Istoria bisericilor din Bucuresti

Standard

ISTORIA BUCURESTIULUI PRIN BISERICILE SALE

 

                               (Culegere de documente)

 

                                         Prefaţă

 

                Pomelnicele, inscripţiile votive, textele funerare, pisaniile şi grafitele constituie o sursă valoroasă de date privind istoria oraşului Bucureşti, în general, dar mai ales cu privire la trecutul vieţii bisericeşti, în mod particular.        În mod obişnuit, acestea conţin date mărunte privind numele ctitorilor, genealogia acestora, meşterii decoratori (zugravi, pictori), constructori ş.a.m.d.

                Inscripţiile votive şi pisaniile aduc lumină în ceea ce priveşte data târnosirii (sfinţirii) unei biserici, precum şi cu privire la numele ctitorilor, sau ale acelora care au contribuit la cheltuielile de ridicare, renovare sau înzestrare a lăcaşului de cult, fie ei de os domnesc, ierarhi sau mireni.

                Aceste inscripţii, mai ales pisaniile, constituie documente preţioase pentru istoria teologiei româneşti, ele aducând lămuriri referitoare la nomenclatorul sfinţilor protectori (ocrotitori), la preferinţa bucureştenilor faţă de unul sau altul dintre aceştia. HRAMUL (patronul bisericii), menţionat în cuprinsul unei pisanii, poate fi atât numele unui sfânt ortodox, dar şi al unei sărbători religioase („Înâlţarea Sfintei Cruci”, „Pogorârea Sfântului Duh”, „Schimbarea la faţă” etc)

  Pe lângă acestea, inscripţiile religioase, sigure, obiective şi imparţiale, conţin şi unele date de interes cultural, politic, administrativ, militar, care vin să întregească informaţiile similare, provenind din alte surse (documente epigrafice, sigilii, etc).

  Ele amintesc nume de domnitori, rude ale acestora, anii de domnie sau de deces, împrejurările istorice în care au fost construite aceste lăcaşe de cult, nume de dregătorii etc.

  Studierea acestora este importantă nu numai pentru domeniul istoriei, teologie dar şi pentru cel al lingvisticii, prin eşantioanele de lexic, fonetică şi scriere, precis datate.

           Inscripţiile religioase (înţelese în sensul dat de latinescul INSCRIPTUS, adică un şir de caractere gravate pe piatră, marmură, metal etc) au supravieţuit, odată cu pereţii bisericilor, clopotniţelor, crucilor sau obiectelor de cult, spre deosebire de inscripţiile cu caracter laic, care s-au pierdut în cea mai bună parte. Ca urmare, în Bucureşti, doar patru monumente cu caracter laic, păstrate până în zilele noastre, au pisanii. (cf .N.Stoicescu, „Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti”, Bucureşti, 1961, p. 158)

Inscripţiile religioase au fost realizate pe cele mai variate suporturi: pereţii bisericilor, obiecte de cult (icoane, evanghelii, panaghiare, candele, cădelniţe, căţui, chivote, anaforniţe, epitrahiluri, văluri liturgice, teplate, potire, pahare, linguriţe, talere), cruci funerare, cruci comemorative, pietre tombale, clopote, clopotniţe, săbii, steaguri, porţi de biserici sau mânăstiri etc.

Aceste mărturii istorice au fost intens cercetate, conţinutul lor a fost analizat de teologi, istorici, epigrafişti, lingvişti, servindu-le drept temeiuri solide în argumentarea propriilor lor lucrări.

Însă, bisericile din Bucureşti mai au şi o altfel de istorie. Este istoria scrisă de slujitorii de cult, înşişi. În ultimă instanţă, este istoria creată chiar de ei, truditorii altarului şi păstrătorii valorilor fiecărei biserici.

Această colecţie de inscripţii ecleziastice este doar o mică parte din marea bogăţie de date istorice, artistice şi culturale, tezaurizate de monumentele de cult ale Capitalei româneşti.

 Este „istoria minoră” a unei anumite bisericii, a unui cartier, redată, succint, pe întinderea unei mărunte foi de hârtie, o istorie destinată privirilor unor ipotetici turişti străini sau unor vizitatori din provincie.

Sortite, iremediabil, dispariţiei, pentru că sunt scrise pe altfel de suporturi decât cele sacre ale pisaniilor, supuse intemperiilor de tot felul, atunci când nu sunt în incinta bisericii, aceste originale „cronici locale”, purtând cel mai adesea titlul banal de „Scurt istoric al bisericii…”, sunt tot la fel de valoroase ca şi pisaniile înseşi.

De aceea, vizitând majoritatea lăcaşelor de cult din Bucureşti, în perioada anilor 1994-1995, impresionat de caracterul lapidar al acestor file disparate, am avut ideea de a le pune laolaltă, ca într-un „letopiseţ”, cu sute de autori-cronicari

 Cu modestia specifică unor cărturari de altă-dată, multe dintre aceste file nici nu sunt semnate. Scrise doar pentru a fi citite de turistul grăbit să viziteze cât mai multe obiective istorice, sau pentru a nu îi plicitisi pe cei ce vin la biserică să se roage, aceste „efemeride” par, la prima vedere, banale. Cu trecerea timpului, ele devin însă relicve de preţ.

Am consemnat pe cele care mi s-au părut a fi cele mai interesante

Pentru comparaţie, am prezentat şi pisaniile vechi de sute de ani, cărora le-am ataşat şi o scurtă bibliografie, utilă acelora care, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, vor încerca să transforme aceste „istorii minore” în veritabile monografii ale lăcaşelor de cult amintite, ale cartierelor bucureştene, mai noi sau mai vechi.

Împreună, ele întregesc o imagine a vieţii religioase a oraşului Bucureşti, în ultimele 4 secole, redau o istorie „de cartier” , în care apar numele unor „anonimi”, alături de cele ale unor personalităţi de prin rang. Cât poate fi de mişcător, dar şi de pilduitor, un asemenea document unde, pe lângă numele unui rege, patriarh, sau al unui preot, apar şi numele unor meşteri constructori, arhitecţi, zugravi de „subţire” sau simpli credincioşi.

Tuturor acelora care au contribuit la menţinerea mereu vie a credinţei, la păstrarea pestre veacuri a acestor dovezi ale spiritualităţii române, autorul le dedică cu dragoste această modestă lucrare.

                                           Dan Toma Dulciu

                                               Iunie 2007

 

 

 

 

 

 

Mânăstirea Pantelimon

 

         În imediata vecinătate a oraşului, pe o peninsulă împădurită a lacului Pantelimon, domnitorul Grigore Ghica Vodă al II-lea, zideşte, cam pe la anul 1735, o mânăstire-boltiţă (spital), cu hramul Sf. Pantelimon („doctorul cel fără de arginţi”). Acest nume îl va căpăta şi localitatea din preajma Bucureştilor, ce purta în trecut alt nume: Floreşti (de Jos, de Mijloc şi de Sus). În această M-re, domnitorul dispunea de un rând de case, în care doar acesta şi familia sa puteau fi găzduiţi.

         Ansamblul Pantelimon a fost ridicat în două etape: 1733–1735 şi

1748–1753, în perioada în care Grigore Ghica Vodă ocupa scaunul ţării, acum ridicându-se mânăstirea, epitropia şi casele domneşti.

         Biserica a fost înălţată la 1750 şi a suferit mari stricăciuni la cutremurul din 1802, ca, de altfel, întregul ansamblu, fapt pentru care va fi rezidită în anul 1813, fiind din categoria bisericilor ctitorii domneşti.

         M-rea Pantelimon îndeplinea şi rol de spital (botniţă), dispunând iniţial de 12 paturi, la care se mai adaugă alte 18 paturi în vremea domnitorului Alexandru Moruzi (1793–1796). Aceasta face ca M-rea Pantelimon să fie considerată drept al doilea spital din Bucureşti, după Spitalul Colţea, în sensul modern al cuvântului.

         La 7 iulie 1868, Fundaţia Carol I (împreună cu dr. Carol Davila) va construi pe latura de sud a complexului o clădire (cu parter, etaj şi subsol), dispunând de 80 de paturi. Între 1889-1890 s-a mărit capacitatea spitalului cu încă 160 de paturi, aflate pe latura de est. Complexul a funcţionat ca spital până în anul 1977, când, din cauza cutremurului, spitalul a fost dezafectat, fiind grav avariat.

         Biserica, construită în plan dreptunghiular, avea altarul sub formă de absidă iar pridvorul spre apus, susţinut de patru coloane, având capiteluri bogat ornamentate.

         În interiorul bisericii se aflau două monumente: mormântul domnitorului Grigore Ghica Vodă – ctitorul bisericii – decorat cu sculpturi precum şi cel al lui Alexandru Ghica.

         După demolarea bisericii, în anul 1986, osemintele celor doi domnitori au fost duse spre reînhumare la Biserica Doamna Ghica Tei în timp ce monumentul funerara al domnului Alexandru Ghica (1834-1842) se află în prezent la Muzeul Militar Central.

Obiectele de valoare ale bisericii au fost donate unor mânăstiri şi muzee: uşile sculptate şi scheletul catapetesmei se află la Biserica Sf. Nicolae Pantelimon, din apropiere, iar icoanele sunt la M-rea Plumbuita.

Astăzi, în complexul mânăstiresc Pantelimon se află un hotel, categorie lux, LEBĂDA, deşi ani îndelungaţi aici a funcţionat un

sanatoriu TBC.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica Bradu Staicu

(Str. Bradului nr. 30)

 

         Pe o cruce de piatră, aflată în prezent la Biserica Zlătari, transferată

de la Biserica Bradu Staicu, se află următorul text, ce ţine loc de pisanie:

         „Această biserică Bradu Staicu s-a fondat la anul 1740, în construcţie de lemn de brad, deci o construcţie de lemn, de Jupân Staicu cârciumar, care a regulat hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” să se prăznuie de cârciumari. La anul 1809, ruinându-se, s-a fondat o construcţie de zid de Jupân Apostol sân Velicu Oşan, care a rugulat şi două praznuri, hramurile Duminica Tuturor Sfinţilor, de către băcani şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel de către brutari. La anul 1875, fiind mai de tot ruinată s-a renovat cu capitalul, după cum se vede, trecută în condice în zilele Măriilor Domnitori Carol I şi Elisabeta Doamna, IPS Mitropolit Calinic, primarul Gh. Manu, prin voinţa lui Dumnezeu şi stăruinţa epitropilor Alexandru Popescu, fiul preotului Radu şi Costache Dumitru, după instrucţiunile arhitectului

Al. Freiwald.”

         Între anii 1740şi 1809, biserica a fost patronul breslei cârciumarilor. La refacerea ei de către Apostol Băcanul, în 1809, biserica este încredinţată grijii breslei băcanilor, iar câţiva ani mai târziu devine lăcaş de închinăciune pentru membrii breslei brutarilor, al cărei hram va fi ţinut de Sf. Ap. Petru şi Pavel.

La 1816 biserica Bradu Staicu este împodobită, tâmpla primind icoane îmbrăcate în argint.

Printre icoanele primite în dar, se numără şi aceea pictată de N. Grigorescu în anul 1856.

Ruinându-se, cu trecerea timpului, biserica este refăcută de către enoriaşii din mahalaua Staicului (plasa Broşteni), în anul 1875, fiind târnosită pictura din interior un an mai târziu. Pictura a fost spălată în

anul 1956.

         Biserica avea o curte spaţioasă (2087 mp), o casă parohială, stil vagon, de patru camere, construită pe la 1850.

         Caracteristica arhitectonică a bisericii era aceea a unei biserici de secol XIX (plan treflat, cu două turle pe naos şi pronaos, ultima cu clopote. Pronaosul era de tip pătrat. Aici se aflau zugrăvite chipurile ctitorilor Staicu şi Apostol, în costumele de breaslă specifice veacului al XIX-lea.

         După demolarea bisericii (7 octombrie 1987) clopotele acesteia au fost donate unor biserici nevoiaşe, iar iconostasul a fost dăruit bisericii Sf. Gheorghe Nou.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Spirea Veche”

(Str. Uranus nr. 27)

 

         Ctitorul bisericii este „doftorul” Spirea sau Spiridon Kristofi, originar din Corfu. Numele acestuia a fost dat şi celui mai înalt deal al oraşului – „Dealul Spirii” – care era odinioară acoperit cu păduri bătrâne, cu vii şi livezi, situate pe atunci în afara oraşului propriu-zis.

         Înmulţindu-se populaţia în această zonă încep să fie edificate şi câteva biserici, printre acestea aflându-se şi ctitoria doctorului Spirea (ridicată înainte de 1765, data morţii acestuia). După moartea ctitorului, rudele acestuia sfârşesc lucrarea începută de el, înzestrează biserica cu cele trebuincioase şi o închină Arhiepiscopiei Bucureştilor. La 1777, domnitorul Alexandru Ipsilanti închină însă acest lăcaş M-rii Sfântul Gregorie, de la Muntele Athos, cu condiţia ca, pe lângă această biserică să funcţioneze, concomitent, un schit de călugări, cunoscut ulterior sub numele Schitul Spirea.

         Din mijlocul veacului al 19-lea şi până la 1915 (anul demolării sale), biserica a cunoscut mai multe modificări şi renovări (1832, 1834, 1847, 1865 şi 1883) cum ar fi: adăugarea absidelor laterale, lărgirea pronaosului şi a ferestrelor, suprimarea stâlpilor dintre pronaos şi naos, închiderea pridvorului, mărirea proscomidiei etc.

         În anul 1915 biserica iniţială a fost dărâmată, din fondurile oferite de credincioşi fiind ridicată alta nouă, cu hramul Sf. Petru şi Pavel. Clădirea bisericii este opera arhitectului IOAN TRAIANESCU fiind, din punctul de vedere al arhitecturii şi dimensiunilor aproximativ asemănătoare Catedralei Ortodoxe din Timişoara.

         Fiind de dată recentă, biserica nu a intrat în catalogul monumentelor istorice, fapt pentru care nu au mai rămas studii şi cercetări asupra acesteia. A fost dărâmată, prin dinamitare, în noaptea de vineri, 27 aprilie 1984. din această cauză, a dispărut pisania, alte elemente de valoare de tâmplărie şi feronerie. Obiectele de cult au fost donate bisericilor sărace, clopotele au fost depozitate în Curtea Fabricii de Lumânări, iar alte obiecte de valoare (de patrimoniu) au fost depuse în Complexul Muzeistic de la Palatul Mogoşoaia. Pe locul unde s-a aflat această biserică se află în prezent colţul sud-vestic al Casei Poporului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Sfinţii Voievozi” din Leordeni

 

         A fost zidită de marele vornic MIHAIL MANU, la începutul veacului al XX-lea (1807-1811). A fost sfinţită la 26 martie 1811. A fost concepută iniţial ca paraclis al Casei din Leordeni, conac boieresc aparţinând Smarandei Văcărescu, soţia vornicului Manu.

         Potrivit unei însemnări din proscomidier, datată 8 mai 1810, pictura în frescă este opera pictorului MINCU ZUGRAVU.

         Portretele ctitorilor (vornicul Manu, soţia sa şi cei 8 copii) decorau peretele vestic al pronaosului, pe o pânză aplicată pe perete, la 1825. Această pictură era opera renumitului zugrav de biserici din veacul al XIX-lea, Nicolae Polcovnicul cel care a realizat, printre altele, pictura M-rii Cernica.

         Pentru mobilarea bisericii din Leordeni au fost aduse şi unele piese sculptate, de mare valoare, vechime, de la biserica din satul Furduieşti (de lângă Cula): baldachinul mesei din altar, catapeteasma, amvonul şi iconostasul.

         Cutremurul din 1977 a distrus complet această biserică, cu excepţia peretelui de la intrare, cu portretele ctitorilor. Au fost totuşi salvate piesele sculptate vechi, precum şi portalul intrării în biserică.

         De un mare interes artistic şi istoric este policandrul mare, având în vârf, ca stemă, vulturul bicefal, emblema Patriarhiei Bizantine. Explicaţia prezenţei acestui însemn heraldic într-o biserică din marginea Bucureştilor este următoarea: familia Mano, prin membrii ei de frunte, a ocupat timp de două veacuri demnitatea de mare logofăt (mare eclesiarh) al bisericii ortodoxe de la Constantinopol.

         În pridvorul bisericii din Leordeni se aflau, înainte de cutremurul din 1977, cinci pietre funerare, aparţinând familiei GHERMANI: Ioan, Efrem, iarăşi Ioan, Thomanie şi Alexandrina.

         Biserica a fost reparată în anii: 1928, 1939, 1943, 1949, 1964-1965 iar în anul 1978 a reînceput reconstrucţia ei.

         Biserica Sfinţii Voievozi posedă cărţi de cult din veacul al XIX-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica ENEI

(Str. Biserica Enei nr. 4-6)

 

„Doamne Dumnezeul nostru, căruia ceriul îţi este scaun şi pământul supt picioarele Tale, întăreşte sfântul acesta lăcaş al Măririi Tale care întru slava Ta şi întru cinstea Sfântului Erarh Nicolae din temelie s-au zidit şi cu toată podoaba bisericească s-au înfrumuseţat din drepte ostenelile răposatului robului tău jupân Pană Negoescu Vel Logofăt, nepotul prea pomenitului io Constantin Basarab Voevod, cu sârguiala cucernicei roabei jupâniţei SAFTA, soţia pomenitului boier, după pristăvirea lui, şi primeşte rugăciunile ce ţi se vor aduce întru El neîncetat pentru toată pravoslavia, pentru răposat părinţii lor ctitorilor şi pentru înşişi ei, la prea sfântul cerescul Tău jăutănic. În zilele prea-luminatului Domn Nicolae Alexandru Voevod, la anul de la zidirea lumii 7232, iar de la naşterea Mântuitorului Hristos 1724, august 1 dne.”

La 1611 exista o biserică din lemn, după cum glăsuieşte piatra funerară cu epitaf ridicată de jupâneasa IANA, soţia lui „Mihai ot Târgşor”, cupeţ (negustor) omorât în acest loc de slugile domnitorului Radu Mihnea.

O altă jupâneasă, Safta, soţia lui Pană Negoiescu, mare logofăt (cumnatul lui Constantin Brâncoveanu) şi nepot al domnitorului Antonie Vodă din Popeşti, ridică în acelaşi loc în memoria răposatului ei soţ o biserică din piatră şi cărămidă, pe care o înzestrează din belşug (1720-1724)

Pe lângă hramul iniţial, al Sf. Ierarh Nicolae, s-a adăugat mult mai târziu, hramul Sf. Mc. Varvara, protectoarea minerilor.

Iniţial, lăcaşul deservea o mânăstire şi avea în jur un cimitir, precum şi chilii şi anexe mânăstireşti. Într-una din aceste chilii a locuit Popa Mihai Sin Mihai (1810-1830), tatăl scriitorului Nicolae Filimon (1819-1865), preot slujitor al Bisericii Enei.

La 22 iulie 1830, părintele Mihai moare de ciuma ce bântuia prin Bucureşti, fiind înmormântat în biserică, lângă altar.

Biserica avea plan treflat, cu turlă pe naos şi turlă-clopotniţă pe pronaosul uşor supralărgit dar, în compensaţie, având absidele laterale mici. Pridvorul era deschis, având trei arcade, sprijinite pe stâlpi de zidărie, poligonali (asemănători celor existenţi la biserica Doamnei).

Decoraţiunea exterioară se remarcă prin existenţa a două registre de panouri arcuite, cu ferestre având, de asemenea, Bisericilor Scaune şi Kreţulescu, ancadramente, realizate din baghete întretăiate.

Între anii 1868-1870, cu ocazia unor renovări, biserica a fost repictată de Gh. Tăttărescu, păstrându-se totuşi, părţi din fresca originală a sec. XVIII în pridvor şi pe peretele de apus al pronaosului.

În urma cutremurului din 1940, cele două turle ale bisericii (una octogonală, cealaltă hexagonală) au fost refăcute din beton armat. Ele au rezistat cutremurului din 4 martie 1977, care a produs însă bisericii unele fisuri.

La mijlocul lunii aprilie 1977, braţul unei macarale ce lucra la demolarea blocului Dunărea a lovit, printr-o manevră greşită, turla-clopotniţă iar în ziua de 22 aprilie 1977, în timpul lucrărilor de demolare la blocul „Dunărea” s-a produs un accident tehnic, soldat cu căderea unor părţi componente ale imobilului avariat peste clădirea bisericii. La data de 1 mai 1977, biserica Enei înceta să mai existe, fiind demolată.

Mobilierul, catapeteasma, icoanele împărăteşti, stranele, cărţile bisericeşti, dintre care unele greceşti de valoare, au fost transportate la m-rea Antim iar apoi la m-rea Căldăruşani. La Institutul de Artă al Academiei se afla: pisania, piatra cu numele ctitorilor, jeţul arhieresc, exemplar de mare valoare, ilustrând stilul brâncovenesc. În prezent, uşile sculptate precum şi catapeteasma se află la Biserica Cocioc (lângă Căldăruşani), biserică ce a primit datorită acestor daruri hramul Sf. Varvara, asemenea hramului bisericii Enei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica Sf. Treime – Troiţa

(Calea Dudeşti nr. 81-83)

 

         Biserica, ridicată în secolul trecut, nu departe de vechea barieră a oraşului – Dudeşti – se află între Calea Văcăreşti şi poşta Vitan. Pisania aminteşte că biserica a fost construită în anul 1804, fiind sfinţită la 30 septembrie, a aceluiaşi an, ctitori fiind PĂUN PLUGARUL, împreună cu Petcu, Hristea, Miu şi Ene, fraţii acestuia.

         O catagrafie din 19 ianuarie 1808 precizează însă, drept ctitor, pe Cristea Bogasierul (negustor de mărunţişuri) şi pe Manea Cavaful (cizmarul). O altă catagrafie din 5 februarie 1808 indică faptul că biserica a fost construită prin contribuţia breslei SALVARAGIILOR (Acad. Rom. Mss. rom 661).

         Biserica a fost restaurată în anul 1887, cu contribuţia enoriaşilor, arhitect diriginte fiind P. Petricu. Acesta a modificat structura iniţială a bisericii (altar şi naos, despărţite printr-o catapeteasmă de zid, având pictura în stil bizantin), şi înlocuieşte vechea catapeteasmă cu una din lemn, dărâmă toţi stâlpii ce susţineau bolta şi construieşte cafasul pentru cor. Tot în anul 1887 au fost zugrăvite, în tehnica ulei, atât interiorul cât şi exteriorul bisericii.

         La începutul veacului XX s-au lărgit ferestrele şi s-au adăugat un vestibul. Alte lucrări au fost executate în anii 1933-1936 (subzidire, pentru înlăturarea igrasiei, consolidarea sistemului de susţinere a turlelor etc.), precum şi refacerea picturii din interior de către pictorul VASILE GEORGESCU. Catapeteasma a fost realizată în stilul academic al Şcolii lui Tăttărescu, iar la exterior au fost aşezate uşi ornamentale.

         Pictura interioară a fost spălată şi renovată cu ocazia reparaţiei capitale din anul 1950, de această operaţiune fiind legate numele pictorilor TRAIAN BILTIU – DANCUSI, prof. NICOLETA şi TRAIAN PLOPEANU.

         Alte reparaţii s-au mai efectuat în anii 1962-1963.

Biserica Sf. Troiţă era o biserică de plan treflat, cu un pronaos supralărgit şi cu abside având 5 laturi în exterior şi semicirculare în interior. În anul 1909, pronaosului i s-au mai adăugat un vestibul, având intrarea francată de două coloane de tip clasic.

         Ca aspect exterior, biserica se încadra în stilul neoclasic (caracteristic începutului de veac XIX) cu câteva elemente adăugate ulterior, (cu ocazia restaurărilor efectuate la sfârşitul secolului XIX) de factură barocă: coloane clasice, frontoane, ferestre alungite.

         În jurul bisericii se afla un teren privat, împrejmuit de un gard de cărămidă şi fier forjat. În această curte s-a construit în veacul al XIX-lea o şcoală primară, precum şi un imobil cu trei prăvălii, ridicat în anul 1913, inclusiv un corp de case, donate de văduva TINCA COSTACHE.

         În faţa bisericii, pe partea dreaptă a Căii Dudeşti se află o cruce de piatră (motiv pentru care biserica mai era cunoscută şi sub numele de Crucea de Piatră), o troiţă semnalată încă de pe la începutul secolului al XVII-lea. Această troiţă marca hotarul de miază-zi al moşiei Pantelimon, aparţinând Voievodului Grigore Ghica, conform testamentului acestuia din iulie 1752, precum şi o importantă intersecţie a uliţelor Dudeşti, Vitan, Theodor Speranţa.

         Biserica a fost demolată la data de 10 oct. 1987 iar o parte din obiectele de cult au fost depozitate în turnul clopotniţă al Bisericii TÂRCA, din Calea Vitan nr. 142.

         Catapeteasma din lemn sculptat, având 28 de icoane şi crucea răstignirii, se află la biserica de cimitir a Parohiei Fântânele, Jud. Dâmboviţa. În anul 1969, pictoriţa Virginia Vida a aplicat o foiţă de aur pe icoanele pictate în ulei, încadrate cu flori sculptate în lemn.

         Ultimul preot paroh a fost părintele Constantin Dăscălescu. Pe locul acestui locaş de cult se află în prezent Blocul M 108, Ansamblul Unirii – Sud.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica Sfânta Treime-Ghencea

 

„Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu harul Sfântului Duh ridicatu-s-a această Sfântă Biserică, cu hramul Sfintei Treime, alături de biserica veche de zid, tot cu hramul Sfintei Treime, construită în anul 1820, şi care devenind neîncăpătoare pentru bunii şi evlavioşii creştini ai acestei enorii a fost dăruită în anul 1938 credincioşilor de la CANAL, din com. Tudor Vladimirescu. Şi s-a pus temelia acestei sf. biserici în ziua de 29 iunie 1927 prin îndemnul preotului econom stavrofor Dumitru Vasilescu, parohul bisericii, preotul econom C. Georgescu, Nicolae Staicu, Ilie Pavelescu, Petre Angelescu şi cu ajutorul tuturor enoriaşilor. Iar la 11 noiembrie 1934 a fost târnosită, slujind IPS Miron Cristea, primul patriarh al României, preot şi paroh orânduitor la ridicarea ei fiind Vasile Ouatu, ajutat de preotul C. Coman şi de Comitet. La 21 iunie 1948, Ziua Sf. Treimi, preşedinte al Republicii Populare Române fiind domnul prof. dr. C.I. Parhon, prim-ministru dl. dr. Petru Groza şi patriarh al ţării IPS Justinian Marina, cu mila lui Dumnezeu s-a sfinţit şi pictura bisericii, lucrat în frescă de pictorii GHITA POPESCU, profesor şi domnişoara NUNI DONA în zilele IPS patriarh Nicodim Munteanu, prin truda şi râvna preotului consilier referent econom stavrofor Constantin N. Coman, protopopul bisericii, ajutat de preoţii Victor Cocinski, consilier referent econom stavrofor şi de toţi enoriaşii acestei parohii, numită Sfânta Treime-Ghencea.”

 

 

 

 

 

Biserica Ghencea

        

Până în 1846, cartierul Ghencea s-a numit Lupeşti, după numele moşiei şi satului cu acelaşi nume, atestat încă din secolul al XVI-lea, ca fiind proprietate a jupâniţei Caplea din Periş.

Această Caplea era nepoata de fiică a lui Vlad Călugărul, deci os domnesc din neamul Basarabilor. Cu puţin timp înainte de a muri, în 1584, jupâniţa Caplea a vândut moşia Lupeşti lui Alexandru al II-lea (1568-1574) care, la rândul său, o dăruieşte M-rii Radu Vodă, în posesia căreia stă, până la secularizare, în 1863.

         Timp de aproape 200 de ani au loc nesfârşite procese între locuitorii acestei localităţi mărginaşe Bucureştilor şi călugăraşii de la M-rea Radu Vodă, deoarece ţăranii nu recunoşteau a fi embaticari, cum pretindeau călugării, ci stăpâni ai acestor locuri.

         Pentru aceşti dârji săteni s-a construit, în 1820, o mică ctitorie, care s-a numit Biserica Ghencea. Potrivit tradiţiei, numele Ghencea ar proveni de la numele haiducului Ghencea, care ar fi trăit prin aceste locuri în trecut. De la acest haiduc şi-au luat numele strada, cartierul, cimitirul şi chiar şi biserica.

         Alţi autori (Hristea Marinescu, de pildă) susţin că numele GHENCEA ar fi moştenit de la numele unui fost localnic, ce a trăit în acest cartier, fiind decapitat pe vremea „Zaverei” lui Tudor Vladimirescu.

         Biserica se află la intersecţia str. Sebastian cu Calea 13 Septembrie, deservind cartierul Sebastian.

         Majoritatea locuitorilor acestui cartier provin din sudul ţării, stabilindu-se aici între anii 1790-1806. ei se ocupau cu plugăria şi creşterea vitelor – devenind în secolul XIX şi începutul veacului XX vestiţi lăptari ai Capitalei.

„Biserica Sf. Nicolae-Vlădică”

 

         „Zbuciumată a început domnia lui Constantin Vodă Şerban, când boierii l-au ales în scaun. Crezuse o vreme că, prin vorbe bune şi prietenoase, va potoli răzvrătirea oştenilor de seimeni şi dorobanţi ce jefuiau şi omorau boierii, prădau biserici, ardeau icoane, ca să scoată aurul din ele şi pe domn l-au necinstit cu cuvinte de ocară.

          Ca să-i liniştească, Vodă a cerut sprijin de la craiul Rakoczi al Transilvaniei şi împreună cu oastea moldovenească, a învins la Şoplea oştile răsculate şi pe Hrizea Spătar, care fusese ridicat domnitor de seimeni, l-a tras pe roată, împreună cu alte căpetenii.

         Iar drept mulţumire că au îngenuchiat pe boieri, Constantin Vodă Şerban a pus să se ridice biserica în partea de jos a Dâmboviţei, pe dealul

ce-i zicea „al moldovenilor”.

         Pâlcurile de călăreţi moldoveni, care-l conduseră pe Constantin Vodă în Bucureşti, făcuseră tabără pe dealul de lângă Mânăstirea lui Pană Vistierul, pe locul unde era un schit surpat de lemn, numit al lui „Oprea Iuzbaşa”. Locul plăcuse voievodului şi îndată a rânduit ispravnici să înceapă zidirea, pe Radu Logofăt Dudescu şi Gheorghe Sufariul.

         Radu Dudescu a adus zidari, cât a găsit în Slobozia Domnească şi pentru toate alte meşteşuguri, ţigani domneşti de la Târgovişte. I-a pornit cu sălaşele lor spre bucureşti şi au rânduit să se aşeze de cealaltă parte a Dealului Moldovenilor, care nu era în stăpânirea vornicului Preda Brâncoveanu, pe locurile ce se vor numi „ţigănia Mitropoliei” (între actualele străzi 11 Iunie şi Sf. Apostoli).

         S-au rugat atunci ţiganii de ispravnicul mai mic, Gheorghe Şufariu să le lase lor biserica de lemn a lui Oprea Iuzbaşa, pe care au dus-o în bucăţi şi au aşezat-o lângă sălaşele lor, rânduind-o cum fusese înainte şi, din poruncă domnească a târnosit-o vlădică Ignatie sârbul de la Nicopole, înscăunat de Matei Vodă Basarab episcop de Râmnic şi Severin şi apoi, mitropolit.

         Hramul ce urma să fie dat bisericii acesteia s-a rânduit să fie Sf. Nicolae, iubitorul de oameni şi ajutorul în nevoi de tot felul.

         Mica biserică de lemn a Sf. Nicolae din Ţigănie rămâne în viaţă mai bine de o sută de ani. În mahala se aşează – amestecaţi printre ţigani – români, sârbi şi greci, cum arată Catagrafia bisericilor bucureştene din 1810.

Vechea biserică de lemn, dărâmându-se încă de la începutul păstoriei sale, mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787 ridică în locul ei o alta, destul de mică şi neîncăpătoare, care va rămâne cunoscută sub numele păstrat şi azi, a

Sf. Nicolae-Vlădică, care apare atât în planurile cartografilor austrieci Baron Purcel şi Ferdinand Ernst, sub denumirea de „Ziganie”, cât şi în acela al lui Boroczin.

         Ruinată pe la sfârşitul secolului XIX-lea, este dărâmată şi reconstruită sub actuala înfăţişare şi nume Sf. Nicolae-Vlădică, în anul 1904, dar nu pe locul celei vechi, unde n-a rămas decât o cruce de piatră, cu inscripţia „pro-memoria” ci, la mică distanţă, din cauza lucrărilor de sistematizare a oraşului.

         Să descurcăm acum amestecul ce l-a avut biserica Sf. Nicolae din prud în viaţa bisericii de azi, a Sf. Nicolae Vlădică.

         „Prundul” bucureştean s-a zis locului aflat în marele ostrov al Dâmboviţei. Aici aveau locuri şi case boierii Goleşti care-şi înălţaseră aşa zisul, Han al Goleştilor.

         Biserica din Prud, durată din piatră, este considerată printre cele 17 locaşuri de uz boieresc, motiv pentru care Mavrogheni Voievod îi dă drept să fie încălzită iarna cu sobă.

         Ctitorul acestei biserici este medelnicerul Toma Golescu care se călugăreşte la 1680, sub numele de Teofan Schimonahul, în urma pierderii soţiei sale, Stanca. După izbăvirea din viaţă a schimonahului Teofan, biserica rămâne metoh al Mitropoliei, aşa cum a fost voinţa ctitorului ei, prieten şi preaplecată slugă a Mitropolitului Teodosie.

         Deteriorată spre sfârşitul secolului trecut, este dărâmată la sfârşitul veacului al XIX-lea, pentru a permite extinderea aşezămintelor brâncoveneşti, după ce, o vreme, trecuse drept filială a Bisericii

„Sf. Ilie” – Rahova.

         Sumele primite drept despăgubire vor constitui fondul de bază din care s-a ridicat actuala biserică „Sf. Nicolae-Vlădică”.

 

                                     Cf. Pr. Mihai Tătărâm

    „Prin Bucureştiul iubit”, Edit. „Ţara Noastră”, Bucureşti, 1992, p. 70-76.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un gând despre &8222;Istoria bisericilor din Bucuresti&8221;

  1. Pingback: LINKURI ORTODOXE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s