Reprezentări zoologice în mistica islamică ( păsări fabuloase, cocoşul, câinele, pisica, cămila).

 

 

În Islam, păsările sunt un simbol angelic. În Coran se aminteşte de “Limbajul păsărilor”, considerat ca aparţinând îngerilor. Semnificaţia este evidentă: este vorba de cunoaşterea spirituală.

Păsările călătoare, precum cele înfăţişate de Farid Eddin Attar sau cele din opera lui Avicenna,“Povestea Păsării”, sunt suflete angajate într-o căutare iniţiatică, cunoaşterea limbajului iniţiatic reprezentând cunoaşterea limbajului divin.

În Coran, cuvântul „pasăre” este sinonim cu „destinul” : ”De gâtul fiecărui om am legată pasărea lui” (Coranul, l7,13;27,47;36,18-19).

În versetele coranice este menţionat un episod legat de misterioasele păsări, numite „Ababil” (Coranul, 105, 3): ”Când abisinienii conduşi de Avraam au pornit-o spre Mecca, Dumnezeu a trimis împotriva lor păsările numite „Ababil”, pe care le-au atacat cu pietre de argilă.”

Pasărea reprezintă, după alte interpretări esoterice, simbolul nemuririi sufletului, atât în Coran (2, 262; 3, 43; 67, 19) cât şi în poezia arabă.

În tradiţia mistică musulmană, naşterea spirituală, înflorirea trupului spiritual sunt comparate cu o pasăre care îşi zdrobeşte cochilia oului, de fapt învelişul său pământesc.

Mantiq ut-Tair” („Limbajul păsărilor”), opera persanului Farid Eddin Attar, este de fapt o alegorie care încearcă să înfăţişeze peripeţiile itinerarului mistic în căutarea divinului.

Secta yazidită existentă în Kurdistan, purtând numele de “Credincioşii Adevărului” („Ahli-Al-Haqq”), crede că Allah este o pasăre cu aripi de aur, care a precedat apariţia cerului şi a pământului.

Tot în tradiţia islamică, unii sfinţi poartă numele de pasăre verde. Însuşi îngerul Gabriel are două aripi verzi, în viziunea islamică.

SIMORGH. În literatura islamică, Simorgh-ul este o pasăre mitică, care îşi are sălaşul pe muntele „QAF”. Se afirmă că pasărea are calităţi fabuloase: pana ei vindecă orice rană; ea poate vorbi ca oamenii, îi poate purta pe aripile ei la mari depărtări.

În Islam, pasărea Simorgh este expresia Dumnezeirii, simbolul maestrului mistic precum şi un „alter-ego” pentru „eul ascuns”.

Unii autori mistici musulmani consideră că pasărea Simorgh este un alt nume pentru căutarea de sine.

Din aceeaşi categorie a păsărilor miraculoase mai fac parte păsările  Homa, Rok şi Anqa

Homa reprezintă ideea de noroc şi glorie. Dacă îşi aşează aripile pe o fiinţă umană, aceasta va fi copleşită de bunăstare, noroc, fericire.

Opusul ei este bufniţa, simbol al nenorocirilor şi al blestemului. Corbul este simbolul cupidităţii.

În limbaj alegoric, Homa simbolizează maestrul mistic, asemănat cu această pasăre prin nobleţe sufletească şi prin darurile sale binecuvântate.

În unele ţări arabe, Homa slijeşte drept model artistic pentru obiecte din lemn sau metal, mai ales mobilierul este decorat cu capete de Homa, stilizate.

Pasărea Rok, atât de prezentă în celebra “O mie şi una de nopţi”, îndeplineşte în tradiţia islamică un rol similar păsării Simorgh, însă accentul cade mai mult pe latura legendară, decât pe cea simbolico-mistică.

În alte legende islamice, pasărea Rok este reprezentarea unui rege puternic sau a unui emir, a cărui vitejie a devenit proverbială.

Pasărea Anqa este o creatură fabuloasă, jumătate grifon, jumătate fenix. Mai târziu, Anqa a fost asimilată cu pasărea Simorgh, despre care se spune că ar avea sălaşul pe muntele Qaf.

Indiferent de numele sub care se înfăţişează (de exemplu Quqnus, la Suhrawardi şi Sadr Ed Din Shirazi), pasărea Anqa este simbolul aspiraţiei fiinţei umane spre unirea mistică cu Divinitatea.

Numele Quqnus, prin care se înţelege fenixul, este traducerea termenului grecesc Kyknos, care înseamnă, însă, lebădă.

Este posibil ca misticii musulmani să fi ştiut parabola socratică, din “Phaidon” (84-85): “Lebăda, pasărea lui Apollo, cântă mai frumos ca întotdeauna când simte că i se apropie sfârşitul, nu sub imboldul durerii, ci al bucuriei că va ajunge curând în ceruri”.

Această parabolă a „Lebedei”, a unirii mistice, pierzându-şi propria fiinţă, îi face pe misticii Suhrawardi sau Sadr Ed Din să preia numele Kyknos (Quqnus) drept simbol iniţiatic pentru această pasăre fabuloasă.

BURAQ – „calul înaripat”. Coranul face o menţiune aluzivă asupra “călătoriei nocturne” („isra”) făcute de Profet de la Mecca la Ierusalim. Cu ajutorul Arhanghelului Gabriel, Mohamed se înalţă la cer („mi’raj”), călare pe o iapă înaripată, Buraq, vizitează moscheea cea mai îndepărtată (Al –Aqsa) din Ierusalim, unde se roagă împreună cu profeţii Abraham, Moise şi Iisus, se înalţă către cele 7 ceruri, la Allah şi se reîntoarce la “Moscheea Sfântă” de la Mecca, în aceeaşi noapte.

Pentru sufiţi, “mi’raj”-ul simbolizează ajungerea sufletului la cunoaşterea mistică, eliberarea finală de lumea materială.

COCOŞUL. Cântatul cocoşului este semn că în apropiere se află un înger, spun musulmanii.

Însuşi Profetul afirmă: “Cocoşul alb este prietenul meu; el este duşmanul duşmanului lui Dumnezeu.”

Cocoşul, prin cântatul său, cheamă pe credincioşi la rugăciune. De aceea, este interzis de către Profet să blestemi această pasăre; dimpotrivă, ea este venerată de musulmani.

CĂMILA. Este un sacrilegiu să te comporţi nemilos faţă de o cămilă. La arabi, aceasta este un animal mai venerat decât calul. Ea transportă Coranul când pelerinii se îndreaptă spre Mecca.

Ajungând într-o oază, cei ce adapă cămilele au obiceiul de a aduna spuma ce le iese din gură, frecându-şi barba cu ea, pentru a-i feri de pericole.

CÂINELE. Este simbolul a ceea ce este mai josnic, mai animalic. Câinele este semnul lăcomiei, al turpitudinii.

Pentru mistici musulmani, există o comparaţie preferată: a fi legat de lumea exterioară este ca şi cum te-ai identifica cu câinele mâncător de cadavre.

În Orient, simbolismul câinelui este ambivalent. În mod paradoxal, în lumea islamică câinele posedă 52 de caracteristici, dintre care 26 sunt pozitive şi restul sunt malefice.

Un proverb arab spune: “Dacă un om nu are fraţi, fraţii lui sunt câinii. Inima unui câine este inima stăpânului său.”

Musulmanii din Mashreq consideră că îngerii nu intră niciodată într-o casa în care este un câine, de aceea convieţuirea câinelui cu fiinţele sfinte este imposibilă.

Lătratul câinelui lângă casa unui om este semn rău, prevestitor de moarte sau mari necazuri. Totuşi, cine omoară un câine este socotit necurat, deoarece înşişi câinii sunt considerate animale impure.

I se atribuie lui Mohamed următorul sfat: vasul din care a băut un câine trebuie să-l speli de 7 ori, prima spălare fiind obligatorie cu pământ.

Se spune că a ucide un câine este un păcat la fel de mare cu a lua viaţa a şapte oameni.

Cu toate acestea, carnea câinelui este folosită drept leac împotriva farmecelor. În ţările Maghrebului, un antidot împotriva vrăjilor este consumul de carne de câine tânăr sau căţelandru.

Imaginea câinelui care păzea personajele adormite în peşteră („Sura XVIII”) este adesea utilizată drept amuletă.

Spre deosebire de câine, ogarul este un animal nobil, un animal pur, înzestrat cu „baraka„.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s