500 de ani de Criptografie românească

Pagină

(1511 – 2011)

          Introducere

Împlinindu-se 5 veacuri de la apariţia primului manuscris  cu relevanţă pentru Istoria Criptografiei din România – „Antologhionul lui Evstatie Protopsaltul Putnei” (1511), ne-am propus să punctăm câteva momente semnificative din evoluţia Criptografiei din ţara noastră, în special cu privire la  cunoştinţele teoretice şi  înfăptuirile  practice.

         Cunoştinţe teoretice

1.1.    Se poate afirma că, din perspectiva cunoaşterii  teoretice, cărturarii români ai Evului Mediu stăpâneau suficiente cunoştinţe criptografice, aşa cum o dovedesc documentele istorice, datând din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea [1].

De altfel, cel mai vechi cuvânt românesc, atestat în scris, este un termen criptografic: „filtă” (var. „hiltă”), care înseamnă literalmente

criptogramă”, folosit în „ Antologhionul lui Evstatie, protopsaltul Putnei”.

Acest termen apare cu zece ani înaintea primului text în limba română  „ Scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulug”(1521).  Manuscrisul menţionat poate fi comparabil, ca însemnătate, cu „Cartea capuană”, pentru limba italiană sau cu „Jurămintele de la Strassburg”, pentru limba franceză. Catalogat de către istorici drept  actul de naştere al limbii române scrise, textul amintit are relevanţă şi din alt punct de vedere: documentul este, în realitate, un raport de informaţii  !

După cum se cunoaşte, scrierea slavonă era practicată în Ţările Române în Evul Mediu, atât la nivel oficial, cât şi în viaţa privată. În consecinţă,  tipurile de cifru folosite erau adaptate acestui tip de alfabet.

Cele mai cunoscute sisteme criptografice au fost „ cheia greacă” şi

cifrul taraberic”, dar existau şi sisteme de cifru originale, cum este cel folosit de Protopsaltul Evstatie de la Putna, la 1511.

1.2. În Muntenia, Şcoala Criptografică românească a fost marcată, încă de la începuturile sale, în veacul al XV-lea, de influenţele bizantine, specifice paleografiei slavone şi greceşti, transmise prin intermediul unor ecleziaşti ortodocşi, aflaţi în contact cu un centru de formare spirituală având probabil focarul la Academia Patriarhală de la Constantinopol.

1.3.  În Moldova deprinderile criptografice se întâlneau mai ales în mediile unor călugări iezuiţi, cunoscători ai scrierii cifrate, unii dintre ei aflaţi în preajma curţii domneşti din capitala Moldovei.

De altfel, cei doi mari enciclopedişti de sfârşit de veac XVII, Spătarul Nicolae Milescu (1665 – 1669) şi Stolnicul Constantin Cantacuzino (1667), care  au studiat în tinereţe la Padova, nu erau străini de tainele Criptografiei.[2]

Referitor la situaţia Criptografiei în Moldova, domnitorul cărturar de anvergură europeană, principele Dimitrie Cantemir,  folosea la începutul veacului al XVIII-lea cunoştinţe de ordin criptografic atât în cancelaria proprie, pentru secretizarea corespondenţei diplomatice,  dar mai ales ca un mijloc de virtuozitate literară, în capodopera sa –  „ Istoria Ieroglifică”.

Să nu uităm că, la rândul său, Dimitrie Cantemir a fost iniţiat încă de timpuriu în tainele criptografiei medievale la Academia Patriarhiei Ortodoxe de la Constantinopol, de unde a preluat gustul pentru astrologie, ştiinţele oculte, printre ele şi Criptografia, specifice Renaşterii[3].

„Istoria Ieroglifică” dezvăluie cititorului primul şi cel mai vechi cod de cifrare/descifrare păstrat până în zilele noastre, fără de care identitatea personajelor cărţii ar fi rămas o necunoscută.

   Înfăptuiri practice

2.1. Evoluţia Criptografiei româneşti a fost condiţionată de următorii doi factori:

–        existenţa unei instituţii diplomatice funcţionale;

–        dezvoltarea unor reţele de comunicaţii rapide şi sigure.

Vom analiza, în  continuare,  câteva momente din istoria diplomaţiei, având relevanţă pentru evoluţia Criptologiei în ţara noastră.

2.2. Oficial, în conformitate cu Capitulaţiile semnate de Ţările Române cu Turcia, la mijlocul veacului al XVI-lea, domnitorii români nu puteau întreţine relaţii diplomatice cu alte state, acest atribut revenind exclusiv puterii suzerane. La Constantinopol exista unica reprezentare diplomatică a Ţărilor Române, în persoana trimisului domnului – „capuchehaia”.

Formal, acest fapt a impietat asupra dezvoltării unui aparat diplomatic de sine stătător precum şi a unor mijloace de secretizare a comunicaţiilor.

Cu toate acestea, domnitorii români au utilizat, în mod neoficial şi secret, scrierea criptografică. Astfel, cel mai vechi raport diplomatic cifrat în limba română datează de la 1662 şi este trimis de la Constantinopol la Bucureşti domnitorului Grigorie Ghica, probabil de către Spătarul Milescu [4]

2.3. La sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor, asistăm la apariţia funcţiei oficiale de cifrator precum şi la naşterea „cabinetului negru” pe lângă curţile domnitorilor români de la Iaşi şi Bucureşti.

Specialiştii folosiţi în „cetirea şi despetcetluirea” scrisorilor erau, de regulă, cetăţeni străini, cunoscători ai limbilor greacă, turcă, latină, franceză, polonă, rusă, germană sau italiană, aceştia ocupându-se în taină cu interceptarea corespondenţei secrete şi descifrarea acesteia.

2.4. Dezvoltarea criptografiei româneşti în Epoca Luminilor este legată şi de răspândirea, prin intermediul străinilor, a lojilor francmasonice, unde tainele şi secretele scrierilor cifrate erau la mare preţ. Domnitorul Constantin Vodă Mavrocordat (1741) este cel care a permis italianului Carra şi unor negustori veneţieni şi florentini înfiinţarea unor loje regulare, acordându-le dispensă de „tainică adunare”.[5] De aceea, acest suveran fanariot poate fi considerat domnitorul care a oficializat pentru prima dată masoneria în Ţările Române.

2.5          În aceeaşi direcţie favorabilă dezvoltării criptografiei se înscriu şi mişcările revoluţionare din prima jumătate a veacului al XIX-lea (începând cu „Eteria” şi sfârşind cu „Frăţia”), ai căror reprezentanţi de frunte foloseau scrierea cifrată ca mijloc de păstrare a secretului. De aceea,  istoricii nu se sfiesc să-l numească pe Ion Ghica drept „profesorul de cifru” al paşoptiştilor români, dovedind prin aceasta că  nu întâmplător mişcările carbonarilor, eteriştilor sau revoluţionarilor paşoptişti s-au interesat şi au cultivat criptografia ca mijloc de protejare a propriilor lor secrete.

2.6         Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind Unirea Principatelor, la 1859, a înţeles necesitatea utilizării mijloacelor criptografice ca un instrument preţios al misiunilor diplomatice aparţinând noului stat abia creat.

De reţinut că primul gest de emancipare  venit din partea înaltelor autorităţi ale Principatelor Unite faţă de puterea suzerană turcă a fost folosirea corespondenţei diplomatice cifrate,  ceea ce a prefaţat de fapt Independenţa de Stat, câştigată la 1877.

2.7         Cuza a apelat la specialişti criptografi francezi, care au oferit consultanţă în acest domeniu.

După anul 1866, diplomaţii români au  folosit timp de mai multe decenii coduri de inspiraţie franceză, deci şcoala criptografică românească, în Epoca Modernă, stă sub semnul şcolii franceze de cifru.

Cel mai vechi cod, conceput de către criptologii francezi, se află în prezent în fondul Bibliotecii Naţionale, intitulându-se „Dictionnaire Chiffré”. El a fost editat la Bucureşti, în anul 1863. Conţine 259 de pagini, fiind tipărit la Imprimeria Statului.

Din păcate, până la abdicarea de pe scaunul domnesc a lui Alexandru Ioan Cuza, proiectul său de creare a unui veritabil sistem modern de comunicaţii cifrate nu s-a putut materializa în întregime,  eficiente dovedindu-se doar interceptarea corespondenţei şi comunicaţiilor telegrafice.

2.7          În ceea ce priveşte modernizarea armatei, ofiţerii români erau trimişi în şcolile militare de elită ale Franţei (Saint Cyr, de exemplu), de unde au preluat nu numai filosofia dar şi concepţia  criptologică de tip francez[6].

Această colaborare s-a amplificat în special în timpul Războiului de Independenţă de la 1877, când pentru prima dată în lume, armata română a folosit codul pe câmpul de luptă, dar şi în Primului Război Mondial, când în misiunea militară a generalului Berthelot au existat şi experţi criptologi, ale căror sfaturi au fost bine venite în apărarea secretelor. Începând cu 1917, pentru prima dată în lume, România a folosit coduri cu supracifrare, ceea ce a dus la o mare rezistenţă criptografică a acestora.

2.8          În preajma celui de al Doilea Război Mondial, Criptografia românească cunoaşte două momente importante, şi anume: prima tentativă de reglementare prin mijloace legislative a domeniului criptografic, stabilindu-se organizarea unitară a sistemului cifrului de stat (1940) precum şi conceperea primei maşini de cifrat românească, o replică autohtonă a celebrei maşini de cifrat „ Enigma”.

2.9         După terminarea celui de al Doilea Război Mondial, în condiţiile divizării Europei în pacte militare adverse (NATO şi Pactul de la Varşovia), România a fost obligată, timp de 15 ani, să se supună regulilor şi principiilor ce guvernau munca de cifru după model sovietic. Astfel, materialul criptografic şi aparatura de telecomunicaţii erau produse în afara graniţelor, ceea ce însemna implicit controlul traficului de informaţii intern şi extern de către noua „putere suzerană”.

2.10   După anul 1960, România a început să promoveze o politică de ieşire de sub tutela Moscovei. Înainte de exprimarea publică a liniei de independenţă,  autorităţile de la Bucureşti, au decis să facă primul pas  chiar în sfera domeniului Criptologic. Astfel, autorităţile statului au refuzat folosirea de material criptografic de provenienţă sovietică, trecându-se treptat la producerea sa prin mijloace proprii.

2.11         Trebuie remarcat un fapt important: După anul 1960, nici un specialist român în munca de cifru nu a fost pregătit în şcolile de specialitate sovietice, nici un organism de stat nu a mai acceptat folosirea de material criptografic de provenienţă rusească, cu excepţia aceluia utilizat pe linie de cooperare militară în interiorul Pactului de la Varşovia.

Şcoala matematică românească, instituţiile sale de învăţământ au furnizat suportul teoretic şi potenţialul uman, care au fost utilizate în munca de cifru din România, începând cu anul 1964.

2.12         Totodată, au fost făcute eforturi concentrate pentru dotarea cu aparatură de telecomunicaţii de provenienţă vestică. Astfel, firme de prestigiu din Occident, cum ar fi Rhode – Schwarz, Siemens, Marconi  etc au asigurat dotarea tehnică a unor componente ale sistemului de telecomunicaţii folosite de către cifrul de stat.

2.13         În acelaşi timp, în ceea ce priveşte principiul de funcţionare a cifrului de stat, s-a trecut la  generalizarea modelului „ one time pad”, cu folosirea unei benzi de supracifrare cu caracter aleatoriu.

2.14         În România s-au folosit pe linii interne sau de mai mică importanţă şi aparate criptografice de concepţie şi construcţie autohtonă, ceea ce a condus la dezvoltarea de noi tehnologii, sisteme criptografice şi de telecomunicaţii.

2.15         La sfârşitul anului 1966 apare o noua legislaţie care a reglementat în mod unitar munca în domeniul cifrului de stat. Această legislaţie a rămas în vigoare timp de aproape 25 de ani, ea cunoscând o substanţială modificare în condiţiile transformărilor intervenite în România, după anul 1989.

3.1.         În ceea ce priveşte dezvoltarea sistemelor de telecomunicaţii, este necesar să  subliniem câteva aspecte  importante:

La mijlocul veacului al XIX-lea, Principatele Unite (Moldova şi Valahia) abia apăruseră pe harta Europei ca o nouă entitate statală (1859).

Ca urmare, aflându-se încă sub suzeranitatea Turciei,  introducerea mijloacelor  de comunicaţii pe teritoriul naţional, ca atribut de suveranitate administrativă, întâmpina în mod evident o puternică opoziţie.

3.2         Astfel se explică faptul că, în condiţii de dependenţă de jure si de facto faţă de Turcia, telegrafia a fost implementată în ţara noastră abia în 1853, deci după 8 ani de la utilizarea acesteia în Statele Unite (1845),  în timp ce, după obţinerea Independenţei de stat a României, la 1877, reţelele de telefonie s-au răspândit cu uşurinţă, la numai un an de la inventarea sistemului de transmitere a vocii prin fir !

3.3         Trebuie menţionat şi amănuntul, deloc de neglijat, că un factor favorabil extern  l-a reprezentat şi interesul celor doi poli de putere din Europa mijlocului de secol XIX (Franţa şi Austria)  de a avea linii de comunicaţii în această parte a continentului.

3.4          Astfel, pentru satisfacerea intereselor sale politice în zonele de influenţă,  Austria  a impulsionat şi contribuit efectiv la instalarea unei linii telegrafice care puneau în legătură Viena cu Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, în timp ce Franţa, la rândul ei, în calitate de  putere cu  interese majore în Europa orientală, a sprijinit realizarea unei linii telegrafice dinspre Bucureşti spre Giurgiu, cu cablu subfluvial la Rusciuc (Ruse) şi apoi mai departe, spre Constantinopol.

3.5         Deci, putem afirma că apariţia reţelelor de comunicaţii în România a avut un caracter cvasi-sincronic, în raport cu sistemele de comunicaţii pan-europene,  România situându-se în primul eşalon al ţărilor de pe bătrânul continent, avansate din punct de vedere tehnologic.

Acestea fiind spuse, putem să trecem acum la înfăptuiri în domeniul criptologic românesc, punând accent în mod special pe istoria Centrului Naţional de Cifru şi Transmisiuni Cifrate.

Înfăptuiri

Din istoricul Centrului Naţional de Cifru şi Transmisiuni Cifrate

a) Perioada Alexandru Ioan Cuza

4.1         Alexandru Ioan Cuza poate fi considerat creatorul serviciului criptologic modern al României, prin iniţierea unor măsuri de ordin administrativ şi organizatoric.

Apreciind valoarea mijloacelor criptografice pentru apărarea secretelor statului, domnitorul a dat dispoziţii ca toate informaţiile având importanţă politică şi militară, trimise în străinătate sau primite de acolo, să fie cifrate în mod obligatoriu.

Numele lui Alexandra Ioan Cuza este legat de asemenea şi de instituirea unui serviciu modern de comunicaţii pe lângă Ministerul Afacerilor Străine.

Începând cu data de 1 ianuarie 1860, la ministerele de externe ale Principatelor Unite (Iaşi şi Bucureşti), s-au creat birouri de corespondenţă cu străinătatea, având ca rol transmiterea depeşelor cifrate la Constantinopol, Paris şi Londra.

4.2            În perioada domniei lui Alexandru I. Cuza, au apărut primele agenţii diplomatice în sens modern şi s-au pus bazele instituţiei cifrului de statşi serviciului de transmisiuni.

Însuşi domnitorul român a utilizat cifrul pentru corespondenţa purtată de el cu personalităţi politice sau militare, aflate în diferite regiuni ale ţării.

Este adevărat că acesta a beneficiat de sfaturile oferite de câţiva consilieri militari francezi, din cadrul misiunii conduse de Lt. Col. E. Lamy, care au contribuit la reorganizarea pe baze moderne a armatei române, inclusiv a comunicaţiilor cifrate.

4.3            Roluri importante în domeniul muncii de cifru au avut două personalităţi apropiate domnitorului Cuza: Arthur Baligot de Beyne (1820-1884), publicist şi diplomat francez, respectiv belgianul Cezar Leopold Librecht.

Venind în Principate, Arthur Baligot de Beyne a preluat de la Victor Place, consul al Franţei la Iaşi, funcţia de secretar domnesc, instruindu-l pe domnitor în utilizarea mijloacelor criptografice. După abdicarea lui Cuza, de Beyne l-a însoţit pe acesta în exil..

Cealaltă personalitate care a jucat un rol important în organizarea serviciilor de comunicaţii ale statului român a fost belgianul Cezar Leopold Librecht.

Ajuns domnitor, Cuza l-a numit pe Librecht în funcţia de aghiotant domnesc (1860), cu gradul de locotenent. În anul 1864, a ajuns director general al Poştelor şi Telecomunicaţiilor. În această calitate, a înaintat domnitorului Al. I. Cuza proiectul primului act normativ, reglementând activitatea telegrafico-poştală din România, prin care „transmiterea comunicaţiilor prin fir electric” devenea monopol de stat. Legea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865.

4.4          În sfârşit, să mai menţionăm încă un aspect legat de dezvoltarea Criptologiei în vremea lui Alexandru Ioan Cuza: apariţia primelor manuale de criptografie destinate funcţionarilor de stat. Amintim aici pe cel semnat de Elie Bosianu, intitulat: „Tratat de Stenografie şi Cryptografie Coordonat în limba română”, Typographie Franco-Roumaine, Ed. a Il-a, Bucureşti, 1864. Ediţia I-a a apărut în anul 1861, ca fiind o importantă lucrare cu caracter didactic, în care sunt prezentate elemente de criptografie.

4.5            Primele agenţii diplomatice, în sens modern, au fost cele din Constantinopol (1859), Paris (1860), Belgrad (1863), Viena (1868), Berlin (1862), Roma (1873) si St. Petersburg (1874). Existenţa acestora,  precum şi deschiderea altora în celelalte capitale europene, impuneau reorganizarea departamentului pentru relaţii cu străinătatea, sub înfăţişarea unui minister de sine-statător.

4.6           Adunarea Deputaţilor a votat la 14 februarie 1873  „Legea pentru Organizarea Ministerului Afacerilor Străine” .

Se remarcă faptul că, în cadrul Cabinetului Ministrului, era inclus şi compartimentul ce va fi cunoscut ulterior şi sub denumirea de  „Camera Neagă” a Ministerului de Externe – Biroul de Cifru, care va redacta, prelucra, clasa şi înregistra corespondenţa confidenţială (secretă) a ministrului.

4.7            Conform legii, telegramele confidenţiale aveau un regim special, fiind proprietatea exclusivă a statului. Manipularea şi păstrarea acestora căpătau un regim oficial, fiind depozitate, după caz, în Arhiva Ministerului – cele ieşite din uz -, sau la Cabinetul Diviziunii Politice   – cele curente.

4.8            O cutumă păstrată  în cadrul ministerului impunea noilor angajaţi, aspiranţi la statutul de diplomat, ca minim doi ani, să treacă prin aşa numita „Chambre Noir”- Cabinetul de Cifru -, pentru a deprinde tainele meseriei de criptograf. Nu puteai fi acreditat ca diplomat într-o ţară străină dacă nu întruneai două condiţii: să cunoşti limba franceză şi să poţi să cifrezi sau să descifrezi un mesaj confidenţial.

b)          Perioada interbelică

 

Cifrul in cadrul serviciilor de informaţii

5.1            În conformitate cu  Decretul 999 s-a constituit în anul 1924 Consiliul Superior  al Apărării Ţării, avându-l drept Comandant pe Regele Ferdinand. În acelaşi an s-a înfiinţat Serviciul Secret de Informaţii, denumit ulterior Serviciul Special de  Informaţii.

Serviciul Secret de Informaţii s-a aflat în structura Marelui Stat Major. Începând cu anul 1924, acesta a fost inclus în Secţia a II-a, după modelul serviciului francez similar.

5.2            Un compartiment foarte important al S.S.I. era Biroul Radio, infiintat in 1934, care asigura legăturile radio cifrate dintre Centrală, centrele informative din teritoriu şi rezidenţele din străinătate. Acestea din urma erau instalate în cadrul legaţiilor româneşti, lucrau complet acoperit, iar de existenţa lor nu ştia decât reprezentantul SSI-ului, care activa în cadrul legaţiei ca diplomat, precum şi şeful legaţiei.

Cifrurile folosite erau diferite, dar se utilizau mai ales cele cu grilăspecială”.

5.3             Elaborarea cifrurilor si descifrarea telegramelor se făcea la Biroul Central al Cifrului, de pe lângă Secretariatul General, încadrat cu ofiţeri specialişti proveniţi din structurile armatei.

5.4         Mai exista  însă şi o categorie de cifruri individuale speciale, întrebuinţate de şeful Serviciului – Mihail Moruzov, care descifra personal anumite mesaje ce-i erau destinate în exclusivitate.

5.5            Pentru activităţile externe, specialiştii Biroului Central al Cifrului au conceput si au executat o valiza  diplomatica speciala, blindata, de mici dimensiuni, care conţinea un post de radio-emisie. Valiza era folosită la deplasările în străinătate ale curierilor diplomatici. De obicei, în cadrul legaţiilor şi ambasadelor româneşti, corespondenţa diplomatică oficială confidenţială se trimitea numai prin curieri diplomatici.

În cazul unor informaţii foarte confidenţiale şi foarte urgente, şeful misiunii putea apela la staţia radio a rezidentului acoperit, dar era obligat să cifreze mesajul cu cifrul propriu cu care era dotat.

Oficialităţile din România foloseau staţia radio a Serviciului Secret pentru a transmite mesaje cifrate şefilor de legaţii aflaţi la post în străinătate.

 

c)            Perioada Celui de al Doilea Război Mondial

 

Unificarea serviciilor de cifru

 

5.6            În urma constatării unor supărătoare deficienţe de organizare, aşa cum rezultau din studiile de specialitate întocmite de specialiştii români,  s-a acţionat pentru reglementarea unitară a funcţionării cifrului de stat.

Prin Decretul-lege nr. 4209/23.12.1940, s-a prevăzut crearea unei Comisii Permanente a Cifrului de Stat, pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri ( dar care să funcţioneze efectiv la Marele Stat Major ), ca organ de conducere, coordonare şi control a funcţionării cifrului de stat, având următoarea componenţă:

– Preşedinte: şeful Statului Major al Armatei Române;

– Secretar: şeful Serviciului Cifru din M. St. M;

– Membri: delegaţi calificaţi ai organelor statului sau ai altor autorităţi civile de stat, care foloseau comunicări cifrate.

Acest organism, deşi reprezenta un pas înainte în domeniul muncii de cifru, a avut o activitate greoaie, birocratică, lipsită de coordonare.

De altfel, Serviciul de Cifru al Ministerului Afacerilor Străine nu a dorit să participe la lucrările acestei „Comisii Permanente a Cifrului.”, acesta funcţionând ca un serviciu independent.

5.7            Pentru cifrarea corespondenţei, Ministerul de Externe a utilizat sistemul „cod-cifrat„. Pentru probleme extrem de secrete şi importante s-a folosit sistemul de supracifrare.

După cum am arătat, regula era  ca numai mesajele foarte secrete si foarte urgente sa fie trimise pe aceasta cale. Restul erau rezolvate prin curierii diplomatici.

La oficiile diplomatice româneşti, în paralel cu sistemul de cifru al Externelor, erau utilizate si coduri aparţinând lucrătorilor de informaţii (S. S. I.) precum şi alte sisteme de codificare, aparţinând ataşaţilor militari.

5.8         În evidenţa serviciului de cifru al M. A. E. au fost înregistrate următoarele coduri, întrebuinţate de către lucrătorii de cifru:

Dicţionarul „Filionescu ” (1873);

Dicţionarul „Nicolae Titulescu ” (N. T.);

– Dicţionarul „Cantea „;

Dicţionarul „Savel Radulescu ” (S. R.);

Dicţionarul „Alexandra Creţianu ” (Al. C.)-1936;

Dicţionarul „Grigore Gafencu ” (Gr. G.);

Dicţionarul „Gheorghe Grigorcea ” (Gh. G.);

Dicţionarul „Alexandru Telemaque” (Al. T.) – 1939;

Dicţionarul „N. Petrescu-Comnen ” (N. P. C);

Dicţionarul „Mihail Sturza ” (M. S.) – 1940

– Dicţionarul „General Antonescu ” (Gl. A.) -1940;

Au mai fost în uz si alte dicţionare sau mijloace de cifrare fără titulatură specifică. De menţionat faptul că fiecare dicţionar era utilizat pentru o anumită problematică sau linie de legătură.

În general, pentru informatii mai puţin secrete, se puteau folosi dicţionare (coduri) care aveau o vechime mai mare de un an, existând prezumţia că acestea au putut fi între timp decriptate.

„Cod cu supracifrare – model 1929„. Cifrarea iniţială se făcea pe baza codului (dicţionarelor cifrate), iar supracifrarea pe baza unor chei convenţionale, culese dintr-o listă de chei de supracifrare.

Fiecare cheie de supracifrare era precizata printr-un număr indicator format din 5 cifre.

–                   „Codul N. Petrescu Comnen „. S-a folosit numai cu chei de supracifrare. Caracteristic acestui cod era faptul că grupa  indicatoare de cheie de supracifrare era ascunsă prin diferite metode în chiar conţinutul criptogramei.

–          După anul 1939, s-a luat măsura întăririi rezistenţei criptografice a acestui cod prin introducerea de grupe false în corpul criptogramei cifrate iniţial.

– „Dicţionarul Grigorcea „. Acest sistem consta într-o operaţiune de cifrare iniţială, după care criptograma rezultată se culegea conform unei anumite chei de transpoziţie. Deci, era vorba de un sistem mixt  (cod plus transpoziţie).

Dicţionarele s-au imprimat la „Imprimeria Monitorului Oficial„, cu măsuri severe de protecţie.

Începând din decembrie 1940, tipărirea dicţionarelor cifrate s-a făcut in baza unui regulament elaborat de către „Comisia Cifrului de Stat.

Maşina de cifrat românească

5.9            Petre Lupan,  este autorul unei invenţii, purtând titlul: Maşina de cifrat şi descifrat corespondenţa, Chilia Veche, Jud. Tulcea, Brevet 31391/1940. Documentaţia acestei invenţii se află în prezent în arhivele O.S.I.M.

Perioada 1944  – 1952

 

6.1         După 1944, Ion Antonescu fiind înlăturat de la conducerea statului, s-a considerat că Decretul nr.4209/23 din decembrie 1940, privind Cifrul de Stat, semnat de acesta, a devenit caduc. Astfel, s-a revenit la situaţia anterioară anului 1940, fiecare minister din sistemul naţional de apărare: Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul Special de Informaţii, precum şi Ministerul Afacerilor Străine, organizându-şi propriile activităţi în domeniul cifrului.

6.2         Un pas important în ceea ce priveşte organizarea muncii de cifru la M.A.E. în acea perioadă, l-a constituit punerea în aplicare, în anul 1946, a unui “Regulament al cifrului”. Acesta organiza activitatea specifică  de cifru în centrala ministerului, pe trei compartimente:

Secţia A (cifrarea şi descifrarea corespondenţei);

Secţia B  (elaborarea mijloacelor tehnice de cifrare: coduri, chei, tabele  de supracifrare etc );

Secţia C(studii teoretice şi practice de cifrare şi de tehnică  contrainformativă, precum şi iniţierea întregului personal al  ministerului în această tehnică).

6.3         În 1947, Serviciul Cifrului a fost încadrat la Diviziunea Cabinetului şi a Cifrului, cu titulatura de Birou de Cifru, având în subordine numai secţiile A şi B. Activitatea sa era coordonată, la început de un şef cu grad de prim-consul general, apoi de director si, în sfârşit, de director adjunct. Din 1949, conducerea acestei structuri s-a subordonat direct ministrului de externe. Personalul de cifru era format din diplomaţi sau consuli de carieră.

6.4         În mod practic, în toată această perioadă, pentru transmiterea prin cifru a mesajelor  diplomaţilor români, au fost folosite sisteme criptografice manuale, Codul regal (cu 10.000 de expresii) şi maşini mecanice de cifrat.

Fiind în uz codurile anterioare, a fost elaborat numai material de supracifrare în cantităţi reduse. Acesta era tipărit la Tipografia Cifrului de Stat, aflată într-una din încăperile clădirii “Monitorului Oficial”.

 

 

Perioada  1952-1967

 

7.1          Se poate spune că, în perioada 1944-1951, au existat unele eforturi vizând crearea unui cadru legal unitar pentru  cifrul de stat, dar propunerile şi studiile făcute nu au avut finalităţile aşteptate. Abia după 1952, ca urmare a unei analize la nivelul tuturor ministerelor, s-a trecut la reorganizarea activităţilor în domeniu.

Astfel, a fost creat  Serviciul Central de Cifru (Serviciul “H”, devenit apoi Serviciul „ H.T.”), în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, cu scopul gestionării tuturor materialelor criptografice-carnetele de supracifrare – primite din U.R.S.S.

7.2          În 1955, ca urmare a presiunilor exercitate de sovietici,  s-a creat ca organ independent pe lângă Consiliul de Miniştri o direcţie strict secretă denumita Direcţia Evidenţei Speciale (D.E.S.). Activitatea acesteia se baza pe un regulament propriu de organizare şi funcţionare,emisde Consiliul de Miniştri intr-un H.C.M.cuprinzând „Instrucţiuni de organizare şi funcţionare a muncii de cifru în ministerele şi instituţiile din R.P.R”.

În consecinţă, la fiecare minister (Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Forţelor Armate, Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor şi Ministerul Comerţului Exterior), inclusiv  la Comitetul Central al P.M.R., s-au înfiinţat organe proprii de cifru, aflate în subordinea directă a miniştrilor respectivi.

Direcţia Evidenţei Speciale asigura structurilor de cifru din ministere materialul de cifru primit de la sovietici şi transmiterea indicaţiilor de folosire. Restul activităţilor de organizare şi funcţionare erau reglementate de instrucţiunile proprii emise de fiecare minister în parte, în baza H.C.M.-ului amintit.

Această organizare permitea criptologilor sovietici să fie permanent la curent  cu evidenţa distribuirii materialelor criptografice la toate structurile implicate în comunicaţii oficiale, putând astfel monitoriza întreaga activitate românească  în domeniu.

Orice eventual dubiu în privinţa acestor afirmaţii  se va spulbera dacă vom aminti că Direcţia Evidenţei Speciale, în toată perioada funcţionării ei (1955-1957), a fost condusă de Grigore Rogojinski, ofiţer sovietic de informaţii, care nu ştia nici măcar să vorbească româneşte, folosind un translator pentru a se adresa  subordonaţilor.

7.3  În anii 1962-1964, majoritatea transmisiunilor oficiale s-au efectuat cu material criptografic de producţie românească, realizat în condiţii empirice (folosind maşini Loto şi zaruri cu zece laturi, pentru obţinerea şirurilor aleatoare de supracifrare), dar având o putere de protejare a textelor comparabilă cu cea oferită de materialele importate până atunci.

7.4          Rezistenţa criptografică (aleatorismul acestor materiale), era verificată cu singurul calculator aflat in acea perioada in Romania – la Hunedoara – de tip ELLIOT-802.

7.5         Ulterior, au fost achiziţionate  din străinătate  echipamente de cifrat destul de performante.

7.6     In 1955, prin H.C.M. au fost emise “Instrucţiuni pentru organizarea şi funcţionarea legăturilor cifrate cu organele R.P.R. din străinătate”.

Acest document prevedea ca, la oficiile diplomatice ale României unde funcţionau două sau mai multe organe de cifru, să fie stabilită o ordine unică  în ceea ce priveşte paza localului, regimul interior al muncii şi regimul de confidenţialitate. Cifratorii se subordonau ierarhic şefului compartimentului de cifru al ministerului din care făceau parte, dispunând de  aparatura de telecomunicaţii unică, birourile de lucru fiind însă separate. În această perioadă, la ambasadele României funcţionau şi câte trei cifratori: pe linie diplomatică, pe linie D.G.S.S. şi pe linia armatei.

       7.7       In 1956, prindecizie a ministrului de externe, s-a pus în aplicare  un “Regulament pentru organizarea şi funcţionarea muncii de cifru la oficiile diplomatice ale R.P.R. din străinătate”.   In baza acestui act normativ a fost organizată munca pentru cifratorii Ministerului Afacerilor Externe in cadrul ambasadelor. Întreaga responsabilitate pentru activitatea cifratorilor ministerului revenea şefului de misiune, precum şi ministrului de externe. Cel puţin o dată pe an fiecare cifrator era controlat de organul superior de cifru din ţară.

1967-1989

7.8         Începând cu anul 1967, activitatea cifrului de stat a fost reglementată prin H.C.M 3074, care a reorganizat activităţile din domeniu pe baze  noi. În baza  acestui act normativ, în anul 1967 a luat fiinţă Serviciul Central de Cifru şi Transmisiuni Cifrate (S.C.C.T.C.), având următoarele atribuţiuni principale:

              -elaborarea materialului de cifru pentru toate organele care efectuează legături cifrate;

              -realizarea legăturilor cifrate cu misiunile diplomatice, oficiile consulare şi, după caz, cu unele agenţii economice;

              -studierea şi adoptarea de măsuri pentru îmbunătăţirea continuă a mijloacelor de cifru şi transmisiuni cifrate, în vederea dotării organelor de cifru şi transmisiuni cifrate cu cele mai moderne şi eficiente mijloace şi materiale;

              -îndrumarea şi controlul activităţii tuturor organelor de cifru din ţară şi de la misiunile diplomatice, oficiile consulare şi agenţiile economice ale României.

7.9         Serviciul Central de Cifru şi Transmisiuni Cifrate a fost plasat în structura Ministerului Afacerilor Interne (devenit ulterior Ministerul de Interne), care era obligat să asigure încadrarea lui cu personal militar de specialitate, deservire tehnică  şi pază.

Deşi actul normativ asigura un cadru unitar de desfăşurare a activităţilor, la art. 3 se preciza faptul că Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Forţelor Armate, devenit ulterior Ministerul Apărării Naţionale, au dreptul de a avea organe de cifru proprii, pentru a menţine legăturile cifrate între organele subordonate, cât şi între conducerile armatelor Tratatului de la Varşovia şi conducerea Ministerului Forţelor Armate, printr-o legătură specială.

7.10         Structura nou înfiinţată a preluat însă toate legăturile cifrate cu exteriorul, anterior acestea fiind efectuate separat de Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Forţelor Armate şi Ministerul Afacerilor Interne şi a primit in totalitate sarcina de a selecţiona pentru încadrare personalul militar şi civil necesar. S-a prevăzut condiţia ca membrii personalului civil să îndeplinească condiţiile cerute de Statutul corpului ofiţerilor pentru a fi încadraţi ca militari activi.

7.11         Ministerului Afacerilor Externe îi revenea obligaţia de a asigura fondul de salarizare în valută pentru plata personalului de cifru şi transmisiuni de la misiunile diplomatice.

7.12         Odată cu acest H.C.M., a fost aprobat şi “Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea activităţii de cifru şi transmisiuni cifrate”, precum şi “Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea legăturilor cifrate cu misiunile diplomatice, consulare şi unele agenţii economice”.

7.13         În corelaţie cu actul normativ menţionat, ulterior a fost emis si un alt H.C.M., care se referea la asigurarea securităţii şi pazei reprezentanţelor diplomatice ale României, conţinând totodată şi reglementări referitoare la activitatea de cifru.

7.14         În perioada 01.03.1967-01.04.1972, Serviciul Central de Cifru şi Transmisiuni Cifrate a fost integrat în U.M.0802,  fiind cunoscut sub denumirea de Serviciul “E”.

În aceeaşi unitate, aparţinând Departamentului Securităţii Statului, funcţiona în paralel şi Serviciul “H”, care realiza  comunicaţiile interne oficiale ale  României şi care, în prezent, este organism guvernamental cu structură independentă, funcţionând sub denumirea de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (S.T.S.).

7.15         Prin măsurile organizatorice întreprinse în cadrul Ministerului de Interne în anul 1972, munca de cifru a fost subordonată la nivel central Departamentului Securităţii Statului, fiind inclusa în competentele Direcţiei de Informaţii Externe (D.I.E.), mai precis a U.M.0920, unde, împreună cu Serviciul de Curieri Diplomatici  şi Serviciul Tehnic,  era cuprinsa intr-o structura speciala numita Brigada “M”.

7.16   Începând cu 01.11.1978, activitatea de cifru pe linie externă s-a desfăşurat într-un alt cadru, determinat de măsurile adoptate în acel an la nivelul Direcţiei de Informaţii Externe, după fuga în străinătate şi solicitarea de azil politic în S.U.A. a lui Ion Mihai Pacepa, fost prim-adjunct al şefului acestei instituţii.


[1]  „Psaltirea Scheiană”, „Codicele Voroneţean”, „Antologhionul lui Evstatie, protopsaltul Putnei” (1511),  demonstrează faptul că în scriptoriile din ţara noastră, copiştii foloseau în mod curent scrierea cifrată, precum şi faptul că, în unele şcoli ecleziastice, Criptografia era disciplină de studiu, într-o programă de tip Quadrivium. Cf. Dan Toma Dulciu, Rotacismul – fenomen fonetic sau regulă ortografică ? În jurul unei teorii controversate,  Getica, Tom 1, nr.5-6/2005, p. 135 – 142

[2] În mediile savante din Veneţia şi Florenţa se studiau cifrurile de către admiratorii  celebrului criptograf al Renaşterii, Giovanni Battista della Porta, fondatorul Academiei dei Segreti, de la Napoli (Cuma).

După alungarea de către Papalitate a discipolilor lui Giovanni della Porta şi închiderea porţilor acestei oculte Academia dei Segreti, Padova prelua cu largheţe programa de studii napoletană.

[3] Unul dintre mentorii săi a fost călugărul grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filosof şi predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena.

[4]  Alexandru Mareş, Scriere şi cultură românească veche, Editura Academiei, Bucureşti, 2005, p. 385-386

[5]  Prima lojă din România a fost înfiinţată la 1734 de florentinul Anton Maria de Chiaro, secretarul personal al lui Brâncoveanu, apoi al lui Ştefan Cantacuzino şi, pentru puţină vreme, chiar al lui Nicolae Mavrocordat. Acest Anton Maria del Chiaro era, în acelaşi timp, şeful „cabinetului negru” al domnului martir, Constantin Brâncoveanu, cel ce ţinea un Jurnal personal cifrat şi chiar se ocupa cu cifrarea/descifrarea corespondenţei, uneori.

[6] Mult mai târziu, prin anii 70 ai secolului al XX-lea, fostul Şef al Serviciului de Cifru al Franţei, prof. Cullman  ţinea cursuri de criptografie la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, ceea ce dovedea respectul pe care Franţa îl avea faţă de capacitatea matematicienilor şi criptologilor români.

[8] În unitate au fost încadraţi mulţi ofiţeri radiotelegrafişti din fostul „Serviciu B” (care vor constitui majoritatea), cifratori radiotelegrafişti din Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Forţelor Armate  – care au corespuns criteriilor instituite în noua instituţie  şi care au acceptat transferul -, „Serviciul H” (elaborare şi producere materiale de cifru) din Ministerul Afacerilor Interne, precum şi un alt „Serviciu H” (de cifru) din Direcţia I-a de Informaţii Externe

[9] Unitatea era organizată pe secţii: Secţia I-a – „cifru intern” (Centrala), Secţia II-a – „cifru extern” (organele de cifru din cadrul oficiilor diplomatice), Secţia III – „elaborarea şi producerea materialelor criptografice”, Secţia IV-a – „tehnic” (Centrul Dispecer, Centrul de Emisie şi Centrul de Recepţie), Compartimentul Cadre, Învăţământ şi Organizare-Mobilizare şi Compartimentul Financiar-Contabil, de Aprovizionare şi Administraţie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s