Zilele săptămânii

Standard

In Preislam, arabii numeau zilele săptămânii astfel:

Duminică-“awwal”, Luni-“ahwan”, Marţi-“jubar”, Miercuri-“dubar”, Joi-“mu‘nis”, Vineri-“‘aruba”, Sâmbâtă-“siyyar”.

In perioada islamică, Duminica a fost numită “prima” (“Al Ahad”), fiindcă este prima zi creată, după care urmează “a doua”, “a treia”, “a patra”, “a cincea “, respectiv “Al Ithnayn”, “Al Thulatha’ ”, “Al ‘Arba’ “, “Al Hamis”.

Vinerea a fost denumită “juma’a”, fie pentru că în acea zi s-ar fi reunit diferitele părţi ale creaţiei divine, fie pentru că atunci credincioşii musulmani se adună la moschee (verbul “ jama’a” înseamnă “a aduna”).

Sâmbăta se numeşte “Sabt”, fiindcă la sfârşitul acelei zile a fost zămislit Adam.

Este interesat de observat unele similitudini între tradiţiile arabe şi cele româneşti privind cronologia mitică. Astfel, la români, anul este împărţit, sub aspect magico-mitic, în perioade ciclice, de câte 40 de zile.

Cele opt cicluri corespund schimbării poziţiei Lunii pe cer (fazele lunii).

Acestea sunt: Luna Nouă sau Crai Nou (faza în care luna ia aspectul unei Semilune); Luna Plină sau Luna Veche (când luna apare întreagă sau este foarte luminoasă).

Calendarul mitic românesc, bazat pe fazele lunii, are date fixe şi date variabile, iar unitatea de măsură este, de fapt, ciclul unei luni („noi” sau „pline”), în funcţie de care sunt precizate sărbătorile fixe sau cele mobile.

In baza acestui calendar ancestral sunt stabilite riturile magico-mitologice ale fecundităţii şi fertilităţii, ale apariţiei vrăjitoarelor, strigoilor şi făpturilor nopţii (demonii nocturni), făpturile infernale (vârcolacii).

La arabi, acelaşi rol îl îndeplineau “Ginn”-ii, duhurile deşertului, pe seama cărora erau trecute tulburările firii, pasiunile de nedomolit, bolile, sterilitatea, nerodnicia pământului ş.a.

Aceste faze ale lunii însoţesc toate superstiţiile, credinţele, datinile şi tradiţiile ţăranului român, determinând o cadenţă regulată a perioadelor sacre şi a celor profane.

Calendarul popular românesc conferă lunilor anului o reprezentare mitică foarte sugestivă, bazată pe alegorii antropomorfe.

Astfel, lunile Decembrie, Ianuarie, Februarie, cele mai friguroase luni ale anului, sunt personificate sub chipul unor moşi capricioşi, maliţioşi şi ciufuţi. Ei poartă numele de Undrea, Gerar şi Făurar.

Lunile ce formează anotimpul primăvăratec sunt întruchipate de tineri gălăgioşi, dinamici, cu spirit ludic (Mărţişor, Prier şi Florar, corespunzând lunilor Martie, Aprilie şi Mai).

Iunie (Cireşar), Iulie (Cuptor) şi August (Gustar) sunt figuraţi ca nişte bărbaţi vrednici, gospodari, în timp ce lunile de toamnă (Septembrie, Octombrie, Noiembrie) sunt simboluri ale bătrâneţii, fiind botezate: Răpciune, Brumărel şi Brumar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s