MARCEL ALFRED MEILTZ

Pagină

 

 

Acelei care a murit

 

„ Trecut-au clipele în zbor

Şi vor mai trece încă

Iar ochii mei, de – atâta dor,

N-au lacrimi să mai plângă,

 

Îs seci şi cată spre trecut,

Măcar în vis să vadă

Tot ceea ce s-a petrecut

Când am iubit o dată.

 

Ai apărut în ochii mei

Cu chipul tău de zână,

În parc, pe-o bancă, sub un tei,

Visai c-o carte-n mână.

 

Pe lângă tine am trecut,

Privindu-te în faţă;

De mine însă n-ai ştiut;

Priveai ca printr-o ceaţă.

 

Din mers, vrăjit, eu m-am oprit

C-un cald fior în mine

Şi făr-a şti cum, m-am trezit

Alăturea de tine.

 

Ce a urmat e greu de spus

Prin searbăde cuvinte;

Căci prea au farmec, de nespus,

Aducerile-aminte !

 

 

 

Priviri de-o clipă, pe furiş,

O strângere de mână

Şi vorbe spuse pe-ocoliş,

Cu inima păgână.

 

 

De-atunci mereu ne-am întâlnit

Pe banca din grădină

Şi-o vară-ntreagă noi ne-am iubit

Curat şi fără vină.

 

 

Când se-nopta te conduceam

Acasă la portiţă,

Şi-acolo ne îmbrăţişam

O ! draga mea fetiţă.

 

De-amor am fost apoi robiţi

În zori de dimineaţă;

Am stat o lună logodiţi

Şi ne – am unit pe viaţă.

 

Deşi săraci, noi am trăit

O viaţă fericită,

De tine mă ştiam iubit

Tu te ştiai iubită.

 

De multe ori se întâmpla

Să fim orfani de toate;

De lipsuri nici nu ne păsa,

Căci noi visam palate !

 

Nădăjduiam în viitor,

Speram în vre-o minune;

Amorul e un vrăjitor

Cum altul nu-i pe lume.

 

 

Eu mă uitam la chipul tău,

Tu te uitai la mine,

Şi ca prin farmec, tot ce-i rău

Se preschimba în bine.

 

 

Adeseori te-am supărat

Cu micile-mi păcate,

Iar tu ai plâns şi m-ai certat

Dar mă iertai de toate.

 

Un singur gest din partea mea,

O vorbă de-alinare

Şi un sărut pecetluia

A noastră împăcare.

 

Cum soarele mai luminos

Ne pare după ploaie;

La noi lucea mai radios

Lumina în odaie.

 

De-atâtea ori cântarăm iar

Poemul de iubire;

Cu sufletul încins de jar,

Cu flăcări în simţire !

 

Iubirii noastre, rod, au fost

Un băieţel şi-o fată;

În ei găsirăm vieţii rost

Şi-a cerului răsplată.

 

Am fost o vreme fericiţi,

N-aveam motiv de plângeri,

Copiii noştri prea iubiţi

Erau ca nişte îngeri.

 

 

 

Dar fericirea-i ca un vis,

Trăieşte doar o clipă;

Mirajul unui paradis

Ce lesne se risipă.

 

Veni un trăsnet din senin,

O boală grea, să ne desparte

Al cărei ucigaş venin

Te-a potopit de moarte !

 

Mi-aduc aminte cum dormeai

În raclă, străvezie.

Şi către noi duios zâmbeai

Muriseşi ? Erai vie !

 

La capul tău trei lumânări

Ardeau şi-a lor lumină,

Sclipea cum luna luce-n zări,

Pe faţa ta senină.

 

Te-ai dus şi cine-o mai putea

Durerea să-mi aline ?

Ah, în curând eu voi şedea

Alăturea de tine.

 

Aşteaptă, nu mai este mult,

Căci silă mi-i de toate,

Doresc să sting vieţii tumult,

Să mă cufund în noapte.

 

În clipa când voi coborî

În criptă, lângă tine,

Nimic nu ne-a mai despărţi,

În veci vei fi cu mine.

 

 

 

 

Copiii noştri vor veni

Şi flori ne vor aduce

Pe care le vor răsădi,

Alături, lângă cruce.

 

Pansele şi Număuita,

Begonii şi Iacinte,

Cu lacrimi ei le vor uda

Spre-aducere aminte.

 

Că ne-am iubit şi-am suferit

A vieţii grea povară

Şi că prin moarte ne-am unit

Pe veci, a doua oară. „

 

27 aug. 1960

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s