Maeştri Spirituali

Maestrul spiritual este un iniţiat care îi călăuzeşte pe ceilalţi pe calea pe care el însuşi a parcurs-o, pentru a descoperi în interiorul existenţei fiecăruia adevărata viaţă spirituală.

Acesta este deprins cu tehnici şi exerciţii de meditaţie şi concentrare, pe care le prezintă şi discipolilor săi, le îndrumă paşii spre revelaţii tainice, fiind o adevărată călăuză spirituală.

În Orient, mai mult decât în oricare parte a lumii, maeştrii spirituali au fost aproape întotdeauna mari mistici. Mistica orientală este considerată forma cea mai înaltă a spiritualităţii iar cel ce o practică este venerat ca un model. Martirizaţi pentru ideile şi trăirile profunde (Al Hallaj, Sohrawardi), misticii musulmani urmăresc, în adâncul inimii lor, să se întâlnească şi să se unească cu Dumnezeu. Dar calea mistică nu este accesibilă decât unui infim număr dintre cei care trăiesc deplin chemarea spre unirea cu Absolutul, cu Divinitatea, pentru că este un drum lung, plin de capcane şi dificultăţi, în care asceza, meditaţia profundă şi rugăciunea sunt instrumentele unei profesii ce nu se învaţă ci se dobândeşte prin Iluminare interioară.

Ideile şi vocaţiile mistice ale Islamului sunt prezente în opera marilor maeştri sufi, dar şi în programul ideologic al confreriilor născute ca o revoltă împotriva dogmelor.

În rândul iniţiaţilor sunt incluşi acei gânditori care au dat dovadă de o pietate exemplară, care au creat un sistem de valori dominate de sfinţenie, ori care au trăit în mod solitar o experienţă spirituală unică, împărtăşită apoi discipolilor lor.

Confreriile mistice îşi revendică legitimitatea printr-un şir neîntrerupt de maeştri spirituali, care urcă pe scara genealogică până la „Pecetea Profeţilor” – Mohamad, care a transmis secretele iniţierii lui Aly. Toţi maeştri spirituali îşi trag învăţătura de la acest martir venerat de şiiţi.

Ultimii însoţitori ai Profetului au refuzat orice contact cu ariviştii şi oportuniştii omeyazi, dedicându-se unei trăiri ascetice, pline de pioşenie, intens interiorizate, considerate de ei singurul remediu al răului, mai util chiar decât respectarea normelor religioase. Printre aceştia, amintim pe fiii primilor „califi virtuoşi”, pe Aisha, soţia Profetului şi fiica primului calif, mulţi dintre ei pierind asasinaţi în urma unor comploturi puse la cale de către uneltele omeiazilor şi, nu în ultimul rând, pe Aly şi Hussain, asasinaţi împreună cu familiile şi însoţitorii lor la Karbala. Ei au constituit prima generaţie de pietişti, a căror principală calitate era virtutea şi simţul dreptăţii.

Lor le-a urmat cea de-a doua generaţie, care prefigurează deja o adevărată ideologie a misticii, formată din cel puţin 4o de asceţi, grupaţi în două şcoli : „Şcoala de la Basra”, preponderent sunită şi „Şcoala de la Kufa”, de tendinţă şiită. Departe de capitala imperială islamică, la Khorassan, locul de unde va porni lupta împotriva tiraniei uzurpatorilor omeiazi, s-a pus bazele unei alte şcoli de asceţi, ce va da naştere unei confrerii, „Malamatiya„.

Pândiţi şi vânaţi atât de către autorităţile statului dar şi de către reprezentanţii religiei oficiale, marii mistici islamici au îmbrăcat doctrinele lor metafizice şi cosmologice, cunoştinţele lor tradiţionale, în haina unei învăţături esoterice (din grecescul „eiso„, „dinăuntru”), destinate doar iniţiaţilor.

Aceste învăţături erau transmise cu precauţie, într-o formă care să nu fie accesibilă profanilor, prin limbaje simbolice. De obicei, se alegea calea utilizată încă din Antichitate de către filosofii greci Pitagora sau Aristotel, şi anume „învăţătura acromatică” ( „transmisă prin viu grai”). Aceasta era o învăţătură ce nu trebuia să fie scrisă, fie pentru a nu ajunge pe mâna unora neîndeajuns de bine pregătiţi să o înţeleagă, fie pentru a nu fi folosită ca dovadă de erezie de către reprezentanţii religiei dominante. Aşa se face că , nici în prezent, unele doctrine mistice islamice, cum sunt cele ale unor secte ismaelite (druzii, de exemplu) sunt foarte puţin cunoscute.

Dacă religia, formă de învăţătură exoterică, propovăduieşte salvarea individului, mistica călăuzeşte pe cei „însetaţi de Dumnezeu” pe o cale ce duce la renunţarea la sine, prin depăşirea statutului individual, în vederea unirii cu Dumnezeu, ca formă de eliberare finală a sufletului.

Confreriile islamice oferă „drumul”, „calea” (în arabă „tariqa„) prin care adepţii ce o parcurg ajung să treacă de la stadiul de înţelegere inferior al „legii revelate”, la cel superior, de trăire profundă a „realităţii divine” („haqiqa”).

După veacul al XII-lea, termenul „tariqa” este sinonim cu acela de confrerie, având ca puncte de recunoaştere un grup de adepţi, adunaţi în jurul unui maestru, „şeic” sau „murşid„, un loc de instruire „takya„, o metodă de antrenament spiritual („dikr„, o litanie redundantă ori muzică şi dans, la „dervişii rotitori”, împletite cu meditaţie şi asceză etc)

Prin acceptarea de către iniţiat a păşirii pe „calea” mistică, acesta consimte, de fapt, la o a doua „naştere”. Cel care este considerat discipol („murid„) va primi rasa monahală („hirqa„) şi va fi numit „fiul şeicului”, datorându-i acestuia supunere totală. Totodată, el trebuie să-i considere pe toţi membrii acelei confrerii drept „fraţii”lui (A se vedea „Fraţii Musulmani”, numele unei organizaţii islamice fundamentaliste.)

De obicei, perioada de iniţiere durează între 40 de zile şi trei ani, timp în care neofitul duce o viaţă ascetică, este supus unor încercări, este introdus în tainele acelei confrerii, practică umilinţa, milostenia, sinceritatea, se consacră rugăciunilor continui şi, mai ales, practică anumite mantre, invocaţii speciale, „dhikr„. Un rol esenţial îi revine maestrului spiritual, care îi transmite învăţăcelului partea esoterică a doctrinei sale („battin„), ori îi destăinuie acestuia noi viziuni asupra unor texte iniţiatice, îl conduce pe discipol dincolo de el însuşi, pe calea purificării, a unirii finale cu Dumnezeu. Iniţierea semnifică, în primul rând, purificare individuală dar şi receptarea de către discipol a energiei spirituale cu care este dăruit maestrul spiritual.

Abolind discriminarea rasială şi diferenţierea socială şi familială, Islamul propagă ideea superiorităţii unora asupra altora prin forţa credinţei şi a moralei lor. Dar pentru a ajunge în pragul lui Dumnezeu, este nevoie ca misticul să parcurgă un greu itinerar, în care să se dedice purităţii, să pună capăt ambiţiilor sale lumeşti printr-un legământ de penitenţă („tawba„), care să-l despartă de trecut şi să-l pregătească pentru o nouă naştere. Drumul mistic este parcurs în etape. ” Iniţiatul trebuie să parcurgă „o sută de poteci”, fiecare având câte 10 opriri, adică o mie de etape, până a ajunge la cărarea „baqa” („unirea veşnică”): Între slujitor şi Dumnezeu sunt o mie de opriri de lumină şi întuneric”. În tot acest proces de purificare, misticul este obligat la numeroase mortificări morale, să ţină post, să se roage în permanenţă lui Dumnezeu. În schimbul acestor stări („hal„), el va primi şi gusta concesii spirituale din partea Divinităţii, ca o dovadă că este pe „calea” adevărată.

Mentorul spiritual este considerat un „ales” care posedă cunoaşterea nemijlocită a esenţei divine, dar o cunoaştere a lui Dumnezeu pe căi neortodoxe, obţinută ca urmare a unui intens antrenament individual, dar şi printr-o transmitere iniţiatică, pe care o poate conferi doar reprezentantul autentic al unui lanţ („silsila„), care îşi are originea chiar în persoana Profetului Mohamad.

Un iniţiat sufi este convins că a păşit pe calea de pătrundere spre adevărata şi profunda cunoaştere, care nu poate fi decât metafizică, intuitivă şi transcendentă. Această cunoaştere a realităţilor ultime este acea „philosophia perennis” de odinioară, singura aptă să-l aducă pe om din întuneric spre lumină, să se regenereze spiritual şi astfel, depăşind starea sa de decădere, să-şi regăsească statutul de fiinţă sublimă.

Prin aceasta, un sufi este convins că va ajunge la puritatea primitivă, va îmbogăţi viaţa sa interioară, spirituală, cu o „comoară ascunsă”, ce nu este accesibilă decât celor iniţiaţi. Fără a fi potrivnici legii islamice, sufii treceau pe plan secund actele publice de cult, punând însă accentul pe trăirea individuală, pe experienţa personală. Repetând la nesfârşit numele lui Allah, meditând la ideea de Dumnezeu, misticii orientali „îmbătaţi de Dumnezeu” credeau că sufletul lor „îşi aminteşte de creatorul său şi se uneşte cu acesta”.

Examinându-şi în continuu conştiinţa, practicând ascetismul („zuhd„), pioşenia, misticul musulman ajunge să renunţe la sine („mort pentru sine”).

Sufismul constituie dimensiunea mistică cea mai cunoscută a Islamului şi una dintre cele mai importante tradiţii de esoterism musulman.

Hassan Al Basri (m.728) este considerat primul ascet mistic . Gândindu-se tot timpul la „Ziua Judecăţii”, el este misticul eminamente trist.

După un alt ascet mistic contemplativ, Ibrahim Ibn Adham, cele trei faze ale ascezei sunt: 1) A renunţa la lume; 2) A renunţa la bucuria de a şti că ai renunţat la lume; 3) A realiza atât de profund lipsa de importanţă a lumii încât aceasta nici nu mai este luată în consideraţie.

Mistica islamică va ajunge la apogeu în secolele III-IV Hg, dar fie că a fost considerată o deviaţie, fie o formă matură, spiritualizată a religiei, nu i s-a putut niciodată reproşa tăgăduirea Coranului, a Revelaţiei sacre. Coranul a fost un izvor nesecat, din care misticii şi-au propus să culeagă raţionamente spirituale valabile. Coranul este temeiul gândirii şi al vocabularului unui maestru spiritual sufi, care a fost mereu preocupat de spiritul mesajului coranic, căruia a încercat să i se conformeze şi să-l trăiască. Cele două teme dragi maeştrilor spirituali islamici sunt: ideea unicităţii lui Dumnezeu („tawhid„) şi a abstracţiei totale a divinităţii. Actul de adoraţie se adresează doar lui Dumnezeu iar Mohamad, aşa cum o spune el însuşi, nu este decât o fiinţă umană, asemenea celorlalte. Combaterea idolatriei, sub toate formele ei, este principalul temei al naşterii Islamului. Combaterea cultul primitiv al idolilor de la Mecca şi mai ales blamarea acelora care pun în rândul idolilor persoane şi monarhi în detrimentul comunităţii au fost ideile cele mai percutante ale textului coranic, care au găsit ecou în inima credincioşilor. În aceasta constă secretul dar şi măreţia islamică !

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s