paşa cu Ferhad Paşa[17], fapt pe care manuscrisul nu-l menţionează. Vom pune aceste evidente inadvertenţe fie pe seama ignorării realităţii istorice obiective, fie pe lipsa izvoarelor scrise, Cantemir relatând cele aflate din surse narative, ori – în sfârşit – pe necunoaşterea caracteristicilor cronologiei musulmane.

         Este evident faptul că asemenea inadvertenţe de ordin cronologic au existat în manuscrisul original şi ele pot fi atribuite faptului că autorul lor a redat, probabil, unele legende sau relatări orale, unde exactitatea cronologică este mai puţin importantă.

         O a doua chestiune controversată este aceea a numelui Omer Paşa. Credem că Dimitrie Cantemir a cules o tradiţie locală, referitoare  la originea denumirii localităţii dobrogene Caraomer. Istoria confruntărilor dintre Mihai

Viteazul şi turci nu consemnează numele lui Omer Paşa ci numai pe cele ale paşilor Hasan, Musatafa, Sinan, [18] etc. sau ale unor conducători tătari.

 

Documentul de la Valea Ţapului, original sau plăsmuire ?

 

          Înainte de a ne putea pronunţa asupra adevărului istoric oglindit în acest document, este  necesar să stabilim dacă documentul este o plăsmuire abil fabricată sau este o lucrare originală, ce poate fi atribuită lui Dimitrie Cantemir.

În ciuda unor inadvertenţe de ordin cronologic şi faptic, evenimentele relatate în document par a fi prezentate de un cunoscător al istoriei turceşti, inclusiv al celei româneşti. Excludem ipoteza contrafacerii documentului de către  un biet plugar, în fond un iliterat, sau de către traducătorul turc lipsit de elementare cunoştinţe istorice sau filologice.

         Poate fi discutată şi ipoteza că documentul găsit la Valea Ţapului, scris în limba turcă, este o insignifiantă lucrare cu caracter didactic, vreo cărticică de istorie a Imperiului Otoman, fără valoare. Ipoteza nu se verifică, însă. Dacă ar fi fost redactat de un obscur autor de maculatură istorică, având etnia turcă, invectivele la adresa armatei otomane nu ar avea nici o logică. În plus, trebuie remarcat caracterul mobilizator şi patriotic al discursului atribuit lui Mihai Viteazul.

         Toponimele sunt reale, iar faptul că ţăranul C. Nicoară a reuşit să identifice în zonă urme palpabile ale luptelor purtate la sfârşitul veacului al XVI-lea  ( steagul şi securea de luptă), fac din acest document unul cu atât mai interesant.

Apoi, nicăieri nu se aminteşte de particula “Viteazul”, epitet atribuit voievodului Mihai,  mai ales în veacul al XIX-lea, de cărturari.

Din nefericire, textul original în limba turcă fiind de negăsit, traducerea în limba română este singurul material avut la dispoziţie  pentru studiu.  Acesta a rezultat în urma unei duble transformări a sensului original: traducerea din turcă în română, realizată de un simplu vorbitor de limbă turcă şi, apoi, transcrierea acestei traduceri în limba română, de un plugar, ce şi-a asumat o grea sarcină, dar pe  care a dus-o la îndeplinire, mai mult în calitate de copist. Cât din acest document este text original şi cât este interpolare, omisiune sau eroare de traducere nu vom şti, probabil, niciodată.

Pentru autenticitatea manuscrisului pledează data menţionată pe copertă: 1704, an în care D. Cantemir se afla la Constantinopol. De asemenea, sursele invocate (documentele turceşti găsite într-o cameră sau arhivă secretă a Înaltei Porţi), par a fi plauzibile, ţinând cont că savantul domnitor moldovean era cunoscător al limbii turceşti şi al scrierii arabe.

Atunci, cum se pot explica inadvertenţele din manuscris ? Răspunsul este următorul: Aşa cum au demonstrat mulţi cercetători, precizia istorică şi exactitatea nu reprezintă punctul forte al lui D. Cantemir, mai ales când sunt evocate evenimente petrecute cu secole înaintea sa. El relatează evenimentele înregistrate de tradiţia orală, fără a face o analiză comparativă, de ordin critic, bazată pe izvoare originale. Savantul român a consultat  cărţi de istorie, contemporane lui, dar a cules şi consemnat, în egală măsură, numeroase mituri şi legende, de care, spre exemplu, “Descriptio Moldaviae” nu duce lipsă.

Presupunând că manuscrisul “Primele lupte ale lui Mihai Viteazul cu Omer Paşa” se inspiră dintr-o asemenea legendă locală, trebuie să aflăm dacă domnul savant a cunoscut povestirea din eposul românesc sau a cules-o din mediile de la Constantinopol ? Înclinăm să dăm crezare şi uneia şi celeilalte dintre ipoteze.

 

Există dovezi evidente că Dimitrie Cantemir a cunoscut Dobrogea, străbătând-o de la un capăt la altul, cu prilejul călătoriilor sale spre capitala Înaltei Porţi.

 

“Toată ţara e numai un şes, o câmpie vastă, fără păduri, numai la extremitatea ei, aproape de Dristor, este o pădure pe care turcii o numesc Deli Orman sau Pădurea Nebună[19]. Iată, aşadar, că toponimele existente în manuscris îi erau deja cunoscute domnului moldovean.

 

În plus, titlul lucrării, redactat în limba turcă, exprimă clar un “patriotism local” al autorului, care îl consideră pe Mihai Voievod ca fiind

 

“ Mihaia mulduvanian”, adică “Mihai moldoveanul”.

 

        

 

 

 

 

 

                            Steagul “Profeţial” turcesc este cel adevărat ?

 

 

 

 

 

         În memoriul înaintat marelui duce de Toscana, vorbind despre episodul Neajlov, Mihai Viteazul mărturiseşte:

 

         “În acea bătălie au murit 4 paşi şi 7 sangeaci şi am câştigat cinci tunuri şi un steag verde al prorocului lor, Mahomed, foarte preţuit de dânşii şi foarte respectat, pe care l-am trimis măriei sale, Împăratul  dar nu ştiu dacă ardelenii îl vor lăsa să treacă”.

 

         Trimiterea la Praga a trofeului de război capturat avea menirea să-i demonstreze lui Rudolf al II-lea că armata turcească fusese efectiv înfrântă. Mihai se temea însă ca acest steag să nu fie reţinut de trupele principelui Transilvaniei, ca o dovadă că el este învingătorul lui Sinan Paşa.

 

         La rândul său, N. Bălcescu afirmă că ”pe lângă tunurile lor ce şi le redobândiseră, alte patru tunuri mari de-ale duşmanului, cai mulţi şi mai multe steaguri, între care steagul cel verde şi sfânt al Prorocului, fură trofeele acelei strălucite zile.”

 

 Mulţi cronicari turci din Evul Mediu (Ibrahim Pecevi, Cara Celebi Zade Abdul Aziz Efendi, Mahomed Bin Mehmed etc ) trec sub tăcere episodul pierderii steagului sfânt.

 

         Cu toate acestea, cronicarul turc Naima, care a însoţit şi a descris

 

într-o cronică de război desfăşurarea evenimentelor din vara anului 1595, inclusiv bătălia de la Neajlov, menţionează că steagul sfânt al profetului Mohamed a fost salvat.

 

         Asemenea şi Mustafa Selaniki (1550-1599),  amintind de lupta de pe Neajlov, afirmă: “Sandjeakdarul oştii islamice a trecut în rândul martirilor, iar un altul a fost rănit, dar, cu toate acestea, steagul a fost salvat cu mii de greutăţi.”[20]

 

         Se spune că acest steag fusese trimis de sultan pentru a întări moralul trupelor timorate, înspăimântate şi nemulţumite de neplata soldelor:

 

         “ Spre a îmbărbăta duhurile spăimântate ale ostaşilor dupe margine, le trimise steagul cel sfânt, ce se zice a fi fost al prorocului Mahomed şi care, luat de mai înainte de la Egipet, fusese până în acea iarnă cu sfinţenie păstrat la Damasc.” [21]

 

         Iniţial, steagul Profetului Mohamed era de culoare negară şi se numea “ uqaab”. Abassizii au adoptat culoarea negru drept simbol dinastic, în timp ce umeiazii preferau albul. Alizii au venerat verdele drept culoare profetică.

 

         Aceste steaguri aveau o dublă funcţie: stindarde de luptă dar şi obiecte de ceremonial religios. Când sultanul sau marele vizir trebuia să pornească împotriva duşmanului, el iese din cetate cu mare pompă. D. Cantemir descrie modul în care era prezentat acest stindard în cadrul ceremoniilor religioase: “Chiar înaintea sultanului merge o cămilă pe care se află o raclă de aur, făcută cu o artă prea aleasă, lungă de un cot, jumătate în lăţime cât lungimea. În acea raclă se păstrează Cartea Curanului (despre Curan se socoteşte că este acela pe care l-a scris Abou Bakr, succesorul lui Muhammed, iar Coranul cel ceresc, după cum spun ei, nu se mai găseşte), după aceea haina despre care am vorbit[22] şi acest steag. [23]

 

         “Steagul Profetului” (“Sangeac-i Şerif”) era păstrat la Constantinopol. El avea lungimea de 4 metri, fiind din mătase verde, iar în vârful lancii se păstra un Coran, despre care tradiţia spune că ar fi fost scris de califul Othman. Acest Coran, împreună cu alte relicve sfinte (încă un Coran, scris de Omar şi o cheie de argint a oraşului Mecca), erau păstrate într-un glob de argint, aflat în vârful steagului.

 

         Steagul (“alam”, în arabă) a fost adus din Egipt de sultanul Selim I, după cucerirea acestei ţări.

 

         Capturarea acestui steag sfânt era un titlu de glorie pentru orice comandant de oşti străine. Ioan al III-lea Sobieski, regele Poloniei, “salvatorul Vienei”, se lăuda că ar fi capturat la 12 octombrie 1683 “steagul sfânt”. În realitate, stindardul a fost salvat de Kara Mustafa Paşa (mare vizir, în perioada 1676-1683), reuşind să se refugieze cu acesta la Esztergom (Strigoniu), în Ungaria. Cantemir explică această aparentă contradicţie prin faptul că “ polonezii, luând numai steagul vizirului (care de obicei era asemănător steagului lui Muhammed, şi-au închipuit, cred, că este chiar steagul prorocului.” [24]

 

         Savantul român mărturiseşte că a văzut des acest stindard deoarece, în timp de război, fie sultanul, fie marele vizir primeau acest steag. Era realizat din mătase verde şi pe el se afla scrisă “shihadda” (mărturisirea de credinţă islamică). Din cauza vechimii, nu-l desfăşoară niciodată; “nakib efendi” îl poartă înfăşurat.

 

         Acest steag, în care musulmanii cred cu toată tăria, şi pe care însuşi Muhammed l-a făcut mai întâi, este considerat un “semn ori al puterii sale de proroc, ori al domniei sale, numit “alem” şi “sandjeaki şerif”, adică “Steagul sau semnul sfânt” [25].

 

         D. Cantemir îl descrie în “Sistemul religiei muhammedane”: “Portdrapelul aceluia n-are lance de fier, ci în loc de lance “Alem”, alcătuit din argint curat în această formă, pe care este aşezată Semiluna, dar se vede că lucrul acesta nu datează de mult.” [26] Este posibil ca D. Cantemir, care a redactat lucrarea sa în anul 1719, să fi ştiut că steagul Profetului nu  mai era cel original.

 

         Putem presupune că drapelul pierdut în luptă de Omer Paşa este chiar steagul capturat de Mihai în lupta de pe Neajlov. Astfel, Omer Paşa descris în textul cantemirian, este personificarea acelui legendar Caraiman Paşa, comandant militar otoman, amintit de legendele populare româneşti şi menţionat de N. Bălcescu şi B. Walther [27] .

 

Ipoteza este tentantă, deoarece ar explica modul în care s-a produs confuzia între adevărului istoric şi mitul pierderii steagului profeţial musulman.

 

În acest caz, textul atribuit lui D. Cantemir relatează o legendă referitoare la Mihai Viteazul, în contextul capturării de către oştile române a steagului Profetului Mohamed.

 

Atunci, cum se împacă această ipoteză şi faptul lipsit de echivoc al găsirii unui steag de luptă turcesc şi a unei securi războinice la Valea Ţapului, în sudul Dobrogei, pornind de la indicaţiile aflate în manuscrisul turcesc ?

 

Numai cercetările ce vor urma pentru regăsirea  “steagului profeţial” descoperit în România cu zeci de ani în urmă pot elucida această enigmă. Vom cunoaşte, astfel, răspunsul la întrebarea: reprezintă relicva aflată în 1938 în posesia Comisiei Monumentelor Istorice însuşi “steagul profeţial”- un simbol cu valoare religioasă imensă pentru lumea musulmană –  sau este un segment dintr-un drapel de  luptă aparţinând unei trupe de elită turceşti, eventual stindardul  unui vizir, steag  asemănător celui profeţial ?

 

Până atunci, însă, avem un text discutabil, atribuit lui D. Cantemir, asupra căruia filologii şi istoricii au posibilitatea de a-şi face cunoscute opiniile.

 

                  

 

 

 

 

 

                                                        Dan Toma Dulciu

 

 

 

                                                       Bucureşti,

 

                 martie, 2002

 

 

 

 

 

 

 

 

 

        

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“Starea Împărăţiei Turceşti până în anul 1590 ( 1009 H.)”

 

                            (text atribuit lui D. Cantemir)

 

 

 

“Împărăţia Turcească nu a avut împărat până în anul 1590. Mai bine de 60 de ani a fost cârmuită de câte un paşă. Cel de pe urmă vizir care a condus Turcia până în anul 1590 s-a numit Sinan Paşa. El era comandantul întregii armate de ieniceri. Aceştia erau mai mulţi la număr decât armatele aflate de partea sultanilor.

 

După atâta vreme, neînţelegerile existente au adus Imperiului slăbiciune faţă de ţările vecine, cât şi o lipsă mare de bani în visteria statului.

 

Egii –egiptenii arabi-, văzând slăbiciunea turcilor, au intrat cu război în ţara lor, ocupând o bucată bună. Acest război s-a făcut în anul 1591, dar vestitul Sinan Paşa i-a dat afară tot cu război, ocupând toată Arabia.

 

După ce s-a isprăvit războiul, Sinan Paşa, împreună cu toată armata,

 

s-a hotărât să aleagă un împărat. Împăratul ales se trăgea din familii de sultani – o ramură din familia  Sultanului Soliman.

 

Pe acest sultan îl chema Mehmet. Pentru că a urmat la domnie după sultanii Mahomed I şi Mahomed al II-lea,  i s-a zis Sultan Mehmet I (anul 1592 sau 1010 H). Poporul l-a numit Mahomed al III-lea, ca semn de iubire şi mângâiere.

 

De îndată ce sultanul Mehmet I a luat conducerea poporului turc, s-a gândit mai întâi să-şi întărească armata şi să-şi asigure graniţele. Sultanul Mehmet  era un om tânăr, doar 32 de ani, dar ager la minte şi cu pricepere în război.

 

Cu ajutorul vizirului său, Sinan Paşa, el şi-a întărit toate cetăţile dimprejurul ţării sale, afară de cele de pe malul drept al Dunării, pe care urma să le întărească mai pe urmă.

 

Din această parte nu se temea de război, fiindcă ştia puterea Ţărilor Române, întrucât ei (turcii) le conduceau.

 

Datorită schimbărilor de sultani şi a neînţelegerilor dintre turci, în acest timp îndelungat, în visteria ţării gol de bani s-a dovedit.

 

În popor se spunea că Împăratul Rudolf al Germaniei, împreună cu Austria, zise Ţările din Apus, voiau să declare război (Turciei). Dar nu a fost nimic ci numai spaimă şi frică.

 

Sfătuindu-se cu vizirul său, Sinan Paşa, Sultanul Mehmet – fiind nou conducător- l-a întrebat: Cum ar putea completa golul de bani în visteria statului ? I s-a răspuns de către vizir să ia haraciul pe trei ani din Valahia şi Muntenia: 300 de pungi cu galbeni.

 

Muntenia era cârmuită de  Alexandru, care cumpărase cu bani scaunul acestei ţări de la Sinan Paşa. Plus birul pe un an: o sută de pungi cu galbeni.

 

Alexandru Vodă nu plătise de trei ani suma ce era dator, de aceea a fost poreclit (“nafilea adamaa”) Alexandru cel Rău.

 

Sultanul, cum a auzit de cele 300 de pungi cu galbeni, a trimis trei soli, cărora le-a dat un firman, întărit prin pecetea ţării şi iscălitura sa, pentru a lua haraci de la Alexandru cel Rău, Domnul Munteniei.

 

Solii au ajuns la domnul Munteniei în luna august 1592, arătându-i firmanul pentru ridicarea sumei datorate.

 

Domnul le-a spus că nu a putut strânge suma ce era datoare ţara către sultan, dar că sunt liberi să ia de la locuitori ori ce-ar găsi, în schimbul datoriei: vite mari, vite mici, până şi copii (băieţi şi fete din cei mai frumoşi), de la 10 ani în sus.

 

Slujbaşii turci care se aflau în Ţara Românească au şi început rechiziţia birului (“beilicul”). Numeroase convoaie de vite au fost trecute pe malul drept al Dunării, în Dobrogea de astăzi, iar copiii i-au pus în caice, luând drumul spre Stambul.

 

         După terminarea beilicului, solii au răspuns la timp Înaltei Porţi că birul a fost luat din Valahia, chiar mai mult decât trebuia, iar ei sunt în drum spre Stambul.

 

                                              

 

 

 

         X X

 

                                                               X

 

 

 

         Sultanul Mehmet I a dat ordin vizirului său, Sinan Paşa, să facă o armată pentru cetăţile din dreapta Dunării (de la Silistra la Sulina), cu un număr de 14 000 (“on dirt bin aschier”).

 

         Încorporările tinerilor pentru completarea acestui efectiv se făceau foarte greu. Cauza era aceea că ei făceau serviciu cel puţin 6 ani.

 

Numărul cerut de sultan pentru facerea noii armate s-a îndeplinit în primăvara anului 1593.

 

Sinan Paşa l-a lăudat în faţa sultanului pe Omer Paşa, ca fiind un om viteaz, alături de care a luptat şi i-a învins pe egipteni (“egi”), fiind bun de conducător al acestei armate.

 

După spusele vizirului, sultanul l-a numit comandant pe Omer Paşa.

 

Acestei numeroase armate, Sultanul Mehmet I  i-a dăruit cel mai mare steag existent atunci: Steagul Profeţial, cu pânza verde mare, având Semiluna cu cei trei luceferi. Mersul drapelului cu dunga Semilunii era înainte, iar pânza începea de la golul Semilunii. Cei trei luceferi (romburile) aşezaţi orizontal se numeau astfel: cel din mijloc, unde se termină Semiluna, aminteşte pe Dumnezeu (Allah), iar ceilalţi doi pe Sultan Mahomed I şi Sultan Mahomed II.

 

Apoi a desemnat cetatea Asarlâc (Cetatea Crângu) ca bază de comandă.

 

Sultanul i-a urat noului comandant lui întâi sănătate (“selam”) iar întregii armate biruinţe în lupta pentru apărarea ţării şi scumpului steag.

 

Omer, împreună cu întreaga armată, jură pe Coran  credinţă pentru Împărat, Ţară şi Steag, că îl va apăra până la moarte.

 

 

 

 

 

                                               XX

 

                                                     X

 

 

 

Ocuparea Munteniei de către Domnul Mihai

 

 

 

         Aflând de fuga lui Alexandru de pe tronul Munteniei,  în anul 1593, cam pe la sfârşitul lunii martie, Mihai-Vodă intră cu o parte din armata sa, mai mult formată din călăreţi, pentru a ocupa scaunul domnesc.

 

         În drumul său spre Bucureşti, Mihai a fost primit cu cântece şi flori de către populaţia acestei ţări. Cu lacrimi de bucurie, blestemau pe fostul domn, ce îi lăsase pradă blestemaţilor turci.

 

         Văzând voinţa poporului,  Mihai înaintează cu mare curaj şi dragoste de această ţară. Prin satele prin care trecea în marş Domnul Mihai, întâlnea turci care tot mai jefuiau. El îi lua cu dânşii, spre Bucureşti, fără să le facă vre-un rău.

 

         Ajuns în marginea capitalei, Bucureşti, a fost primit cu supunere de către slaba armată a fostului domn şi de populaţie.

 

         Armatele s-au unit, formându-se una singură. Atunci, voievodul Mihai a dat ordin să se adune la Bucureşti, cât mai repede, toţi turcii ce se aflau în acest ţinut al ţării. Ei erau chemaţi de noul domn pentru a le da bacşişuri şi funcţii mari.

 

         În câteva zile, toţi jefuitorii acestei ţări s-au adunat la Bucureşti. Turcii au crezut că Mihai a venit cu ordinul Sultanului lor, Mehmet I. Domnul opreşte câţiva turci, de care avu nevoie, mai deştepţi, dintre cei care au avut funcţii pe lângă fostul domn iar cu ceilalţi formează un convoi, spunându-le că îi trimite la Stambol cu gărzi. Până la Dunăre, nu a rămas picior de turc. Aşa a curăţat  Mihai Vodă de turci  această ţară.

 

         Domnul se arată faţă de ei mai bun, mai blând, nu sever.

 

Domnul întreabă: “care dintre voi a avut slujbe pe lângă Domnul Alexandru ? ” A găsit numai doi dintre cei care au avut funcţii mari, puşi de sultan în această ţară, Muntenia. Primul îl chema Asan Iusmen Tasman (“curelarul”), iar al doilea se numea Ismail Memet Ichingi (“grânarul”).

 

Serviciul lui Asan era acela de a-l controla pe domn să nu facă nici o cetate pe malul stâng al Dunării, armata să nu fie mai mare de cât era ordonat de către sultan, arme să nu aducă din alte ţări.

 

Serviciul lui Ismail Memet Ichingi era acela de a rechiziţiona tot ceea ce cerea sultanul pe timp de război şi pe timp de pace.

 

Voievodul  le făgăduieşte acestor doi slujbaşi averi mari şi slujbe mai bine plătite, dacă vor putea aduce ştiri din ţara lor, în următoarele 60 de zile: dacă cetăţile cele mai mari şi principale sunt întărite cu armată; pe unde vor trece să spună că Mihai vine să dea ajutor Turciei contra ruşilor. Ei trebuiau să umble cât mai ferit.

 

Cei doi trimişi ai domnului muntean  şi-au făcut datoria şi au adus ştiri bune. La trecerea Dunării, ei l-au condus pe Mihai Vodă şi prin ţinuturile Dobrogei  de astăzi, pe unde au găsit vitele din Muntenia.

 

Timp de două luni de la plecarea celor doi zişi spioni, Mihai a făcut chemare tinerilor locuitori munteni sub steagul său, de bună voie.

 

În scurt timp, s-a adunat numărul cerut, înarmaţi gata pentru luptă (cu ce aveau: arme, măciuci, topoare, săbii, lăncii sau altele).

 

La terminarea celor două luni, cei doi trimişi ai lui Mihai s-au înfăţişat înaintea sa, aducându-i ştiri chiar şi din Stambul. În primul rând, ei au spus că încorporarea noii armate s-a făcut foarte greu şi, la plecarea lor, armata nu primise ordin de a porni spre cetăţile de la Dunăre. Cetăţile sunt păzite de gărzi slabe iar comandanţii acestora sunt chemaţi la Stambul pentru a primi porunci. Armata turcă este formată numai din cavalerie.

 

Mihai le dă un repaus de 12 zile iar după aceasta le-a oferit ceea ce

 

le-a promis la plecare.

 

 

 

 

 

                           

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                  XX

 

                                                     X

 

 

 

 

 

  Intrarea Domnului Mihai în Dobrogea. Luna iunie 1594 (1012 H)

 

 

 

         Armata lui Mihai Vodă era formată din olteni şi munteni, numai

 

12 000  (“oni ichi bin”). Din aceşti soldaţi, el a lăsat 4000 în ţară iar cu 8 000 trece Dunărea, fiind condus de către cei doi turci credincioşi lui.

 

         Trecerea a făcut-o la locul unde se află Olteniţa. Timp de 10 zile de marş călare a umblat prin ţara turcească, luând înapoi vite de tot soiul, întâlnite în cale, pe care le trecea Dunărea, în Muntenia.

 

         Ajunsese cu călcarea până la Târgu Puţin, ce se spune pe turceşte Pazargic. De aici, el o ia spre Dunăre, pe un drum negru, mare, ce lega Dunărea de Batova Balcic, numit “Drumul Morilor de Apă” (“Gogeaman Iol su Termez”)

 

         A distrus câteva cete de turci şi tătari ce i se împotriviră.

 

 

 

 

 

                                                   XX

 

                                                         X

 

 

 

Lupta Voievodului Mihai cu Omer Paşa, în codrul “Iechini Orman Deli”, adică “Pădurea Nebună ca grâul de deasă”, (în româneşte), la anul 1594 (1013 H), iulie 22.

 

 

 

Sultanul Mehmet I, primind ştiri că Domnul Mihai i-a jefuit o parte din ţară, pustiind tot ce a întâlnit, dă poruncă lui Omer Paşa să meargă contra sa.

 

Omer Paşa, împreună cu 10 000 (“on bir askier”) soldaţi călări, pleacă pe uscat în căutarea lui Mihai Vodă iar alţi 400 de pedestraşi pe mare, cu corăbiile.

 

Marşul călare, pe timp de căldură, se făcea numai noaptea, cu o mare pază. Ziua se odihneau, astfel că au făcut mai multe zile pe drumul ce ducea în direcţia Cetăţii Silistra, cu scopul de a scurta drumul lui Mihai.

 

Mihai a ajuns la ţinutul Curt Bunar (“Fântâna Lupului”) iar de aici turcii au aflat în ce parte a luat-o acesta cu armata sa; nu a trimis la Silistra nici un efectiv pentru cetate, având nevoie de întregirea sa.

 

În marşul său de operaţii, voievodul făcea multe întorsături, aşa că Omer Paşa umbla cu oştirea cam buimăcit.

 

Văzând acest paşă că întâlnirea sa cu domnul muntean este grea, s-a hotărât să ia drumul postului său de comandă: Asarlâc. Din localitatea Cainargeaua Mare, el a luat drumul spre răsăritul Codrului “Iechini Orma Deli”, ce se afla între Cetatea Asarlâc, mănăstirea din pârău şi Valea Ţapului (“Techea Deresi”), având satele Dobromir Vale, Dobromir Deal şi se isprăvea cam la 4 km de un sat vechi, numit “Checi Deresi” (Părâul Caprei), format din locuitori Persieni, rămaşi după timpuri.

 

Ajuns, aici, în marş a găsit “Drumul Morilor”. Ziua el s-a făcut că ordonă odihnă în nişte paie, fâneţuri multe. Întocmeşte paza trupei şi i se face cortul pe o moviliţă, ce era împrejurată de pădure. Pe vârful cortului a arborat Drapelul Profeţial, după obiceiurile şi ordinele de pe atunci.

 

Vântul adia uşor pânza cea mare şi verde, brodată cu fir auriu. Iar de pajură, Semiluna cădea vertical în jos, cu doi ciucuri mari de fir auriu, ţinuţi de o panglică verde de mătase, brodată în stele aurii. În mijlocul pânzei de mătase era brodat cu fir de aur  nodul cel mare al Imperiului Otoman (Marca), tuspatru colţuri cu Semiluna cu cei trei luceferi, brodaţi cu fir.

 

Nu departe de acest loc de odihnă al armatei lui Omer, tot pe acest drum, prin codru, se afla o movilă mai mare şi un teren mai înalt decât acesta a lui Omer, la o distanţă de 1, 5 km, unde se afla armata Domnului Mihai.

 

Cercetaşii (“pândaşii”) au văzut poposirea armatei turceşti şi l-au înştiinţat pe domn.

 

Văzând că armata turcă s-a apropiat, ia imediat măsuri de luptă. El a împărţit trupa în 7 părţi, apropiate unele de altele, potrivit desfăşurării pentru luptă, spunând-le să fie cu cea mai mare băgare de seamă şi fără nici un zgomot.

 

Domnul Mihai cerceta des detaşamentele sale şi aştepta mişcarea trupei turceşti pentru a nu o scăpa din mână.

 

Terenul de luptă al armatei lui Mihai Vodă era foarte bine ales, cu mai multe poiene şi fără dealuri.

 

La ora 1, după amiază, Omer Paşa iese în uşa cortului său verde, cheamă ofiţerii şi fac sfat, dându-le poruncă să fie cu băgare de seamă, când vor ieşi din pădure. El a mai dat armatei sale încă un ceas de odihnă, până la plecare. Până la Asarlâc, el avea cam cinci-şase kilometri de drum, apucând mai de-a dreptul, fără să mai dea prin alte sate, din cauza dealurilor şi a codrului, fiind prea des şi drumuri rele.

 

Fiind ora de plecare, el sună echiparea şi porni la drum. Semnalul de marş turcesc a deşteptat întreaga armată a Domnului Mihai. Aşteptarea lor era foarte mare. În marş, trupa turcă, aflată la o distanţă de 500 de metri, a primit un semnal din partea avangardei patrulelor turceşti, pentru pregătirea de luptă. Aceştia au văzut puţini soldaţi români, ca observatori pe movilă.

 

Armata turcă nu a putut să se desfăşoare pentru luptă, fiind atacată din 7 locuri de către armata domnului muntean.

 

În această învălmăşeală, românii trânteau la pământ mereu din trupa turcească.

 

Vodă Mihai se năpusti cu căpitanii săi spre Omer Paşa, cu care se luptă mult. Aflat în primul rând, Domnul Mihai lovi pe Omer.

 

Acest Omer i-a rănit de moarte calul domnului, cu sabia. De dureri, bietul dobitoc se năpusti mai cu putere spre turc. De astă dată, vodă izbi cu putere pe Omer Paşa, în spinare, cu sabia sa. Omer Paşa, văzându-se rănit de moarte, lasă comanda lui Murat Sembia, să ducă până la sfârşit lupta iar el se retrage prin pădure.

 

Văzând Omer Paşa că îi este rău, a fost dus mai departe la un sat cerchinezesc. Călătoria până la acest sat a fost de patru ceasuri, spre Răsărit.

 

Căpitan Buzescu, văzând calul Domnului rănit de moarte, descalică după al său şi îl dă stăpânului său iar căpitanul încalecă un armăsar negru, arăpesc, din armata turcă.

 

Lupta merge înainte şi crâncenă. Vodă Mihai se repede iar, cu furie,  în luptă, la drapelul turcesc, unde bătălia era foarte grea.

 

Seara a venit. La întunecimea codrului şi a nopţii, drapelul nu s-a mai văzut ce s-a făcut cu el. Pe jos zăceau sute de morţi.

 

Izbânda fiind de partea românilor, turcii se retrag distruşi şi speriaţi de acest măcel, pierzându-şi drapelul cel mare.

 

La trei zile după această luptă, s-a mai format o mică oştire din ceea ce-i mai rămăsese. Omer Paşa, auzind de pierderea drapelului şi a armatei sale, distrusă mai mult de jumătate, înştiinţează Înalta Poartă, pe sultan, iar el se stinge din viaţă, în câteva zile, lăsând cuvânt să-i pună numele său acestui sat.

 

De atunci i s-a zis satului “Cara – Omer Paşa”, până la moartea sultanului Mehmet I. Acesta a ordonat înainte de moarte să nu se mai numească Paşa ci numai Cara-Omer.

 

Aşa s-a sfârşit cu această luptă. În zorii zilei de 28 iulie, Mihai îşi adună rămăşiţele oştirii sale, merge la locul de unde a început lupta, adunându-şi răniţii de prin pădure, turci şi români, cei mai în stare, cei sănătoşi, prinde pe cei ce îi găsesc şi se pregăteşte de plecare.

 

Domnul Mihai face apelul armatei sale şi din cei 8 000 rămân pe acest loc de luptă 2 000 morţi, răniţi fiind 1100. Pe cei mai uşor răniţi i-au dus pe cai în ţară.

 

Mihai Vodă ţine o cuvântare, spunând:

 

 “Dragi căpitani şi soldaţi ai neamului românesc. Sunt mulţumiţi de felul cum mi-aţi arătat că ştiţi a lupta. Ştiţi cum să plătiţi acelora care vor îndrăzni să calce hotarul ţării noastre. Nerăbdarea mă face să întreb, mai înainte de cele ce am de spus: Care dintre voi aţi pus stăpânirea noastră pe steagul turcesc ?”

 

 Nimeni nu a răspuns la această întrebare. Voievodul s-a întristat de această tăcere. Cu lacrimi în ochi vorbeşte despre cei morţi:

 

 “Luptători, dormiţi în pace pe aceste locuri depărtate de căminele voastre. Din sângele vostru ce a curs pe acest pământ se vor naşte alţi oşteni care şi ei, la rândul lor, vor şti să-şi apere moşia cum voi aţi ştiut. Bunul Dumnezeu nu a vrut să ducem cu noi semnul cel mare şi scump pentru care am luptat cu atâta vitejie, măcar că s-a dus vestea până la Stambul că Mihai cu ai săi ştiu să se războiască.”

 

Strângându-şi armata, el dă foc cetăţii Asarlâc, luându-şi drumul spre Silistra, unde mai poposi puţin. De ciudă, i-a pus foc şi acesteia, omorând pe acei ce i s-au împotrivit. Apoi, trece Dunărea şi astfel a luat sfârşit prima lui luptă pe teritoriul turcesc.

 

În ziua de 10 august, Murat Tembia îşi strânge rămăşiţele trupei sale, caută drapelul mai bine de 6 zile, apoi se împacă cu gândul ca acesta este luat de români. Printr-o depeşă, spune sultanului Mehmet I situaţia întâmplată. Mai presus de toate, spune despre cei doi turci din Bucureşti – Asan Ismail Tasmangi şi Ismail Memet Echingi- , care l-au servit pe Domnul Mihai atât la intrarea cât şi la ieşirea din ţară.

 

Murat Tembia îşi adună morţii de legea lui şi face două cimitire: unul lângă movila unde s-a început lupta iar cel de-al doilea în marginea Dobromirului din Deal. Pe cel de la movilă l-a numit “ienicer mezarla”, iar celui din marginea Dobromirului i-a zis “gaidargi mezarla”, adică “cimitirul cimpoierului turc”, în amintirea cimpoierului turc care cânta în timp de repaus. Pe morţii aparţinând românilor i-au lăsat neîngropaţi, zicându-le: “ghiaur chiope ichinea”- “nelegiuiţilor, câinii să vă mănânce ! “

 

Sultanul Mehmet I, primind ştirea despre distrugerea armatei sale, moartea lui Omer Paşa, precum şi despre pierderea Drapelului Profeţial, rău s-a supărat, asemenea şi Sinan Paşa, care ceru voie să pedepsească aspru pe cei doi trădători turci, precum şi pe Domnul Mihai şi să-i prefacă ţara în paşalâc.

 

Sultanul a dat voie lui Sinan Paşa iar acesta, cu o numeroasă armată, izbuteşte şi ocupă Bucureştii. Cea dintâi grija a sa a fost să-i trimită pe cei doi trădători, sub pază, la Stambul.

 

Bietul Sinan nu a mai stat decât câteva zile şi fu alungat de către Viteazull domn Mihai, cu armata sa pe jumătate decât cea a lui Sinan. Acesta s-a întors ruşinat în ţara sa. Cei doi trădători au fost chinuiţi de Sinan cu fierul roşu până ce au spus toate cum s-au întâmplat. Au spus şi de drapel, că  Mihai Vodă nu l-a găsit. Nefericiţii turci, de care ţara a avut mari foloase din partea lor, au murit în cele mai mari chinuri.

 

De supărare, sultanul se îmbolnăvi rău, scriind o scrisoare:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FIRMAN

 

 

 

 

 

“Cât timp va trăi Imperiul Otoman sub semnul Semilunii, să-şi aducă aminte de scrierea mea: Acela ce va găsi Drapelul Profeţial al lui Omer Paşa, dat de mine, şi cele două pierdute de Sinan Paşa, la fel ca a lui Omer Paşa, vor căpăta cele mai mari slujbe şi bacşişurile cele mai mari.

 

         Nu doresc eu şi nici urmaşii mei să nu vrea ca acele trei steaguri ale sultanilor otomani să fie în veci laudele de biruinţă a supuşilor noştri de mai înainte.

 

         Las ca act întărit de mine ca să nu uite nici urmaşii mei cele scrise de mine.

 

         Chiar  dacă aceste trei drapele mari, pierdute, nu vor fi găsite, să nu se arate scrisoarea mea şi nici declaraţiile toate ale celor doi trădători otomani iar primul război al lui Omer Paşa cu voievodul Mihai să fie şters din istoria războaielor neamului otoman. Precum şi lupta lui Sinan, în care s-au pierdut două drapele.”

 

                  

 

                                                                  Sultan MEHMET I

 

 

 

         Văzând sultanul Mehmet că nu a putut bate pe Vodă Mihai, că a pierdut atâţia oşteni şi arme şi steagurile cele mari, el nu a mai avut îndrăzneala să mai facă război contra acestuia.

 

         În anul 1595 (1014 H), s-a îmbolnăvit de supărare şi a murit în anul 1598, nefericit că  nu a  rămas pentru poporul său nici o victorie însemnată ci numai războaie pierdute.”

 

                                    

 

 

 

Sfârşit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

         “Această carte a fost întocmită de scriitorul Dimitrie Cantemir după bucăţile scrise de turci, găsite într-o odaie secretă din arhivele lor.

 

         Dimitrie Cantemir a scris-o în anul 1704 (1122 H.), sub titlul:

 

 

 

KITAP

 

 

 

“Biringii Mearabea Otoman Memlechet Mihai ‘a Molduvanian”

 

 

 

“Primele Războaie ale Ţării Otomane cu Domnul român Mihai”

 

 

 

    ( Scrisă în limba turcească cu litere arăbeşti vechi.) “

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                               A N E XE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“Cum am descoperit această scriere.”

 

 

 

         “În toamna anului 1926, în marginea satului meu, Valea Ţapului – Techederesi- Comuna Tudor Vladimirescu, Jud. Constanţa, în urma unui convoi de imigranţi turci cu paşaport, din Caliacra, ce mergeau la vapor, la Constanţa, pentru Stambol, am găsit o carte de-a lor turcească, murdară, căzută în ruină, udată de apa pârâului din satul nostru.

 

Iau această carte, o curăţ cât s-a putut şi, spre seară, am venit din drumul meu spre casă. Neştiind să citesc pe ea, am făcut rugăminte către prietenul meu Cadir Memet Curt, pe care îl învăţasem eu carte românească, să-mi spună şi mie ce scrie în cartea aceea găsită de mine.

 

Fiind un om credincios faţă de mine, cum şi eu eram faţă de el, mi-a zis să cumpăr un caiet şi să scriu ce scrie în ea, pe româneşte, fiind de mare folos Ţării Româneşti, mai cu seamă dacă am putea găsi drapelul turcesc.

 

Timp de opt zile, acest prieten mi-a tălmăcit cele scrise.

 

Citind după terminare întreaga scrisoare, am rămas gânditor şi cu dorul de a căuta şi găsi Drapelul Turcesc pe terenul descris, vecin cu mereaua noastră.

 

M-am gândit în felul meu că numai când voi găsi eu Drapelul Turcesc, atunci o să cred adevărate cele scrise, dar până atunci nu o voi crede. Dorul dragostei de Ţară şi Rege şi disciplină, m-a făcut călător de la treburile mele de plugar şi zilele de repaus să umblu ca unul fără minţi pe acest teren de luptă, timp de 12 ani de zile, sondând mai peste tot, prin locuri bănuite de mine şi rădăcinile copacilor bătrâni ce mai sunt şi acum foarte mulţi. Nu mi-a rămas unul necăutat. În anul acesta, 1938, Dumnezeu mi-a ajutat şi am găsit pajura Drapelului Profeţial al lui Omer Paşa, cu cei trei luceferi şi semiluna. Băţul, pânza nu s-a mai aflat nimic, fiind putrede, nici nu se cunoşteau. Acum cred şi eu că Domnul  Mihai Viteazul a avut primul război cu Omer Paşa şi s-a întâmplat tot cum este scris aici. “

 

 

 

Constantin Nicoară.

 

 

 

 

 

14 iulie 1935

 

 

 

“Prezentul carnet numerotat conţine un număr de patrusprezece file, care s-a aflat de noi”.

 

 Şeful Postului

 

 Plt.  A. Vasile

 

 

 

 

 

 

 

Şcoala Primară Mixtă

 

Comuna T. Vladimirescu

 

Sat Valea Ţapului

 

Jud. Constanţa

 

Nr. 62

 

15 august 1938

 

 

 

 

 

 

 

Majestate,

 

 

 

Cu adâncă plecăciune prezint pe calea scrisului următoarea întâmplare:

 

Săteanul Constantin Nicoară din sus numitul sat a găsit o carte veche scrisă în limba turcească şi care este alcătuită de Dimitrie Cantemir în anul 1708.

 

Cartea se intitula “Cel dintâi război al lui Mihai Viteazul cu Omer Paşa în codrul “Echini Orman Deli”, situat pe mereaua satului V. Ţapului şi Dobromir Deal.

 

Cartea fiind părăsită, a fost tradusă de un turc şi scrisă de săteanul numit mai sus. Ea cuprinde următoarele titluri:

 

1)     Starea Imperiului Otoman până în anul 1594.

 

2)     Ocuparea tronului Munteniei de către Domnul Mihai 1593;

 

3)     Călcarea Imperiului Otoman de către Domnul Mihai;

 

4)     Luptele lui Mihai cu Omer Paşa în codrul “Echini Orman Deli”;

 

5)     Pierderea Drapelului Profeţial Otoman. Retragerea lui Mihai;

 

6)     Firmanul;

 

7)     Moartea sultanului Mehmed I;

 

Săteanul a făcut în mod tacit multe săpături la tulpinile copacilor mai

 

bătrâni de pe moşia satelor V. Ţapului şi Dobromir Deal şi a găsit o secure de luptă şi stema Drapelului Profeţial turcesc, despre care se scrie în numita carte.

 

Întrucât acest eveniment petrecut acum 344 de ani pe teritoriul

 

Dobrogei, sub semnul celui mai glorios domn muntean, şi întrucât este alcătuită de către prea învăţatul chronicar Dimitrie Cantemir şi această dovedire s-a petrecut în zilele glorioasei domnii a Majestăţii Voastre, mi-am făcut această umilă datorie.

 

 

 

 

 

Să trăiţi Majestate,

 

Director Al. I. Dincă

 

 

 

 

 

 

 

Majestăţii Sale Regelui Carol II, Bucureşti

 

 

 

N.B. Documentul conține următoarele menţiuni:

 

 

 

a) “Din Înalt Ordin se înaintează Preşedinţiei Consiliului de Miniştri cu nr. 14 453 din 30.08.1938 pentru a dispune conform dispoziţiunilor legii.

 

         Directorul Secretariatului Particular al M.S. Regelui.

 

                                      S.S. indescifrabil

 

         b) Preşedinţia Consiliului de Miniştri primeşte memoriul şi-l înregistrează sub nr. 5049, cu următoarea rezoluţie: “Comisiei Monumentelor Istorice”.

 

         c) “Domnului director al Şcolii Primare Mixte din Com. Tudor Vladimirescu, satul Valea Ţapului, Jud. Constanţa.

 

         “La Rap. Dvs. nr. 62 din a.c., prin care ne faceţi cunoscut că săteanul Constantin Nicoară din satul Valea Ţapului a găsit o carte veche scrisă în limba turcească, o secure de luptă şi stema drapelului profeţial turcesc, vă rugăm să binevoiţi a trimite acele obiecte Comisiei Monumentelor Istorice.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şcoala Primară Mixtă

 

Com. Tudor Vladimirescu

 

Sat Valea Ţapului

 

Jud. Constanţa

 

Nr.61

 

2 aug. 1938

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     Excelenţă,

 

 

 

 

 

Prezentându-se la direcţiunea şcolii mai sus amintite, săteanul Constantin Nicoară din acest sat şi destăinuindu-mi lucruri de o importanţă istorică colosală, am ticluit alăturata scrisoare supunând-o Înaltei Voastre cercetări o alătur aici.

 

 

 

 

 

 

 

                                     Să trăiţi

 

 

 

 

 

     Director, Al. Zincă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Excelenţei Sale

 

 

 

Prof. N. Iorga

 

Consilier Regal

 

Vălenii de Munte

 

 

 

(N.B. Notă marginală, datată 31.IX.1938: “Se anexează cererea venită de la Palatul Regal”)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Excelenţei-Sale

 

Profesor N. Iorga

 

Consilier Regal

 

Vălenii de Munte

 

 

 

Cu deosebită consideraţiune supunem Înaltei Excelenţei-Voastre cunoştinţi următoarele date:

 

Pe moşia satului Valea Ţapului (Teche Deresi), Jud. Constanţa, săteanul Constantin Nicoară a găsit încă din anul 1926 o carte (Chitap) scrisă în limba turcă, întocmită de Dimitrie Cantemir în anul 1708.

 

Cartea se intitulează “Cel dintâi război dintre Omer Paşa şi Mihai Viteazul”. Ea cuprinde următoarele titluri: 1) Starea Imperiului Otoman până în anul 1594. 2) Ocuparea Munteniei (Valahia) de către Domnul Mihai la 1593. 3) Călcarea imperiului Otoman de către Mihai Viteazul. 4) Luptele lui Omer Paşa cu Mihai în codrul Echini Orman Deli (pe moşia satului Dobromir Deal). 5) Pierderea drapelului profeţial otoman. Retragerea lui Mihai. 6) Firmanul. 7) Moartea sultanului Mehmet. La fine este scris: Dimitrie Cantemir, 1708

 

Cartea fiind prea veche şi paradită nu se mai putea păstra, mai cu seamă fiindcă săteanul nu şi-a dat bine seama cât este de importantă, totuşi un gând bun a avut de a tradus-o în româneşte cu ajutorul unui turc bătrân, în etate de peste 60 de ani (Memet Cadir Curt), care cetind-o l-a podidit lacrimile, exclamând că din respectul ce-l poartă ţării noastre româneşti i-o tălmăceşte, spunându-i că săteanul va avea multă răsplată de va găsi cele pierdute de armata turcească şi că meritul naţiei române va fi şi mai mare în istoria lumii.

 

Aceasta a fost părerea turcului, care acum este emigrat în Turcia de câţiva ani.

 

Săteanul Constantin Nicoară a mai fost condus de acest turc şi pe teren, dându-i explicaţii după datele cuprinse în carte. Constantin Nicoară

 

şi-a pus în aplicare cele aflate în carte şi explicate de turc. Scormonind pământul pe la rădăcinile copacilor mai bătrâni, după 11 ani de perpetuă cercetare, a găsit la o adâncime de 35 cm securea de luptă. Sondând mai jos cu o verigă de fier, dovedeşte că varga se oprise chiar în Semilună. Strădania nu i-a fost zadarnică, văzându-se în posesia acestor două obiecte: 1) securea de luptă din oţel şi 2) semiluna cu o bară care are trei luceferi, totul din metal preţios. În carte dă explicaţie semnificaţia ce o are aceşti luceferi cât şi compunerea steagului profeţial.

 

Aceste două obiecte au ajuns în posesia autorităţilor poliţieneşti din localitate.

 

Săteanul neavând încredere în autoritatea poliţienească, a venit la mine pentru explicaţiuni. M-am bucurat foarte mult că s-a petrecut un astfel de eveniment. Săteanul a memorat foarte bine unele din părţile cuprinse în Chitap, Firmanul, titlul unei părţi din care mi l-a rostit complet şi eu l-am scris şi-l alătur pentru a vă dovedi, în parte, importanţa cărţii ce a găsit-o cât şi a documentelor.

 

Rugăm a trimite o comisiune pentru cercetare şi că obiectele se găsesc în posesia organelor noastre poliţieneşti.

 

Încredinţat că voi face un servici patriei, am făcut această scrisoare pentru dovedirea unor adevăruri istorice ce încă poate nu le cunoaştem.

 

 

 

                                     Să trăiţi,

 

                                       Al. I. Dincă,

 

                            Dir. Şc. Prim. V. Ţapului

 

                                    Jud. Constanţa

 

 

 

 

 

 

 

 

 

9 august 1938

 

V.Ţapului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     Firman

 

 

 

“Cât timp va exista neamul otoman, sub semnul Semilunii, să-şi aducă aminte de scrisoarea mea:

 

Cel ce va găsi drapelul profeţial otoman pierdut de Omer Paşa în luptele cu Mihai şi cele două drapele pierdute de Sinan Paşa în luptele de la Bucureşti şi le va aduce Înaltei Porţi, va căpăta cel mai mare bacşiş şi cea mai înaltă funcţie.

 

Nu doresc eu şi nici urmaşii mei să nu dorească ca steagurile sultanului otoman să fie lauda de biruinţă a supuşilor noştri de mai înainte.

 

Ţin ca şterse din ştiinţa neamului otoman luptele lui Omer Paşa cu Mihai, precum şi ale lui Sinan Paşa de la Bucureşti cât şi declaraţiile celor doi vânzători otomani.

 

 

 

 

 

                            Sultan Mehmed I

 

 

 

 

 

Această copie este scrisă din traducerea chitapului intitulat “Cel dintâi război al lui Omer Paşa cu Mihai Viteazul”. Chitapul este scris (întocmit) de  Dimitrie Cantemir în anul 1708.

 

                                    

 

                                   Director,

 

                                 Al. I. Zincă

 

 

 

9 august 1938

 

Valea Ţapului, Constanţa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

    România

 

Ministerul Cultelor şi Artelor

 

     Comisiunea Monumentelor Istorice

 

         Str. Gral Berthelot nr. 28, S II                       Telef. 4.36.00

 

 

 

 

 

 

 

                            D-lui

 

                                  Director Al Şcolii Primare Mixte

 

din Com. Tudor Vladimirescu, satul Valea Ţapului, Constanţa.

 

 

 

                                                                 23 Sept.1938

 

Dos. Nr.2299

 

 

 

                            Domnule Director,

 

         La raportul Dv. Nr. 62 din a.c., prin care ne faceţi cunoscut că săteanul Constantin Nicoară din satul Valea Ţapului , Jud. Constanţa, a găsit o copie scrisă în limba turcească, o secure de luptă şi stema drapelului profeţial turcesc, vă rugăm să binevoiţi a trimite acele obiecte Comisiunii Monumentelor Istorice.

 

 

 

         Preşedinte

 

ss. N. Iorga         

 

 

 

                                Secretar Director – General

 

                            ss. Victor Brătulescu

 

 

 

 

 

(n.n. documentul a fost înregistrat la secretariatul şcolii din com. Tudor Vladimirescu, sub nr. 75, din 29 sept. 1938. “Prezenta copie fiind conformă cu originalul. Se certifică de noi. Director A. Zincă”)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şcoala Primară Mixtă

 

Com. T. Vladimirescu

 

Sat. Valea Ţapului

 

Jud. Constanţa

 

Nr. 76 din 30 sept.1938

 

 

 

 

 

 

 

                                     Domnule Şef,

 

 

 

         La ord. nr. 2299 din 23 Sept. al Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti, vă rugăm  să binevoiţi a ne înainta: stema steagul profeţial turcesc, securea şi caietul ce conţine traducerea cărţii ( “Primele Războaie ale lui Omer Paşa cu Domnul Mihai”), obiecte ridicate de Dvs. de la locuitorul C.tin Nicoară din satul Valea Ţapului şi pe care ni le cere onorata comisiune.

 

Anexez aici şi una copie de pe numitul ordin.

 

 

 

                                               Director,

 

                                             Al. I. Zincă

 

 

 

D-sale

 

D-lui Şef al Postului Jandarmi Dobromir Constanţa.

 

 

 

n.n. documentul are următoarele menţiuni:

 

 

 

pe avers:

 

 

 

 “Intr. Nr. 1077 din 01.10.1938. Se vor înainta Secţiei Jandarmi Adamclisi care a făcut cercetarea şi înaintat obiectele. Plut. A. Vasile”

 

 

 

pe revers

 

 

 

a)     “ Nr.1077 din 09.10.1938

 

Postul de jandarmi Dobromir către Secţia Jand. Adamclisi:

 

“Am onoarea a înainta D-tră alăturata corespondenţă, deoarece actele au fost dresate de D-tră iar obiectele au însoţit actele.

 

Rugându-vă să binevoiţi a dispune.”

 

Şeful Postului

 

Plut. A. Vasile

 

 

 

 

 

 

 

b)    “Nr.1173 din 14.10.1938

 

 

 

Secţia de Jandarmi Adamclisi către Legiunea de Jandarmi Constanţa:

 

“ Am onoarea a înainta prezenta corespondenţă şi totodată raportăm că actele dresate cu obiectele istorice s-au trimis de noi la legiune cu Raportul nr. 692 din 20 iulie 1938”

 

 

 

Şeful Secţiei de Jandarmi Adamclisi

 

 

 

Plut. Maj. V. Condurache

 

 

 

c)     Nr.9959 din 14 oct.1938

 

 

 

Legiunea de Jandarmi Constanţa

 

Biroul I Poliţie şi Siguranţă către Secţia Jand. Adam Clisi

 

“ Vă înapoiem întreaga corespondenţă şi obiectele în cauză pentru a fi predate D-lui Director al Şcoalei pentru a le trimite Comisiunii”

 

 

 

Comandantul Legiunii de Jandarmi Constanţa

 

Maior ss. indescifrabil

 

 

 

 

 

d)    Nr. 1183 din 19 oct.1938

 

 Secţia Jand. Adam Clisi către Postul de Jand. Dobromir

 

“ Vi se restituie prezentul cu obiectele istorice, pentru a le trimite Direcţiei Monumentelor Istorice.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     Proces Verbal

 

 

 

Astăzi două zeci şi şapte iunie anul una mie nouă sute treizeci şi opt

 

Noi Plut. Maj. Condurache Vasile, şeful Secţiei Jand. Adamclisi şi plut. Anghel Vasile, şeful postului Jand. Dobromir Vale, din Legiunea Jand. Constanţa.

 

Constatăm prin prezentul Proces Verbal că azi, data sus arătată cu ocazia inspecţiei ce am făcut Postului Jandarmi Dobromir Vale, ni s-a raportat de către Şeful postului Plut. Anghel Vasile că circulă un zvon cum că locuitorul Constantin Nicoară din satul Valea Ţapului raza postului Jand. Dobromir Vale, în urma unor săpături ar fi găsit la rădăcina unui stejar un toporaş şi pajura unui drapel turcesc rămasă după timpul războiului dintre Mihai Viteazul cu turcii.

 

În consecinţă, ne-am transportat în unire cu şeful postului în satul Valea Ţapului unde împreună cu primarul comunei, ne-am dus la domiciliul  locuitorului Constantin Nicoară, pe care găsindu-l prezent la domiciliu şi aducându-i la cunoştinţă cele de mai sus, acesta în urma mai multor stăruinţe deabia a recunoscut că a găsit în pământ la rădăcina unui stejar după mereaua comunei Dobromir Deal un toporaş pe care în prezent nu-l deţine fiind dat locuitorului Ion V. Bumbac din satul Teschendur comuna Hardalia, Jud. Caliacra, vecin cu satul V. Ţapului şi totodată ne declară că altceva nu a mai găsit. Totuşi, fiind foarte schimbat la faţă, noi bănuim că a mai găsit şi alte obiecte pe care nu vrea să le declare.

 

Pentru găsirea toporaşului ne-am transportat în satul Tescandur din judeţul Caliacra unde în adevăr am găsit la Ion I. Bumbac un toporaş pe care mi l-a predat şi ne-a declarat că îl are de la locuitorul Constantin Nicoară mai mult de curiozitate pentru a-l vedea şi el iar Constantin Nicoară ne-a spus că i l-a dat cu scopul ca acesta să-l depună Muzeului din Bucureşti pentru a fi recompensat, lucru care Ion I. Bumbac nu recunoaşte.

 

Am dispus luarea cazului în cercetare al cărui rezultat este după cum urmează:

 

1)     Informatorul Ion I. Bumbac, român domiciliat în satul Tescandur, Jud. Caliacra, pe care voind a-l înteroga numitul ne dă una declaraţie scrisă propriu care este vizată de noi şi anexată la Prezentul Proces Verbal.

 

2)     Bănuitul: Mă numesc Constantin Nicoară, român de ani 43, de profesie plugar, născut în comuna Malurile, Jud. Râmnicu Sărat şi domiciliat în comuna Tudor Vladimirescu, jud. Constanţa, căsătorit, am şase copii, carte ştiu, condamnat sau dat judecăţii nu am fost până în prezent, interogat fiind declar:

 

În primăvara anului 1938 în luna iunie ziua 14 eram cu boii la iarbă şi cum stăteam la rădăcina unui stejar, am văzut gaura făcută de un şobolan unde, uitându-mă mai atent am observat un metal şi cu bastonul de fier ce-l aveam la mine am săpat cam 30-40 cm adâncime, de unde am scos un toporaş pe care l-am adus acasă şi pe care într-o zi tot din luna iunie l-am dat locuitorului Ion I. Bumbac din satul Tescandur jud. Caliacra, căruia eu I-am spus mai înainte că am găsit un obiect antic, în prezent toporul se află la dânsul. Alte lucruri nu am găsit. Aceasta declar susţin şi semnez propriu.

 

                                                   Constantin Nicoară

 

 

 

 

 

Şeful Secţiei Adamclisi                        Primar

 

  Plut. V. Condurache                        P. Răileanu

 

 

 

Şeful postului

 

  Plt. A. Vasile

 

 

 

 

 

Faţă de cele de mai sus, fiind bănuieli că acest locuitor ar fi găsit şi alte obiecte pe care neagă a le declara, cercetările vor rămâne în continuare până la venirea noastră în inspecţie, iar şeful postului Dobromir Vale va face în continuare investigaţii, va sta de vorbă cu cel de mai sus pentru a se stabili dacă nu a găsit şi Pajura unui drapel turcesc după cum este zvonul lansat.

 

Drept care am dresat Prezentul Proces Verbal

 

 

 

 

 

Şeful Secţiei Adamclisi                       Şeful Postului

 

Plt. Maj. V. Condurache                      Plut. A. Vasile

 

 

 

Primar

 

P. Răileanu

 

 

 

 

 

 

 

Declaraţie

 

 

 

         Subsemnatul Ion V. Bumbac din satul  Tescandur, Jud.

 

 Caliacra, de ani 27, de profesiune comerciant. Născut în comuna Săpunari Jud. Argeş, asupra celor întrebate declar:

 

         În ziua de 15 iunie 1938 a venit la mine la prăvălie locuitorul

 

 C-tin Nicoară, din satul Valea Ţapului, com. Tudor Vladimirescu, Jud. Constanţa şi din vorbă în vorbă mi-a spus că a găsit o antichitate de pe timpul lui Mihai Viteazul ce constă într-un topor.

 

După aceasta am trecut ocazional cu dl. Învăţător Traian Luculescu

 

din satul Pârâul Caprei, Jud. Caliacra prin satul Valea Ţapului, Jud. Constanţa pentru că drumul ne era prin faţa casei acestui locuitor, am fost curioşi să vedem şi noi acest topor antichitate. Fiind cu căruţa mergând către comuna Dobromir Deal, a mers cu noi şi locuitorul.

 

C-tin Nicoară, luând cu dânsul şi toporul antichitate. În drum spre

 

Dobromir Deal curiozitatea ne-a făcut să vedem şi noi locul de unde a fost scos acel topor antichitate.

 

         La rădăcina unui stejar pe mereaua comunei Dobromir Deal, între satul Valea Ţapului şi Dobromir Deal am văzut locul de unde s-a scos. Groapa de unde s-a scos nu avea mai mult de 10-15 cm.

 

Cum domnul învăţător Traian Luculescu avea la dânsul şi aparatul de fotografiat, a fotografiat pe acest locuitor chiar la rădăcina stejarului, de unde scoase toporul.

 

Fotografiile nu au reuşit.

 

După aceasta noi am plecat spre….., unde noi aveam locuri semănate.

 

Nu ştiu cum s-a făcut că locuitorul Constantin Nicoară a uitat în căruţa noastră acel topor. Ajuns acasă, nu i-am dat nici o importanţă, aruncându-l în curtea noastră, printre nişte fier vechi.

 

Vi-l predau Dvs., neavând ce face cu el.

 

Nu ştiu dacă acest locuitor când a găsit acest topor, a mai găsit şi alte lucruri.

 

Aceasta declar, susţin şi semnez.

 

 

 

ss. indescifrabil

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     Proces-Verbal

 

 

 

Astăzi, cincisprezece Iulie anul una mie nouă sute trei zeci şi opt

 

Noi, Jand. Plut. Maj. Condurache Vasile, şeful secţiei Jand. Adamclisi şi Jand. Plut Anghel Vasile, şeful Postului Jand. Dobromir Vale din Legiunea Jand. Constanţa.

 

Urmare la Procesul Verbal dresat de noi în ziua de 27 iunie 1938 referitor la găsirea unui topor de către locuitorul Constantin Nicoară din Valea Ţapului

 

Astăzi data prezentului Proces Verbal cu ocazia inspecţiei ce am făcut Postului Jand. Dobromir Vale, ni s-a raportat de către şeful postului Plut. Anghel Vasile şi jand. Ioniţă Ion că, în urma mai multor insistenţe, Constantin Nicoară a declarat că odată cu găsirea toporului a găsit şi pajera unui drapel Profeţial turcesc de metal galben având ca semne: Semiluna şi trei luceferi în formă rombică, aşezaţi deasupra Semilunii căzând vertical în jos- iar pe coada acestei pajere care se fixa în lemn sunt gravate trei stele.

 

 Această pajură după cum se vede dintr-o scriere tradusă în româneşte dintr-un chitap turcesc pe care Constantin Nicoară declară că l-a găsit în anul 1926 în marginea satului Valea Ţapului şi care chitap zice că a fost scris de către Dl. Dimitrie Cantemir în anul 1704-se zice că ar fi pajura drapelului lui Omer Paşa care a avut lupte cu Mihai Viteazul pe aceste locuri prin anul 1593-94.

 

Acest chitap turcesc după ce a fost tradus şi scris pe un caiet, acest Constantin Nicoară a neglijat păstrarea lui şi fiind vechi şi uzat l-a pierdut.

 

Chitapul tradus în româneşte şi Pajura drapelului cum şi toporul se află ridicate de noi care cu actele doveditoare dresate se va înainta forului în drept.

 

Pentru a vedea dacă Constantin Nicoară nu posedă chitapul turcesc vechi, ne-am transportat la domiciliul acestuia din preună cu şeful postului Jand. Anghel Vasile şi primarul comunei Petre Răileanu, unde am constatat că în adevăr nu-l mai posedă acel chitap turcesc.

 

Împreună cu Constantin Nicoară şi cu cei vizaţi mai sus, m-am transportat la faţa locului la stejarul după mereaua comunei Dobromir  Deal, unde am constatat că Constantin Nicoară cu o spangă de fier a săpat şi a scos obiectul menţionat în Prezentul pe care ni le-a predat.

 

Constantin Nicoară ne afirmă că a făcut săpături pe aceste locuri timp de 12 ani, pentru găsirea acestor obiecte, pentru că erau prevăzute în acel chitap turcesc şi că acesta ar fi pajura drapelului Profeţial al lui Omar Paşa, care au avut lupte cu Mihai Viteazul pe aceste locuri.

 

Am dispus interogarea celui în cauză rezultatul fiind următorul:

 

1) Interogând pe locuitorul Constantin Nicoară de ani 43, de profesiune plugar, născut în comuna Malurile, Jud. Râmnicul Sărat şi domiciliat în comuna Tudor Vladimirescu, Jud. Constanţa, căsătorit, are 6 copii, carte ştie, condamnat nu am fost, asupra celor întrebate declar:

 

În anul 1926 aflându-mă cu vitele la câmp, la marginea satului Valea

 

Ţapului, unde în acea noapte poposise un convoi de turci, care emigrau în Turcia cu paşaport, am găsit un chitap turcesc pe care l-am luat.

 

La început nu I-am dat importanţă pentru cauză că era uzat şi în urmă cum eram prieten bun cu turcul Cadir Memet Curt am tradus acel chitap din turceşte în româneşte şi în care carte am constatat că ar fi fost scrisă de Dimitrie Cantemir şi arată că pe aceste locuri au fost lupte între Mihai Viteazul cu Omer Paşa în timpul lui Mehmet I şi că acest Omer Paşa în luptele cu Mihai Viteazul ar fi pierdut cel mai mare drapel turcesc, zis “Profeţial”.

 

Eu bănuind că acest drapel ar fi pierdut pe aceste locuri, am făcut un baston de fier şi am început să sondez şi să sap pe la rădăcina copacilor bătrâni şi prin locuri bănuite.

 

În luna iunie 1938, ziua 14 am găsit la rădăcina unui stejar din mereaua Comunei Dobromir Deal un topor şi pajura unui drapel turcesc care, după acel chitap turcesc sunt pierdute de Omer Paşa în lupta cu Mihai Viteazul.

 

La data de 27 iunie 1938 nu am declarat că am găsit Pajura acelui drapel turcesc, că aveam de scop să-l predau singur Muzeului cu scopul că voi căpăta vre-o recompensă.

 

Astăzi predau chitapul tradus în româneşte cum şi pajura drapelului şi rămâne ca cei în drept să mă recompenseze dacă va fi cazul.

 

Aceasta declar, susţin şi semnez.

 

                                                       

 

Drept care am dresat Prezentul Proces Verbal care dimpreună cu obiectele găsite şi chitapul turcesc tradus în româneşte se înaintează celor în drept prin Legiunea Jand. Constanţa

 

 

 

Constantin Nicoară                       Şeful Secţiei Adamclisi

 

                                                      Plut. Maj. V. Condurache

 

 

 

Şeful Postului Plut. A. Vasile         Primar P. Răileanu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Referat

 

 

 

Din cercetările făcute de noi în unire cu şeful postului jand. Dobromir Vale din aceeaşi secţie se constată următoarele:

 

1.     Locuitorul Constantin Nicoară, din satul Valea Ţapului, com.

 

Tudor Vladimirescu, Jud. Constanţa, în anul 1926 a găsit o carte scrisă în limba turcă, cu intitulaţia “Primele războaie ale ţării Otomane cu dl. Mihai Viteazul”.

 

Această carte locuitorul de mai sus a pus pe prietenul său CADIR MEMET CURT de i-a tradus în Româneşte pe care C-tin Nicoară singur şi-a scris-o pe un caiet. Cartea ce s-a găsit se zice că a fost scrisă de Dimitrie Cantemir la anul 1704 în Stambul. În cartea de mai sus scrie lupta lui Mihai Viteazul cu Omer Paşa în pădurea “ Eschini Orman Deli” în 1594 unde Omer Paşa a pierdut drapelul profeţial cu cei trei luceferi ce-i fusese încredinţat de Mehmet I care scrie într-un firman că cine va găsi acest drapel îi va da mari slujbe şi bacşişuri.

 

2.     Locuitorul C-tin Nicoară văzând cuprinsul cărţii şi fiind vecin 

 

satul Valea Ţapului cu locul unde s-a luptat Mihai Viteazul cu Omer Paşa s-a apucat de sondat terenul unde pe acel loc la rădăcina unui stejar a găsit pajura drapelului profeţial şi o secure, obiecte care se bănuie a fi acelea despre care vorbeşte cartea de mai sus şi pe care nu voia să le predea, în urma multor insistenţe deabia am putut să le ridicăm de la susnumitul.

 

         Pajura de metal corespunde cu cartea cum şi securea întrucât în cartea de mai sus prevede că armata lui Mihai Viteazul a fost înarmată cu arme, măciuci, săbii, lănci, topoare ş. a. deci din cercetări se constată că aceste obiecte sunt obiecte istorice rămase din timpul războiului lui Mihai Viteazul cu Omer Paşa, iar cartea este cel mai frumos document istoric care aminteşte lupta de la 1594.

 

 

 

Şeful Secţiei Jandarmi Adamclisi

 

Jandarm Plut. Major

 

V. Condurache

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nr.692

 

20 iulie 1938

 

Secţiunea de Jandarmi Constanţa

 

Secţia Jand. Adam-Clisi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     Către

 

Legiunea de Jandarmi Constanţa

 

        

 

         Am onoarea a înainta prezentul dosar împreună cu pajura de metal a drapelului profeţial şi una secure pe care le-am găsit la locuitorul Constantin Nicoară, care le-a descoperit pe terenul comunei Tudor Vladimirescu, unde cartea scrisă de Dimitrie Cantemir la anul 1704 arată că pe acel loc s-a luptat Mihai Viteazul cu Omer Paşa la anul 1594.

 

Respectuos vă rog să  binevoiţi a se da la acte şi obiecte cursul legal.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Şeful Secţiei Jand. Adamclisi

 

Plut. Maj. V. Condurache.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                   România

 

Preşedinţia Consiliului de Miniştri

 

           Nr. 52249/02.11.1938

 

 

 

 

 

 

 

                                     Domnule Preşedinte

 

 

 

Conform dispoziţiunii D-lui Preşedinte al Consiliului de Miniştri, avem onoarea a vă înainta, în original, petiţiunea înregistrată sub nr. –––––-, rugându-vă să binevoiţi a dispune examinarea cererii, după care să se comunice petiţionarului măsurile luate în termenul cel mai scurt precum şi Mareşalatului Palatului Regal.

 

Secretar General,                                           Director,

 

V. Dimitriade                                            ss. indescifrabil

 

 

 

 

 

 

 

Domniei Sale

 

Domnului Preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice

 

 

 

n.n. Documentul de mai sus a fost înregistrat la Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, Comisiunea Monumentelor Istorice, sub nr. 2299 din 02.09.1937.

 

 Pe marginea sa există următoarele menţiuni:

 

 

 

“Se răspunde urgent Mareşalatului, Preşedinţiei şi petiţionarului că cererea va fi supusă d-lui Preşedinte la întoarcerea sa din străinătate”.

 

 

 

 “20.09.1938- Se vor cere obiectele pentru Comisiunea Monumentelor Istorice.”

 

 

 

 

 

Pe verso există următoarele texte de răspuns:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

a)     Preşedinţiei Consiliului de Miniştri

 

 

 

“În referire la adresa Dvs. nr. 5049 din a.c., avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că cererea Şcolii Primare Mixte din Com. Tudor Vladimirescu, satul Valea Ţapului, Jud. Constanţa, având nr. 62 din a.c. şi înaintată Dvs. din Înalt Ordin cu nr. 14453/30.08.1938, va fi soluţionată îndată ce Domnul Preşedinte se va întoarce din străinătate.”

 

 

 

b) Mareşalatului Palatului Regal

 

 

 

“Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că cererea Şc. Primare Mixte din Com. Tudor Vladimirescu, satul Valea Ţapului, Jud. Constanţa, nr. 62/1938, trimisă Preşedinţiei Consiliului de Miniştri din Înalt Ordin cu nr. 14453 din 30.08.1938 şi primită la Comisiunea Monumentelor Istorice va fi soluţionată îndată ce Domnul Preşedinte se va întoarce din străinătate.”

 

 

 

c) Şcoala Primară Mixtă din Comuna Tudor Vladimirescu, Constanţa.

 

 

 

“ La Raportul Dvs. nr. 62 din 15 august a.c. privitor la cartea scrisă în limba turcească, găsită de săteanul Constantin Nicoară, avem onoarea a vă face cunoscut că rezolvirea acestei chestiuni se va putea face îndată ce Dl. Preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice va sosi din străinătate.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nr. 1197 din 07.11.1938

 

 

 

Postul de Jandarmi Dobromir

 

Către Comisiunea Monumentelor Istorice

 

Bucureşti Gral Berthelot nr.28 Sect. II

 

 

 

La ordinul D-tră nr. 2299/1938

 

 

 

Am onoarea a înainta aici alăturatul dosar din pricină cu obiectele istorice găsite de locuitorul Constantin Nicoară din Valea Ţapului

 

La sfârşitul dosarului se află copie după chitapul turcesc tradus în româneşte.

 

Tot odată, raportăm că din cercetările noastre nu se găseşte originalul adevărat, locuitorul în cauză declară că l-a pierdut.

 

Rugându-vă să bine voiţi a dispune.

 

 

 

Şeful Postului

 

Plut. A. Vasile.

 

 

 

Pe verso:

 

 

 

 Nr. 3003/15.11.1938

 

 

 

Dlui Şef al postului de jandarmi Dobromir Jud. Constanţa

 

 

 

 “La rap. Dvs. nr. 1197 din 7 noiembrie a.c. prin care faceţi menţiune că înaintaţi un dosar cu obiecte istorice găsite de locuitorul Constantin Nicoară din Valea Ţapului, vă rugăm a ne comunica lămuriri, arătându-ne cum aţi trimis acele obiecte, întrucât la desfacerea plicului sosit la comisiunea  noastră s-a găsit numai dosarul cu acte.

 

 Secretar Dir. General

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Domnului Şef al Postului de Jandarmi

 

       Dobromir- Jud. Constanţa

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                                  3003/5 dec.1938

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     Domnule Ş E F,

 

 

 

La adresa d-voastră no. 1411 din Noiembrie a.c., cu privire la obiectele găsite de locuitorul Constantin Nicoară din Valea Ţapului, avem onoare a vă face cunoscut că s-a primit aceste obiecte la Comisiunea Monumentelor Istorice în ziua de 2 Decembrie 1938.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Preşedinte,

 

Secretar- Director General.

 

                           

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     Cuprins

 

 

 

 

 

 

 

Istoricul descoperirii manuscrisului cantemirian                                  2 – 5

 

Epoca lui Mihai Viteazul oglindită în istoriografia   română                 5 – 7

 

Primele lupte ale lui Mihai Viteazul împotriva turcilor                          7 – 9

 

Paternitatea lucrării “Primele războaie ale Ţării Otomane cu

 

Domnul Mihai”                                                                                 9 – 11

 

Documentul de la Valea Ţapului, original sau plăsmuire                     11 – 13

 

“Steagul Profeţial” turcesc este cel adevărat ?                                   13 – 16

 

“Starea Împărăţiei Turceşti până în anul 1590 (1009 h.)

 

(Text atribuit lui Dimitrie Cantemir)                                                 17 – 19

 

“Ocuparea Munteniei de către Domnul Mihai”                                 19 – 20

 

“Intrarea Domnului Mihai în Dobrogea. Luna Iunie 1594 (1012 h.)   21

 

“Lupta Voievodului Mihai cu Omer Paşa, în codrul Iechini

 

Orman Deli (adică Pădurea Nebună ca grâul de deasă), la anul

 

1594 (1013 h.), iulie 22                                                                   21 – 25

 

“Firman”                                                                                       25

 

Însemnare                                                                                      26

 

Anexe :

 

“Cum am descoperit această scriere”                                              27

 

Scrisoare adresată regelui Carol al II-lea                                          28 – 29

 

Scrisoare adresată lui Nicolae Iorga                                                30 – 32

 

“Firman”                                                                                        33

 

Adrese ale Ministerului Cultelor şi Artelor, organelor de poliţie etc.   34 – 38

 

Declaraţie                                                                                       39

 

Proces Verbal                                                                                 40 – 41

 

Referat                                                                                             42

 

Adresă către Legiunea de Jandarmi Constanţa                                   43

 

Adrese către Mareşalatul Palatului, Preşedinţie, Şcoală                      44 – 45

 

Adrese către organele de poliţie                                                            46 – 47

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

[1]  Fără a fi exhaustiv, studiul de faţă aminteşte câteva opere reprezentative, privitoare la biografia lui Mihai Viteazul: a) “Letopiseţul Cantacuzinesc”, întâia cronică a Ţării Româneşti ajunsă până la noi, scrisă în  a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ea a fost  publicată pentru prima dată de N. Bălcescu şi A. T. Laurian în “Magazin Istoric pentru Dacia” (1846-1847) sub titlul “Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat românii”. Capitolul destinat istoriei lui Mihai Viteazul are izvorul în însemnările lui Teodosie Rudeanu precum şi în scrierile vistiernicului grec Stavrinos. b) “Letopiseţul Bălenilor” (“Istoriile domnilor Ţării Româneşti”) narează anii de domnie ai lui Mihai Viteazul, inspirându-se din poemul lui Stavrinos. c) În secolul al XIX-lea, evocarea figurii lui Mihai Viteazul devine obsesia generaţiei paşoptiste, ca o aluzie la dezideratul Marii Uniri. Astfel, Damaschin Bojincă scrie “Vestitele fapte şi pieirea lui Mihai Viteazul, Principele Ţării Româneşti” (în “Biblioteca Românească”, 1834); Florian Aaron, “Idee repede de istoria Prinţipatului  Ţării Româneşti”, 1835; M. Kogălniceanu, “Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Principauté Danubiennes”; N. Bălcescu, “Românii supt Mihai Voievod Viteazul” precum şi “Campaniile românilor în contra turcilor de la anul 1595”; Baltasar Walther, “Scurta şi adevărata descriere a faptelor lui Ion Michaiu, Domnul Tierei Romînesci”, în “Tesauru de monumente istorice pentru România”, Ed. A. Papiu Ilarian, vol. 1, Buc. 1862; d) lucrări istorice: Hurmuzaki, “Documente privitoare la istoria românilor”, vol.III/1, III/2, IV/1, IV/2, VIII, XI-XIV, Supl. 1 şi 2/vol I, Supl. 2/vol II ; A.D. Xenopol, “Istoria românilor din Dacia Traiană”, vol.V, Ed. A III-a, Buc. P.128-338; N. Iorga, “Studii şi Documente cu privire la istoria românilor”, vol. I-IV, Buc., 1901-1902; idem, “Documente nouă, în mare parte româneşti, relative la Petru Şchiopul şi Mihai Viteazul”, Buc., 1898, extras din “An. Acad. Rom., Mem. Sect. Ist.”, S. II, t. XX, p. 435-502; idem, “O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuş”, Buc.,1925, extras din “An. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist.”, S. III, t.V, p. 339-389; idem, “Istoria lui Mihai Viteazul”, Buc. 1936; I. Sârbu, “Istoria lui Mihai Viteazul, Domnul Ţării Româneşti”, 2 vol, Buc. 1904-1907; A. Veress, “Campania creştinilor în contra lui Sinan Paşa din 1595”, Buc. 1925, extras din “An. Acad. Rom. Secţ. Ist.”, S III, t.IV, p.66-148;

 

 D. Simonescu, “Cronicile lui Baltasar Walter despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne, contemporane”, în “Studii şi Mat. de Ist. Medie”, vol. III, 1959, p. 7-99.

 

[2] D. Bolintineanu, “Ultima noapte a lui Mihai cel Mare”; “Mihai scăpând stindardul”;

 

 I. H. Rădulescu, “Mihaiada”; C.D. Aricescu, “Mihai Viteazul”; Alexandru Pelimon, “Vestita bătălie de la Călugăreni”; G. Asachi, “Mihai Viteazul”; N.Bălcescu, op. cit.; G.Coşbuc, “Paşa Hassan”, etc.

 

[3] “Chipul lui Mihai Viteazul a fost cel mai cunoscut chip de Domn român”, spune C.C. Giurescu  în“Istoria Românilor” ( vol. II. P.I., p.27). Portretul său a fost imortalizat încă din timpul vieţii. Astfel, Aegidius Sadeler, pictor şi gravor din Şcoala Flamandă (1570-1629), ne-a lăsat o adevărată capodoperă gravată în aramă; Franz Franken II: “Cresus arătându-şi comorile lui Solon”; Anonim (sec. al XVII-lea) aparţinând şcolii flamande: “Irodiada aducând capul lui Ion Botezătorul” (tabloul se află la Muzeul Prado din Madrid); Anonim- “Portretul principelului Mihai“, reproducere de Danonicul Custos, în “Atrii Heroici”. În secolul al XIX-lea, pictorii Lecca şi Wallenstein dedică Domnului Mihai Viteazul compoziţii memorabile.

 

[4] “Mihai Viteazul şi săsoaia”; “Corbul şi Mihai Viteazul”, din colecţia Atanasie Marienescu, ş.a.

 

[5]  Al. Iordan, “Mihai Viteazul în folclorul balcanic”, Buc. 1936; extras din “Rev. Ist. Rom”, V-VI, 1935-1936, p. 361-381

 

[6]  N. Iorga, “Istoria lui Mihai Viteazul”, Ediţia. N. Gheran şi V. Iova, Editura Militară, Bucureşti, 1968, Cap. IV, “Cel dintâi an din domnia lui Mihai Vodă. Răscoala împotriva turcilor”, p. 96-132.

 

[7] cf. Hurmuzaki, III, p. 465

 

[8]  “Cronica Buzeştilor”, p. 279-280.

 

[9]  Teodosie-Walter, în Papiu, “Tesaur….”, p. 22.

 

[10] Marele vizir Sinan Paşa, poreclit Koca, “bătrânul”, a ocupat  de cinci ori această funcţie: 25 aug. 1580- 6 dec. 1582; 2 aprilie 1589-1 aug. 1591; 28 ian. 1593- 16 febr. 1595; 7 iul.- 19 nov. 1595; 1 dec. 1595- 3 apr. 1596;

 

[11]  Sursele amintesc că domnul Moldovei, luând exemplul lui Mihai Viteazul, ar fi ucis, de Crăciun, nu mai puţin de 1800 de creditori turci (cf. Hurmuzaki, XII, p.23-24);

 

[12]  “Cronica Buzeştilor”, p. 279; Stavrinos, Papiu, “Tesaur…”, I, p. 288;

 

[13] Murad al III-lea a domnit în perioada 1574-1595, fiind urmat de Mehmed III (1595-1603)

 

[14]  cf. Hurmuzaki, III, p. 469;

 

[15]  Angelo Pernice, “Un episodio del valore toscano nelle guerre di Valachia, alla fine del secolo XVI (Florenţa, Olschki). În “Archivio istorico itaaliano”, 1925; apud N. Iorga, “O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuş”, Mem Secţ Ist., S. III, tom V, Mem.9.

 

[16] N. Iorga, op. cit. p. 4

 

[17]   Acest Ferhad Paşa, adversarul lui Sinan, intenţiona să transforme Ţările Române în provincii turceşti, găsind în persoana lui Satârgi Mohamed Paşa şi Giafer Paşa înlocuitorii ideali pentru Mihai , respectiv Aron Vodă.

 

[18] Sursele istorice amintesc căderea în lupta de la Călugăreni a nu mai puţin de trei paşi: Khidr, beglerbegul de Sivas (Capadocia), Hasan de Timişoara şi Mustafa de Bosnia. N. Bălcescu, op. cit., menţionează însă pe “Heidr Paşa, Hussein, beiul Nicopolei şi Mustafa, feciorul lui Aias Paşa”. În schimb, legendele populare româneşti atribuie lui Mihai Vodă Viteazul uciderea lui Caraiman-Paşa în luptă directă.

 

 

 

[19]  D. Cantemir, “Istoria Imperiului Otoman”, vol. 1, Ediţia. Hodoş, Bucureşti, 1876, p. 309-311.

 

[20] Cf.  Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet, “Cronici Turceşti privind Ţările Române”,

 

      Ed. Acad., Bucureşti, 1966, vol.1, p. 371;

 

[21]   N. Bălcescu, op. Cit. p. 77

 

[22] “Drept moaşte ale lui Muhhamed se socotesc de ei acestea: corpul, dintele, haina, steagul şi un bob de grâu.” Dintele se păstrează şi se păzeşte cu evlavie în visteriile cele dinlăuntru ale Sultanului. Haina lui Mohammed (“Hirka-i Şerif”), considerată o comoară mai scumpă decât lumea, era scoasă o singură dată pe an la sfinţirea apei. Cantemir nu a văzut-o dar “a auzit de la cei care au văzut-o şi s-au atins de ea că este ţesută din păr de cămilă şi că nu este vopsită cu nici un fel de vopsea, ci e de culoarea naturală a părului”. Cf. D. Cantemir, “Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977, p. 79..

 

[23]       idem, p. 79.

 

[24] D. Cantemir, op. cit. p. 80; o opinie identică şi în “Incrementa atque decrementa…”,

 

 IV, 1,78.

 

[25]   D. Cantemir “Sistemul….”, p. 79

 

[26]   idem, p 79.

 

[27]  Iată cum este descrisă lupta dintre Mihai Vodă şi turci în vestita bătălie de pe Neajlov:

 

 “ Mihai Vodă se strecoară cu puţinii săi ostaşi pe marginea pădurii, smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce-l ameninţa  mai de aproape, doboară pe toţi cei ce încearcă să-i stea împotrivă, ajunge pe Caraiman Paşa, îi zboară capul…” cf. N. Bălcescu, op. cit. p. 129. Asemenea şi la B. Walther, op. cit. p. 28.

 

 

 

Anunțuri

Un gând despre „D. Cantemir – o lucrare necunoscută.

  1. Pentru autor:
    Mult Stimate Domnulu Dulciu,
    Mi-a parut interesant studiul Dvs., dar nu am inteles unde se pastreaza astazi dosarul in cauza. Totusi credeti ca a avut D.Cantemir o asemenea lucrare? Or, s-ar putea sa avem de a face cu o plasmuire tirzie, desi e mai greu de crezut deoarece textul vine dint-un mediu taranesc.

    Cu respect Andreu Esanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s