O prefață dedicată Iuliei Hașdeu

Standard

 

 

 

Corespondenţa Iulia Haşdeu cu Bogdan Petriceicu Haşdeu, văzută de IULIU DRAGOMIRESCU

 

Notiţă

 

„ Pentru întâia oară (1943) se publică în ediţie completă corespondenţa lui Bogdan Petriceicu Haşdeu cu fiica sa Iulia. Au trecut 65 de ani de la întâmplările descrise în această corespondenţă, încât toţi actorii timpului nu mai există, precum au trecut treizeci si cinci de ani de la moartea lui Haşdeu, şi deci, nădăjduim că dacă multiplele controverse provocate de operele sale continuă şi vor continua multe veacuri, discuţiile în jurul persoanei sale, altă dată atât de aprinse, astăzi au încetat aproape cu totul.

Un mic număr din scrisorile tatălui au fost tipărite în mod stingher, acum 19 ani, într-un ziar politic, astăzi dispărut, iar câteva din scrisorile Iuliei Haşdeu au apărut în mod izolat acum şapte ani, într-o foaie periodică din Chişinău, de asemenea dispărută. Condiţiunile în care s-au tipărit fragmentate, necomplete, şi la întâmplare, în localităţi depărtate, n-au putut atrage asupra lor atenţia celor pe care îi interesează viaţa şi opera lui Haşdeu şi ale fiicei sale.

Deşi nimeni nu s-a încumetat până astăzi să cerceteze în lumina criticei ştiinţifice şi literare personalitatea lui Hşdeu, ostracizat dar temut, în viaţă fiind, precum şi opera fiicei lui, totuşi, pentru a înlesni în mare măsură întreprinderea de sinteză a operei şi condiţiunile elaborării ei prin cercetarea întâmplărilor zilnice ale vieţii lor, am fost îndemnaţi să publicăm integral, în special, corespondenţa lui Haşdeu cu incomparabilul fenomen individual, care a fost Iulia Haşdeu.

În succesiunea lor, scrisorile intime, schimbate între tatăl şi fiica poetă, pline de vervă, de sensibilitate, de umor, de ştiinţă şi de lumină, printre amănunte de mici neînţelegeri familiare la început, de permanente greutăţi pecuniare, de socoteli contabile şi preocupări de gospodărie, se leagă între ele, în mod cronologic, ca un roman al vieţii trăite, cu peripeţiile ei.

 Aflăm în ele informaţii preţioase despre multe personagii ale timpului lor, precum şi despre munca istovitoare depusă de tatăl şi fiică şi defilează atât viaţa noastră literară cât şi gândirea franceză şi atmosfera Sorbonei, contopindu-se apoi într-o singură povestire cu întâmplări captivante şi cu un final de elegie prin moartea Iuliei.

Corespondenţa începe acum 66 ani, în 1876, când copila Iulia, născută la 14/2 Noiembrie 1869, nu avea decât şapte ani şi încetează în Mai 1888 când abia împlinise 18 ani. Iulia Haşdeu era la Paris, împreună cu mama sa, urma cursurile colegiale şi universitare şi plecase în Franţa în împrejurările arătate în corespondenţă.

Scrisorile ei, cu începere de la 12 ani, sunt în franţuzeşte. Ele dovedesc cât de bine şi-a asimilat limba franceză în forma clasică a operelor ei publicate în proză şi în poezie, ceea ce stârnise surprinderea lumii intelectuale din capitala Franţei.

 Scrisorile tatălui sunt în româneşte. Toate sunt publicate fără alterare, cu abreviaţiunile de nume necesare într-o asemenea delicată materie.

Ne abţinem de la orice comentarii critice deoarece nu noi avem calitatea, pregătirea ştiinţifică, talentul expunerii şi vocaţiunea de a stabili elementele emotive şi intelective ale acestei corespondenţe, considerată în întregul ei, în legătură cu operele ambilor scriitori.

 Şi în plus, prin depărtarea în care am trăit – mulţi ani în Basarabia – şi prin natura ocupaţiunilor noastre, am pierdut orice contact cu ambianţa necesară acelor concepţii de ştiinţă şi de artă, acelor vibraţii de poezie şi de cântec cu care trebuie să fie întâmpinată opera suavă a Iuliei, împletită cu uriaşele creaţiuni ale tatălui. Şi nu am fi ieşit din tăcerea pe care ne-au impus-o viaţa şi tristeţea ei, departe de orice notorietate, dacă nu ar fi o delegaţiune imperioasă a cărei conştiinţă o avem.

Această obligaţiune superioară ne-a fost delegată prin testamentul lui Haşdeu, în care formulându-şi dispoziţiile sale de ultimă voinţă, a testat întreaga sa avere Principelui Nicolae, „ ca un omagiu de adâncă veneraţiune pentru dinastia domnitoare a Hohenzolernilor şi o întrupare a speranţelor României viitoare”. Principele Nicolae, legatarul universal, fiind atunci în vârstă de doi ani, organele regale şi tutelare, din anumite consideraţiuni, au renunţat juridiceşte la succesiune.

 În baza testamentului care prevede cazul de caducitate a legatului testamentar regal, subsemnatul am avut vocaţiune succesorală la averea lui Haşdeu, sub beneficiu de inventar, împreună cu Emil Costinescu, ministrul de la finanţe al timpului, Delavrancea, marele scriitor, deputatul Ciocârzan, Tudor Rădulescu, înalt funcţionar de stat, şi maestrul G. Stefănescu, bărbaţi prea onorabili şi vechi prieteni ai lui Haşdeu.

 Toţi sunt decedaţi, şi dintre toţi am mai rămas în viaţă doar subsemnatul, care prin legat particular expres, am moştenit încă şi manuscrisele lui Haşdeu, spre a le da destinaţiunea pe care o vom crede de cuviinţă. Şi noi am crezut de cuviinţă, ca după trimiterea în posesia beneficiară, prin hotărârile judecătoreşti legale, să salvăm din vandalismul războiului în primul rând manuscrisele ce ni s-au testat, şi, după demobilizarea noastră din războiul mondial la care am luat parte, să le depozităm pentru conservare la Academia Română, care a binevoit să accepte liberul depozit al acestor preţioase relicve.

Se află acolo, pe lângă mult material ştiinţific şi literar, încă şi corespondenţa lui Haşdeu cu diferiţi erudiţi ai Europei, anume scrisori în româneşte, franţuzeşte, englezeşte, italieneşte, nemţeşte, ruseşte, polonă, ungară. În plus, corespondenţa lui Haşdeu cu Fr. Miklosich, Baudouin de Courtenay, Alex. Wesselofsky, Novacovici, Max Müller, A. H. Gayce, W. White, G. A. Schrumpf, B. D. Woodword, Wenzel, Contele Kuun, Paul Hunfalvy şi alţii.

În ce priveşte vechile documente, hrisoave, condici, manuscrise şi un imens număr de cărţi preţioase ridicate din Castelul lui Haşdeu, înainte de Războiul Mondial din ordinul Guvernului de pe vremuri, şi apoi în timpul războiului şi cel şi al devastării Castelului, oricine se interesează şi, fireşte, dacă are şi calitatea legală, poate să ceară informaţii la Arhivele Statului, unde se află duse, în împrejurări pe care nu aici e locul să le arătăm.

Astăzi, Castelul lui Haşdeu, ruinat de natură a aduce atingere securitatii nationale a Romaniei şi fantastic, îşi profilează umbra în mijlocul marelui său parc, apărat şi păstrat de noi, aşa cum a fost lăsat de Haşdeu. Stările de război, diferitele procese numeroase, încercările îndrăzneţe de cotropire, încălcările, amestecul unor persoane fără calitate, revendicările absurde, sub pretextele făţarnice ale amintirii lui Haşdeu, completa lipsă de fonduri şi alte mii de greutăţi au întârziat restaurarea, însă, înlăturând toate piedicile şi cortegiul lor de neplăceri, noi am luat toate măsurile trebuitoare – şi în curând nădăjduim să se dea o deslegare acestei situaţiuni.

Mai presus de toate, însă, operele lui Haşdeu-tatăl şi ale Iuliei, atât cele publicate – astăzi rarisime şi uitate, cât şi cele care urmează să fie publicate, aşteaptă revizuirea şi coordonarea lor. În ce priveşte operele fundamentale ale lui Haşdeu, ele sunt dispărute cu totul din circulaţiune, nu se găsesc decât prin Bibliotecile publice şi nu pot fi cercetate decât de rarii specialişti în genurile în care a scris Haşdeu.

 Marile lui opere, Arhiva Istorică a României, Istoria Critică a Românilor, Limba Română vorbită între 1550-1600, Cărţile poporane ale românilor, Istoria limbei, adunate sub titlul general de Cuvente den bătrâni, Magnum Etymologycum Romaniae au fost pe vremuri tipărite într-un mic număr de volume numai şi în ediţii de erudiţie.

Vechile periodice pe care Haşdeu le-a redactat la Iaşi în tinereţea lui: România, Foaea şi Foiţa de istorie şi Literatură, Din Moldova şi Lumina nu sunt cunoscute decât din menţiunile bibliografice ale unor manuale didactice. Aghiuţă, Satyrul au rămas doar în anecdote literare, Traian şi Columna lui Traian nu sunt menţionate decât de specialişti, iar ultimele exemplare au fost cerute lui Haşdeu de Academia Imperială din Petersburg, al cărei membru vestit era. Un număr imens de lucrări, în toate genurile, sunt risipite prin publicaţii de mult uitate, şi nimeni nu mai ştie de urma lor.

 Pentru un anumit public, Haşdeu nici nu exista decât prin cercetările sale transcedentale spiritiste. Publicaţiile mai recente ca Revista Nouă sunt epuizate. Răzvan şi Vidra, Ioan Vodă cel Cumplit, Sic Cogito şi câteva nuvele satirice din tinereţea lui au fost reeditate în mici ediţii. Iar în noile provincii operele, şi chiar numele lui Haşdeu, nu se pomenesc decât în deobşte de vechii cărturari de acum cincizeci de ani, dacă mai există.

 Cu toate discuţiile ce a provocat, opera lui Haşdeu s-a impus chiar în admiraţia adversarilor lui. Va fi cu putinţă, mai curând sau mai târziu să se reediteze opera completă a lui Haşdeu, care ar putea fi grupată după diferitele genuri în care Haşdeu a excelat. În operele sale istorice, filologice, arheologice, etnografice, literare, poetice, dramatice, politice, etice şi încă şi în alte manifestări ale gândirii omeneşti, Haşdeu a fost totdeauna novator şi plin de inducţiuni geniale.

Publicând deci corespondenţa lui Haşdeu cu fiica sa Iulia, care limpezeşte mult psichologia ambilor, am pus la adăpost de uitare şi prăpăd considerabilul material de informaţiuni care creşte în valoare odată cu trecerea timpului.

Nota dominantă a acestor scrisori este iubirea. Iubirea fiicei şi iubirea soţiei, dar mai presus de iubirea de ţară în vecinica sa formă, reiese din întreaga operă publicată a lui Haşdeu, transmisă în mod hereditar din străbunii lor până la Iulia. Iubirea de ţară mai presus împleteşte marile creaţiuni ale lui Haşdeu tatăl, totdeauna pe piscul minţii omeneşti, cu virginalele cântări ale Iuliei. Fie în proză, fie în poezie, nimeni n-a cântat atât de mult România şi această notă se accentuează şi în corespondenţa ce publicăm…………….

Pentru critica pozitivă, manifestările intime ale tuturor oamenilor mari, mai ales în corespondenţele lor, din vechime, de la Pliniu cel Tânăr, până la Carlyle şi Emerson, au o însemnătate aşa de mare, ca şi operele lor.

Dacă scrisorile intime lămuresc în mare parte personalitatea lui Haşdeu, plin de virtuţi civice, soţ ideal şi sublim părinte, ele completează opera Iuliei Haşdeu, atât cea publicată, cât şi cea care aşteaptă să fie publicată, în caz când se va ivi vre-un neprevăzut şi mare poet consacrat s-o înţeleagă şi să-i dea o interpretare. Iulia Haşdeu, în prea scurta sa viaţă şi precocitatea ei atât de fecundă, nici n-ar putea fi înţeleasă decât dacă, printr-o ficţiune poetică am atribui opera ei unei preexistenţe extraterestre în imponderabilul în care cu toţii ne disociem, ceea ce n-ar putea s-o facă decât un mare poet.

Viaţa ei a fost un poem de o puritate eterică, şi numai acel trubadur sau neprihănit cavaler al lui Graal, pe care îl evocă în cântecele sale de „chevalerie”, ar avea putinţa să o celebreze.

Întro constelaţiune din oceanul cerului apare din când în când o stea de frumuseţe răpitoare, numită drept aceea steaua Mira. Ea scânteiază câtva timp în mod surprinzător în vecinicul mister al spaţiului şi apoi micşorându-se din ce în ce dispare cu totul în infinit, pentru că după câtva timp să reapară oferind din nou contemplării omeneşti aceiaşi ciudată succesiune.

Şi dacă ne-ar fi îngăduit să stabilim o analogie metaforică între opera unei fiinţe pământeşti şi o formaţiune siderală ne-am îndrepta închipuirea spre steaua Mira.

 După enigmatica strălucire a scurtei sale vieţi, Iulia Haşdeu a dispărut în eternitatea umbrelor, precum Mira se pierde în infinitul ei de topaz. Steaua Mira însă revine din imensitatea astrală să lumineze iarăşi, singurătăţile noastre îngheţate – dar Haşdeu tatăl n-a mai avut bucuria să-şi revadă copila pe cerul gândirii terestre, după legile metempsichozei în arhimagia cărora s-a adâncit ân ultimele sale cercetări.

În scrisorile ca şi în opera Iuliei Haşdeu zadarnic am căutat cea mai mică urmă din sentimentalismul celor de 18 ani. Marile sentimente pornesc din idei, şi poemele tremurătoare ale Iuliei nu evocă decât eroii din basme, regii legendari, oindinele visului şi vremea lebedelor care purtau pe Lohengrin, învingătorul lui Frederic de Telramund:

„Plus haut ! Plus haut toujour !

Plus haut ! C’est ma devise,

Arrière les amours

Que le vulgaire prise !”

 

Februarie 1943

Iuliu Dragomirescu

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s