Marii mistici ai Islamului

Standard

         1. Al Hallaj

Acest mare martir sufi, condamnat la moarte pentru că a celebrat iubirea divină în cuvinte considerate indecente şi defăimătoare, s-a născut la Tur (în sudul Iranului) în 857 şi a fost executat la Bagdad, în anul 922.

Numele său adevărat este Abu Abd Allah Al Hussain Ibn Mansour Ibn Mohammad AL Baydawy, supranumit AL Hallaj, „cel care dă la darac”, sintagmă alegorică: „cel care dă sufletele la darac!”.

În anul 877 este primit în rândul sufilor, la Bagdad, trăind printre aceştia. Face călătorii în scopuri misionare în sudul Iranului, în India, în Transaxonia şi ajunge până la Turfan, în Asia Centrală.

Al Hallaj a fost un nonconformist: după un pelerinaj la Mecca, aruncă tunica mistică „hirqa„, pentru a putea vorbi liber publicului şi a-l familiariza cu realitatea sublimă, gest condamnat de către sufiţi ca o trădare: ei nu doreau ca secretele mistice să fie divulgate tuturor şi mai ales celor ce nu erau pregătiţi încă să le înţeleagă. Tradiţionaliştii l-au judecat aspru pentru doctrina sa, în care propăvăduia o asceză nonconformistă.

Atât de acut era mesajul predicilor sale încât, în plină exaltare mistică, acesta susţinea: „Ana Al Haq” („Eu sunt Adevărul”. Adică, „Eu sunt Dumnezeu”). Pentru aceasta, el este acuzat de blasfemie şi pus la stâlpul infamiei. După 8 ani ptrecuţi în închisoare, este judecat pentru a doua oară şi condamnat la moarte. Va fi biciuit, mutilat, spânzurat şi decapitat în 922, corpul său fiind ars şi cenuşa aruncată în Tigru.

Formula „Ana Al haq„, repetată cu obstinaţie până sub frângiha spânzurătorii, a dat naştere ulterior la diverse interpretări mistice. Literalmente, formula evocată mai sus înseamnă: „Eu sunt Adevărul” sau „Eu sunt Realitatea Divină”; altfel spus, „Eul meu este Dumnezeu”.

Hallaj credea cu tot sufletul într-o uniune transubstanţială cu Dumnezeu, care reprezintă ţelul vieţii spirituale, interioare. Această identitate nu se reînnoieşte decât printr-o transpunere neîncetată şi plină de dragoste între om şi divinitate, printr-o alternanţă vitală, ca oscilaţie, pulsaţie, senzaţie sau conştiinţă.

Iubirea divină, Adevărul ultim al oricărei vieţi spirituale, poate fi atins doar cu preţul unei anihilări totale a personalităţii umane. A mers până acolo încât a cerut să fie ucis personajul scandalos în care se transformase el, proclamându-se în strânsă uniune cu Dumnezeu: ” Omorâţi-mă, credincioşii mei tovarăşi. Viaţa mea constă tocmai în uciderea mea. Moartea mea înseamnă a trăi, viaţa mea, înseamnă a muri”. Aflat în moscheea catedrală de la Al Mansour el afirmă: ” Dumnezeu v-a îngăduit sângele meu: omorăţi-mă. Nimic nu e mai grabnic pentru lumea musulmană decât uciderea mea.” Prin aceasta, AL Hallaj este figura cea mai venerată a misticii musulmane.

Înainte de a fi spânzurat, Al Hallaj a făcut următoarea declaraţie de credinţă, care îi defineşte întreaga sa gândire:

„Dacă voi nu-L recunoaşteţi pe Dumnezeu, cel puţin recunoaşteţi semnele Sale. Eu sunt acel semn. „Eu sunt Adevărul Creator”  („Ana Al Haq”), deoarece prin Adevăr eu sunt veşnic tânăr. Prietenii şi învăţătorii mei sunt Iblis şi Faraonul. Iblis a fost ameninţat cu focul Iadului şi totuşi nu s-a dezis. Faraonul a fost înecat în mare şi totuşi nu s-a dezis, căci el nu a voit să recunoască nimic între el şi Dumnezeu. Iar Eu, deşi sunt ucis şi răstignit, şi deşi mâinile şi picioarele îmi sunt tăiate, nu mă dezic.”

Opera sa scrisă este păstrată doar fragmentar: un mic comentariu la Coran, câteva scrisori, maxime şi poeme, precum şi un tratat de dimensiuni mai mici: „Kitab Al Tawasin”, în care se referă la unitatea divină şi vorbeşte de profetologie. În opera acestui mistic martir se pot întîlni adesea expresii împrumutate din opera alchimică sau referiri la sensul secret al alfabetului.

După martirizarea sa, sfinţenia lui Al Hallaj a crescut neîncetat în lumea musulmană, marcând postum întreaga mişcare sufi şi exercitând o influenţă remarcabilă asupra unei anumite teologii mistice.

 

2. Jalal AL Din-Rumi

Unul dintre cei mai mari mistici şi, probabil, cel mai genial poet religios al Islamului, Muhammad Jalal AL Din, cunoscut mai ales sub numele de Rumi („Grecul”), s-a născut în anul 1207 în Khorasan (actualul Afganistan). A studiat la Alep şi Damasc, fiind elevul lui Ibn Arabi, iar după terminarea studiilor se stabileşte la Konya, în Asia Mică, unde predă jurisprudenţa şi dreptul canonic. Începând cu anul 1244, Jalal Al Din este convertit la sufism de un derviş rătăcitor, Shams din Tabriz. A părăsit „madrasa„, adică universitatea şi catedra, trăind în sihăstrie, alături de maestrul său. Sub influenţa dervişului din Tabriz, Jalal Al Din a făcut din dansul mistic un mijloc de cunoaştere filosofică, de unire cu Dumnezeu, şi a pus bazele ordinului „Mawlawi-„lor, adică al „dervişilor rotitori”, („dervişii care dansează”), „Tariqa Mawlawiya„. Confreria a fost organizată ulterior de către fiul său, Sultan Walad, devenit un cunoscut poet mistic persan.

Confreria „mawlawiya„, („mevlevi” în limba turcă) are un nume ce derivă din sintagma „mawlana„, adică „Domnul nostru”. După unele surse, ritualul de iniţiere era următorul: Spre deosebire de celelalte „tariqa„, novicii trebuie să se izoleze, timp de 1001 de zile (adică trei ani), într-o mânăstire („khanqah„, în persană, „tekke„, în turcă, „zauizah” sau „ribat„, în arabă.). În primul an, ucenicul trebuie să fie în slujba aproapelui, în cel de-al doilea, în slujba lui Dumnezeu şi în al treilea să vegheze asupra propriului său suflet.

În timpul desfăşurării ceremonialului mistic, „samaa„, muzicanţii cântă dintr-un instrument specific, flaut de trestie („ney„), bat din tobe şi din chimvale iar dansatorii se învârt din ce în ce mai repede în jurul lor şi în cerc, în interiorul încăperii.

Încăperea evocă Universul, tobele simbolizează „Judecata de Apoi”, sunetele evocă muzica sferelor cereşti, vibraţia creatoare iniţială.

Samaa„, dansul sacru al dervişilor, este un ceremonial liturgic care sugerează, în formă alegorică, bucuria triumfală care însufleţeşte Cosmosul, rotirea neîncetată, veşnică, a planetelor.

În cadrul ceremoniei „Samaa„, dervişul este îmbrăcat în alb, simbol al giulgiului, poartă pe cap o pălărie de fetru, înaltă, simbol al pietrei tombale şi se înfăşoară într-o mantie neagră, care reprezintă mormântul. Înainte de începerea dansului cosmic, el va lăsa să-i cadă mantia de pe umeri, aceasta simbolizând eliberarea fiinţei umane de învelişul ei carnal şi pregătirea pentru cea de-a doua naştere. Cercul dansatorilor este format din două semicercuri, primul simbolizând arcul descinderii sau al involuţiei sufletelor în materie, în derizoriu, iar celălalt arcul ridicării sufletelor spre Dumnezeu, spre Absolut. Când ritmul ajunge foarte sacadat, începe dansul şeicului.  Aflat în centrul cercului, şeicul prefigurează Soarele, ca reflexie a strălucirii divine, iar discipolii sunt planetele. În acest mod se realizează unirea divină, momentul unirii realizate. Instrumentul muzical redă o gamă impresionantă de lamentaţii, vrând să amintească de suferinţa sufletului, despărţit de obârşia sa.

„Numeroase căi duc la Dumnezeu, dar eu am ales-o pe cea a dansului şi a muzicii”, credea Rumi. „În ritmul muzicii se ascund un mister: dacă l-aş dezvălui, ar tulbura lumea” afirmă misticul îndrăgostit de iubire. ” Viaţa mea se poate rezuma în trei cuvinte: eram crud, am fost copt, sunt ars” sau „Eram zăpadă, tu m-ai topit. Solul m-a băut. Ceaţă a spiritului meu, eu mă înalţ din nou spre soare.”, sunt versuri care au trezit admiraţia lui Gothe şi Hegel.

La moartea lui Shams, Rumi a compus o culegere de ode mistice, în limba persană, purtând numele maestrului dispărut („Diwani Shamsi Tabriz”), căruia îi nutrea o iubire platonică. Fiul poetului va relata: „Rumi asculta muzica şi dansa fără contenire; el nu se odihnea nici ziua, nici noaptea. Fusese un savant, a devenit un poet. Fusese un ascet, a ajuns să fie îmbătat de dragoste, nu de vin: inima celui iluminat nu bea decât din vinul Luminii”.

Până la moartea sa, în 1273 (atunci, toţi locuitorii dinKonya au purtat doliu) Rumi a scris o uriaşă epopee, din care se remarcă „Mathnawi” („Căutarea mistică”), operă în 6 volume, conţinând 45 000 versuri. Poemul în versuri ilustrează o adevărată „Odisee” a sufletului, care trebuie să moară în Sine, pentru a trăi etern în Dumnezeu. „Catrenele” („Rubayat„) sunt încântătoare ode de iubire mistică. „Culegerea de Scrisori” („Maktubat„), mici povestiri şi parabole, sunt impregnate de extaz şi entuziasm mistic, pline de simbolism, tratând subiecte din Coran şi din tradiţia profetică, legende şi teme din folclorul oriental şi mediteranian.

În opera lui Rumi sunt preamărite cu ardoare iubirea, mai întâi iubirea divină, dar şi iubirea pentru aproapele tău, pentru toate fiinţele vii: „Fără Dragoste, Lumea n-ar fi vie”. („Mathnawy).

„Ascultă plânsul trestiei, ne vorbeşte de despărţire.

De când m-au tăiat, răsuflarea-mi îi face pe oameni să geamă.

Caut o inimă sfâşiată de exil ca să-i spun durerea dorinţei.

Cei ce-au rupt ce-i lega de-nceputuri caută clipa unirii.

M-am tânguit mult printre oameni, alături cu fericiţii, cu nefericiţii.

Toţi se credeau prietenii mei, dar nici unul n-a cercetat taina inimii

mele.

Ea nu-I departe de geamătul meu; e limpezimea mea nevăzută.

E ca sufletul, de nimeni văzut, dar suflet şi trup nu se ascund unul de

altul.

Sunetul trestiei vine din foc, nu din vânt, piere tot ce nu-I posedat de

acest foc.

În trestie arde focul iubirii, clocotul iubirii palpită în vin.

Părtaş al amanţilor exilaţi, cântecul trestiei ne sfâşie vălul.

E otravă şi opiu, alinător şi iubit pătimş.”

Celebrarea iubirii, în aparenţă, „terestre”, este de fapt ipostaza

iubirii divine. Rumi vedea în orice lucru, în orice fiinţă, prezenţa lui Dumnezeu. Răul, spune Rumi nu este decât umbra care pune în valoare Lumina. „În noaptea sufleului meu, / De-a lungul unui drum îngust, / Am săpat: şi Lumina a ţâşnit./ O întindere nesfârşită de Lumină.” (din „Mathnawi”)

Întreaga operă a lui Jalal Al Din Rumi este o veritabilă enciclopedie a culturii sufite, o capodoperă a literaturii mistice, care exercită şi azi o atracţie uriaşă, nu numai în lumea musulmană, unde poemele sale sunt psalmodiate în timpul pelerinajelor, ci şi în afara hotarelor ei. Orientaliştii recunosc în poetul mistic persan un mare precursor al misticii universale. La Konya, unde se găseşte mausoleul lui Rumi – operă de o frumuseţe fără egal- mormântul său face obiectul unei uriaşe veneraţii.

În prezent, termenul „derviş”- la origine cuvânt persan- este numele sub care se înţelege un mistic, un sufi, adică un credincios ataşat unei confrerii, unui maestru spiritual. La turci şi la iranieni, termenul „derviş” desemnează un sufi rătăcitor, cerşetor, (în arabă, „fakir”, adică sărac). Există, de asemenea, ordine feminine de dervişi. Statele moderne au interzis ordinele dervişilor, aflate mai mereu la originea unor răzmeriţe împotriva puterii, ca de exemplu în Turcia, sub Kemal Atatürk, ori pe cele mai active le ţin sub supraveghere şi control dur, de teama răspândirii ideilor fundamentalsite, integriste.

 

3. Ibn Arabi

Născut la Murcia, în Spania, în anul 1165, „cel mai îndrăzneţ şi mai radical” sufi din lumea islamică, este iniţiat în sufism la vârsta de 20 de ani. A călătorit în Spania, în Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Asia Mică, dar cea mai importantă a fost vizita la Mecca, ocazie cu care scrie monumentala sa lucrare: „Revelaţii meccane”, având nu mai puţin de 20 de volume, una dintre cele aproximativ 300 de lucrări poetice şi religioase. Rodul unei munci de 30 de ani, conţinând 560 de capitole, această lucrare prezintă cunoaşterea mistică sub toate aspectele sale. Spre sfârşitul vieţii s-a stabilit la Damasc, unde moare în anul 1240. În anul 1517, sultanul Selim I construieşte la Damasc moscheia-mausoleu, pentru a glorifica opera şi activitatea „celui mai mare dinre maeştri”, sau a „sultanului gnosticilor.”

Odată cu Ibn Arabi, considerat „regeneraorul religiei” şi „cel mai mare şeic”, se observă zenitul sufismului, adevăraţii sufi dispar, locul lor fiind luat de mulţi impostori. Începând cu veacul al XV-lea, sufismul începe să decadă, marile sale personalităţi intrând deja în legendă.

Sufismul însă nu a dispărut cu desăvârşire, locul său fiind ocupat de confreriile islamice, iar în prezent de către organizaţiile fundamentaliste.

Învăţătura lui Ibn Arabi este calificată drept un „monism existenţial”. „Omul este obiectul propriei sale cunoaşteri, Dumnezeu este subiectul acesteia. Dacă, pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu, omul trebuie să se cunoască mai întâi pe sine, în esenţa lui spirituală, el nu se poate cunoaşte decât în Dumnezeu şi prin El.”

Această învăţătură (intens combătută de către teologii mai vechi sau mai noi ai Islamului, sub motiv că pune semnul egal între Creator şi Creatura sa, deci un fel de „panteism”) pune, de fapt, bazele metafizicii islamice.

În cadrul sistemului său filosofic, sufletele şi întreaga creaţie reprezintă emanaţiile divine, obligate să parcurgă o evoluţie cosmogonică în cinci timpi, pe care acestea trebuie să le parcurgă în sens invers, pentru a reveni la Dumnezeu.

O dată cu această contopire mistică, nu există nici o distincţie între suflet şi Dumnezeu. Adversarii săi au sesizat acest punct controversat al gândirii lui Ibn Arabi . „Atunci când Ibn Arabi pretinde că existenţa lumii este însăşi existenţa lui Dumnezeu, în mintea oamenilor nu se mai face nici o distincţie între Domnul şi slujitorul său, între cel ce posedă şi cel posedat, între cel ce iartă şi cel iertat, între adorat şi adorator şi, în fine, între cel ce ajută şi cel ajutat”, spune Ibn Qayyim.

Ibn Arabi a trăit cu cea mai mare intensitate misterele divine, fapt ce I-a permis să realizeze o operă esoterică originală, bazată pe o profundă experienţă mistică personală.

„Cunoaşterea stărilor mistice poate fi dobândită exclusiv prin experienţă; raţiunea umană nu poate să o definească, deci nu poate accede la ea pe cale deductivă”, spune Ibn Arabi. De unde şi necesitatea esoterismului: „Acest mod de cunoaştere spirituală datorită sublimităţii sale trebuie ţinut ascuns de majoritatea oamenilor. Căci adâncimile sale sunt greu de atins şi pericolele sunt mari.”

Diversele ramuri ale confreriei „nimatallah” şi, în general, congregaţiile mistice şiite, la fel ca şi cele ale ezotericilor („alauiţi„, „Bektashi” etc) au suferit o puternică înrâurire din partea învăţăturii lui Ibn Arabi.

Un gând despre &8222;Marii mistici ai Islamului&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s