Istoria bisericilor din Bucuresti (5)

 

Biserica Foişor

(Str. Foişorului nr. 119)

 

„Biserica a fost zidită de către doamna Smaranda, soţia domnitorului Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat, în anul 1746. prin HCM 1160/1955, a fost recunoscută ca monument istoric, la nr. 41. În partea de sud-est, cam la 30 m de biserică, a fost zidit si un palat domnesc, ale cărui urme se mai văd şi astăzi. Aici s-au întreprins cercetări de către Muzeul de Istorie al Oraşului Bucureşti, în anii 1963-1964. Acest palat a fost reşedinţa de vară a familiei domnitoare şi probabil că avea şi un foişor, de la care şi-a luat numele, mai întâi biserica, apoi cartierul şi strada.

Potrivit tradiţiei orale, Palatul domnesc de la Biserica Foişor era legat printr-un pod de lemn care, în linie dreaptă, traversa valea mlăştinoasă a Dâmboviţei, ajungând la M-rea Văcăreşti, ctitorie şi reşedinţă domnească a lui N. Mavrocordat.

Încă de la fondare, biserica Foişor a fost închinată M-rii Radu Vodă din Bucureşti şi deservită de către călugări, până când au început aşezări omeneşti în jurul ei.

Cu timpul, înmulţindu-se locuitorii, biserica a devenit parohie şi a fost deservită de preoţi de mir. Până în anul 1880, pridvorul bisericii a servit ca şcoală pentru copiii enoriaşilor acestei parohii, care doreau să înveţe să citească şi să scrie. Până mai anii trecuţi, locuitorii acestui cartier povesteau despre dascălul Răducanu, cântăreţ la această biserică, care aduna zilnic copiii în pridvorul bisericii, învăţându-i să citească pe ceaslov sau psaltire.

Pentru osteneala sa, era plătit lunar de mamele copiilor.

         Pictura iniţială, a acestei biserici, în frescă, în stil bizantin, care se mai poate vedea şi astăzi, în urma sondajelor făcute de către specialiştii Comisiei Monumentelor Istorice, a fost acoperită în întregime în 1888-1889, cu o pictură în ulei. Atunci s-au lărgit mult ferestrele bisericii, stricându-se arhitectura iniţială a acesteia.

         În anul 1915, în colţul de sud-est al bisericii s-a clădit o cameră cu pivniţă dedesubt, pentru a servi de vestmântar şi depozit de obiecte scoase din uz. Această cameră vestmântar corespunde printr-o uşă cu altarul bisericii.

         Deasupra uşii de la intrare se află pisania originală, cu următorul conţinut:

         „Această sfântă şi dumnezească biserică, cu hramul Naşterea prea Sfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Marii, este din temelie zidită, zugrăvită şi înfrumuseţată pe dinăuntru şi pe dinafară, până în sfârşit, precum se vede, cu toată cheltuiala Prea Luminatului Măriei Sale Doamnei Smarandei Doamna Fericitului şi Pururea Pomenitului răposatului Măriei Sale Ion Nicolae Alexandru Voievod, săvârşindu-se în zilele Prea Luminatului şi Prea Înălţatului domn Ion Constantin Nicolae Voievod, întru a patra domnie a Măriei Sale, aici în Ţara Românească, pentru veşnica pomenire a Măriei Sale şi a părinţilor Măriei Sale şi a tot luminat neamului Măriei Sale, şi a închinat-o a fi metoh Sfintei M-ri Radu Vodă de aici din Bucureşti unde există şi se cinsteşte cu hramul Prea Sfintei Troiţe, fiind şi moşia acestei mânăstiri şi a fost ispravnic până la săvârşirea acestui Dumnezeesc lăcaş PASCAL VEL ISPRAVNIC. De la zidirea lumii 7254, nov. 20, de la Hristos 1746.”

 

 

 

 

Biserica UDRICANI

(Str. Barasch Iuliu nr. 11)

 

„Inscripţia de deasupra uşii a doua de la intrarea în biserică arată că această biserică este zidită din temelie la anul 1734 de Udrican Clucerul şi soţia Maria.

(Urmează textul pisaniei)

Cutremurul din 1802 a pricinuit crăpături zidurilor bisericii. În urma acestor stricăciuni, biserica a fost reparată şi consolidată cu legături de fier de către trei credincioşi: Nicolae, Ieremia şi Marin.

Tot atunci s-a umplut cu zid cele trei părţi ale coloanelor de la intrarea în biserică. Inscripţia de deasupra primei uşi de la intrare faţă, din pridvor, ne arată aceasta (urmează textul inscripţiei)

Biserica a mai suferit stricăciuni la cutremurul din 1839 (sic!) şi mai ales de la marele incendiu din 23 martie 1847 când, nimicind o mare parte din Bucureşti a distrus şi o mare parte a bisericii UDRICANI, cu odoarele dintru dânsa şi cu casele ce erau în spatele altarului.

Arhiereul TIMOTHEI TROADAS, fostul egumen al mânăstirii Sfântul Ioan din Focşani, a cărui biserică fusese închinată printr-un hrisov al domnitorului Moruzi din 5 iulie 1793 în trei rânduri a făcut reparaţii şi împodobiri bisericii, aşa după cum se vede în inscripţia bisericii, partea stângă (urmează textul, n.n.)

1848 Aprilie 4 s-a sfinţit.

Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Biserica Udricani şi-a făcut mare faimă şi cinste prin şcoala de carte românească pe care o înfiinţase, şcoală despre care vorbeşte şi Ion Ghica în Scrisori către Vasile Alexandri („Şcoala acum 50 de ani”) şi unde întrebuinţează cuvinte de laudă pentru conştiinciozitatea şi idealismul cu care Dascălul Chiosea de la Biserica Udricani îşi făcea datoria, şi pentru marele aport pe care şcoala de la Udricani şi alte şcoli de carte românească l-au avut la luminarea poporului.

Iată cum descrie şi Ion Ghica Şcoala de la Udricani: „dar să ne întoarcem la şcoala noastră de la Udricani, şcoală sub albastrul cerului,

pe prispa bisericii, unde când ploua, copiii se ghemuiau în odaia ţârcovnicilor jos pe cărămizi sau în clopotniţă de citeau şi scriau pe genunchi şi pe brânci … din acele şcoli îşi recrutau bisericile preoţi şi cântăreţi, acolo boierii căutau băieţi pe care îi luau în casă pe procopseală, de acolo a ieşit Chiru de la Biserica Enii, Dumitrache Bondoliu, tata reposatului Vlădică Calistrat, Unghiurliu de la Sărindar, Costache Stirbu de la Sf. Ioan de lângă puşcărie şi Petre Efesiu, care mai în urmă a ajuns cântăreţ în strana din dreapta la Patriarhie. Acolo au fost daţi la învăţătură Anton Pann, Petrache Nănescu, Nicolae Alexandrescu, Paris Momuleanu, Marin Serghiescu etc.

         Pe Nicolae Alexandrescu, cum l-a auzit Grigore Ghica, l-a luat acasă, îl plimba cu dânsul noaptea în butcă dinainte, de-i cânta cântece de lume. Când Grigorie Ghica s-a făcut domn, Nicolae Alexandrescu a ajuns cafegi-başa. Pe Marin Serghiescu l-a luat Alechache Villara cântăreţ la biserica Negustorilor, l-a plimbat cu dânsul pe la Petersburg, cu Regulamentul; dar, mai pe urmă, molipsindu-se de boala patriotismului, a fost arestat cu Mitică Filipescu, cu Nicolae Bălcescu şi cu Telegescu, trimis la Ocnă, unde şi-a ispăşit păcatele ani, până când a venit de l-a scos revoluţia din patruzeci şi opt, ca să-i procure dulcile fericiri ale unei prescripţiuni de zece ani. El a fost cunoscut mai mult sub numele de Marin Naţionalu. Vodă Cuza îl iubea, îl avea adesea la masă şi-l mângâia cu numele de Moş Marin.

         Când a venit la Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sf. Gheorghe de la Colţea şi de la toate bisericile au golit acele şcoli şi au alergat la sfântul Sava cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din şcoala grecească …”

         Biserica Udricani a avut şi o renumită şcoală de caligrafie.

         În pridvorul bisericii se găsesc 4 morminte (sunt redate numele de pe pietrele mortuare). Mai există un mormânt şi în biserică.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Scaune”

(str. Scaune nr. 20)

 

         „Hramul bisericii este Naşterea Maicii Domnului şi Adormirea Maicii Domnului. Nu se ştie cu siguranţă data construcţiei. Istoricul IONESCU-GION, în ISTORIA BUCUREŞTILOR remarca: „se zice că este fondată la 1611, în altul de la 1681, de la Şerban Cantacuzino şi în Condica Brâncovenească de la 1701”.

         L-a început s-a numit şi Biserica Măcelarilor sau a Săpunarilor.

         În anul 1843 a fost restaurată de paharnicul IOAN COSTACOPOLU, care a zugrăvit-o de „iznoavă” şi i-a tencuit exteriorul. Biserica face parte din cele cu plan treflat, cu pridvor deschis, cu o singură turlă deasupra pronaosului. Este construită din cărămidă şi acoperită cu olane.

         Pictura actuală este originală, dar data şi pictorul nu se cunosc. Prezintă o deosebită valoare artistică.

         În anul 1944 a fost spălată şi restaurată de pictorul Gh. Popescu, cheltuindu-se suma de 530.000 lei.

         Pe zidul de la intrare se văd cei doi ctitori: T{NASE şi STAVRO, cu familiile lor, ţinând vechea biserică. Pe uşa de la intrare se află o veche inscripţie: „D(umi) T(ru) LERE (scu) L(ă) C(ă) T(uş) 1975, mart. 1.” Care ne indică data când a fost făcută.

         În interior, sub pantocrator, se află o piatră sculptată, în relief, cu un vultur, care poartă data de 25 martie 1863. În stânga pronaosului sunt două morminte, cu data 1803 şi 1819, iar în stânga pridvorului un mormânt, cu data 1830.

         În jurul bisericii se mai află o parte din vechiul cimitir, datând din secolul al XIX-lea.

         Între 1910 şi 1940 nu s-au mai oficiat în această biserică, fiind închisă şi lăsată în părăsire, fapt ce a dus la ruinarea ei.

         În anul 1939 a fost hirotonisit ca preot pe seama acestei biserici tânărul licenţiat în teologie, GHEORGHE PREJNEANU care, cu sprijinul Comisiunii Monumentelor Istorice, a autorităţilor religioase şi civile, a început restaurarea bisericii. În 1939 s-a executat acoperişul, din olane. În 1944 s-a dezgropat biserica, fiind îngropată aproape 1 m, scoţându-se 585 m.c. pământ şi moloz: s-a pardosit interiorul şi curtea cu dale de piatră de Buzău.

         S-a restaurat catapeteasma şi baldachinul din Sfântul Altar. S-a introdus lumina electrică.

         Biserica s-a redat cultului la 15 august 1944, iar la 8 septembrie a fost resfiinţită, căpătând al doilea hram, Sărbătoarea Maicii Domnului.

         În biserică se află o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni.

         În 1954 s-a construit actuala turlă. În 1955-1956 s-a pavat restul curţii iar în anul 1957 s-au introdus gazele naturale.”

         Bucureşti, 2 februarie 1975, Paroh Econom-Stavrofor Gheorghe Prejbeanu.

          Preot paroh BOŞTENARU ION

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Dintr-o zi” – Sfântul Nicolae

(Str. Academiei nr. 18, Buc., sector 1)

 

         „Această biserică este o veche ctitorie a urmaşilor lui MIHAIU din Târgşor, ucis în anul 1612 de către vornicul Radu Mihnea fiindcă îi râvnea domnia. El a fost proprietarul unui întins teren în partea aceasta a vechiului Bucureşti. După uciderea lui Mihaiu, proprietatea lui s-a împărţit între cei trei fii ai săi:  Neagul, Gheorghe şi Antonie. Neagul, feciorul cel mare, era foarte profitor să ajungă domn al uneia din ţările româneşti şi după ce a încercat zadarnic cu rugăminţi sau promisiuni la Constantinopol şi la principele Transilvaniei, Gheorghe Rackozi şi-a pus nădejde în Dumnezeu. În acest scop, el a făcut juruinţă că va construi o biserică într-o zi. Făgăduinţa şi-a îndeplinit-o, ridicând pe acest loc o bisericuţă mică de lemn, într-o singură zi.

         Cât de mică a fost biserica ridicată de Neagul Postelnicul, ne-o spune cronicarul Radu Greceanu, care o văzuse şi o cunoscuse în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi despre care spune:

         „În oraşul Bucureşti este o bisericuţă de lemn mititică foarte şi veche foarte, care se cheamă biserica dintr-o zi”.

         După moartea lui Neagul, mica sa bisericuţă, precum şi tot terenul din jurul ei, ca şi cea mai mare parte din averea lui, a trecut în stăpânirea fratelui său mai mic, Antonie Vornicul din popeşti, care a ajuns domnul Ţării Româneşti, între 1669-1672. de la el, proprietatea trece la unicul său fiu, Neagul Postelnicul Negoescu, zis şi Popescu, de la care trece – drept zestre – la fiica sa MARICA, odată cu căsătoria ei cu Constantin Brâncoveanu.

         În 1702, Doamna Marica, „au ridicat această bisericuţă mititică foarte şi au înălţat alta de piatră în locul ei, foarte iscusită şi gingaşă, făcând-o şi pe care au înfrumuseţat-o atât pe dinăuntru precum şi pe dinafară, precum se vede.”

         Biserica zidită de Doamna Marica, soţia lui Constantin Brâncoveanu, în locul celei de lemn a lui Neagul Postelnicul, fratele bunicului ei, este biserica de azi, păstrând acelaşi nume de „biserica dintr-o zi”, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae.

         Această biserică a servit ca lăcaş de închinare domnitorului, până la 1830, aceştia având locuinţa vis-a-vis, de unde intrau direct în cafasul bisericii printr-un coridor construit anume pe deasupra străzii.

         În 1825, un incendiu a distrus acoperişul bisericii, fiind refăcută la 1826-1827, sub domnia lui Grigore Ghica Vodă, după care s-a pus pisanie deasupra uşii de intrare şi în care se spune: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică ce se numeşte dintr-o zi, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae a fost mai înainte făcută din lemn şi învechindu-se, minunata doamnă MARICA, a Măriei Sale Constantin Basarab Brâncoveanu VV, la leat 1702 de la naşterea domnului nostru Iisus Hristos, îndemnându-se a făcut-o toată de zid şi a înfrumuseţat-o cu toate podoabele spre pomenirea Măriei Sale, ispravnic fiind dumnealui Enache Văcărescu, Vel Logofăt. În urmă, la leat 1825, în zilele Măriei sale Grigore Ghica VV al IV-lea, întâmplăndu-se de s-au ars şi s-au reînnoit şi s-au înfrumuseţat, precum se vede, cu grija Măriei Sale, Grigore Ghica şi a altor pravoslavnici, prin stăruinţa dumnealui vel stolnic Stanciu epitropul acestei sfânte Biserici isprăvindu-se l-a preînnoit la 1827”.       

          Din 1911 până în 1945 această biserică a servit ca loc de închinare pentru comunitatea albaneză din Bucureşti, iar de la această dată a revenit la rostul ei firesc, adică comunităţii ortodoxe române din această parte a capitalei.

Paroh preot N. Popescu-Cernea. Preot paroh RUNCANU VASILE.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica Doamnei

(Calea Victoriei nr. 28, sector 4)

 

Hramul: „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”

 

„Biserica Doamnei a fost zidită în anul 1683 de Doamna Maria, soţia lui Şerban Cantacuzino, pe locul altei biserici de lemn, făcută tot de ea. La terminarea ei, Biserica Doamnei a fost înzestrată de ctitori şi închinată, la 1689, oct. 28 M-rii Cotroceni, ctitoria soţului său. Cu acest prilej aflăm că biserica avea şi chilii în jur.

Biserica este construită din cărămidă, pe un plan nou, creaţie a secolului al XVII-lea, în formă de dreptunghi alungit, fără abside laterale şi terminată cu absida poligonală a altarului.

Biserica a fost reparată în anii 1869, 1906 şi 1931 de Comisiunea Monumentelor Istorice şi nu a suferit modificări decât la turla de la pronaos, care a fost refăcută din lemn, îmbrăcat cu tablă, pe o bază mai veche.

Biserica Doamnei este una dintre primele biserici unde stâlpii interiori, ca şi cei ai pridvorului, sunt din piatră, având secţiunea octogonală. Baza şi capitelul – şi ele octogonale – sunt sculptate cu motive decorative de origine orientală.

Pronaosul este boltit la fel ca şi naosul. Turla de pe naos mai păstrează numai baza pe care a fost pus direct acoperişul. Cu toată vechimea sa, nu este sigur că această turlă ar fi existat la origine.

Pridvorul, deschis, se compune din 9 arcade, în arc de cerc, rezemate pe stâlpi de piatră de secţiune octogonală, caracteristici bisericilor din vremea lui Şerban Cantacuzino. El este boltit cu două calote sferice, rezemate pe arcuri, care stau pe console, şi despărţiţi cu un arc transversal.

Decorul exterior este format din două registre suprapuse pe panouri foarte exact construite, mărginite de ciubuce duble, din cărămidă rotunjită cu arcaturi semicirculare.

Registrele, din care cel inferior este dominant, sunt despărţite de un brâu obişnuit, format dintr-un tor, între două şiruri de cărămizi dispuse în dinţi de fierăstrău.

Ferestrele originare, au chenarele din piatră sculptată, de influenţă moldovenească.

La intrarea în biserică se află un portal frumos sculptat cu motive florale, având deasupra următoarea pisanie:

„Această svântă şi Dumnezeiască biserică iaste zidită şi înălţată din temelia ei până în săvârşitu de luminata Doamna Maria a luminatului Domn Io Şerban Cantacuzino Basarab Voievod, oblăduitorul Ţării Româneşti, care întru lauda şi proslăvirea svântului hramu văvedenie prea sveatie vladicitu naşei bogorodati i prinovianii Marii, ca să le fie măriilor sale, fiilor şi părinţilor vecinică pomenire şi sufletelor răpaos şi fericire, leat 1683.

                                     1683-1684”

Biserica este pictată de către pictorul grec CONSTANTIN MINA şi ION ZUGRAFUL, în frescă. Pictura murală originală, din interior, a fost scoasă de sub pictura cea mai nouă, aplicată ulterior, a fost degradată de spărturile provocate prin ciocnirea sa de către meşterul (pictorul) care a restaurat-o în vederea unei noi picturi, fiind încă descifrabilă.

Actuala pictură nu a suferit restaurări, până în prezent.

În anul 1970 s-au întocmit devizele privind restaurarea picturii bisericii, cu fonduri proprii şi s-au înaintat forurilor superioare competente, spre aprobare.”

         Preot paroh  Crâşmariu Toader

Biserica „Oborul Nou”

(cunoscută odinioară sub numele „Oborul din Vii”)

 

„Biserica Oborul Nou, cunoscută şi sub numele Biserica Avrig sau „Popa Lazăr”, după numele primului ei preot slujitor şi ostenitor împreună cu alţi ctitori la clădirea ei, este situată la intersecţia străzii Avrig cu Popa Lazăr.

         La 12 iunie 1850, un număr de 150 locuitori ai mahalalei Oborul Nou, în frunte cu cel care avea să fie ctitorul bisericii, Costache Deftu, sau Deftulescu, împreună cu soţia sa Anastasia, se hotărăsc să clădească o biserică pe locul donat de Grigore Ghika Voievod, din moşia sa domnească. Ei se adresează în acest scop Sfintei Mitropolii care, după cercetările cuvenite, aprobă, în ziua de 30 mai 1853, construirea bisericii care, după terminare, este târnosită la 18 septembrie 1854.

         La 8 noiembrie 1854, Lazăr Sin Stan, ţârcovnic la biserica satului SUHATU, judeţul Ilfov, este hirotonisit preot, pe seama noii biserici. Cu el începe şirul celor peste 20 de preoţi care au slujit acest sfânt lăcaş.

         De-a lungul anilor care au urmat, Biserica Oborul Nou a avut un rol de seamă în educarea religioasă şi socială a enoriaşilor, dintre care mulţi au fost comercianţi.

         De la zidire şi până astăzi, bisericii i s-au făcut reparaţii capitale şi unele îmbunătăţiri. În anul 1899, biserica a fost împodobită cu o nouă tâmplă, iar în anul 1913, a fost repictată de pictorul Ion Simionescu. În anul 1943 s-a reparat interiorul şi exteriorul bisericii, spălându-se şi restaurându-se pictura în ulei. În anul 1963, din nou a fost spălată şi restaurată pictura. În anul 1971 s-a făcut instalaţia cu gaze naturale şi a început încălzirea cu gaze a bisericii, iar în anul 1973 a fost terminată instalaţia cu apă curentă în Sfântul Altar.

Ca hramuri, biserica a avut pe cel al „Sfântului Vasile cel Mare”. „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, „Izvorul Tămăduirii” şi „Adormirea Maicii Domnului”.

În dreapta pronaosului bisericii se află o piatră funerară, din 1854, sub care odihnesc osemintele ctitorilor ei.

Vrednic de menţionat este faptul că, în anul 1896, dascălul Dumitrache Popescu, conformându-se ordinelor Directorului Şcoalelor Naţionale, Petrache Poenaru, a înfiinţat la această biserică o şcoală pentru copiii mahalalei. Vara, în curtea bisericii, iarna, într-una din casele bisericii, şcolarii, băieţi şi fete, în număr de 50-60 învăţau aritmetica, citirea, istoria şi geografia.

Se făceau excursii în grup, în capitală şi în jurul ei. Dumitrache Popescu a fost unul din dascălii de seamă, continuatori ai vechii şcoli româneşti. În anul 1907, şcoala s-a desfiinţat. Numărul dascălilor care au glăsuit cântări în această biserică, până în prezent, este de 18.

Sub înţeleapta arhipăstorie a Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, actualii preoţi, care continuă şirul celor peste 20 slujitori, început cu Popa Lazăr în 1854, duc mai departe vechile tradiţii bisericeşti, moştenite de la înaintaşi, luminând poporul drept credincios cu luminile învăţăturii Evangheliei Domnului Nostru Iisus Hristos.”

Paroh, preot Rădună Dumitru

         1974, în Bucureşti, 01 noiembrie.

 

 

 

 

 

Biserica „Oţetari”

 

„Biserica Oţetari din Bucureşti, cu hramul Sf. Voievozi, în formă de treflă, cu 2 turle de lemn, acoperite de tablă, îşi trage numele de la zăvoiul de oţetari aflaţi pe malul fostei gârle Bucureştioara, loc pe care s-a construit biserica. Această gârlă, afluent al râului Dâmboviţa, îşi avea vadul pe actuala stradă Galaţi. Din lucrările „Istoria Bucureştilor” de Ionescu Gion, „Din vechiul Bucureşti între anii 1789-1791” de Gh. Florescu şi lucrarea lui M. Dumitrescu, aflăm că pe acest loc a fost construită prima biserică din lemn, între anii 1680-1681, în zilele lui Şerban Voievod Cantacuzino. Tot din lemn s-a refăcut a doua biserică, între anii 1691-1692, pe vremea lui Constantin Basarab Voievod Brâncoveanul. Iar după răzmeriţă, zice un act al mitropolitului Grigorie, din anul 1786, s-a făcut din zid, în iulie 1757, în zilele lui Ion C. Mavrocordat.

Despre ctitorii celor două biserici din lemn nu găsim nici o însemnare.

Din textul pisaniei care se păstrează în amvonul bisericii, aflăm că biserica, refăcută din piatră, la 1757, căreia i s-a adăugat şi hramul Sf. Nicolae, s-a zidit şi s-a înfrumuseţat cu ajutorul lui MARGARIT STAROSTE, Jupân Nicolae Cupeţul şi a altor creştini, ca să fie lor veşnică pomenire.

În prima jumătate a sec. XIX, această biserică a fost necropolă a familiei HAGI TUDORACHE, de la care să păstrează în amvon, două plăci funerare din anii 1825 şi 1845.

Din sus amintita lucrare a lui Gh. Florescu, aflăm că alt ctitor, pe nume RADU NICULE, face bisericii ca dar un clopot, la 25 august 1794.

Biserica păstrează odoare de preţ dăruite de ctitori, ca: un epitaf al mântuitorului brodat în fir, din 1793, o icoană împărătească, îmbrăcată în argint, din anul 1803, două icoane din 1804 şi un frumos sfânt potir din argint, cizelat şi aurit cu 4 evanghelişti, lucraţi în email, executat la Viena în anul 1858, potir a cărui fotografie se găseşte şi în lucrarea lui Ionescu Gion.

Biserica, aşa cum se află astăzi, a fost restaurată de Mitropolitul Nifon, cu ajutorul familiei Hagi Tudorache, N. Zamfirescu şi Romanescu, între anii 1860-1866, cu care ocazie Gh. Tattarescu unul din marii noştri pictori execută mural, în ulei, pictura întregii biserici.”

         Preot paroh al parohiei Oţatari, Gh. Dimulescu.

Scris de Alexandru Gorovei, 12 martie 1968.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica Olari

(Calea Moşilor nr. 180)

 

„Biserica Olari, monument istoric, a fost construită în anul 1758, ctitori fiind un grup de mahalagii, în frunte cu vel vistierul Dumitraşco Racoviţă, Mihail-Băcanul, Mincul-Căpitanul şi alţii. Pisania de la uşa bisericii menţionează data: octombrie 1758, domn fiind Ion Scarlat Ghica Voievod iar Mitropolit Chiru Chir Filaret.

Mai înainte a existat o altă biserică mică, numită a olarilor, puţin depărtată de actuala. Din această biserică se mai păstrează două sfinte antimise, unul scris cu chirilice româneşti, anul 1226, de la facerea lumii şi altul în greceşte, semnat de Mitropolitul Platon, anul 1733. se mai păstrează, de asemenea, şi cărţi de cult, mai vechi.

Biserica actuală are formă de navă, cu două turle de zid şi trei abside foarte proporţionate. Stilul arhitectural este zvelt şi simplu. Faţada exterioară este împărţită printr-un brâu median simplu. Atât deasupra, cât şi dedesuptul lui sunt firide aparente, cu formă regulată, arcuite sus. Partea de deasupra are trei roze pătrate, la cele două abside laterale şi deasupra altarului.

Pe peretele de la intrare, deasupra brâului, sunt trei medalioane rotunde, pictate în frescă, din 1943: Adormirea Maicii Domnului la mijloc, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, de o parte şi de alta.

Este construită din cărămidă subţire şi foarte rezistentă. Cutremurele din 1809, 1810, 1940 nu i-au cauzat avarii. Focul din 1847, care a bântuit jumătate oraşul, nu a atins-o.

La început, biserica a avut pridvor deschis, sprijinit pe stâlpul de zid, străpunşi sus de bârne puternice, din stejar.

În anul 1836 a fost zidit acest pridvor, mărind interiorul, s-a mai adăugat un balcon. Tot atunci s-a zidit şi o turlă de zid. De asemenea, tot în 1836 s-a executat o nouă pictură în ulei de către pictorul EUSTATIU STOENESCU, având un stil al renaşterii realist, existând până astăzi, dar deteriorat în cea mai mare parte.

În anul 1863 a fost dărâmată turla din zid şi s-au construit două turle din lemn, care au dăinuit până în 1939. Prin străduinţa Comitetului de Restaurare a bisericii, conform instrucţiunilor Comisiunii Monumentelor Istorice s-a urmărit şi s-a ajuns la restaurarea bisericii în forma originală. Astfel, în anul 1939, s-au dărâmat turlele din lemn, şi s-au construit alte două, din cărămidă uşoară, iar învelitoarea de tablă de pe acoperiş s-a înlocuit cu olane.

În anul 1943 s-a desfiinţat balconul, s-a înlăturat tencuiala şi o parte din zidăria suprapusă, ieşind la iveală conturul vechiului pridvor, stâlpii cu o minunată frescă, înflorituri în ton roşu,  maron şi negru, de asemenea şi bârna veche, înnegrită şi roasă de vreme la suprafaţă.

Biserica posedă obiecte de valoare, în primul rând două icoane mari ale Maicii Domnului, de dimensiuni 1.10 x 0.90. Valoarea lor artistică constă în faptul că în anul 1810, în urma războiului ruso-turc, refugiaţii din localitatea ARNAUCHIUL – Turcia, au venit împreună cu preoţii lor şi cu podoabe de cult, printre care şi o icoană mare a Maicii Domnului, şi s-au aşezat în Bucureşti, prin mahalalele Batiştei, Pitar-Moşu, Olari. Odoarele au fost puse întâi în Biserica Batiştei, apoi mutate în biserica Pitar-Moşu.

Cei mai mulţi dintre cirezarii arnăuchioi fiind aşezaţi în mahalaua Olari, au luat cu sila această icoană a Maicii Domului şi au dus-o în Biserica Olari. Ivindu-se contestaţii, documentul din 1830, iunie 14, statorniceşte pentru totdeauna şederea acestei icoane în Biserica Olari, prin decizia Mitropoliei Bucureştilor, document ce se află în arhiva actuală a parohiei.

Din această icoană s-au făcut două. Îmbrăcămintea de argint, mult aurită, lucrată cu multă artă, în ciocan, a fost luată la 1864 şi pusă pe o altă icoană a Maicii Domnului de aceeaşi mărime, ce se află în faţa tâmplei. Tot atunci, colonelul cavaler Ştefan Stoica, cu soţia sa, Zoia, au făcut o nouă îmbrăcăminte pentru vechea icoană de argint, lucrată cu multă artă, având pe margini 24 de medalioane cu numele Maicii Domnului.

Această icoană se află păstrată într-un cadru măreţ, în partea stângă a tâmplei, fiind mult venerată.

Se mai află în biserică, în pronaos, deasupra uşilor de la intrare, un epitaf artistic, aşezat în centru, cu geam, de dimensiuni 1.50 x 1.10. pe o stofă roşie, de mare valoare, în mijloc scena punerii în mormânt este lucrată în fir de mătase, marginile sunt ornamentate de jur împrejur cu motive florale, ţesute în fir de aur, datând din anul 1820, ostenindu-se cu migală STEFANOS DIMITRIOS şi donat bisericii de baronul BARBU BELU.

Biserica mai păstrează o sfântă Evanghelie, în greceşte, tipărită la Viena, la 1810, cu o îmbrăcăminte artistică, din argint aurit, lucrată cu multă fineţe, donată tot de Barbu Belu, de asemenea şi alte obiecte de mai mică valoare, şi totuşi destul de valoroase ca: icoane împărăteşti la catapeteasmă, icoane mai mici în dulap special, sfinte potire, epitrafire, discuri, tăvi de anafură.

Din mai 1982, în cadrul acţiunii de sistematizare a zonei – Calea Moşilor – Biserica Olari a fost translatată pe o distanţă de 100 m spre Sud, până la nr. 8 al acestei străzi. Lucrările de translatare, ca şi orientarea poziţiei definitive, s-au încheiat în martie 1984, când pe toată această perioadă de timp biserica a fost închisă. După efectuarea tuturor lucrărilor şi finisarea lor, la 13 aprilie 1984, biserica a fost redeschisă prin săvârşirea de către un sobor de preoţi cuvenita slujbă de redeschidere şi dată în folosinţă credincioşilor pentru împlinirea nevoilor lor sufleteşti.

                                              Paroh Preot IOAN NICOLAU.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s