Etimologii și cuvinte călătoare…

 

Terminologia gastronomică militară între Est și Vest

Europa, cel mai frământat continent de pe Terra (cu o densitate de războaie, revoluții, invazii, crize, migrații, necunoscută pe alte arii ale globului) s-a confruntat nu numai cu deplasări masive de populații, ci, să nu uităm, cu invazii lingvistice.

Nici limba română nu a scăpat de efectele acestui fenomen, fiind supusă unui puhoi de neologisme, venit din toate părțile Pământului: ……..”din Levant până-n Moldova, din Bergamo sau Cordoba”, cum ar spune poetul, suntem martorii unui exces de cuvinte străine: focusare, super-market, manager, ok, expertiză, fitness, șaoarma, laptop, haloween, pizza, copy-paste, hamburgher, manele, mail, week-end, top, mall …..

Nu numai că asistăm la această invazie pașnică, dar chiar suntem obligați să folosim zeci și zeci de neologisme, altfel riscăm să rămânem nemâncați, să nu putem comunica sau să nu ne putem deplasa (plătiți cash sau cu cardul ? vreți să obțineți un discount ? scrieți CNP-ul ori formați codul PIN !).

Cum explicăm această maree de neologisme? De-alungul timpului, prezența factorilor de dependență politică, economică și militară, a conjuncturilor istorice și a pendulărilor forțate spre o zonă sau alta de influență au facilitat migrația unor cuvinte, asimilarea lor, utilizarea unui vocabular specific, adoptat în terminologia administrativă, socială și economică, inclusiv în jargonul oamenilor de arme (grade, echipamente, operații de război, strategii etc).

În domeniul terminologiei ostășești, progresul tehnologic a impus folosirea neologismelor, pentru instruirea celor ce manipulau asemenea arme, ca un corolar intrinsec al armelor înseși.

Istoricește vorbind, cel puțin în domeniul militar, constatăm un sens dublu de deplasare a cuvintelor, într-un proces continuu de cucerire de teritorii, manifestat sub forma unor valuri de asalt lingvistic: de la Est la Vest și de la Vest spre Est.

Iată, de exemplu, câteva cuvinte și etimologia lor: șrapnel (adică obuz umplut cu gloanțe) este calchiat după numele inventatorului, generalul englez Shrapnell, pușcă (din mag.”puska”), rachetă (din fr. ”raquette”; tot din franceză ne-au provenit și cuvinte precum cartuș, obuz, proiectil, regiment, batalion, companie etc), mitralieră (din it. ”mitragliera”), pistol (din germ. ”Pistol”), muniție (din germ. ”Munition”) etc.

Dar avem în limba română și cuvinte cu etimologie necunoscută, cum ar fi glonț, pe care l-am împrumutat și vecinilor noștri, sârbii și maghiarii: în sb. ”glonta” și în magh. ”golonc”(conf. Edelspascher ).

Același fenomen de asimilare a limbajului provenit din Vest întâlnim și în bucătăria cazonă; aici avem destui termeni cosmopoliți: cantină (”încăpere în interiorul unei unități militare, de unde se puteau cumpăra diferite alimente și obiecte” – ieșit din uz. – din fr. ”cantine”), popotă (popota este structura specializată a unei unități militare, destinată pentru achiziţionarea alimentelor, prepararea şi distribuirea hranei personalului unităţii; definiția de dicționar este: ”cantină pentru ofițeri și subofițeri; local unde se află o astfel de cantină”, din fr. ”popote”), vivandieră (”Cantină militară ambulantă” dar și ”femeie autorizată în trecut să însoțească armatele unor țări, pentru a vinde soldaților alimente și alte articole de consum”, din fr. ”vivandiere”), castron (”vas adânc în care se aduc la masă unele mâncăruri”. – indirect din fr. ”casserole), marmită (pronunțat adesea, în mod greșit, ”marmidă”: ”vas mare cu două toarte, folosit pentru a transporta mâncarea caldă” din fr. ”marmite”) etc

Dealtfel, nu doar în sfera proviantului[1] avem asemenea cuvinte ci și în terminologia civilă găsim denumiri franțuzite: tirbușon (din fr. ”tire-bouchon”), veselă (din fr.”vaisselle”), reșou (din fr.”réchaud”), hotă (din fr. ”hotte”) etc.

Dar nu despre terminologia cazonă vrem să vorbim în acest articol ci despre relația noastră lingvistică cu Orientul, mai precis despre modul în care au călătorit unele cuvinte din limba turcă în limba română.

O primă observație: primii soli sosiți în arealul lingvistic românesc au fost termenii militari turcești[2], însă aceștia au intrat în limba română cu un sens sensibil schimbat.

Desigur, avem și cuvinte din vocabularul cazon, preluate cu sens identic în română, precum ghiulea (din tc. ”Gülle”), sau buzdugan, însemn al domniei (din tc. ”Bozdoğan”)  dar și armă de succes, folosită de Făt Frumos….

Atenția noastră se va opri, așadar, asupra unor cuvinte având originea în terminologia militară turcească, adaptate creator de români: alai (în limba turcă înseamnă literalmente regiment, dar în limba română s-a transformat ca sens în cortegiu, paradă, mulțime de oameni); sinonim pentru alai este cuvântul dandana (din tc.”tantana”), termen care însă a căpătat în românește sensul de zarvă, sgomot, tărăboi, dar și întâmplare neplăcută, belea, bucluc, încurcătură; beșleagă (bătrân neputincios, în limba română; inițial termenul desemna un căpitan de beșlii, din tc. ”beșli ağası”, beșlii fiind soldați desemnați cu paza ordinii în județ, un fel de jandarmi, sau de curieri domnești); buluc (în limba turcă ”bölük” denumea o companie de soldați), la români însemnând o gloată de oameni, o droaie, o grămadă; chilipir (cuvântul turcesc ”kelepir”, avea inițial semnificația de prada ce se cuvenea soldaților, în uma războiului, la români având și înțelesul de lucru obținut în mod facil, câștig neașteptat sau ieftin); în limba turcă, sinonimele termenului pradă sunt cuvintele duium (din tc.”doyum”, însemnând captură de război, sau prada în oameni, cu sensul românesc de mulțime sau gramadă de persoane ) și iamă (în limba turcă ”yama” însemnând pradă, jaf, dar și iureș împotriva dușmanului, pe când în românește a căpătat sensul de a face risipă, a cheltui fără noimă); deliu (soldat din corpul deliilor, la turci), devenind la români om viteaz, bine făcut trupește (a nu se confunda cu diliu, care în turcește înseamnă nebun); leafă (la turci desemna solda lunară a unui ienicer, sau a unui soldat mercenar, de unde a ajuns în românește mai întâi lefegiu, adică soldat mercenar, apoi salariat); tain (în turcește ”tayin”, reprezentând porția pe care ienicerii o primeau din partea civililor, ca obligație de întreținere a armatei) și, în sfârșit, pentru a nu mai lungi lista, încheiem cu cuvântul salahor (termen care desemna în limba turcă pe săteanul liber de dări, care era obligat să lucreze pentru repararea și întreținerea fortificațiilor, a drumurilor și alte munci grele; cu timpul, acest termen a însemnat în limba română ”muncitor necalificat, plătit cu ziua, care lucrează mai ales la construcții de case, de șosele etc”).

Chiar și o serie de nume proprii românești provin din nume de ocupații militare: Ceaușescu (ceaușul era șef peste 10 soldați), Chehaia (locțiitor de căpitan), Mazilu (mazil, membru al unui corp de cavalerie format din boierii scoși din funcție, din tc. mazul), Seimeanu, Solacolu.

Fiindcă titlul acestui articol pare destul de exotic, suntem datori să explicăm de ce l-am ales în mod intenționat.

Știm că, în Evul Mediu, armata turcească era formată din câteva corpuri de oaste, numite ogeacuri, dintre care, cele mai importante, erau infanteria (ienicerii) și cavaleria (spahii).

În limba turcă oğac înseamnă corp de armată în timpul ienicerilor dar și horn, casă, familie.

Inițial, cuvântul ogeac (hogeac) avea în limba română sensul de corp de oaste (de exemplu seimenii[3], arnăuții), apoi locul unde erau campate aceste trupe și, prin extensie, casă, familie, breaslă, sălaș. A lua la ogeac mai însemna și a lua în armată.

Așadar, infanteria (trupa de ieniceri), reprezenta corpul de elită al armatei turcești, care asigura garda personală a Sultanului. Era compusă din 4 corpuri de armată, în total 229 de formațiuni (având câte 500 de oameni, fiecare), numite odale sau ortale (companii). Cel de-al treilea corp de armată, alcătuit din 34 de ortale, era al seimenilor, în timp ce al patrulea, denumit agemoglani, era compus din recruți.

În limba română avem cuvântul ageamiu (începător, novice, profan; (om) nepriceput. – din tc. Acemi).

Ofițerii de rang înalt, cu excepția comandantului corpului (ienicer-aga) aveau grade împrumutate din domeniul vânătoresc, de aici provenind și nomenclatorul cu specific cinegetic: segbanii sau seimenii erau păzitorii de ogari, samsongii erau păzitorii de dulăi, zagargii aveau grijă de zăvozi (câini mari, ciobănești), iar turnagii de cocori.

Gradele inferioare aveau însă denumirea preluată din domeniul bucătăriei !

Sultanul era considerat drept părintele hrănitor al armatei, de aceea ofițerii inferiori aveau ”grade culinare”.

Astfel, căpeteniile ortalelor purtau gradul de ciorbagii[4] sau distribuitori de supă, după el urma ahci-bașa, primul bucătar și saca-bașa, primul sacagiu.

De aici rezultă și simbolismul cazanului de mâncare, al popotei mobile am spune azi (în care se fierbea ciorba și pilaful), corespunzător drapelului unui regiment. Așadar, nelipsita ciorbă din meniul românului (cuvânt cu etimologie turcească), făcea parte din terminologia cazonă, din rețetarul obligatoriu al oricărei formațiuni militare turcești.

Fiecare companie (odà) mai avea un odà-bașa (locotenent) și un bairactar[5] (stegar, purtător de drapel), el fiind cel care avea onoarea de a păstra steagul jumătate roșu și jumătate galben al companiei (ortalei).

Spre deosebire de grade, mai existau și denumiri de funcții militare. De exemplu silictarul era, la turci, mareșalul palatului, respectiv persoana care purta sabia sultanului, atârnată de umărul stâng și îi tăia bucatele la masă. Este funcția avută de marele spătar sau marele armaș la curtea domnitorilor români.

Un alt termen istoric este acela de rahtivan, adică un fel de scutier, un slujitor care așeza un scaun la picioarele sultanului, când încăleca pe cal.

Și fiindcă vorbim de solda ienicerilor turci, trebuie să știm că aceasta purta denumirea de leafă (ienicerii aveau 3 aspri[6] pe zi) dar primeau și un tain (Ordinul 50, pentru cine a făcut armata !), care consta în 2 pâini, 200 de dramuri[7] de carne, 100 de orez și 30 de unt, zilnic.

Solda se plătea însă trimestrial, și se numea kiste în schimb cea lunară purta denumirea de ulufè (leafă, pe românește) iar cea zilnică nafaca (termen similar merticului în românește).

În încheiere, credem că am trezit interesul cititorilor pentru trecutul spațiului lingvistic românesc și al conexiunilor sale cu terminologia civilă, militară și….gastronomică.

DAN TOMA DULCIU

07.02.2016

 

 

 

 

 

[1] Provizii, alimente (pentru armată).

[2] Nu numai româna a fost generoasă cu terminologia turcă, ci și limba franceză, unde au fost ”înfiate” cuvinte precum ”janissaire” (ienicer), ”toug” (steag militar), ”aga” ( comandant truc), ”spahi” (călăreț turc), ”kadilesker” (judecător militar turc), ”Sheik” (prelat turc), ”imaret” (spital), ”rayas” (raiale), ”odalisque” (din tc. oda-cameră –femeie din harem), ”kiosque”(chioșc), ”osmanlis” (termen generic dat turcilor în Evul Mediu),”abab” (matelot),”chiaoux” ( vechil), ”mosquee” (moschee), ”Sultan” (sultan) etc.

[3]    Cuvântul seymen este provenit din rostirea populară a termenului segban, care însemna păzitori de ogari, comandanții acestui corp de oaste fiind căpitani de vânătoare; după modelul turcesc, Matei Basarab înființează un corp de oaste, compus din 2000 de lefegii (soldați) străini (sârbi, bulgari, greci și albanezi), adică oaste de mercenari pedeștri, înarmați cu sânețe; ei purtau, ca și ienicerii, cepchene și căciuli de coloare roșie (cronicarii îi numesc Roșii). După cei îmbrăcați în roșu urmau cei cu haine galbene, care erau seimenii și scutelnicii pedeștri. În Moldova acest corp militar era folosit pentru paza domnitorului (unii erau seimeni hătmănești iar alții seimeni agești). Ion Ghica spune că, la 1716, Muntenia avea ”dorobanți, roșiori, călărași… seimeni… patruzeci de mii de oameni armați”. La români, roșiorii reprezentau un corp de elită al cavaleriei în organizarea mai veche a armatei; ( la sg.) ostaș din acest corp de cavalerie.

[4] Comandantul unei trupe de ieniceri avea gradul de ciorbagiu. Ulterior, termenul a desemnat primarul unui sat.

[5] Marelui vizir MUSTAFA, Pașă de Rusciuc, persecutorul ienicerilor (1775-1808), mai era supranumit și Bairactarul.

[6] Aspru, monedă de argint turcească, circulând în Țările Române din veacul al XV-lea.

[7] Dramul reprezenta o veche unitate de măsură a greutății, echivalentă cu 3,18 gr în Muntenia, respectiv 3,23 gr. în Moldova.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s