Istoria Bisericilor din Bucuresti (3)

Standard

Biserica „Sfântul Nicolae-Jitniţa”

(Calea Văcăreşti nr. 46)

 

 

         La intersecţia Căii Văcăreşti cu Str. Căuzaşi, acolo unde în prezent se află Bl. A4, a existat până în anul 1986 Biserica Sf. Nicolae Jitniţa.

Pe vremuri, în vechea mahala a Popescului, denumită astfel după boierii din Popeşti, se afla JICNIŢA domnească (jitniţă sau jigniţă, adică grânar sau hambar), care a dăinuit până pe la mijlocul veacului al XIX-lea.

Pe la sfârşitul secolului al XIV-lea exista aici o biserică din lemn, „biserica de lângă Jitniţa Domnească din Bucureşti”, după cum glăsuieşte un document din 19 iunie 1590.

Un secol mai târziu, mărturii scrise vorbesc de „biserica Popescului” sau biserica din „mahalaua Popescului” (29 aprilie 1698). În veacul al XVIII-lea şi începutul celui următor, biserica era denumită în documentele vremii: „Biserica Protopopului”.

Lăcaşul iniţial, din lemn, datând din sec. XVI a căzut pradă focului, astfel că, la începutul sec. XVII, în acelaşi loc va fi ridicată din temelie o biserică de zid care, la rândul ei, va fi mistuită de flăcări în 1821 (Hurmuzaki, X, p.124) şi încă odată la 1847.

Pisania bisericii vorbeşte doar de reîntemeierea din 1712, ctitori fiind menţionaţi: Gheorghe căpitan de lefegii, care împreună cu soacra sa, Chiriţa Portăreasa contribuie la ridicarea noii biserici întru pomenirea răposatei sale soţii PAUNA.

Aceeaşi pisanie aminteşte de refacerea bisericii în 1851, prin contribuţia mai multor enoriaşi: Matache şi soţia sa Elena, Ghiţă Chiriac, Fotie Dumitriu, Costache Belu etc.

Biserica, de plan treflat (25 m lungime, 10 m lăţime), cu turle pe pronaos şi naos, învelite în tablă, cu două colonete la intrare, însoţind un mic baldachin cu cupolă, a fost pictată de Costache şi Petre Popescu, în timp ce catapeteasma a fost realizată şi pictată de către zugravul NITA STOENESCU, după incendiul distrugător din anul 1847.

Mici reparaţii au fost făcute bisericii între anii 1933 şi 1948. Aceasta a fost demolată în intervalul 18-23 iulie 1986.

O parte din elementele de decor ale vechii biserici (pisania, spartă din nefericire în timpul transportului, ancadramente de ferestre şi uşi, masa din altar) au fost depozitate în Muzeul din curtea Bisericii Stavropoleos iar alte obiecte preţioase (catapeteasma, cărţi, icoane) au fost dăruite M-rii Căldăruşani sau altor biserici nevoiaşe.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Sf. Vineri-Hereasca”

(Str. Sf. Vineri nr. 23)

 

 

Tradiţia spune că, pe locul bisericii Sf. Vineri-Hereasca se află un schit sau bisericuţă de lemn, construită încă din secolul XIII-XIV, având hramul Cuvioasa Paraschiva. Se crede că Mircea cel Bătrân ar fi adus din sudul Dunării moaştele a două muceniţe românce: Cuvioasa Paraschiva, moartă la 1050 şi Sfânta Filoftea, moartă în secolul al XIII-lea, pentru a nu cădea în mâinile păgânilor, după desfiinţarea Patriarhiei de Târnovo.

Mai târziu, în vremea lui Matei Basarab, pe vechea temelie va fi ridicată o nouă biserică, între anii 1641-1645, cunoscută sub numele AGANITA, deoarece unul dintre ctitorii ei se numea NICOLAE VELAGA. Printre ocrotitori se aflau ELINA (Elena Doamna), soţia voievodului Matei Basarab şi fratele acesteia Udrişte Năsturel din Hereşti. Ca urmare a multor danii făcute de boierii din acest neam bisericii Sf. Vineri, ea va fi cunoscută şi sub numele HEREASCA.

Familia Năsturel-Herescu a dăruit, printre altele, şi icoana Sf. Cuvioase Parascheva – făcătoare de minuni – pictată la Viena în anul 1748 şi aflată în prezent la M-rea Cernica.

Din secolul al XVIII-lea boierii Băleni devin protectori ai acestui lăcaş, căruia i-au adăugat noi clădiri, pentru a găzdui aici săraci, bolnavi sau orfani.

În anul 1839 biserica va fi reconstruită din temelie, după ce cutremurul din anul precedent îi pricinuise mari stricăciuni, de către arhiereul IOANICHIE STRATONICHIAS, care va aşeza icoana Sf. Parascheva la tâmpla bisericii şi îi va adăuga un nou hram: Botezul Mântuitorului.

Generalul Constantin Năsturel-Herescu (1796-1874) a consolidat biserica şi clopotniţa, a refăcut incinta, în care era găzduit azilul Sf. Vineri. Alte consolidări s-au mai efectuat în 1896 (când s-au construit 6 coloane de susţinere, în interior), iar între cele două războaie mondiale s-a refăcut zugrăveala interioară de pictorul BELIZARIE.

Cutremurul din 1940 a deteriorat grav biserica iar incinta a ajuns o ruină. Aceleaşi neajunsuri au fost cauzate şi de cutremurul din 1977. lucrările de refacere au început în toamna anului 1977 şi au durat până în decembrie 1985. Biserica va fi demolată în 19-20 iunie 1985, ultimul paroh fiind preotul GHEORGHE BOGDAN. Pe locul fostei biserici Sf. Vineri se ridică acum blocul 105 B.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mânăstirea „Văcăreşti”

(Calea Văcăreşti nr. 391)

 

Ctitorie a Mavrocordaţilor (Nicolae şi Constantin Mavrocordat, tată şi fiu) de la începutul secolului XVIII, M-rea Văcăreşti este chintesenţa meşteşugului rafinat şi a talentului constructiv, plin de ingeniozitate al românilor, manifestat timp de peste o jumătate de veac şi întrupat în ctitori precum: Biserica Mitropoliei (Constantin Şerban Basarab – 1655), M-rea Cotroceni (1679), M-rea Hurezi (1694), Biserica Sf. Gheorghe Nou (1705) etc.

M-rea Văcăreşti a fost un focar de cultură renumit în această parte a Europei, prin biblioteca de mare valoare aparţinând Stolnicului Constantin Cantacuzino şi colecţia de documente rarisime a lui Nicolae Mavrocordat. Începând cu 1733, aici a funcţionat şi o vestită şcoală grecească, precum şi o tipografie.

Din primul an de domnie în Ţara Românească a lui Nicolae Mavrocordat, domnul fanariot va începe construcţia a ceea ce avea să devină cea mai mare Mânăstire din Balcani. În prima etapă (1716-1724) va fi construită biserica, având hramul Sf. Troiţă, casa domnească şi primul zid de incintă, stăreţia, trapeza, două cuhnii şi un corp de chilii, cu portice.

În anul 1721 construcţia mânăstirii este aproape gata, zidul de incintă fiind terminat în 1723.

         Nicolae Mavrocordat este răpus de ciumă în 1730, construcţia complexului monastic stagnând câţiva ani, fiind reluată de fiul său, Constantin, în vremea căruia s-au construit paraclisul pe latura de răsărit şi cea de-a două incintă, prevăzută de asemenea cu un turn la intrare. Aici se găseau chiliile corpului de gardă.

Casele domneşti se aflau pe latura de nord-est a curţii mânăstireşti (cu pivniţă, parter şi etaj). La etaj se afla apartamentul domnitorului, iar la parter, probabil, se afla renumita bibliotecă a Mavrocordaţilor, inclusiv fondul de carte şi manuscrise aparţinând Stolnicului Constantin Cantacuzino, adus de la Mărgineni.

Biserica M-rii Văcăreşti era una dintre cele mai mari şi mai frumoase lăcaşe de cult din Ţara Românească (41 m lungime şi 16,70 m înălţime).

După cutremurele din 1802 şi 1838 biserica şi casele domneşti au fost grav avariate. De asemenea, în urma seismului din 1940, turla de pe naosul bisericii s-a prăbuşit, fiind complet dezafectată. Fisuri profunde au suferit bolţile şi pereţii.

         În perioada 1868-1973, în incinta M-rii Văcăreşti a funcţionat un penitenciar, a cărui prezenţă a dus la degradarea complexului mânăstiresc.

         Între anii 1973-1977 s-au desfăşurat operaţiuni de restaurare (se reuşise refacerea completă a paraclisului şi a porticelor de pe latura de est) însă seismul din 1977 a afectat grav biserica şi chiliile, astfel încât, în 1984, s-a decis demolarea turlelor fisurate de deasupra pridvorului bisericii, iar în noiembrie 1985 începe demolarea întregului complex.

S-a reuşit, totuşi, salvarea unei suprafeţe de 120 m.p. din fresca originală, inclusiv tabloul votiv al ctitorului, Nicolae Mavrocordat, precum şi diverse elemente din piatră: coloane, pilaştri, parapeţi, capiteluri, fragmente de ancadramente. Suprafeţele de frescă extrase au fost depozitate iniţial la Casa Melic, Muzeul de Artă al Municipiului Bucureşti şi la Academia de Artă (pentru restaurare) iar elementele decorative la Muzeul Palatului Mogoşoaia şi la Mânăstirea Brâncoveni.

Întreaga operaţiune de demolare s-a derulat în intervalul noiembrie 1985 – ianuarie 1987.

Biserica „Zlătari”

(Calea Victoriei nr. 12)

 

Documentele vremii amintesc încă de pe la mijlocul veacului al XVII-lea de Uliţa Zlătarilor şi de Biserica Zlătari, ceea ce înseamnă că mahalaua şi biserica existau înainte de anul 1669, dată extrasă din actele M-rii Cotroceni, în care se face menţiune pentru prima oară de Uliţa Zlătarilor.

Situată în apropierea Curţii Domneşti, Uliţa Zlătarilor evocă existenţa unei bresle de meşteri aurari, meşteri aşezaţi pe loc domnesc.

Tradiţia orală, datând încă din vremea lui Matei Basarab, susţine, spre deosebire de documente, că mahalaua şi biserica Zlătari ar exista din vremea domnitorului Vlad, fiul lui Vlăduţ. Scurta domnie a lui Vlad (1530-1532; s-a înecat în Dâmboviţa, în apropiere de Popeşti-Leordeni, în urma unei crize de epilepsie, de unde i-a rămas în istorie şi numele de Vlad Înecatul) este totuşi importantă pentru trecutul Bucureştilor. Acest domnitor este cel care după aproape 25 de ani, mută capitala Ţării Româneşti, de la Târgovişte la Bucureşti. El intenţiona să refacă Bucureştii din temelie, să-l aducă la rangul unei adevărate capitale, aşa cum văzuse el, în anii tinereţii, la Istanbul, acolo unde îşi însoţise unchiul, vornicul Balea.

Cum visteria ţării era secătuită, domnul, poate mama lui, Doamna Chiajna, ori consilierul său de taină, evreul german LAZĂR, gândesc să facă rost de banii trebuincioşi, falsificând în secret mahmudele turceşti. Tatăl Doamnei Chiajna, Petru Rareş, se alătură acestei fapte şi trimite la Bucureşti pe URSUR MIKEŞ şi AKADEŞ, meşteri aurari secui, din Sibiu. Aceştia se pricepeau de minune în a fabrica mahmudele turceşti, dar şi alte monede, folosind pulbere de aur, cumpărată de la minele de aur din Transilvania şi trecută pe căi tainice în Ţara Românească, precum şi aramă, adusă din ocnele Olteniei.

„Zlătarii” (meşteri aurari) şi-au adus cu timpul, aici în partea de apus a Curţii Domneşti, întreaga familie: părinţi, rude apropiate, copiii, astfel încât domnitorul Vlad le dăruie ca loc de „ohabă” această parte a oraşului, unde aceştia îşi vor ridica mahalaua lor. Cu ajutorul Doamnei Chiajna şi-au ridicat o bisericuţă de lemn, care de atunci a primit numele de Biserica Zlătarilor.

La început, în această biserică slujeau doi călugări de la biserica Coconilor (Sărindar), aflată în apropiere. Hramul acestei biserici s-a numit, iniţial, Arhanghelii Gheorghe şi Dimitrie.

Cu trecerea anilor, Biserica Zlătari s-a deteriorat şi, după cum aminteşte pisanii bisericii, aceasta a fost reconstruită de marele Spătar Mihai Cantacuzino, în anul 1705, păstrându-se, pe mai departe numele primei biserici.

În anul 1850, ca urmare a cutremurelor din prima jumătate a sec. XIX, Biserica Zlătari ajunsese în ruină. Ea va fi reconstruită, din temelie, în zilele domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei (1849-1853; 1853-1856) prin grija arhiereului ANASTASIE LIVIS, egumenul bisericii. Acesta schimbă hramul vechi cu acela al Naşterii Sf. Fecioare.

În apropierea Bisericii Zlătari au apărut ca prin farmec, zarafii, bancherii şi băncile, instituţii ce mai amintesc de vechiul meşteşug al făcătorilor de bani şi averi.

 

 

 

 

 

 

Biserica „Sfinţii Îngeri” a fostei M-ri Mărcuţa

(Str. Biserica Mărcuţa nr. 8)

 

Pisania: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi al Sfântului Duh, ziditu-s-au această sfântă mănăstire după apa Colentinei unde se cinsteşte şi să prăznuieşte hramul Sfinţilor Îngeri, întâi den temelia ei de Dan Vel Logofăt, când era cursul anilor 7095 (=1586-1587) care după întâmplarea vremurilor rămâind la mare lipsă şi văzând ctitorii că nu vor putea să o chivernisească, venit-au jupâneasa Vişana, fata lui Marco Vel Armaş, nepoata lui Dan Vel Logofăt la Prea Sfinţitul Mitropolit Chir Teodosie de au închinat-o metoh Sfintei Mitropolii şi sfiinţia sa au învălit-o şi au făcut şi casele. Iar acum, în zilele prealuminatului domn Io Grigori Ghica Voevod, îndemnatu-s-au den râvnă dumnezeească prea Sfântul Mitropolit al Ungrovlahiei, chiar Ştefan de o au înfrumuseţat cu slomnul şi cu clopotniţa şi cu zugrăveala pe denlăuntru şi pe denafară cu ferestre şi cu uşi de piatră şi cu multe precum se vede, făcându-i-se nou ctitor ca să-i fie sfinţiei sale vecinică pomenire: sept. 20, 7242 (=1733)

La început, acest lăcaş era cunoscut sub numele „Mânăstirea lui Dan Logofătul” dar şi-a schimbat numele în „Mărcuţa”, în amintirea fiicei lui Marcu Armaşul, pe nume VIŞANA, prin grija căreia s-a făcut închinarea către Mitropolie, în anul 1679.

Din secolul al XVI-lea se păstrează doar biserica, al cărei naos formează împreună cu altarul un plan triconic, cu abside semicirculare la interior şi poligonale la exterior.

Turla naosului, prăbuşită la cutremurul din 1802, a fost restaurată în 1969-1972 de către fosta Direcţie a Monumentelor Istorice.

Decorul faţadelor este înrudit îndeaproape cu acela al Bisericii Tutana, prin asimilarea ideilor plastice de la Biserica Mânăstirii Dealul: deasupra soclului de cărămidă profilată, faţadele sunt împărţite în două registre, printr-un brâu median, cu tor şi cavete adânci. Pe ambele registre se găsesc frize neîntrerupte, firide înalte cu arcuri plate şi semicolonete îngemănate, realizate din cărămizi de format special. Cornişa este alcătuită din cărămizi pe colţ. Faţadele sunt decorate cu panouri de tencuială în casete, ce alternează cu paramentul cu asize de cărămidă. Ancadramentul ferestrelor şi cel al intrării vestice, toate din gresie fină, sunt împodobite cu vrejuri florale de tip post-brâncovenesc. Ele au fost montate în anul 1733, atunci când a fost construit şi pridvorul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Sărindar”

 

Pe locul unde se află în prezent clădirea Casei Centrale a Armatei (numită iniţial Casa Oştirii şi apoi Cercul Militar), construcţie monumentală, realizată în perioada 1909-1911 de către arhitectul Dimitrie Maimarolu (1859-1926) se află odinioară fosta mânăstire şi biserică Sărindar.

Potrivit tradiţiei, locul acesta se află, cu secole în urmă în proprietatea boierilor Cocorăşti. Aici s-a ridicat, în secolul al XVI-lea o biserică de lemn, numită a „Coconilor” ajungând în paragină, domnitorul Matei Basarab construieşte în 1652 o biserică de piatră, impunătoare, purtând vechiul hram, Adormirea Maicii Domnului, pe care a închinat-o M-rii TON PATEIRON, de la Muntele Athos.

Tradiţia explică numele Sărindar prin aceea că ar fi fost a 40-a biserică făcută sau renovată de către Matei Basarab (Saranda = 40 în limba greacă), deşi există mărturii documentare cate atestă că numele Sărindar era purtat de această M-re cu mult înainte de a fi reclădită de Matei Basarab (mânăstirea exista chiar înainte de domnia lui Mihai Viteazul).

Cutremurul din 1802 atinge grav biserica Sărindar. Tradiţia afirmă că a fost refăcută imediat, din temelie, la îndemnul epitropului ei, marele ban Dimitrie Ghica, şi cu contribuţia mai multor familii boiereşti, dintre care amintim: Cocorăştii, Filipeştii, Ghiculeştii, Câmpinenii, Grecenii etc.

În sec al XIX-lea, prin dimensiuni şi prin poziţia centrală avută în oraş, biserica M-rii Sărindar era cea mai însemnată din Bucureşti, fiind lucrată pe dinăuntru după modelul Bisericii Sf. Sofia din Constantinopol.

Cu trecerea vremii, din cauza cutremurelor, biserica s-a şubrezit, zidurile s-au crăpat iar edilii oraşului au arătat că repararea ei ar costa mai mult decât dacă s-ar ridica una nouă. Ca urmare, după 1880 s-a interzis oficierea slujbelor şi a fost închisă, ceea ce a contribuit şi mai mult la deteriorarea bisericii.

Primăria Capitalei a decis dărâmarea ei, fapt ce s-a petrecut în anul 1883, locul rămânând viran, timp de mai mulţi ani. Edilii preconizau că, pe locul rămas liber, să se clădească sediul unui modern minister – Ministerul Domeniilor. Clădirea acestuia s-a ridicat însă pe alt amplasament, acolo unde se află astăzi sediul Ministerului Agriculturii, deoarece terenul fostei biserici Sărindar nu asigură condiţii pentru clădirea unui minister impozant, avut în vedere în planurile arhitectului Maimarolu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Precupeţii Noi”

(Str. General Broşteanu nr. 12)

 

Are hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfântul Nicolae”

 

Pe locul actualei biserici, în anul 1713, din iniţiativa lui Constantin MIULESCU, „precupeţ” a fost ridicată o biserică din lemn, care de la început a luat numele după ocupaţia ctitorului ei de „Precupeţii Noi”.

În jurul acestei biserici s-a înfiinţat un cimitir. După trecerea unui veac, această biserică, al cărei material de construcţie, lemnul, degradându-se, Bârcă, măcelar, în 1814, ajutat şi de alţi enoriaşi, clădeşte o biserică din zid.

În anul 1865, epitropia de atunci, văzând că biserica a devenit neîncăpătoare, hotărăşte mărirea ei în lungime, o zugrăveşte şi aşează o tâmplă nouă.

Epitropii: V. Blehan, C. J. Cocioceanu, în frunte cu preotul D. N. Mirodot, repară biserica în anul 1877.

Cimitirul a fost desfiinţat în anul 1890 de către Primăria oraşului Bucureşti. În anul 1893, pictorul Anton Serafim pictează biserica. Clopotul cel mare şi policandrele sunt cumpărate în anul 1898. Lumina electrică s-a produs în anul 1914. În anul 1921 se repară acoperişul, se spală pictura, iar Ministerul de Război donează un clopot, turnat la Uzina din Reşiţa.

În cei 40 de ani de păstorire, a preotului ANTIPA FLORESCU, biserica a fost înzestrată cu icoane, candelă, covoare, ce împodobesc sânta biserică şi astăzi.

În urma marelui cutremur din noiembrie 1940, biserica a suferit mari stricăciuni. Prin strădania preoţilor Nicolae Cosma şi Paraschiv Dumitrescu, cu ajutorul şi supravegherea domnului ing. DAN CAPRIEL, şi cu donaţiile credincioşilor parohiei, s-au făcut toate reparaţiile necesare.

În anul 1945, înnegrindu-se pictura bisericii şi deteriorându-se o parte din ea, dl. ing. DAN CAPRIEL a suportat personal costul întregii lucrări de spălare şi refacere a picturii. În anul 1968, cu donaţiile acordate de Sfânta Patriarhie şi cu ajutorul credincioşilor s-a refăcut întreaga reţea de lumină electrică, s-a spălat şi reparat pictura de către d-na Olga Greceanu. De asemenea, s-au făcut reparaţii la acoperiş.

Stilul dominant în care este construită biserica este stilul arhitectonic din ţara noastră. Planul este bazilical, în formă de cruce, mult alungită.

Biserica are două turle, una servind de clopotniţă. Ferestrele bisericii, de factură gotică, unele cu frumoase vitrouri. Soclul este din piatră, iar zidăria din cărămidă. Este acoperită cu tablă galvanizată. Pictura este în stilul Renaşterii cu completări în stil bizantin.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Sf. Ilie Gorgani”

 

Odinioară, pe partea stângă a Dâmboviţei se înălţa o movilă numită GORGAN sau GORGANI, ce făcea corp comun, cu sute de ani în urmă, cu Dealul Mihai Vodă.

În primele decenii ale veacului al XVII-lea, acest deluşor era nelocuit, fiind împânzit de vii şi livezi, ce se întindeau până pe malul stâng al Dâmboviţei, râu care provoca dese inundaţii.

Pe latura opusă a Gorganului se aflau, până pe la mijlocul sec. XIX, terenuri mlăştinoase, pe care acum se întinde grădina Cişmigiu.

Documentele arată că, la sfârşitul veacului al XVII-lea, a fost ridicată pe movila Gorgan, probabil de către Şerban Cantacuzino, o biserică închinată ca metoh M-rii Cotroceni.

Călugării M-rii Radu Vodă vor dobândi între 1692-1696, în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, un teren viran, chiar la poalele Gorganului, unde vor clădi o moară, cu vad bun, aflată în funcţiune până la începutul veacului trecut. Moara lucra la concurenţă cu moara M-rii Mihai Vodă, aflată pe malul opus al Dâmboviţei.

În a doua jumătate a sec. XVII, domnul Ţării Româneşti atribuie cu danie terenuri în zona Gorganului, unor înalţi demnitari. Astfel încep să se stabilească aici şi locuitori ce vor forma mahalaua Gorgani.

Movila este o creaţie a naturii şi nu opera omului, dar este cert că vârful Gorganului a fost netezit în vederea amenajării curţii bisericii celei vechi, ridicată la sfârşitul veacului al XVII-lea. În mijlocul curţii a fost construită prima biserică, din zid, aşezământul fiind menţionat într-un act datat 15 august 1693, ca fiind închinat de Şerban Cantacuzino ca metoh

M-rii Cotroceni, de asemenea ctitorie cantacuzină. Probabil că bisericuţa a fost construită de Şerban Cantacuzino pe un loc primit de el ca danie domnească, pe vremea când nu ocupa scaunul Ţării Româneşti.

         În timpul existenţei primei biserici, în curtea ei exista un cimitir. În timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), bisericuţa aceasta se ruinează, din cauza vechimii şi neîngrijirii. La aceasta se mai adaugă şi efectele cutremurului, atât cele de la sfârşitul veacului XVII, dar mai ales cele din 14 octombrie 1802.

În anul 1813, sub domnitorul Gheorghe Caragea, prima biserică a fost dărâmată şi, în curtea ei, după nivelare a fost ridicată a două biserică, care este chiar cea actuală, cu hramul proorocului Ilie Tesviteanul.

Pisania, păstrată până în zilele noastre, a fost aşezată în noiembrie 1819. Ea arată, asemenea celor două inscripţii în greceşte, din 1813, aflate pe icoanele tâmplei, că biserica a fost ridicată de către negustorii din breasla cojocarilor şi de către alte persoane.

În jurul celei de-a doua biserici s-au continuat înmormântările în cimitirul din preajmă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Sf. Nicolae”-Băneasa

 

Cartierul Băneasa a fost ocina Văcăreştilor. În vechime, satul Băneasa purta numele Cârstieneşti, fiind amintit în vremea domniei lui Petru cel Tânăr (1564-1568). Domnul întăreşte satul Cârstieneşti M-rii Mihai Vodă, anterior satul fiindu-i dăruit Ghiorma Postelnicul şi soţia sa, Caplea (Ctitorii M-rii Mihai Vodă).

La 1719, aceste locuri mai purtau încă numele de Cârstieneşti, şi aparţineau banului Gheorghe Băjescu. Ulterior, trecând, succesiv în proprietatea altor boieri, Băneasa ajunge, pe la 1761, în posesia banului Ştefan Văcărescu, căsătorit cu Joiţa, din neamul Dudeştilor (una din nepoatele lui Brâncoveanu).

Numele de Băneasa vine de la Maria, jupâneasa Banului Mareş, ce a stăpânit această moşie, pe la sfârşitul sec. al XVII-lea.

La 1816, Nicolae Văcărescu, proprietarul moşiei Băneasa aduce aici, cu aprobarea domnitorului Ion Gh. Caragea, câteva familii de ţărani de la Cerveni-Teleorman, sat pe malul Dunării, pentru munca câmpului.

Găsind păşuni bune, pământ rodnic, aceşti locuitori au început să crească bivoli şi vaci pentru lapte.

Domnitorul Gh. Bibescu se va căsători cu fiica lui Nicolae Văcărescu, domniţa Maria, în acest fel, Băneasa devine proprietate domnească, trecând din mâna lui Nicolae Văcărescu, fiul mijlociu al lui Enache Văcărescu – „Enăchiţă”, în cea a neamului Bibescu.

După abdicare (1848) şi refugierea fostului domn Gh. Bibescu în Franţa, la moartea acestuia, moşia revine fiicei sale, Maria Bibescu, care se căsătoreşte la Paris cu contele ODON de MONTESQUIEU FENZENAC.

Moşia a fost exploatată până în anul 1921, când a fost expropriată în întregime şi definitiv.

Pe locul unde se află astăzi micuţa ctitorie Băneasa (1792) au fost odinioară casele boiereşti ale Văcăreştilor, încadrate de un frumos parc, Băneasa.

La 1847, Gh. Bibescu îl cheamă de la Braşov pe celebrul arhitect SCHLÖTER, pentru a construi aici, în apropierea vechilor case ale Văcăreştilor, un Palat domnesc, cu trei etaje. Silit să abdice, la 1848, construcţia Palatului a avut de suferit, iar în cursul timpului clădirea s-a năruit.

Din toată reşedinţa domnească a Bibescului nu a mai rămas decât Biserica Băneasa. Clădirea zveltă, veche de aproape două veacuri, arhitectonica bisericii Băneasa aminteşte de stilul brâncovenesc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Schitul Măgureanu”

 

         „Biserica Schitul Măgureanu din Bucureşti, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului –Vovidenia şi Sf. Ierarh Visarion, a fost întemeiată între anii 1751-1752 de marele logofăt Constantin Văcărescu şi soţia sa, Marica, fiica vornicului Iordache Kreţulescu şi a Doamnei Safta, născută Brâncoveanu.

         Rămânând neterminată la moartea lui Constantin Văcărescu, 1752, s-a isprăvit şi s-a înfrumuseţat de fiica dumnealor, Marica, împreună cu soţul ei, marele Ban Constantin Mihai Cantacuzino Măgureanu, în zilele domnitorului Constantin Vodă Racoviţă, între anii 1753-1756.

Biserica veche deteriorându-se cu vremea şi nemaifiind proprie slujirii a fost dărâmată şi, pe locul ei, s-a ridicat biserica de astăzi, între anii 1881-1884, prin grija Epitropiei şi cu concursul binevoitor al obştii, păstrându-se acelaşi hram.

Pictura este opera pictorului Gheorghe Ioanide care, ca şi contemporanul şi colegul său Tăttărescu, inaugurează în pictura noastră bisericească, după şcoala italiană, un curent nou: pictura realistă.

Catapeteasma, de un deosebit simţ artistic, este executată de către pictorul Costache Georgescu şi pictată de către acelaşi pictor în anul 1884, când biserica a fost sfinţită şi dată cultului.

De la biserica veche se păstrează pisania cu litere chirilice, aşezată în peretele bisericii dinspre nord, icoanele împărăteşti, rânduite în interiorul bisericii, la intrare, Sfânta Cruce, din Sfântul Altar, icoana Sf. Visarion şi icoana Cuv. Paraschiva, cu ornamente de argint şi cu un epitaf cusut cu fir, donat de Scarlat şi Elena, cu fiii lor, cu dedicaţie în limba greacă.”

 

Pisania la a doua zidire a Bisericii 1881

 

„Întru mărirea celui ce în Treime se măreşte şi cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Mitropolit primat Calinic Miclescu, s-a zidit pentru a doua oară această sfântă biserică cu hramul Sf. Visarion şi dr. Pantelimon. Temelia reclădirii s-a pus în anul 1881, când România s-a proclamat independentă şi a-a terminat în anul 1884, cu concursul binevoitor al obştii şi stăruinţele neobosite ale epitropiilor: preotul Hristache Mihăiescu, C. Angelescu şi Chivu Gheorghe. Întreţinerea acestui sfânt locaş se datoreşte, în mare parte, primei sale donatoare, cu un loc de proprietate pe dânsul, dăruit de binevoitoarea răposată Anica Văcărescu, născută Băbeanu.

Fie-i ţărâna uşoară.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Schitul Maicilor”

(Str. Schitul Maicilor nr. 23)

 

În trecut, biserica Schitul Maicilor purta numele Schitul Hagi Dina, în amintirea ctitorei acestui lăcaş. Legenda spune că, scăpând din robia turcilor, TATIANA HAGI DINA, „din neam rusesc”, înalţă din temelie această „Sfântă şi Dumnezeiască biserică, întru cinstea Bunei Vestiri a prea blagoslovitei stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria”, în vremea domnitorului Nicolae Mavrocordat.

Dorinţa ctitorei a fost aceea ca aici să sălăşluiască o obşte de călugăriţe nevoitoare. Prin călugărire, TATIANA HAGI DINA devine monaha TIMOTEIA sau KIRIAKI SCHIMONAHIA, nume sub care apare în pisanie. O mână de ajutor a primit TATIANA HAGI DINA şi din partea jupânesei SMARANDA, soţia voievodului NICOLAE MAVROCORDAT, al cărei nume este considerat a fi printre ctitori. La 1 noiembrie 1730, ctitoria închină acest schit Mitropoliei.

Începutul sec. XIX aduce schimbări în viaţa acestui aşezământ: Mitropolitul Dosoftei decide mutarea maicilor la M-rea Ţigăneşti, iar schitul maicilor devine metoh al mai sus pomenitei mânăstiri. Biserica Schitului este redată cultului urmând a servi trebuinţelor locuitorilor cartierului.

După secularizarea averilor mănăstireşti, schitul trece în administrarea Bisericii Alba-Postăvari, până în 1926, când revine în grija M-rii Ţigăneşti. Începând cu anul 1952, Schitul Maicilor intră sub oblăduirea Patriarhiei, devenind Paraclis Patriarhal, fiind acum restaurată prin grija Patriarhului Justinian (1955-1958). Cu această ocazie au loc ample lucrări de refacere a bisericii, de restaurare a picturii, în formele ei iniţiale, precum şi de amenajare a clădirilor din jurul acesteia, care capătă acum un stil de inspiraţie brâncovenească. Aici a fost instalat Institutul Biblic, cu diverse ateliere, unde se lucrau obiecte de artă veche românească şi de cult.

Coloanele porticelor, din piatră de Albeşti, reluau motive decorative existente la M-rea Comana (pe latura de est). Motivele inspirate de la M-rea Hurezi şi Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia puteau fi regăsite în arhitectura foişoarelor de la etaj. Totodată, din decoraţia M-rii Antim au fost preluate elemente de trafor.

Întregul ansamblu era înscris în lista monumentelor istorice.

Complexul restaurat al Schitului Maicilor fiind opera arhitecţilor Patriarhiei: D. Ionescu-Berechet şi Richard Liablich, a ing. Dumitru Ionescu şi a meşterilor Alfredo Mella şi Ioan Bizon.

Din nefericire, acest frumos complex mânăstiresc nu a mai putut fi salvat în totalitate, în urma sistematizării cartierului Izvor. Prin tehnica de translare a clădirilor, pusă la punct de dr. Ing. Eugeniu I. Iordăchescu, (Brevet de Invenţie nr. 80218/1982), biserica Schitul Maicilor a fost translatată pe o distanţă de 245 m, faţă de vechiul amplasament, fiind prima biserică care a fost salvată prin acest procedeu de la dispariţie (operaţiunea a început în luna iunie, 1982, a durat 5 luni, din care deplasarea propriu-zisă doar 72 de ore).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Stavropoleos”

(Str. Stravropoleos nr. 6)

 

Are hramul Sf. Arh. Mihail şi Gavriil. A fost construită de ieromonahul grec IOANICHIE STRARONICHEAS, la 1724. stilul arhitectonic este cel brâncovenesc. Pridvorul bisericii este alcătuit din coloane, în piatră monolitică, cu capiteluri în stil neocorintic.

Sunt amintiţi şi meşterii sculptori: Preda, Marin, Ioan, Andrei, Ştefan, Ierod Iosif, diac. Hranite ş.a, din Şcoala brâncovenească.

În partea superioară a pridvorului s-a păstrat o frescă originală bine conservată, spre deosebire de cea din interior, care s-a degradat în decurs de peste 270 de ani, prin fumul lumânărilor.

Intrarea este mărginită de un portal, sculptat în piatră, în partea de sus existând o pisanie bilingvă, în greceşte şi în slavonă, dar redată cu caractere chirilice (un scurt istoric al monumentului).

Catapeteasma, cu uşile împărăteşti şi cu cele două iconostase mici, în lemn, sculptate artistic, sunt bine conservate.

Icoanele sunt originale, pictate pe fond de aur.

În Biserica Stavropoleos se păstrează scaunul original al domnitorului fanariot, Nicolae Mavrocordat (scaunul mare din naos, din partea dreaptă), frumos sculptat din lemn, având în partea de sus de asemenea meşteşugărit sculptate cele două steme ale Ţării Româneşti şi Moldovei (semn că Mavrocordat a domnit în ambele Principate).

Imediat în dreapta scaunului domnitorului se află scaunul original al ctitorului. De la numele ctitorului a rămas şi numele bisericii STRAVOPOLEOS („cetatea – oraşul – crucii”).

La exterior există cele două elemente caracteristice stilului brâncovenesc: ancadramentul ferestrelor, cu motive florale şi brâul.

Monumentul a fost restaurat o singura dată, la 1904, de arhitectul Ioan Mincu. El a refăcut şi turla bisericii, distrusă la cutremurele din 1802 şi 1838. N. Iorga consideră biserica Stavropoleos unul dintre cele mai armonioase monumente arhitectonice.

Medalioanele sfinţilor au fost refăcute în anul 1904 de către preotul pictor VASILE DAMIAN. Arhitectul Ioan Mincu a organizat, cu prilejul restaurării din anul 1904, un „LAPIDARIUM”, conţinând pietre funerare şi ornamente, aflat în curte, pietre recuperate fie de la Biserica Stavropoleos, fie de la alte vechi biserici din Bucureşti.

Casa parohială a fost construită la 1904, pe locul vechiului Han Stavropoleos, ridicat la 1722, de acelaşi Ioanichie. Vechea construcţie a hanului a fost folosită, în timp, şi ca mânăstire.

În colecţia de pietre de mormânt se află: piatra funerară a pictorului, pisania Bisericii Sf. Ioan cel Mare (1703), aflată odinioară pe locul unde se află azi sediul central CEC; pisania bisericii Sf. Sava (pe locul ei se află astăzi statuile de lângă Universitate) şi alte lespezi funerare ale unor boieri şi egumeni din secolul XVIII-XIX.

Pietrele funerare sunt scrise în greceşte, slavoneşte, româneşte, cu litere chirilice şi în sârbeşte.

 

 

 

 

 

 

Biserica „Stavropoleos”

 

Egumenul epirot Ioanichie a fondat în anul 1724 aşezământul monahal din care a supravieţuit numai actuala biserică; numele acesteia se trage de la faptul că în anul 1726 ctitorul a fost ales mitropolit al Stavropolei şi exarh al cariei. Dotată cu numeroase sate şi moşii, Mânăstirea Stavropoleos a fost în secolul al XVIII-lea una dintre cele mai bogate şi importante mânăstiri din Ţara Românească.

Planimetria bisericii cuprinde un pridvor pe latura vestică, pronaos, naos şi absida altarului.

Exteriorul zidurilor este ornamentat cu un brâu în formă de ghirlandă, din piatră sculptată prin ajurare (iniţial era din stuc), situată la două treimi din înălţimea pereţilor. Registrul inferior cuprindea 25 arcaturi oarbe, trilobate în acoladă, de influenţă orientală, despărţite de semicoloane angajate; spaţiile dintre arcaturi sunt pictate cu motive vegetale arborescente, vrejuri şi flori; registrul superior cuprinde o friză cu medalioane adâncite în zid, în care sunt zugrăvite figuri de sfinţi.

Pridvorul bisericii, adăugat cu prilejul lucrărilor din anii 1729-1730, situat de-a lungul peretelui vestic al pronaosului, se remarcă prin bogata ornamentaţie sculptată în piatră: cinci arcade trilobate, în acoladă, susţinute de patru coloane din piatră si două, angajate, din zidărie; coloanele se află pe baze cubice decorate cu rozete şi sunt ornamentate cu vrejuri, frunze de acant şi flori stilizate dispuse pe un traseu oblic, cu capiteluri corintice. Balustrada ce uneşte coloanele este sculptată prin ajurare: motive vegetale, reprezentarea luptei lui Samson cu leul, iar panourile laterale cu doi lei. Boltirea pridvorului este făcută prin calotă centrală, sprijinită pe pandantivi, cu arcuri dublouri şi două bolţi semicilindrice laterale.

Pronaosul – acoperit cu o calotă centrală şi arce laterale – e separat de naos prin patru coloane zidite: două libere şi două angajate, aşezate pe soclu.

Naosul, iniţial pătrat, a devenit dreptunghiular prin extinderea din 1730, încununat cu turlă (refăcută la restaurările de la începutul secolului nostru) ridicată de patru pandantivi ce se sprijină pe arce în consolă; prevăzut cu două abside laterale pentagonale în exterior şi semicirculare în exterior.

Altarul, cu boltire semicilindrică şi semicalotă sferică, datează din 1730.

În pictură se remarcă tablourile votive ale ctitorului, cu fraţii săi, ale familiei domnitorului Nicolae Mavrocordat şi ale unor boieri (printre care Grigore Greceanu şi căpitanul Atanasie).

Tâmpla bisericii – printre cele mai reuşite exemplare de artă brâncovenească – cuprinde patru registre sculptate prin ajurare.

De mare valoare artistică este jilţul domnesc, cu stâlpii sprijiniţi pe trupuri de lei şi panouri decorate cu vrejuri, iar spătarul are colonete, motive vegetale şi un fronton pe care se află stemele reunite ale Ţării Româneşti şi Moldovei (din timpul lui Nicolae Mavrocordat). Jilţurile şi stranele sunt sculptate cu vrejuri şi lalele.

Prestolul bisericii, sculptat în piatră, are baza cu frunze de acant şi fusul în coloană cu caneluri.

Construcţia anexă adăposteşte colecţia de artă religioasă a Arhiepiscopiei Bucureştilor, iar în portic sunt expuse pietre funerare (printre care şi aceea a ctitorului, 1740) elemente sculpturale şi arhitecturale provenind de la o serie de biserici demolate în secolul al XIX-lea.

Armonia volumelor, precum şi calitatea sculpturilor în piatră şi lemn determină pe specialişti să considere biserica Stavropoleos printre cele mai importante realizări de artă brâncovenească din ţară.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s