Istoria bisericilor din Bucuresti (9)

 

Biserica „Sfântul Dumitru” – Colentina

 

Biserica Sfântul Dumitru – Colentina, cu hramul Sfântul Dumitru, este clădită pe locul vechii biserici, ridicată în anul 1838, după cum reiese din pisania veche a acestei biserici, actualmente incrustată pe frontispiciul noii biserici, având următorul cuprins: „Această Sfântă Biserică, ce se prăznuieşte hramul Sfântului Dumitru, s-a zidit din nou în zilele prea Înălţatului Domn, Alexandru Ghika Voevod, şi a Prea Sfinţitului Părintelui Mitropoli Neofit, cu cheltuiala şi osârdia Sfinţiei Sale Părintele Dumitrache Duhovnicul şi Stana Prezbitera, soţia sa, fiul său Dumitrache Popescu şi Alexandru Popescu, spre pomenirea anului 1939.”

Vechea biserică, dărâmată în 1935, a fost clădită împreună cu o clopotniţă, pe un teren al familiei Ghika, la care s-au adăugat două donaţii, făcute de familia Bedros şi Ghenovici. Obiectele de cult au fost donate bisericilor Sf. Sofia din Capitală Cosova-Snagov.

În subsolul de la Altarul actualei biserici se păstrează doar patru icoane din Iconostasul mare, pictate pe aramă şi pomelnicul de la Sfânta Proscomidie, al ctitorului Dumitrache Duhovnicul, care după moartea soţiei sale a intrat în monahism sub numele de DIMITRIAN IEROMONAHUL, precum şi un medalion al Pitarului Dumitrache Popescu.

Vechea biserică, după informaţiile din arhivă, era construită în afara oraşului, pe un loc sterp, înconjurată de terenuri de cultură. Cu vremea, aşezările omeneşti înmulţindu-se împrejurul său, în anul 1911 s-a simţit nevoia construirii actualei biserici, care s-a ridicat cu fonduri strânse de la enoriaşi, de la Primăria Capitalei, de la Ministerul Cultelor, de la alte instituţii, precum şi din donaţii, mai de seamă a ctitorului Nicolae Rădulescu, cu soţia sa Maria şi a donatorilor Petre Otopeanu, Vasile Năstase şi Gh. Stoenescu. Biserica a început să fie construită în anul 1924 şi a fost sfiinţită în anul 1934. Cu prilejul zidirii bisericii a fost restaurată şi vechea clopotniţă. Planul arhitectural a fost întocmit de prof. arhitect TRAIANESCU, sculptura de interior a Iconostasului şi mobilierul au fost executate de către pict.: Costin Petrescu. Acum clopotniţa a fost demolată şi făcută alta. Ca obiectiv de valoare, Biserica posedă: Cadelabrul Mare, Sfetnicele Împărăteşti, executate în bronz de Scoala de Meserii din Bucureşti, precum şi lucrări de sculptură.

                                              Paroh pr. D. GIULESCU.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Sf. Nicolae” – Dudeşti-Cioplea

 

„În catagrafia Eparhiei Ungro-Vlahiei, din anul 1820, despre satul şi parohia Dudeşti se spunea următoarele: „Case 56, familii 161, rumâni sau ţigani ai dumnealui Dudescului”.

În legătură cu biserica din satul Dudeşti, în catagrafia citată se spune:

„Biserică de zid tare, cu hramul Adormirea Precistei, făcută de răposatul Nicolae Dudescu pe moşia dumnealor, cu un rând de veştminte de mătasă vechi, cu cărţile toate depline. La această biserică se află slujitor Popa Tănase şi Popa Stoian, de 50 de ani, din neam rumân, fecior de preot, preoţit în leatul 1798, dec. 20, pe numele satului Dudeşti.

Din această catagrafie, confruntată cu actuala pisanie a bisericii, pe care o vom reproduce mai jos, rezultă că înainte de ctitoria actualei biserici a existat o altă biserică, ctitorie a Dudescului, cu hramul Adormirea Precistei, iar în locul ei, în anul 1820 a fost construită actuala biserică, ctitorie a lui Stefănache HAGI MOSCU, cu Hramul Sf. Ierarh Nicolae.

În pisania actualei biserici, cu ocazia rezidirii ei, în urma incendiului din anul 1900, nu se face menţiune de fosta ctitorie a Dudescului. Faptul că în localitate nu se află nici o urmă ce ar dovedi existenţa unei alte biserici înaintea celei actuale, adică urmele ctitoriei Dudescului, de care se face menţiune în catagrafia din 1810, inclusiv faptul că nu a ezitat crucea tradiţională, care să indice locul altarului, tradiţie păstrată cu sfinţenie pe atunci, ne obligă să credem că actuala biserică a fost clădită în locul şi pe locul ctitoriei vechi a Dudescului.

Istoricul actualei biserici este foarte mult îngreunat din lipsa de acte şi documente care au fost distruse odată cu incendiul produs în anul 1900. singurul izvor autentic este actuala pisanie, cu un text foarte redus, pe care îl cităm în întregime:

„Această sfântă biserică, cu hramul Sf. Nicolae, a fost zidită în anul 1820 de familia Ştefanache Hagi Moscu, fost proprietar. În anul 1838 s-a distrus de cutremur şi s-a restaurat de locuitori, fiind ajutaţi de administratorul moşiei, numit Stefanace, iar în anul 1900 a fost distrusă de incendiu şi în anul 1901 în zilele prea Sfântului Mitropolit primat Iosif Gheorghian … text cenzurat … s-a restaurat iarăşi cu stăruinţa unui pios creştin, Gheorghe Dobrescu, cu milostenia soţiei sale CALITA, a evlaviosului VELICU PETCU şi a locuitorilor. Aceasta s-a făcut cu stăruinţa preotului Petre Vlădescu, parohul acestei biserici şi prin puterea milosteniei soţiei sale, VASILICHIA şi a domnului primar NITA ELINESCU şi a soţiei sale MATILDA, fiind epitropi Gh. Petcu şi Tănase Gheţu. Ctitori: Gh. Dobrescu”.

Deşi, după cum se constată, această pisanie alcătuită cu ocazia restaurării din 1900, nu aminteşte nimic de ctitoria DUDESCULUI, amintită în catagrafia din 1810, această ctitorie a existat. Pentru că nu sunt urme de biserică, sau mărturii de tradiţie, aşa cum am amintit mai sus, credem că pe locul actualei biserici a existat, înainte, până în anul 1820, o biserică, ctitorie a Dudescului.

Iniţial, biserica a fost construită în formă de corabie, forma de cruce de astăzi datează de la restaurarea din 1900-1901. La cutremurul din 1838, de care se face menţiune în pisanie, au rămas zidurile iniţiale, restaurarea constând în reconstituirea turlelor şi acoperişului, aşa cum s-a întâmplat şi cu restaurarea din 1900, numai că la aceasta s-au construit şi adăugirile, care i-au dat forma de cruce de astăzi.

Mărturii ale unor bătrâni, care au văzut incendiul din 1900, spun că biserica a luat foc din cauza unei lumânări aprinse, uitate în biserică.

În apropierea lumânării aprinse se găseau, după obicei, coroane din flori artificiale, uşor inflamabile, păstrate în biserică în amintirea decedaţilor.

Incendiul s-a întâmplat în luna sept. 1900 şi, în anul următor, biserica a fost restaurată şi redată cultului. Restaurarea din 1900-1901 a constat din refacerea întregului acoperiş, cu cele două turle, cu adăugirile, cu mobilier nou şi obiecte de cult, şi cu pictura din nou.

Zidurile sunt cele iniţiale, din cărămidă specifică timpului, acoperişul şi turlele construite din lemn şi acoperite cu tablă.

În anul 1970, luna aprilie, cu cheltuiala enoriaşilor de aici s-a început o nouă restaurare generală, care încă nu s-a terminat.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Cărămidarii de Sus”

(Str. Şos. Grozăveşti nr. 11)

 

„Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului, şi cu săvârşirea Sfântului Duh, în al doilea an de arhipăstorie a prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la 8 oct. 1988 s-a resfinţit biserica parohială cu hramul Buna-Vestire, din parohia Cărămidarii de Sus, sect. 6, Bucureşti.

Zidită în anul 1805 de protopopul Nicolae Diaconul Marin Trăznea şi Sterea Jupânul, biserica a fost ruinată de cutremurele din 1827 şi 1838 şi, apoi, refăcută a treia oară în 1877.

În 1923-1925 se introduce iluminatul electric, se fac vitralii, mobilier din stejar, cu lambriuri şi poleitul tâmplei.

Anul 1983 marchează începutul refacerii complete a sfântului lăcaş, ce va cuprinde lucrări complexe de renovare şi restaurare, ele vor aduce biserica în stadiul actual. La exterior s-au remediat tencuielile degradate, s-a refăcut învelitoarea, s-a înlocuit cu geam blindat ferestrele de la turle, clopotele de la turle s-au înlocuit, s-au reparat jgheaburile, burlanele, s-a restaurat trotuarul din jurul bisericii. Au fost necesare lucrări şi la interior, ele constând din refaceri de tencuieli, înlocuirea pardoselii degradate cu plăci de mozaic şi a parchetului în altar. Aceste lucrări ce au durat un an, au fost în valoare de 213 000 lei. În continuare, fiind necesare lucrări de restaurare a picturii a fost întocmit un deviz în valoare de 144 399 lei şi, în urma aprobării acestuia, din toamna anului 1985 până în 1987, pictorul Ion Nichita a restaurat pictura, recepţia lucrării având loc la data de 6 iulie 1988, sub preşedinţia p.c. părinte David, delegat din partea Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor.

Pe lângă lucrările sus menţionate, s-a reparat şi clopotniţa, care ameninţa să se prăbuşească, s-a executat aleea din beton, s-a mai confecţionat mobilier bisericesc la Atelierele Plumbuita, aşa cum se vede în sfântul altar şi în biserică, s-a vopsit cu bronz învelitoarea, şi s-a zugrăvit la exterior, valoarea acestor lucrări fiind de 80 000 lei.

Totalul lucrărilor efectuate la parohia Cărămidarii de Sus s-au ridicat la suma de 437 399 lei, dotaţia Sfintei Arhiepiscopii fiind de 50 000 lei şi restul din fonduri proprii şi din donaţii ale credincioşilor.

Purtătorul de grijă al acestor lucrări a fost preotul paroh MONORANU ŞTEFAN. Slujba resfinţirii s-a oficiat de către Prea Sfinţitul Episcop Roman Ialomiţeanul, delegatul PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, în frunte cu P.C. protopop Dumitru Iordache, de la Protoieria Capitalei.”

 

Pisania:

 

„Acest Sfânt lăcaş, cu hramul actual Buna-Vestire şi Sf. Ierarh Nicolae, a fost zidit în anul 1805. Între anii 1877-1878 a fost pictată de pictorul Gh. Ioanid. În anul 1984 i s-au efectuat reparaţii capitale iar în 1986 a fost restaurată pictura de către pictorul Ion Nichita, în timpul părintelui protopop D. Iordache şi a preotului paroh Ştefan Monoranu. Resfinţirea a fost făcută în timpul P.F.P. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române de către P.S. Episcop Roman Ialomiţeanul în 1988.”

 

 

 

 

Biserica „Sfântul Ioan Moşi”

(Calea Moşilor nr. 305)

 

„Conform pisaniei de la intrare, Biserica Sfântul Ioan Moşi a fost zidită în anul 1807, printre ctitorii principali fiind doi creştini ai parohiei: Ioan Grădinarul şi Ioan Jimblarul, deci un grădinar şi un brutar, alăturându-li-se lor şi ceilalţi enoriaşi ai parohiei.

Nu a fost ctitorie domnească sau boierească. În forma în care se găseşte astăzi (stil curat ortodox, în formă de cruce), s-a rezidit în anul 1868, dându-se spre folosinţă cultului, la 22 martie 1870.

Au intervenit reparaţii mai mari în 1926, iar în anul 1942, după cutremurul din 1940, când suferise grave stricăciuni, a fost restaurată, adăugându-i-se şi pridvorul prezent.

Pridvorul actual, deschis, cu coloane rotunde, a înlocuit pridvorul vechi, în formă de cameră cu trei uşi şi 6 ferestre, care nu se armonizează cu linia arhitecturală a bisericii.

La CAFAS (podul corului) s-a turnat planşeu de beton armat, înlocuindu-se podeaua de lemn de stejar. S-au pus două cenuri de beton armat împrejurul edificiului bisericii.

Pictura originală, stil RENAŞTERE, a fost pictată de pictorul TATTARESCU şi urmaşii şcolii lui – Ioanid Senior, fiind curăţită în anii 1923, 1942 şi 1961, numai cu ajutorul enoriaşilor, cu munca şi cu strădania lor.

De asemenea, icoanele de la catapeteasmă au aceeaşi provenienţă, iar o parte sunt îmbrăcate în argint de diferiţi enoriaşi donatori.

Biblioteca cuprinde cărţi de ritual cu vechime de peste 150 de ani, între care Sf. Evanghelie – 1808. Nu a fost declarată monument istoric, nici artistic.

Scriitorul Camil Petrescu, în lucrarea despre N. Bălcescu, menţionează că de la această biserică s-a dat semnalul de începere a Revoluţiei de la 1848, prin tragerea clopotelor.

Datorită consolidării bisericii, în anul 1942, în urma cutremurului din 4 martie 1977 nu s-au cauzat stricăciuni mari bisericii.”

                                              „Oficiul Parohial, ss indescifrabil”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Albă”

 

Deasupra intrării în biserică există o pisanie, aşezată în anul 1827, cu prilejul unei reparaţii, din care aflăm că această biserică „fiind foarte veche şi stricată, a fost ridicată de popa Neagul Dîrvaş i jupâneasa Rada i jupâneasa Vişa”.

Biserica a fost numită când „a popii Dîrvaş”, când „Biserica Vişichii”. După anul 1810 i s-a zis Biserica Albă, nume care i-a rămas până în zilele noastre.

Popa Dîrvaş este cel care a reparat radical vechea biserică, în 1827, biserică ctitorită de jupâneasa Vişica. Aceasta a ridicat pe acel loc cea dintâi biserică, foarte probabil din lemn, iar Popa Negul Dîrvaş, împreună cu preoteasa lui, rada, au refăcut-o din zid.

Biserica datează de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Deschiderea unei noi artere de circulaţie bucureştene – Podul Mogoşoaii – a condus la popularea acestei părţi a oraşului şi la apariţia unor noi mahalale, inclusiv a unor noi biserici: Creţulescu – 1720; Sfântul Vasile (sfârşitul veacului XVIII); Sf. Nicolae Tabacu (veacul XVII).

Din păcate nu se ştie precis cine a fost această Vişa. O ipoteză identifică pe Vişa cu nepoata lui Ivan pitarul Văcărescu, posesorul frumoasei „Livezi a Văcăreştilor”, situată în această parte a oraşului. Ivan pitarul Văcărescu a avut trei copii, între care şi o fată, pe nume Alexandra, căsătorită cu Mihai Cupeţu, căpitan în 1654. Acesta s-a ocupat de zidirea Mânăstirii şi Spitalului Colţea, ctitorii ale Spătarului Mihai Cantacuzino.

Mihai Cupeţu a ctitorit şi prima biserică de lemn, numită Bradu Boteanu, pe care nepoţii săi de fiu au reclădit-o de zid.

Fiica lui Mihu şi a Alexandrei, pe nume Vişa, s-a căsătorit cu Gavril Drugănescu, vornic de Târgovişte, care a ridicat şi o altă biserică, în propriul său sat, Drugăneşti.

O a doua ipoteză, destul de plauzibilă, consideră că Vişa a fost una dintre fiicele cunoscutului boier Mareş Băjescul, logofăt al lui Matei Basarab, vistier, vornic şi mare ban al lui Antonie Vodă din Popeşti. Boierul Mareş Băjescu a murit în 1676, pe vremea când fiica sa avea doar 16-17 ani. Aceasta se va căsători cu stolnicul Matei Văcărescu, un urmaş al lui Ivan pitarul Văcărescu. De aceea această mahala va fi cunoscută sub numele de „mahalaua Pităresei” iar biserica de lemn, ridicată când ctitoria avea 50-60 de ani, va fi numită „Biserica Vişichii” – diminutiv de la Vişa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Albă”

(Calea Victoriei nr. 110)

 

„Această biserică cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, monument istoric şi de artă al Capitalei, străjuieşte de veacuri în mijlocul oraşului, pe vechea arteră bucureşteană Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi.

Data ridicării sfântului locaş este învăluită în negura vremii încă, din câte se cunoaşte, biserica era în fiinţă în veacul al XVIII-lea, fiind zidită din nou de preotul Neagu Dârvaş cu soţia sa Rada şi Jupâneasa Vişa.

Surpată de cutremurul din 1802, biserica a fost reclădită din temelie în anul 1827 de marele clucer Nicolae Trăsnea, pe timpul domnitorului Grigore Vodă Ghica, cel care i-a adăugat al doilea hram al său „Sf. Prooroc Ile Tesviteanul”, rămânănd nepictată, doar văruită.

Sf. locaş a beneficiat de o temeinică restaurare în anul 1873, prin refacerea turlelor din lemn, a învelitorii tindei, a pardoselii şi ferestrelor.

Tot atunci a fost pictată de marele pictor român Nicolae Tăttărescu şi a fost împodobită cu o frumoasă tâmplă din lemn sculptat şi policromat, în stil brâncovenesc, adusă aici de la fosta biserică a Metocului Episcopiei Râmnicului, dărâmată în acelaşi an.

În decursul vremii au mai avut loc şi alte reparaţii şi restaurări, dintre care amintim pe cea din anul 1977, după cutremurul din 4 martie, când prin strădaniile Protoiereului Gheorghe Iliescu – Izvoare parohul de atunci, s-a refăcut consolidarea zidurilor cu centură exterioară şi s-a restaurat pictura interioară.

În anul 1988, prin grija şi osârdia p.c. preot paroh I. Bănăţeanu s-a înfăptuit restaurarea completă a interiorului bisericii, fiind realizate următoarele lucrări:

                     restaurarea picturii în ulei, executată de o echipă de specialişti condusă de pictorul Paul Rădulescu, din Bucureşti;

                     restaurarea integrală a catapeteasmei, a icoanelor montate în aceasta, precum şi a întregului mobilier din lemn sculptat şi policrom, lucrări executate în laborator de restauratorii: Irina Predescu, Dan Iancovici şi Alex. Gheorghiţă din Bucureşti, sub directa şi minunata supraveghere a domului profesor Alexandru Efremov, de la Muzeul de Artă al R.S. România şi a comisiei de pictură bisericească.

Totodată, s-a refăcut în totalitate instalaţia electrică a interiorului bisericii, iar pentru sfântul altar s-a executat la Atelierele Institutului Biblic mobilier adecvat, din lemn de stejar, cu motive tradiţionale, româneşti şi creştine.

         Cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române, biserica a fost resfinţită de P.S. Episcop – Vicar Patriarhal, Nifon Ploieşteanul, înconjurat de un ales sobor de preoţi şi diaconi din Bucureşti.

         Se cuvin alese mulţumiri d-lui dr. Serafim Pâslaru şi familiei Alexandru, Valeriu şi Valeria Grigore din Bucureşti, precum şi tuturor binecredincioşilor creştini, enoriaşi sau închinători ai acestei sfinte biserici, care au contribuit material pentru aducerea la bun sfârşit a acestei restaurări.

         Binecuvântează Doamne pe toţi cei ce iubesc podoaba Casei Tale!”

 

 

                                                        „Duminică, 17 iulie 1988

                                                                  Bucureşti.”

 

Biserica „Sfântul Vasile”

(Calea Victoriei nr. 220)

 

„Pisania scrisă cu litere chirilice, aflată pe peretele din dreapta pronaosului adevereşte că biserica a fost înălţată în luna septembrie a anului 1847, cu cheltuiala în cea mai mare parte a căminarului Toma Baltă, în timpul domniei lui George Dimitrie Bibescu.

Înaintea actualei biserici a fiinţat pe acelaşi loc o alta, construită conform tradiţiei din gard, încă din secolul al XVIII-lea, într-o zonă de bălţi şi păduri, denumită mai târziu mahalaua Sfântului Vasile din culoarea de galben a Capitalei.

Un document din 1828 – plângerea adresată Divanului Ad/Hoc de fiica preotului Trandafir al vechii biserici – ne informează că vechea biserică era dependentă de mânăstirea Mărcuţa din capitală, poate chiar un schit al acesteia.

Din punct de vedere arhitectural, biserica aparţine stilului muntenesc trilobat, cu două abside laterale, o absidă finală, un mic pridvor deschis şi o singură turlă.

Pictura actuală, în ulei, datând din anul 1882, este opera pictorului Anton Serafim, născut în anul 1838 şi decedat în 1911, la Bucureşti. Ea se integrează în orientarea neoclasică a vremurilor de influenţă occidentală şi în stilul pictorului Tăttărescu, în locul frescei tradiţionale bizantine.

Deşi influenţat de curentul vremii, zugravul Anton Serafim vădeşte în opera sa de aici o personalitate artistică proprie şi mai ales o deosebită sensibilitate coloristică.

Spălarea picturii, în 1981, i-a redat vechea strălucire.”

Semnează Pr. D. Vâlcu, mai 1981.

Biserica „Sfântului Haralambie” – Bellu

(Str. Împăratul Traian nr. 33)

 

„Acest sfânt lăcaş, cu hramul Sf. Marele Mucenic Haralambie, a fost zidit între anii 1947-1957, la stăruinţa preotului Grigore Popescu, primul ei slujitor cu ajutorul material şi munca voluntară a credincioşilor din Parohie şi a altora, cu donaţii primite din partea Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor şi a Departamentului Cultelor.

Nefiind terminată încă, în luna octombrie 1948 a fost sfinţită pentru săvârşirea serviciului religios.

A fost dotată cu mobilier de stejar, şi anume: strana pentru cântăreţi şi cele 6 străni din pronaos sunt opera sculptorului BABIC, fiind procurate de la fosta capelă a Liceului Ortodox de Fete din Bucureşti. De asemenea, catapeteasma bisericii, cu icoanele praznicale sunt originalele de la amintita capelă, semnate de MATACHE RĂDULESCU – ZUGRAVUL, anul 1854.

În vara anului 1968, biserica a fost finisată în interior şi exterior şi pictată în tehnica frescă, în stil bizantin, de către pictoriţa VIDEA VIRGINIA din Bucureşti.

Tot atunci a fost montată şi marchiza de la intrarea în biserică, pe soclul pregătit încă de la zidirea bisericii, marchiza fiind procurată de la fostul Muzeu SIMU.

Lucrările de finisare, precum şi pictura bisericii s-au făcut prin contribuţia enoriaşilor şi donaţii din partea Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor, cu grija şi stăruinţa decedatului preot Ştefan Tătaru. Tot acesta a făcut şi actuala împrejmuire a curţii bisericii, precum şi clopotniţa, construită din bare de fier, cu acoperişul învelit cu tablă galvanizată.

În anul 1978, luna iulie, a fost numit la această parohie preotul Dinu Marian, care a continuat, cu ajutorul credincioşilor pavarea curţii, montarea de jgheaburi şi burlane, precum şi vopsirea acoperişului bisericii. În interior s-au făcut lucrări de curăţire a icoanelor de la catapeteasmă, spălarea şi vopsirea stucăriei cu bronz, s-a renovat instalaţia electrică şi curăţirea policandrului.

Acesta este, pe scurt, istoricul acestui sfânt lăcaş de închinăciune pentru credincioşii din Parohia Sf. – Haralambie – Bellu, precum şi pentru alţi credincioşi care din dragoste pentru credinţa noastră ortodoxă trec pragul acestui sfânt lăcaş.”

                                                                   Paroh, preot Marin Dinu

Bucureşti, 18 mai 1983.

         Preot paroh Ştefan Tătaru

         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Cuvioasa Paraschiva”

 

 

„Această Sfântă biserică a Parohiei Mihai Bravu din Bucureşti s-a ridicat între anii 1948-1963, întru cinstirea Sf. Cuvioase Paraschiva, pe terenul viran donat de Primăria Municipiului Bucureşti în anul 1947, între străzile Cerceluş şi Hârşova.

Planurile de construcţie au fost întocmite de arhitectul Dan Ionescu, decedat în anul 1955 şi apoi reîntocmite de arhitectul Dumitru Ionescu Berechet, după modelul bisericii Sfântul Gheorghe din Hârlău, ctitoria lui Ştefan cel Mare.

Piatra fundamentală s-a pus în ziua de 14 octombrie 1948, în primul an de arhipăstorie a Prea Fericitului Părinte Justinian. Lucrările de construcţie s-au executat între anii 1948-1963. Beneficiind de preţiosul inventar primit de la Biserica Brezoianu, demolată din motive de sistematizare urbanistică, biserica noastră a fost înzestrată cu cele necesare şi dată cultului, după ce s-a sfinţit, la data de 20 decembrie 1959.

Tencuielile exterioare s-au executat în anul 1962, încălzirea centrală în anul 1967, împrejmuirea grădinii în anul 1969, iar pictura bisericii în frescă a fost executată de către iscusiţii pictori bisericeşti: Dimitrie Horung, decedat în anul 1972 şi Vasile Caraman, în anii 1971-1973.

Aceeaşi vie recunoştinţă o vom păstra şi domnului profesor Dimitrie Dogaru, preşedintele Departamentului Cultelor, care cu multă înţelegere ne-a acordat solicitudinea sa în munca noastră.

Dumnezeu să înscrie în cartea vieţii şi „să umple de bunătăţile Casei Sale” (Ps. 64.7) şi p.p.c.c. preoţi, osârduitori la această parohie: ION MIHALCEA; GH. BEJGU; TEMISTOCLE LEUSTEAN; OPREA MARALOIU; IACOB PETROVAN; DAVID POPESCU; GH. GAITA; ION A. POPESCU şi pe Consiliul şi Comitetul nostru parohial, Epitropii şi pe toţi credincioşii care, prin jertfa lor: bani, muncă şi suflet, au (iubit podoaba Casei Domnului.”

„Astăzi, 3 iunie 1974 Sărbătoarea Sfintei Treimi, într-un cadru festiv s-a sfinţit şi târnosit biserica, de către un impresionant sobor de preoţi, consilieri de la centrul eparhial, în frunte cu Prea Sfinţitul nostru Episcop Roman Ialomiţeanul, vicarul Sfintei Arhiepiscopii şi cu preoţii slujitori ai acestei biserici: Pr. Popescu N. Ioan – Paroh şi Pr. Dan Malciu, Pr. Ştefan I. Iliescu.

Facă Bunul Dumnezeu, cel în Treime slăvit ca această sfântă biserică, copia viteazului Voievod Ştefan cel Mare, intitulată cu numele lui Mihai cel Brav, şi ocrotită şi patronată de Paraschiva şi Sf. Treime, să fie nu numai catapeteasma noastră de credinţă pe care am ridicat-o spre cerul sfânt al veşniciei noastre, ci ca să rămână peste veacuri ziditoare de neam, de pace, unitate şi independenţă naţională.

Prezentul document sunt chemaţi şi rugaţi să-l semneze toţi cei care au fost autori şi martori ai înfăptuirii lor: Episcop Roman Ialomiţeanul, Vicar Arhiepiscopal etc.

N.N. În curtea bisericii se află o troiţă din lemn, artistic sculptată, având următorul text:

„În memoria Eroilor Revoluţiei din 16-22 decembrie 1989” –

 

„AD PERPETUAM REI MEMORIAM AGE LIBERTATE DECEMBRI UTERE”

(donator; preot paroh Popescu Ion, sculptor MIHAI TUGEARU)

 

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” – Militari

(Str. Valea Lungă)

 

„Cu vrerea Tatălui, cu puterea Fiului şi cu umbrirea Sfântului Duh, ridicatu-s-a din temelie această sfântă biserică cu hramul Sfântului prooroc şi înainte mergător Ioan Botezătorul, între anii 1957-1974, sub înalta arhipăstorire a Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian pe terenul donat de credincioşii Dumitru şi Tudora Dumitru din Chiajna – Ilfov.

S-a zidit cu ajutorul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor după proiectul arhitectului IOAN PARACSHIVESCU, iar slujitori fiind preotul paroh SEITAN I. GHEORGHE (1943), Mihalcea Ion (1955-1972), Covercă Ion (1969) şi Rusu Zevin (1983) iar cântăreţi ai bisericii fiind Ştefan Butnaru (1949-1984) şi Valise Plămădeală (1944-1961), cu contribuţia enoriaşilor Parohiei Militari III şi cu donaţiile Parohiei Militari I, prin preotul paroh Sămărescu Florian.

Catapeteasma a fost dăruită de credincioşii Petru şi Ecaterina Alexandrescu, iar pictura a fost executată de pictorul IOSIF KEBER din  Tg.-Jiu, frescar tehnician JIANU ION.

S-a târnosit în anul mântuirii 1978, luna octombrie, ziua 29 de către Prea Sfinţitului Vicar Patriarhal Antonie Plămădeală.

Binecuvântează Doamne pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale.”

 

 

 

 

 

Anunțuri

Un gând despre „Istoria bisericilor din Bucuresti (9)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s