Istoria Bisericilor din Bucuresti (4)

Standard

 

Mânăstirea „Radu Vodă”

 

Ansamblul monahal a fost iniţial construit pe o colină înconjurată de mlaştini, pe locul unei străvechi biserici de lemn ce mai exista pe timpul lui Mihnea Vodă cel Rău (1508-1509).

Ctitoria mânăstireascǎ de zid, palat domnesc şi incintă fortificată, aparţine lui Alexandru II Mircea Vodă (1568-1577) şi soţiei sale Ecaterina, care au înzestrat-o cu întinse domenii. În timpul luptelor lui Mihai Vodă cu turcii, Sinan Paşa fortifică din nou mânăstirea, construind o palisadă şi cinci bastioane cu turnuri, transformând, totodată, biserica în moschee; în timpul retragerii, Sinan Paşa a distrus fortificaţiile şi a aruncat biserica în aer (1595).

Radu Mihnea Vodă începe în 1613 zidirea din temelie a bisericii şi mânăstirii, lucrare terminată de fiul sǎu, Alexandru III Mihnea (1624), sfinţirea fiind efectuată de Chiril, patriarhul Alexandriei. Alexandru Vodǎ Coconul (fiul lui Radu Mihnea Vodă) repune mânăstirea în posesia vechilor proprietăţi, fiind una dintre cele mai bogate aşezăminte monahale din ţară.

Grav afectată de cutremurele din anii 1802 şi 1838, cu ziduri şi turle crăpate, tavane prăbuşite, părţi ale mânăstirii sunt restaurate în 1847 pentru a adăpostii Liceul Sf. Sava (atunci a fost adus de la Viena ceasul din turn).

După reparaţiile din 1862, biserica a fost pictată de C. Lecca şi Mişu Popp, din zugrăvirea anterioară supravieţuind numai catapeteasma şi icoanele mobile. Alte lucrări de consolidare s-au efectuat în anii 1877 şi 1933 (arh. N. Ghica-Budeşti şi V. Moisescu). În incinta mânăstirii s-a construit în anul 1893 clădirea pentru internatul teologic.

Ultimele restaurări s-au derulat în anii 1969-1974, pictura fiind refăcutǎ de arhimandritul Sofian Boghiu şi V. Caraman.

Biserica actuală este rodul intervenţiilor de-a lungul timpului: plan treflat, pronaos supralărgit, despărţit de naos prin 10 stâlpi, abside poligonale în exterior şi semicirculare în interior.

În biserică se află mormântul domnitorului Radu Mihnea Vodă (mort în cetatea Hârlăului la 13 ianuarie 1629) şi a patriarhului Justinian Marina (1948-1977), operă a arhitectului C. Joja, precum şi numeroase morminte boiereşti, cum este cel al bănesei Ecaterina Filipescu (născută Balş) şi al soţului său, marele ban Gheorghe Constantin Filipescu (5 iulie 1842).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Biserica Radu Vodă”

(Str. Radu Vodǎ nr. 4)

 

În al treilea pătrar al veacului al XVI-lea, pe colina din jos de oraş, cunoscută mai târziu sub numele de Radu Vodă, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Mircea Voievod, nepotul lui Mihnea cel Rău şi strănepotul lui Vlad Ţepeş, începe să zidească între anii 1575-1577, M-rea Sfânta Troiţă. Aceasta, inclusiv întregul complex de clădiri înconjurătoare, respectiv casa de găzduire a înalţilor oaspeţi (şcoli şi călători străini, aflaţi în trecere prin Bucureşti) vor fi terminate de MIHNEA, fiul lui Alexandru Mircea Voievod.

În vara anului 1577, printr-un hrisov de danie către ctitoria sa, Alexandru Mircea mărturisea că a „socotit cu râvnă din tinereţea domniei mele”, petrecută timp de 10 ani, în exil, la turci, să zidească „această Sfântă Mitropolie”, căreia îi dăruieşte vama ocnelor de sare de la GHITIOARA, pe Teleajăn şi Telega, pe DOHTEANA, precum şi satul Măneşti (azi Buftea) de pe Colentina, moştenire de la „bunicul meu, Mihnea Voievod”.

         Spre sfârşitul anului 1577, domnul Ţării Româneşti moare şi este îngropat în chiar măreaţa sa ctitorie, ce va fi terminată de către fiul său Mihnea, la 1581. Chiliile din jurul mânăstirii vor fi terminate în 1586.

         Alexandru II Mircea a dăruit ctitoriei sale din domeniul domnesc al oraşului, partea din jos de m-re, până aproape de Văcăreşti, inclusiv dealul cu vii şi partea stângă a Dâmboviţei, până la satul Dudeşti şi până la Colentina. Prin aceste danii, M-rea Radu Vodă va poseda cel mai întins domeniu funciar în chiar oraşul de reşedinţă al Ţării Româneşti.

         Acelaşi Alexandru Vodă va dărui ctitoriei sale moşii în „susul Dâmboviţei”, cum ar fi satul Lupeşti (situat între Dealul Spirii şi Cotroceni, în lăţime, şi între Dâmboviţa şi hotarul satelor Măgurele, Bragadiru şi Domneşti, în lungime), domenii cumpărate de la Caplea din Periş, cu 26000 de aspri.

         Mihnea Vodă, fiul domnitorului ctitor – cel care, după mazilire, a trecut la islamism, pentru a nu-i fi tăiat gâtul – motiv pentru care urmaşii îl vor porecli MIHNEA TURCITUL – a fost şi el, la rândul lui, un destoinic ctitor de biserici.

         Îndemnat poate şi de mama sa, evlavioasa Ecaterina, acesta înfrumuseţează Biserica Sf. Troiţă, rezideşte şi îmbogăţeşte M-rea Plumbuita, de la Podul Colentinei, reface M-rea Tutana din Argeş, ctitori a strămoşului său, Mihnea cel Rău.

         Acest Mihnea Turcitul, ajutat de egumenul MARDARIE, face din

M-rea Sf. Troiţă, un focar cultural al capitalei Ţării Româneşti: aici se scriu cărţi de slujbă, în greceşte şi după câte se pare, aici a funcţionat cea mai veche bibliotecǎ din Bucureşti. Dar despre rolul cultural al acestui aşezământ vom vorbi ceva mai târziu.

         În timpul primei domnii a lui Mihnea Vodă Turcitul (1577-1583), aşezământul de la Radu Vodă va lua în administrare şi averea M-rii Stelea, ctitorie a boierului grec, Stelea Spătarul. Biserica lui Stelea Spătarul, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, situată în apropierea Bisericii Sf. Gheorghe Vechi, va pieri, în 1847, mistuită de incendiul uriaş din acel an şi nu va mai fi reconstruită. Averea M-rii Stelea era destul de întinsă, ea cuprinzând şi o parte din moşia Măgurele, acolo unde un Badea Vornicul, bunicul jupâniţei Neacşa (mama Doamnei Stanca, soţia lui Mihai Viteazul), ctitoreşte M-rea Grindurile, azi dispărută.

         După bătălia de la Călugăreni, în vara anului 1595, turcii vor ocupa Bucureştii, vor întări dealul Sf. Troiţe, transformând zidurile M-rii într-o veritabilă redută de luptă. Mai târziu, izvoarele narative şi documentele scrise vor consemna numele „Palanga lui Sinan”.

         Atacat de către oştile lui Mihai Viteazul, turcii pârjolesc oraşul Bucureşti şi aruncǎ în aer toate clădirile de pe dealul Radu-Vodă, inclusiv biserica transformată în moschee – precum şi chiliile. Atunci, oraşul Bucureşti, cu toate cele 22 de biserici ale sale a fost prefăcut în cenuşă (noaptea de 20 spre 21 oct. 1595).

         M-rea va fi refăcută în primele decenii ale veacului următor de cǎtre domnitorul RADU MIHNEA, nepotul lui Alexandru II Mircea şi fiul lui Mihnea Turcitul. De acum, dealul va căpăta definitiv numele de Radu-Vodǎ, inclusiv numele M-rii Sf. Troiţă.

         Acest Radu Mihnea, un sprijinitor puternic al curentului grecesc în cultura românească, curent aflat în acea perioadă în plină expansiune, va închina M-rea Sf. Troiţă mănăstirii Ivirilor de la Athos, încă de la 1614, cu scopul de a-i crea acesteia o aură spirituală aleasă. În acest scop, domnitorul îl va aduce de la M-rea Ivirilor pe cărturarul grec GRIGORE, făcându-l egumen la M-rea Sf. Troiţă. În 1629, Grigore este ales mitropolit al Ţării Româneşti, timp în care reface Biserica Stelea, şi o desemnează Mitropolie a ţării.

         Lucrările de refacere a noii mânăstiri a lui Radu Mihnea sunt conduse de logofătul Hrizea. Acesta lasă, la moartea sa, o mare parte din moşii, precum şi schitul Bălteni-Ilfov, mânăstirii Radu Vodă.

         Radu Mihnea se stinge la Hârlău, în timp ce se afla pe tronul Moldovei. Este adus la Bucureşti de nevârstnicul Alexandru Vodă Coconul şi înmormântat în ctitoria ce de acum îi va purta pentru totdeauna numele: Radu Vodă.

         Încă din primele decenii ale veacului al XVI-lea, la mânăstirea Troiţei exista un loc de cazare, special, destinat primirii oaspeţilor străini, solilor aflaţi în Bucureşti cu diferite misiuni. Aceasta demonstrează cât de mult era preţuită mânăstirea, nu numai pentru dotările de care dispunea, dar mai ales pentru posibilităţile materiale despre care nu se poate spune cǎ îi lipseau.

         De altfel, pentru a-i întări puterea economică, Radu Mihnea decide ca M-rii Sf. Troiţă să-i fie puşi la dispoziţie oameni gospodari, „fie români, fie greci, fie sârbi/bulgari, fie arbănaşi”, care să lucreze pe domeniul mânăstiresc (în special sârbii şi bulgarii, pentru grădinile de zarzavat), în schimb domnul scutindu-i de plata birului. Aşa s-a născut mahalaua „Slobozia”. Aceşti locuitori, dependenţi de pământurile M-rii Sf. Troiţă îşi vor întemeia şi o bisericǎ a lor, numită Sf. Nicolae din Sârbi. Tot în domeniul M-rii Radu Vodă intra şi satul „Greci” – nume ce indicǎ în mod clar originea locuitorilor acestui sat – precum şi locuitorii aşezaţi pe moşia Ciumernic, bulgari colonizaţi (aproximativ pe locul fostei aşezări Vitan – Bârzeşti).

         În cursul timpului, între călugării de la M-rea Radu Vodă şi vecinii din mahalaua apropiată, BROŞTENI, unde se stabiliseră mulţi meşteşugari tăbăcari („tabaci”), s-au iscat îndelungate procese şi neînţelegeri, legate de exploatarea pământului, precum şi de extinderea privilegiilor acestei mânăstiri.

         În timpul domniilor lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, viaţa spirituală a acestei mânăstiri va cunoaşte o vie strălucire. Aici s-au caligrafiat cu un meşteşug rar întâlnit numeroase cărţi de cult. Aici, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea s-a copiat, la cererea Stolnicului Cantacuzino, descrierea călătoriei eruditului boier Nicolae Milescu, din Rusia în China. Faima acestui lăcaş de cult, dar şi de cultură, era atât de mare încât, în anul 1698, la M-rea Radu Vodă vor fi aduse manuscrise vechi, de mare valoare, de la mânăstirea athonită IVIR, de către un călugăr grec, ce va ajunge egumen la această m-re bucureşteană.

         La umbra chiliilor mânăstirii, în climatul propice profundei meditaţii se vor retrage numeroşi cărturari ai acelor vremi.

         Să-l amintim, pe învăţatul IOAN CARIOFIL, prietenul Stolnicului Cantacuzino (este îngropat în biserică, la 1692) dar şi pe cronicarul RADU POPESCU, din Popeşti-Leordeni, care s-a călugărit sub numele de Rafail Monahul, fiind îngropat, la 1631, în cimitirul acestei mânăstiri. Un alt Radu Popescu, fost mare vornic, în timpul domniei lui Antonie Vodă, de asemenea intrat în cinul călugăresc, se va stinge la această mânăstire, pe la 1670-1671, fiind înmormântat tot aici.

         Mult timp, în biserică au fost păstrate pietrele de mormânt ale unor iluştrii reprezentanţi ai familiilor de înalţi dregători ai Ţării Româneşti: Dudescu, Comăneanu, Merişanu, Fărcăşanu, Băncescu etc. Potrivit cutumei, cei ce făceau danii consistente acestei mânăstiri aveau rezervat un loc de îngropăciune în pronaosul bisericii.

         Loc faimos în toată Ţara Românească, biserica şi mânăstirea au atras admiraţia întregii lumi creştine. Lăcaşul a fost vizitat în decursul vremii de înalte feţe bisericeşti, cum ar fi patriarhii CHIRIL LUCARIS al Alexandriei (1615), MACARIE AL ANTIOHIEI (1657), însoţit de PAUL DE ALEP, DIONISIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1693), GHERASIM AL ALEXANDRIEI (1708) etc,  toţi având cuvinte de laudă la adresa mânăstirii Radu Vodă.

         Din păcate, cutremurul din anul 1802 a afectat mult acest lăcaş, făcând să se prăbuşească „mai jos de mijloc măreţul turn al lui Radu Vodă”. Acesta a fost însă refăcut de egumenul IGNATIE, în anul 1804.

Aici, la M-rea Radu Vodă a funcţionat, între anii 1839-1848 Seminarul mitropoliei, mutat de la M-rea Antim. De asemenea, începând cu toamna anului 1847, în chiliile mânăstirii a funcţionat Liceul Francez, şcoală destinată odraslelor boiereşti, ce a luat locul Colegiului Sf. Sava.

În prima jumătate a veacului al XIX-lea, din păcate complexul de la Radu Vodă se şubrezeşte: biserica, cele 14 chilii dinspre răsărit, cele 18 dinspre apus, cele 4 odăi egumeneşti, inclusiv „foişorul domnesc” (fostul palat al domnitorului), precum şi acoperişul.

Între anii 1858-1863 se fac reparaţii clădirilor, inclusiv bisericii modificările aduse, din nefericire, afectând stilul original al acestora. Biserica va fi pictată între anii 1862-1864 de C. Lecca, profesorul lui Theodor Amman, lucrarea fiind executată în ulei.

În ceea ce priveşte lucrările de întreţinere şi reparaţii, să remarcăm că, în vremea domniei lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716), s-au făcut acestei biserici importante reparaţii, fapt pentru care chipul domnitorului va fi zugrăvit, alături de primii ctitori, din rândul cărora se remarcă un Barbu vornicul, cu jupâniţa sa Preda şi o copilă.

Din punct de vedere arhitectural, biserica ridicată la începutul veacului al XVI-lea a fost reclădită pe vechiul contur al bisericii distruse în anul 1595 de către Sinan Paşa. Ea avea însă să fie construită mult mai înaltă decât clădirea primei biserici, având în plus două nave laterale, ceea ce îi va mări dimensiunile, atât în înălţime cât şi, desigur, în plan vertical.

Clădirile mânăstireşti înconjurau platoul central şi biserica din cinci părţi, ca un pentagon puţin neregulat.

În apropierea bisericii se afla un cimitir unde, în veacul al XVIII-lea s-a ridicat un paraclis, ţinând nemijlocit de M-rea Radu Vodă, de fapt bisericuţa Sf. Anastasie, cunoscută şi sub numele de Biserica lui Bucur.

         În veacul XX, M-rea Radu Vodă a cunoscut ample restaurări, în special în vremea Patriarhului Justinian, care, de altfel, este înmormântat în interiorul bisericii, conform unei îndelungate tradiţii respectate în timp.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica “Sf. Atanasie” (Bucur)

 

         Construită la începutul secolului al XVIII-lea, cu pridvor şi turlă de zid, cu acoperiş în formă de ciupercă, înălţat deasupra naosului, prezintă aspect rural; interiorul tăvănit înainte de anul 1853. Exteriorul este decorat cu arcade înalte. A suferit numeroase lucrări de refacere: 1802, 1863, 1909 -1910 (de arhitectul Grigore Cerchez) şi 1931. Cele mai vechi icoane datează din anul 1705.

         După o tradiţie neautentificată, ar fi biserica ciobanului Bucur; se pare că în secolul al XVIII-lea servea ca bolniţă mânăstirii Radu Vodă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Biserica MIHAI – VODĂ)

Biserica „Sf. Nicolae” a fostei Mânăstiri Mihai Vodă

 

La poalele dealului Mihai Vodă exista, după cum atestă documente datând din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, o m-re cu hramul Sf. Nicolae din Mira Lichiei, ridicată de către jupâneasa Caplea, soţia postelnicului Ghiorma.

Dintr-un act emanat de la cancelaria lui Petru Vodă cel Tânăr, din perioada 1564-1568, aflăm că acest lăcaş a fost metoh închinat M-rii SIMON PETRU (SIMOPETRA) de la Muntele Athos. M-rea Caplea a fost clădită înainte de mijlocul, veacului al XVI-lea, succedând, probabil, unui alt aşezământ bisericesc, aflat aici încă din vremea lui Mircea cel Bătrân.

Biserica jupânesei Caplea, situată chiar pe malul Dâmboviţei, era supusă periodic inundaţiilor, de aceea egumenul Evghenie şi călugării de la această mânăstire se vor plânge patriarhului de Constantinopol, IEREMIA II TRANOS, cerându-i încuviinţarea de a clădi altă biserică.

Egumenul Evghenie a aflat sprijin la Mihail Banul, adică Mihai Viteazul, pe atunci mare dregător al lui Mihnea Turcitul, care cu a sa cheltuială, a ridicat din temelie, pe creştetul dealului din apropiere (drept pentru care acesta va fi cunoscut până în zilele noastre drept dealul Mihai Vodă) o „biserică frumoasă şi arătoasă” având de asemenea hramul Sf. Nicolae. Aceasta se întâmplă între anii 1589-1591. Tot dregătorul muntean a ridicat chilii în jurul bisericii dăruindu-i acesteia odoare din aur şi argint, moşii, sate, mori, vii, robi etc. Averea mânăstirii a crescut în mod considerabil, cu trecerea timpului. Astfel, sub domnia lui C. Brâncoveanu, M-rea Izvorani, de lângă Buzău, inclusiv uriaşa sa avere, a fost închinată M-rii Mihai Vodă, ca metoh. Aceeaşi soartă a avut şi M-rea Biserica Albă, din Bucureşti, la începutul veacului al XVIII-lea. În perioada 1750-1821, M-rea Mihai Vodă a atins culmea prosperităţii economice, egumenii „mihailoţi” aflându-se în permanentă competiţie cu cei „radulioţi” pentru sporirea zestrei averilor mânăstireşti, deţinând chiar mori, cârciumi şi prăvălii în Bucureşti.

Patriarhul IEREMIA II TRANOS va veni la Bucureşti pentru sfinţirea acestui lăcaş (octombrie 1591), pe care l-a ridicat la rangul de STAVROPIGHIE patriarhicească, cu subordonare directă patriarhiei de Constantinopol. Însă biserica veche (M-rea Caplea) şi lăcaşul cel nou (M-rea lui Mihai Vodă) cu toate averile lor, au format o singură unitate bisericească, închinată M-rii SIMOPETRA de la Athos.

În jurul bisericii Mihai Vodă a existat, încă de la întemeierea ei, un cimitir, care ocupa odinioară o mare parte din curtea Arhivelor Statului de mai târziu.

Clădirea M-rii Mihai Vodă, precum şi chiliile înconjurătoare au avut de suferit vătămări grave, în special în timpul năvălirilor turceşti şi tătăreşti din anii 1657-1659.

În cursul secolului XVI-XVII şi primele decenii ale veacului al XVIII-lea, dealul Mihai Vodă era situat în „susul Bucureştilor”, în afară de oraş. El era înconjurat de o întinsă zonă de vii şi livezi, cu mulţi pomi roditori, aspect pe care l-a păstrat până în veacul al XIX-lea. Cu timpul locurile din jurul   M-rii Mihai Vodă s-au populat treptat, apărând 6 noi mahalale, numite: MIHAI VODĂ, IZVOR, DEALUL, SPIRII, BISERICA ALBĂ zisă Postăvaru, ARHIMANDRITULUI (Sf. Apostoli) şi ANTIM.

Tot în apropierea M-rii Mihai Vodă s-a ridicat, în 1755-1756, şi noua curte domnească de pe Dealul Spirii. De altfel, în cursul vremii, M-rea Mihai Vodă a slujit temporar drept reşedinţă domnească, ori de câte ori domnitorii nu mai puteau locui la Curtea Veche, Cotroceni sau Curtea Nouă, din Dealul Spirii, construită de către Alexandru Vodă Ipsilanti. Astfel, C. Mavrocordat (1738), Alex. Const. Moruzi (1793-1796), Al. Ipsilanti, în a doua sa domnie (1796-1797) şi Grigore Ghica (1823-1827) au locuit la M-rea Mihai Vodă.

Cutremurul din 14 oct. 1802, ce a devastat oraşul Bucureşti a pricinuit mari daune clădirii: crăparea bolţilor şi prăbuşirea turlelor Bisericii Mihai Vodă, respectiv a clopotniţei sale.

Ulterior, bolţile şi turlele, care la început erau din zid, au fost înlocuite prin bolţi de scânduri şi turle din lemn, acoperite cu tinichea, vopsită în roşu, cu chinovar. Aceste mijloace improvizate, ieftine, dar inestetice, au fost folosite, din păcate, şi la repararea altor biserici din Bucureşti, afectate de cutremurul din 1802.

Alte reparaţii s-au făcut bisericii în 1834-1838, în urma cutremurului din acel an (arhimandrit fiind TEODOSIE CONTOPULO). Cu începere din 1828, o parte din chiliile acestei mânăstiri, anume cele situate pe latura de est, au fost folosite în scopuri laice; spitalul militar, Şcoala Mică de Chirurgie, devenită apoi Şcoala de Medicină (de la 4 decembrie 1855 până la 1860) iar, ulterior, Şcoala Militară (1860-1862).

După secularizarea averilor mânăstireşti (noiembrie 1863), fostele chilii călugăreşti de la Mihai Vodă au fost repartizate Arhivelor Statului, ce nu aveau încă un local propriu. Ele au fost mutate aici însă abia în 1866. ministerul Instrucţiunii publice a refăcut radical vechile chilii şi a construit în perioada 1910-1916, pe vechea pivniţă şi temeliile din secolul XVI, noul Palat al Arhivelor Statului, căruia i s-a păstrat forma patrulater.

Biserica Mihai Vodă, împreună cu clopotniţa dinspre răsărit a fost reparată, prin grija C.M.I. între anii 1928-1934, iar aripa de nord a Arhivelor Statului a fost refăcută radical în 1940-1941.

Biserica a fost translatată pe actualul amplasament în anul 1985, împreună cu clopotniţa.

Din punct de vedere tipologic, biserica Sf. Nicolae imită modelul bisericii înălţate de Radu cel Mare la LOPUSNIA, în Craina Sârbească (circa 1500). Are formă de treflă. Pronaosul era despărţit în trecut de naos prin trei arcade, susţinute de doi stâlpi izolaţi. Naosul cuprinde doi sâni, fiind dominat de o turlă octogonală. Altarul este mărginit de două absidiole dreptunghiulare, proscomidia şi diaconiconul. De remarcat faptul că pastoforiile sunt încoronate, fiecare, cu turle mai mici. Biserica nu a avut clopotniţă, deoarece aceasta se află, încă de la întemeiere, în partea de est a curţii, în dreptul altarului.

În anul 1711, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, a fost aşezată la intrarea principală a acestei biserici o uşă ornamentală astăzi înlocuită cu o alta, şi un portal de piatră, frumos sculptat cu ulei, vrejuri şi frunze. Aceste adăugiri au fost făcute sub egumenul IOSIF din MILOS, precum aminteşte inscripţia greacă gravată deasupra uşii care, însă, în mod eronat, menţionează data de 1594 ca an al sfinţirii acestei biserici.

Construită în întregime din cărămidă, decoraţia faţadelor derivă din modelul bisericii M-rii Dealu: faţade împărţite în două registre, separate printr-un brâu median, alcătuit dintr-un tor încadrat de şiruri de cărămizi, aşezate pe colţ. Asemenea decoraţiei exterioare de la Bucovăţ, Tutana sau Mărcuţa, cele două registre sunt placate cu arcaturi formate din ciubuce, cu ajutorul unor cărămizi de format special, cu alternanţă ASIZE de CARAMDIDA – PANOURI DE TENCUIALĂ. Cornişa, alcătuită din cărămizi dispuse pe colţ, formează modelul numit „dinţi de fierăstrău”.

Preot paroh Dobrion Beldion.

 

Biserica Stelea

 

         Se află în imediata apropiere a bisericii Sf. Gheorghe Vechi, acolo unde în prezent se află un scuar, pe actuala stradă Stelea Spătaru.

Biserica Stelea, a fost ridicată de Spătarul Stelea, între anii 1577-1582, în timpul domniei lui Mihnea Vodă Turcitul.

Spătarul Stelea, ctitorul bisericii ce-i va purta numele, boier bogat, probabil grec de origine a mai ctitorit şi la Târgovişte un monument religios ce-i poartă, de asemenea, numele.

Acesta a chemat călugări pricepuţi de la M-rea IVIR (Muntele Athos), însoţiţi de lucrători, care au ridicat din temelie biserica. Aceştia au dat lăcaşului hramul Adormirea Născătoarei, asemenea hramului purtat de      M-rea Ivir, şi au închinat-o Sfântului Munte, M-rii Ivir.

În 1595, Sinan Paşa, în retragerea sa din calea oştilor lui Mihai Viteazul a incendiat şi distrus numeroase clădiri şi lăcaşe de cult din Bucureşti, printre care şi Biserica M-rii Stelea.

Timp de aproape 30 de ani, m-rea rămâne în părăsire, până în vremea lui Leon Vodă, domn care decide ca averile M-rii Stelea să intre în posesia M-rii Radu-Vodă.

Odată cu strămutarea capitalei Ţării Româneşti de la Târgovişte la Bucureşti, egumenul M-rii Radu Vodă, pe nume Grigorie, ajuns între timp „vlădică şi mitropolit” al Ţării Româneşti, decide refacerea M-rii Stelea şi, cu voia domnitorului ridică acest lăcaş la rang de Mitropolie a Munteniei.

Cu vremea, biserica Stelea ajunge metoh al M-rii Radu Vodă. În anul 1838, cutremurul aduce grave stricăciuni clădirii bisericii, fiind reparată de meşterul constructor Josef Weltz. Din nefericire, marele incendiu din ziua de Paşti – 20 martie 1847 – care a distrus o mare parte din Bucureşti, a distrus cu desăvârşire şi biserica Stelea. O parte din arhiva acesteia şi a obiectelor de cult au fost aduse la M-rea Radu Vodă, unde se mai găsesc şi în ziua de azi.

Din păcate, acest lăcaş, situându-se în apropierea bisericilor              Sf. Vineri, Vergului (Sf. Mina), Sf. Gheorghe Vechi, nu a mai fost reconstruit – lipsind interes atât din partea enoriaşilor cât şi a autorităţilor. Din acest motiv, în luna ianuarie 1850, biserica este demolată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica Visarion

(Str. Visarion nr. 24)

 

„Această sfântă şi dumnezeească biserică întru cinstirea şi lauda Sfântului Ierarh Visarion şi a sfinţilor împăraţi, cei întocmai cu apostolii Constantin şi Elena, ridicatu-s-a din temelie, împodobitu-s-a pe dinăuntru şi pe dinafară de prea creştina doamnă Elena Eraclide, născută Stârcea, spre pomenirea de-a pururi a sa şi atot bun şi blagogestiv neamului său, supt oblăduirea înţeleptului nostru rege CAROL I şi arhipăstoria I.P.S. D.D. dr. CONON, primat al României, anul 1913”.

(preot Crângaşu Nicolae )

Paroh pr. Prof Nicolae Buga – în curtea bisericii Sf Gheorghe Vechi        

        

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica Pitar – Moş

(str. Pitar Moş nr. 16)

 

„Această sfântă biserică s-a clădit în anul 1795, sub domnia lui Alexandru Moruzi Constantin Voievod şi s-a refăcut în anul 1898, sub domnia regelui Carol I, în timpul arhipăstoriei P.S. Mitropolit IOSEF GEORGIANUL, fiind ca preşedinte de miniştri dl. D.A. Sturza şi primar al Capitalei dl. C.F. Robescu.

Refacerea acestui sfânt lăcaş s-a executat după neobosita stăruinţă a d-lor epitropi Alexandru Antimescu, preotul BOCANCEA ALEXANDRU şi Ion St. Brăteanu, după planul şi sub conducerea d-lui arhitect Ştefan Ciocârlan de către d-l Gheorghe Ştefănescu, ca antreprenor. Pictura s-a executat de domnul FRIITZ ELSNER, pictor.”

 

Document de Sfinţire

 

„Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Ziditu-s-a acest dumnezeesc lăcaş cu hramul Adormirea Maicii Domnului, în anul mântuirii 1795, tot atunci fiind împodobită cu zugrăveală în tencuială crudă şi înzestrată cu toate cele de trebuinţă, pentru săvârşirea sfintelor slujbe.

Cu trecerea vremii, sfântul lăcaş a suferit stricăciuni atât la ziduri cât şi la zugrăveală, iar cutremurul cel mare din 1940 l-a lipsit de orice frumuseţe, astfel că a fost de trebuinţă să fie împuternicit şi mărit pe deantregul între anii 1964-1966.

Lucrările de preînnoire s-au împlinit prin daniile bunilor creştini ai parohiei, la stăruinţele preotului paroh Vasile Gregorian, ajutat de Consiliul şi Comitetul parohial, în timpul arhipăstoriei Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, care a şi dăruit mari ajutorinţe pentru săvârşirea noii zugrăveli, la care au osârdiit meşterii zugravi: arhimandrit Sofian Boghiu, Olga Greceanu, Petre Judeţ şi Mihai Moroşanu. Slujbele de resfinţire s-au săvârşit în a 18-a zi a lunii decembrie din anul 1966, de către împuterniciţii Prea Fericitului Părinte Justinian, preotul consilier Stan Dimancea şi protoiereul Octavian Popescu, împreună cu sobor de preoţi. Bunul Dumnezeu să înscrie în cartea vieţii pe toţi cei ce au trudit şi au ajutat la refacerea şi înfrumuseţarea acestui sfânt lăcaş. Amin.

Pr. Paroh VASILE GREGORIAN.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica Sfântului Elefterie

 

„Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Această sfântă şi dumnezeească Biserică, întru care se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul sfinţitului Mucenic Elefterie, episcopul Iliricului şi al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, s-a zidit din temelie, cu dania binevoitoare a enoriaşilor, cu ajutoarele hărăzite de alţi bine credincioşi creştini şi instituţii bisericeşti şi de stat şi cu purtarea de grijă şi sârguinţă a unui Comitet de construcţie, condus de preotul profesor universitar MIHAIL BULACU, parohul bisericii.

Lucrările începute la 29 iunie 1935, când cu binecuvântarea Patriarhului Miron (+1939), s-a pus piatra de temelie, au fost întrerupte în anul 1940, din pricina celui de-al doilea război mondial (1939-1945) când i se înălţaseră zidurile, cu podoabele lor pe dinafară şi i se făcuseră turlele şi acoperişul.

Trecând vremea de război, din îndemnul şi mai ales cu sprijinul Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ele au fost reluate. Cu acest prilej, din a Prea Fericirii Sale dumnezeească râvnă, i s-a dăruit de Arhiepiscopia Bucureştilor cele 3 tâmple sculptate în lemn şi însemnate ajutoare pentru facerea picturii şi pentru a fi înzestrată şi înfrumuseţată aşa cum se vede.

Ostenitori şi îngrijitori la tot acest lucru au fost slujitorii bisericii, preotul paroh Mihail Bulacu, preotul Ştefan, fostul paroh, preotul Atanasie Preda şi preotul Octavian Popescu, ajutaţi de epitropie, Consiliul şi Comitetul parohial, precum şi de întreaga obşte din enorie.

Planul a fost întocmit de arh. Constantin Iotzu, sculptarea tâmplelor în lemn de iscusitul meşter Grigorie Dumitrescu, iar pictura de pictorii Vasile Rudeanu şi Iosif Keber.

Şi s-au isprăvit lucrările la împlinirea a 36 de ani de la începerea lor, adică la 29 iunie 1971 când, de praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel,  s-a şi târnosit de către însuşi Prea Fericitul Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.”

                                                Paroh Preot Prof. Gh. Bulacu

                                         29 iunie 1971.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Adormirea Maicii Domnului”

(Str. Speranţei)

 

Pisania: „Ziditu-s-a această biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului în anul 1710, fără pridvor, de către marele vornic Iordache Kreţulescu şi soţia sa Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu.

         În anul 1884 ea a fost pictată de Gh. Tăttărescu, cu cheltuiala Emiliei Em. Lahovary.

         Între anii 1902-1941, biserica a fost închisă. La data de 14 decembrie 1941 ea a fost deschisă şi redată cultului, iar în anii 1966-1968, în vremea păstoriei Prea Fericitului Patriarh Iustinian, cu ajutorul Prea Sfinţiei Sale, al credincioşilor şi cu îndemnul preotului C. Sârbu, biserica şi casa parohială au fost reparate în întregime, acoperindu-se cu tablă nouă.

Pictura a fost restaurată de Olga Greceanu, care a pictat şi pridvorul, zidit acum cu cheltuiala preotului paroh Constantin Sârbu, ajutat de munca benevolă a credincioşilor, spre slava lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi pentru pomenirea soţiei sale, Maria Presbitera.

         1 Iunie 1969 Lui Dumnezeu slavă!”

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s