Actualitatea clasicilor: I.L. Caragiale Un secol de sarcasm

 

I.L. Caragiale, scriitorul căruia îi sunt dedicate aceste pagini de aducere aminte, este mai viu ca oricând, mai necesar decât orice.

Chipul caricatural onest şi viziunile sale scriitoriceşti asupra societăţii româneşti  ne marchează mai mult decât efectele crizei dar, spre deosebire de aceasta, adevărurile enunţate de genialul autor sunt eterne.

Cu pana de scris în rol de bisturiu, tăind nemilos în corpul unor unanim îngăduite metehne, Caragiale poate fi numit „medicul fără arginţi” al unei societăţi bolnave.

Scriitor, ziarist, boem, mic întreprinzător falit, rentier, în vremea când nu se inventase încă faimosul Cod CAEN,  Caragiale  a fost şi spiţer de circumstanţă: scriitorul a practicat o terapie a „hapurilor” umoristice prin care bădărănia se tratează cu răutate cuviincioasă, mitocănia cu duioasă ironie.

De aici şi repulsia schimonosită a unora faţă de rolul curativ al scrisului angajant, invidia şi inapetenţa la filozofia eradicării prin râs a racilelor sociale. Poate că nu ar strica, ba dimpotrivă, ar face bine, ca ziua de naştere a scriitorului să fie declarată „ Zi naţională a Râsului”, cum bine a propus scriitoarea  Rodica Subţirelu, o zi în care să ne salutăm cu un zâmbet şi să răspundem la salut cu un hohot sănătos de râs.

Dramaturgul al cărui umor subtil era un exemplu de optimism stenic, a fost silit de „ canaliile de uliţi” să adopte o soluţie teatrală: ieşirea apoteotică din scenă. Dezamăgit iremediabil şi în gradul cel mai înalt cu putinţă, Caragiale protestează cu inteligenţă, alegând exilul. Reacţia fină faţă de un sistem ce nu-l accepta, durerea faţă de neputinţa de a schimba în bine societatea îl frământă  cu metodă. Iar operele sale sunt dovada !

Scrierile ultime exprimă nu doar tristeţea unei eşec de ordin personal ci, mai de grabă, deziluzia eşuării unei speranţe, a  negăsirii unui răspuns la gravele probleme ale societăţii româneşti, de care se simţea atât de legat.

Caragiale poseda un simţ neînşelător al  identificării trivialului, în toate formele sale de manifestare: în  mentalitatea „clasei medii”, cum s-ar spune azi, dar şi, în egală măsură, în lumea „ miticilor”  autohtoni, a „vetelor”  cosmopolite  ori în mediile clasei suspuse, bântuite de politicieni poltroni şi interese meschine.

Caragiale este autorul unui veritabil dicţionar de tipologii umane, în care limbajul este un colosal izvor de umor livresc.  În panoplia eroilor lui Caragiale arar poţi găsi tipul clasic al necioplitul troglodit,  grotescul hidos ori măscăriciul de vodevil. Universul uman descris de scriitor abundă în caractere mărunte, cum ar fi parvenitul de „bon ton” (Jupân Dumitrache), slujbaşul bugetivor (Pristanda), alegătorii turmentaţi, dezorientaţi şi manipulaţi, alde Lache şi Mache, veşnici tăietori de frunză la câini.

La 100 de ani de la moartea lui Caragiale putem spune că strălucirea operei sale nu a apus.  Dimpotrivă ! Că ne place, sau nu, trebuie să recunoaştem că vremea în care trăim este a naibii de asemănătoare cu epoca în care scria Nenea Iancu:  de strălucire a fariseismului politic, a minciunilor convenţionale.

Avem însă o şansă: în timpuri grele,  de  plin avânt al  falşilor profeţi, care propovăduiesc un  aşa zis „Cod de principii morale de tranziţie”, există o notabilă  alternativă: „Caragiale redivivus !”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s