Istoria bisericilor din Bucuresti (11)

 bisericii, care s-a pǎstrat pânǎ la focul cel mare, din anul 1847, reiese cǎ biserica Sf. Mina – Vergu a fost clǎditǎ de domniţa Ancuţa, sora mai micǎ a Domniţei Bǎlaşa. Într-o jalbǎ cǎtre domnitorul Barbu Ştirbei, din 1853, biserica era socotitǎ atunci în subordinea Bisericii Domniţa Bǎlaşa, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Dupǎ 128 de ani de la zidirea bisericii, aceasta avea nevoie de reparaţii, zugrǎveli şi înlocuirea catapeteasmei de zid, care crǎpase la cutremurul din 17 aprilie 1853. deoarece veniturile bisericii erau neîndestulǎtoare pentru aceste lucrǎri şi parohia era îndatoratǎ, s-a solicitat domnitorului sǎ intervinǎ pentru un ajutor bǎnesc din partea Eforiei Brâncoveneşti, justificat de faptul cǎ biserica Sf, Mina era un paraclis al bisericii Domniţa Bǎlaşa. De asemenea, din documentul de expertizǎ tehnicǎ din 1853, se precizeazǎ cǎ ar exista 6 documente, acte domneşti, din care reiese clar cǎ biserica Sfânta Mina este ctitoria Domniţei Ancuţa Brâncoveanu şi cǎ din testamentul acesteia ar exista indicii privind veniturile bisericii.

Dintr-o altǎ jalbǎ cǎtre domnitor, rezultǎ cǎ numele rǎposatei domniţe Ancuţa se gǎseşte înscris în condica bisericii şi cǎ lângǎ bisericǎ se aflau urmele palatului acesteia.

Ca o dovadǎ, se citeazǎ şi pisania de deasupra intrǎrii, precum cǎ existǎ o danie domneascǎ, pe care „vǎzând-o şi de dreptul rod al bogǎţiei daniei, urmeazǎ neapǎrat, fǎrǎ îndoialǎ, cǎ rǎmâne de la cel dintâi ctitor, Alexandru Voevod, Constantin Basarab sau Brâncoveanu, cǎci nici în prezisa condicǎ a ctitorului nu se aratǎ leatul, şi al doilea, de la rǎposatul Arhiepiscop Daniil, ce a stat mitropolit al ţǎrii în 1820, în zilele mǎritului într-o fericire domn, Nicolae Alexandru, precum dovedeşte pisania de deasupra uşii bisericii, şi Istoria Ţǎrii întâmplatǎ în anii arǎtaţi de paharnicul LESVIODAX, şi al treilea, ctitoria pomenitei rǎposatei Domniţa Ancuţa, de la care urmeazǎ cǎ o familie mare brâncoveneascǎ bogatǎ sǎ-i rǎmâie danie destulǎ, care având şi palatul sǎu domnesc, precum am ziserǎ mai sus, cu totul apropiat de acest sfânt lǎcaş.”

La aceastǎ jalbǎ de ajutorare, epitropia bisericii Domniţa Bǎlaşa cere sǎ i se prezinte actele şi testamentele doveditoare de drepturi, iar epitropia Bisericii Sf. Mina-Vergu rǎspunde cǎ actele au ars. În acelaşi timp însǎ, prezintǎ un document din 1813, de la Vodǎ Caragea, care atestǎ dependenţa bisericii Sf. Mina–Vergu de Biserica Domniţa Bǎlaşa.

Într-o altǎ jalbǎ cǎtre Mitropolie, din iulie 1854, se repune nevoia reparaţiilor şi a fondurilor trebuitoare, citindu-se un hrisov din anul 1810, atestat printr-un act domnesc din care reiese limpede cǎ ctitoria bisericii    Sf. Mina-Vergu era Domniţa Ancuţa Brâncoveanu, de unde şi obligaţia celeilalte ctitorii brâncoveneşti, biserica Domniţa Bǎlaşa, mai mare şi mai bogatǎ, de a ajuta pe sora sa mai micǎ şi mai sǎracǎ.

În legǎturǎ cu stabilirea ctitoriei brâncoveneşti a Bisericii Sf. Mina-Vergu şi a obligaţiei Bisericii Domniţa Bǎlaşa, de a ajuta cu fonduri reparaţiile, se mai pot adǎuga şi alte documente: Serdarul MANOLACHE CRÂMPU, prin actul din 17 august 1754, cǎtre epitropia moşiei Zoe Brâncoveanu aratǎ: „Dupǎ focul întâmplat în martie 1847, a declarat cǎ Mǎria Sa Doamna Zoe, împreunǎ cu mine, mergând la aceastǎ sfântǎ bisericǎ şi fiind acatist la Sfântul Mina, de unde a cunoscut un mare folos însemnat au fǎgǎduit în faţa sfinţilor pǎrinţi, şi a subiscǎlitului, cǎ pe lângǎ daniile ce s-au primit la sfântul lǎcaş, datoare cǎtre dânsul, îl va protegui cu toatǎ cheltuiala mǎriei sale” şi, în continuare: „dupǎ acte domneşti, gǎsite în anul încetat 1853, la casa fostului epitrop, se adevereşte într-adevǎr ctitoriei brâncoveneascǎ, clǎditǎ din temelie de rǎposata întru fericire, Doamna Ancuţa, sorǎ cu domniţa Bǎlaşa.”

În Cronica lui Dionisie Fotino, din anul 1818, biserica Domniţa Bǎlaşa şi Biserica Sf. Mina apar drept ctitorii brâncoveneşti.

Cu toate acestea, din lipsǎ de fonduri reparaţiile bisericii, dupǎ incendiul cel mare din Bucureşti, s-au fǎcut abia în anul 1874. atunci s-a adǎugat la hramul ce-l purta biserica., de Sf. Dumitru, şi de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, şi pe acela al Sf. Mina. Cu acea ocazie s-a dus şi s-a aşezat Icoana fǎcǎtoare de minuni a Sfântului Mina, care se gǎsea în Biserica Stelea, care suferise în urma incendiului şi care nu s-a mai refǎcut. Odatǎ cu Icoana s-a adus şi racla cu moaştele Sf. Mina.

În forma actualǎ, biserica a fost reconstruitǎ la 1900, în timpul primarului general C. F. Robescu care, împreunǎ cu enoriaşii, au ajutat material aceastǎ lucrare.

Proiectul restaurǎrii a fost fǎcut de F. PETRICU, de la Primǎria Capitalei.

Din proiect se desprinde cǎ numai baldachinul de la intrare, cu scǎrile şi pridvorul, au fost adǎugate la acea datǎ, vechii construcţii a bisericii. Printre figurile meritorii ale slujitorilor acestui locaş se aminteşte de pr. Grigore Popescu, stavrofor şi revizor ecleziastic, care a pus la cale, în înţelegere cu primarul şi cu enoriaşii, restaurarea bisericii, a picturii şi a mobilierului. Biserica Sf. Mina – Vergu este monument istoric. Actuala clopotniţǎ, înspre sudul bisericii, cu cele douǎ clopote turnate în 1920, s-a ridicat în anul 1962, fiind susţinutǎ de patru stâlpi de oţel. În anul 1941, într-un raport de expertizǎ tehnicǎ al arhitectului D. Ionescu – Berechet se aratǎ cǎ igrasia a ajuns la o înǎlţime de 2 m, cǎ în clǎdirea bisericii pereţii şi bolta cea mare reprezintǎ fisuri, cauzate de cutremurul din 1940. În privinţa arhitecturii, se recomandǎ ca ea sǎ rǎmânǎ aşa cum era, stǎruind ca turlelor sǎ nu li se aducǎ nici o mdificare, pentru ca sǎ poarte precis pecetea timpului în care au fost fǎcute, adicǎ anul 1900.

Aceastǎ ultimǎ restaurare s-a fǎcut în perioada 1941-1943, în baza proiectului arhitectului Joja C.

Lucrǎrile executate au constat în: eliberarea temeliei din afarǎ prin degajarea pǎmântului din jur împrejurul bisericii; decojirea şi refacerea tencuielilor interioare şi exterioare, alterate de igrasie, precum şi canalizarea apelor pluviale prin tuburi subterane şi cǎmine colectoare.

Mai târziu, în anul 1945, a fost nevoie sǎ se execute şi alte lucrǎri, şi anume: consolidarea turlei celei mari, cu bare transversale de oţel, reînnoirea tinichigeriei acoperişului; refacerea treptelor de piatrǎ la intrare, revizuirea tâmplǎriei de lemn şi metalicǎ, spoirea faţadelor, repararea trotuarelor din jurul bisericii cu dale din beton.

În acelaşi an a fost restauratǎ şi pictura de A. Moscu, pe baza devizului fǎcut de prof. Traian Bilţiu-Dǎncuş. Vechea frescǎ din anul 1901, care fusese opera cǎlugǎrului pictor V. Damian, cǎzuse sau se şterse şi acum se recomanda sǎ se pǎstreze stilul iniţial, care era dupǎ toate semnele foarte onorabil, deoarece pictura era în parte mǎcinatǎ de fum şi nu ar mai fi rezistat unei spǎlǎri, decât cu lipsuri evidente, şi recomandǎ repictarea pe suprafeţe nou tencuite şi peste suprafeţele pictate şi degradate.

Restaurarea, reparaţiile, consolidǎrile şi pictura s-au fǎcut în principal prin contribuţia enoriaşilor şi, într-o mai micǎ mǎsurǎ, pe seama fondurilor de la alte instituţii şi organizaţii.

În prezent, în 1976, dupǎ 30 de ani de la ultimele reparaţii, starea în care se aflǎ clǎdirea bisericii şi cele din jurul ei, necesitǎ noi reparaţii mari, precum şi amenajarea corespunzǎtoare a grǎdinii din curtea bisericii. Igrasia nu a fost opritǎ prin eliberarea temeliei din afarǎ, de pǎmântul care a fost scos, aceasta a ajuns iarǎşi în exterior pânǎ la înǎlţimea de doi metri, iar pe dinafarǎ tencuiala a cǎzut la intrarea în bisericǎ; blocurile de piatrǎ ale scǎrilor de la intrare s-au deplasat de la locurile lor, mozaicul din interior s-a degradat, ca urmare a pǎtrunderii igrasiei, pictura s-a mǎcinat sau s-a şters, din cauza fumului, picturile se recunosc cu greutate. Tabla acoperişului este alteratǎ de ruginǎ. La aceasta se mai adaugǎ şi neîngrijirea grǎdinii din curtea bisericii, precum şi stricǎciunile exterioare şi interioare la cele douǎ imobile proprietate a bisericii.

Pentru înlǎturarea acestei situaţii care stânjǎneşte activitatea parohiei şi credincioşilor, prin stǎruinţa şi grija actualului Consiliu Parohial, prezidat de pǎrintele paroh Alexandru Leu, venit aici din iulie 1975, s-a trecut la întocmirea proiectelor de lucrǎri, pentru restaurare şi reparaţii. Se vor face toate eforturile pentru ca, împreunǎ cu enoriaşii bisericii sǎ se ducǎ la bun sfârşit toate lucrǎrile de consolidǎri şi reparaţii, înlǎturarea fumului, repictarea, precum şi înfrumuseţarea grǎdinii şi a curţii bisericii, în aşa fel încât noul aspect al acestui sfânt locaş sǎ fie pe mǎsura ctitorilor înaintaşi şi sǎ nu lase nimic de dorit. Aşa sǎ ne ajute Dumnezeu.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Sfinţii Voievozi”

(Str. Sfinţii Voievozi nr. 2)

 

„Ideea construirii acestei sfinte biserici a aparţinut fericitului între pomenire Stoian Băcanu, fiul lui Petre Staneţ, sârb de origine, venit la noi în ţară de la Gabrovo-Bulgaria. Acest Stoian Băcanu, în anul 1812, când izbucni ciuma în Bucureşti, se refugiază la Braşov şi se roagă lui Dumnezeu să scape cu viaţă, el şi familia lui, făgăduind că va ridica o biserică pe cheltuiala sa.

Reîntors în Bucureşti, în anul următor (1813), Stan Băcanu îşi ţine făgăduiala caută şi cumpără loc pe uliţa Târgoviştei, în partea de nord a Capitalei, în mahalaua dulgherilor (azi Calea Griviţei nr. 58) şi pune temelia primei biserici, închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril şi maicii Domnului. În această lucrare este ajutat de sora sa JOIŢA şi de Dumitru Cojocaru, fiul lui Manciu, astfel încât reuşeşte să termine construcţia în anul 1817. Odată cu biserica, au zidit şi 17 chilii, care să servească de locuinţă, fără plată, pentru oameni săraci şi 8 prăvălii, din venitul cărora să întreţină biserica şi slujitorii ei, şi să se îngrijească fântâna din faţa bisericii. Această clădire şi fântâna nu mai există astăzi.

Fiind ridicată biserica şi clădite anexele, se înfiinţează şi parohia „Sfinţii Voievozi”, prin dezlipirea unor părţi de la parohiile învecinate: Manea Brutarul (SE), Popa Tatu (S) şi Nicolae Tabacu (E).

Cu timpul, biserica a început a se ruina şi nu mai corespundea noilor cerinţe ale vremii, iar numărul enoriaşilor creştea. Astfel, că în anul 1903, doi preoţi, vrednici slujitori ai bisericii, pe numele lor VASILE POCITAN, mai târziu arhiereu sub numele VENIAMIN PLOIEŞTEANU şi preotul IOAN BURCA, au început rezidirea bisericii, ajutaţi în această muncă sfântă de epitropii IOAN OBEDENARU şi Ştefan Vasilescu. Această nouă biserică s-a zidit după planul arhitectului D. PATRICIU, mai înaltă, mai încăpătoare şi după un stil care să aducă cu cel de la Biserica Mânăstirii Curtea de Argeş, aşa după cum se poate vedea astăzi, zidită pe o temelie înaltă, în formă de cruce, cu un pridvor frumos, sprijinit de patru coloane, având un acoperiş cu trei turle bine cumpănite.

În interior, pictura a fost executată de preotul pictor VASILE DAMIAN într-un stil neo-bizantin. De la 1903, septembrie 21, când a fost sfinţită această biserică s-a intervenit cu lucrări de refacere a picturii (întocmai cu originalul) de către pictor prof. Teodorescu-Romanaţi şi Traian BILTIU, în anul 1962.

După cutremurul din 1977 s-au impus lucrări de reparaţii şi consolidare a bisericii. Aceste lucrări s-au efectuat în etape. La început s-a finisat exteriorul cu praf de marmură. Pictorul Samoilă Nicolae a pictat interiorul, lucrare încheiată în anul 1993. Dintre preoţi, amintim pe pr. PETRE VINTILESCU, profesor universitar, care împreună cu colegul său, pr. Haralambie Popescu, au construit în 1932 casa parohială, pe lângă biserică; pe pr. IULIAN MAN, protopop şi inspector general bisericesc, pe distinşii preoţi Dumitru Nistor, Alexandru Constantinescu, Pivniceru N. Mesaroş şi Ciceu.”

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Sfinţii Voievozi”

 

         Actuala biserică Sf. Voievozi s-a ridicat pe locul unei foste bisericuţe care, după tradiţie, fusese construită, la mijlocul veacului al XVIII-lea de către neguţătorul Mihalcea Bacalul, având hramul Sf. Voievozi.

În anul 1817, negustorul Petrea Stoian, împreună cu Dumitru Sin Manciu Cojocarul, au construit în zid, în locul vechii biserici, o alta.

Nu se cunoaşte exact numele meşterului sau inginerului constructor, în mod aproape sigur el poate fi unul dintre următorii: FREYWALD, HARTEL, OTT sau Joseff WELTZ, cel care a construit, în 1819, Biserica Sf. Dumitru (Biserica de Jurământ).

Clădirea bisericii era făcută din cărămidă subţire, îmbinată cu mortar, iar acoperişul era construit din şină sau olane. Biserica a fost învelită cu tablă abia la mijlocul veacului trecut.

Pictura interioară, în frescă, era în stil bizantin. Pisania aşezată în anul 1917, avea următorul conţinut: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să se vadă ale voastre bune fapte. Drept aceea şi eu, robul lui Dumnezeu, Stoian Băcanul Sin Petre Staneţ Gabrovianul, cu soţia lui Ziţa, şi Dumitru Cojocaru Sin Manciu, cugetând a se proslăvi numele celui în Troiţă mărit, Dumnezeu, întru cinstea şi pomenirea Adormirei Născătoarei de Dumnezeu şi a sfinţilor Mihail şi Gavril şi a Sfântului Ierarh Nicolae, am înălţat această sfântă biserică din temelie, precum se vede, în zilele preaînălţatului domn Io Gheorghe Caragea V.V., fiind Mitropolit a toată Ungro-Vlahia chirio chir Nectarie, ca să fie veşnică pomenire celor ce au dat ajutor şi celor ce vor da să fie şi aceea pomeniţi în veci, amin. Leat 1817, august 1.”

La începutul secolului XX începe construcţia noii clădiri a bisericii, după planurile arhitectului P. Petricu (1846-1910, membru fondator al Societăţii Arhitecţilor, cel care a construit şi biserica Silvestru).

Acesta alege ca model biserica catedrală din Curtea de Argeş. El îi desemnează ca antreprenori pe fraţii RAIMOND şi LUIGI BOZERO, meşteri ce au construit şi Şcoala Comunală Sf. Voievozi.

Pictura a fost executată de preotul V. Damian, absolvent al Şcolii de Belle-Arte din Iaşi, care mai pictase şi decoraţiunea interioară la bisericile Cuibul cu Barză, Sf. Mina (Vergu), Tei, Brezoianu etc.

Pictorul avea ca ajutoare pe fiul său, Emil Damian, pe atunci student în ultimul an la Belle-Arte la Bucureşti şi pe pictorul polonez PANASENSKCHI, naturalizat român.

Catapeteasma, stranele, amvonul tetrapodul şi întregul mobilier au fost executate în lemn de ştejar de către C.M. Babic, artist cu studii de specialitate în ţară şi în străinătate, care sculptase, până la cea dată mobilierul şi sculptura la bisericile: Amzei, Delea Veche, Tei etc. El era fiul renumitului sculptor bisericesc M. Babic, care împodobise bisericile: Domniţa Bălaşa, Sf. Spiridon, Antim, Sf. Nicolae-Selari etc.

Vitraliile au fost executate de maestrul german IULIUS SCHROTER iar ornamentaţiile exterioare de sculptorul FAUST, conform planurilor arhitectului P. Petricu, în stil bizantin, imitând decoraţiunea exterioară a bisericii M-rii Curtea de Argeş.

Pisania pusă cu acest prilej are următorul conţinut:

„Ridicatu-sa din temelie acest sfânt lăcaş, cu hramul sfinţilor marilor ierarhi Mihail şi Gavril şi Adormirea Maicii Domnului, în anul mântuirii 1817 de către repausaţii întru fericire Stoian Băcanul şi Petre Staneţ Gabroveanu cu soţia sa Joiţa, Dumitru Cojocaru sin Manciu şi alţi evlavioşi creştini.

Ruinându-se cu vremea, acum între anii 1900 şi 1903, în a doua arhipăstorie pe scaunul Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei a IPSS Iosif Gheorghian, fiind primar al Capitalei d. C.F. Robescu, s-a restaurat radical şi împodobit din fondul primit de la Primăria Capitalei şi cu ajutorul enoriaşilor, prin stăruinţa şi osteneala epitropilor maior I. Obedenaru, G. Ioaniţescu, paroh econom V. Pocitan şi preotul econom – stavrofor Ion Burcă. S-a târnosit la 21 septembrie 1903, arhitect fiind d. P. Petricu.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mânăstirea „Plumbuita”

(Str. Matei Basarab nr. 58)

 

„Această Sfântă Mânăstire, numită Plumbuita, cu hramul naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, a început a se zidi din temelie de voievodul Ţării Româneşti, Petru cel Tânăr (1559-1568), isprăvindu-se şi înfrumuseţându-se de voievodul Alexandru al II-lea (1568-1577), soţia sa Ecaterina şi fiul lor, Mihnea Voievod (1577-1583; 1585-1591).

Ruinându-se, a fost reînnoită în anul 1647, de evlaviosul voievod Matei Basarab, care a înălţat din nou clopotniţa, zidul înconjurător, chiliile şi Palatul Domnesc.

Cu vremea, iarăşi năruindu-se, s-a purces la restaurarea ei, în anul 1933, şi s-a continuat în anul 1948, prin râvna Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, şi cheltuiala Mitropoliei, Institutului Biblic şi oblolul preoţimei din Bucureşti.

Aşezându-se aici atelierele de sculptură şi pictură, turnătorie de clopote şi policandre şi alte ateliere.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a săvârşit lucrul în luna mai din anul 1958, când s-au împlinit 10 ani de la alegerea Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian”

(N.N. pe partea din stânga a zidului mânăstirii, la intrare, se află o placă, cu următorul conţinut:

„În anul 1573, lua fiinţă în acest lăcaş, cea dintâi tiparniţă din Bucureşti. Cartea tipărită aici, cunoscută astăzi, este un Tetraevangheliar din anul 1582”)

Arhimandrit stareţ SIMEON TATU

 

Mânăstirea „Plumbuita”

 

         Ansamblul monahal fondat de Petru Vodă cel Tânăr (1559-1568), înconjurat iniţial cu ziduri şi şanţ de apă, a avut şi rol de cetate de apărare a capitalei. De înfrumuseţarea şi dotarea mânăstirii s-au mai ocupat Alexandru II (1568-1577), cu doamna sa Ecaterina şi fiul său Mihnea Vodă Turcitul (1577-1583).

         Grav deteriorată de turcii lui Sinan Paşa în 1595; în 1632, lângă mânăstire, Matei Basarab a înfrânt oastea lui Radu Vodă şi în amintirea victoriei, a refăcut mânăstirea şi a construit o casă domnească (1647). În 1802 şi 1838, clădirile ansamblului au fost avariate de cutremure; în anul 1848 aici au fost închişi o parte din conducătorii revoluţiei.

         Biserica este de plan treflat; faţadele împărţite printr-un brâu în două registre: cel inferior, mai mare, cu panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu ciubuce.

         Absida altarului, cu semicalotă sferică, uşor elipsoidală, despărţită de naos prin iconostasul zidit probabil în secolul al XIX-lea: pe peretele nordic se află proscomidia, sub formă de nişă.

         Cele două abside laterale ale naosului sunt dispuse diferit faţă de axul bisericii, din care cauză naosul capătă aspect de pătrat neregulat; calotă sferică a naosului se sprijină pe arcurile celor trei abside şi pe o scurtă boltă semicilindrică spre vest.

         Pronaosul este despărţit de naos prin trei arcade sprijinite pe doi stâlpi octogonali, din zidărie; dreptunghiular, e împărţit de un arc longitudinal în două travee, fiecare acoperită cu câte o calotă sferică pe pandantiv.

Pridvorul, având boltire similară cu a pronaosului, se deschide prin arcade înalte, înguste, şi peretele plin în mijlocul faţadei vestice, unde se află pe exterior, icoana de hram (Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul). Intrarea în pridvor se face printr-un portal cu baghete simple, încrucişate şi rozete, decor întâlnit şi la ancadramentele ferestrelor.

Pictura bisericii datează din etape diferite: din vremea lui Alexandru II sunt frescele din absidele naosului şi cele de pe pereţii laterali ai pronaosului; din perioada 1806-1834 – altarul, calota sferică din naos şi cele două registre de jos, datorate unor meşteri zugravi formaţi la şcoala de pictură de la Căldăruşani; celelalte părţi au fost repictate în anii 1956-1958.

Ansamblul mânăstiresc cuprinde mai multe construcţii de mare interes artistic. Bucătăria (cuhnia), de pe latura nord-estică a incintei este cel mai vechi exemplar de acest fel din Ţara Românească (datează din vremea lui Matei Basarab), are formă pătrată, cu trompe suprapuse de pandantivi ce susţin un octogon cu gemuleţe, încheindu-se cu o calotă sferică ce constituie coşul încăperii.

Pe latura sudică a incintei se află trapeza, chilii mai noi, precum şi casa domnească înălţată de Matei Basarab (au rămas neschimbate numai pridvorul şi pivniţele boltice).

Intrarea în mânăstire se face prin baza turnului-clopotniţă, edificiu cu trei niveluri, datând în forma actuală din perioada 1806-1812.

La mânăstirea Plumbuita a funcţionat în anul 1582 prima tipografie din istoria Bucureştilor.

Mânăstirea deţine o colecţie de artă religioasă din secolele XVII-XIX.

 

 

 

 

 

Biserica „Răzvan”

(Calea Moşilor nr. 3)

 

         „A fost construită, probabil, de un căpitan Răzvan, pomenit în documente în timpul domniei lui Matei Basarab, între anii 1635-1647.

Este posibil ca biserica să fi fost reclădită de acesta pe ruinele unei biserici mai vechi deoarece în jurul bisericii au fost descoperite, în cursul ultimelor săpături arheologice, morminte din sec. al XVI-lea. După 1705 biserica a fost restaurată de către BARCA COJESCU, mare logofăt, Vlădoaia, mama sa şi Enache Văcărescu. Biserica a avut în jurul ei clădiri, din care pricină, în sec. al XVII-lea i se spunea mânăstire. A ars din timpul marelui incendiu din 1847. A fost reparată în anii următori, fiind repictată de C. Lucca şi Mişu Popp, atunci a dispărut şi vechea inscripţie.

Biserica Răzvan este unul dintre puţinele documente bucureştene de acest fel, care are plan dreptunghiular; pridvorul a fost aplicat târziu, probabil după incendiul din 1847, fiind de factura celui de la Sf. Gheorghe Nou, refăcut în acelaşi timp.

Se remarcă prin frumuseţea sa catapeteasma bisericii, sculptată în lemn.”

 

(”Extras din Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, de N. Stoicescu”)

Preot paroh TĂUTUL ADRIAN

 

 

 

 

Biserica „Sfântul Dumitru”

(Str. Iuliu Maniu nr. 3)

Preot paroh Gh. I. Popescu – Argeş

 

         „Ctitorie a boierilor Bălăceni, datând din anul 1654. Construcţia era din lemn. A dispărut şi odată cu ea s-a pierdut şi pisania.

Pe locul acesteia, la 1753 boierii Râmniceni ridică o biserică din piatră, a cărei pisanie s-a pierdut şi ea. S-a păstrat totuşi un document, datat 31.11.1754, actul de fundaţiune, semnat ca martori de Constantin Logofătul Dudescu, Constantin Spătarul Brâncoveanu şi Ştefan Logofătul Dudescu. Documentul respectiv, împreună cu alte acte referitoare la Biserica „Sf. Dumitru” se află în lucrarea generalului P.V. Năsturel, dedicată Bisericii Stavropoleos (Bucureşti, 1906, p. 33-38)

Cea de-a treia biserică a fost începută în anul 1819, la stăruinţa episcopului de Buzău, Kostendie Filitti. Lucrarea a fost continuată de episcopul Constantin Rătescu (1819-1824), terminată şi înzestrată de episcopul Chesarie al Buzăului (1826-1846). Acoperişul bisericii a ars la incendiul devastator din anul 1847. Episcopul Filotei al Buzăului restaurează biserica la 1852.

Pictura iniţială a fost făcută de zugravul IOAN MINCU şi Costache între anii 1826-1843, sub îndrumarea pictorului italian GIULLIANI, care a introdus stilul realist în iconografia bisericilor noastre, la şcoala de pictură şi sculptură bisericească de la Buzău, înfiinţată de CHESARIE.

Catapeteasma a fost lucrată tot acolo, în stil baroc, de către sculptorul Dimitrie Spătaru, împreună cu ucenicii săi, AGAPIE, ENACHE, TĂNASE şi un poleitor IVAN LIPOVEANU, DIN BRĂILA. După incendiul din 1847. pictura a fost restaurată de pictorul SZATMARY, între anii 1850-1852.

Cunoscută sub numele de biserica „de jurământ” (aici se depunea în mod solemn jurământ de credinţă sau în cazuri judiciare), după primul război mondial, monumentul a fost lăsat în paragină şi propusă spre demolare. A fost salvată datorită campaniilor de presă duse de academicianul I.C. Filliti. El a obţinut de la primarul general al capitalei ajutorul necesar. Biserica a fost redată cultului la data de 30.11.1930. între anii 1964-1966, biserica a fost renovată în exterior prin lucrări de reparaţii capitale, a fost împrejmuită cu gard de metal, lucrat în stil brâncovenesc, au fost refăcute instalaţiile electrice, de încălzire şi apă din interior, şi a fosr reamenajată şi înfrumuseţată grădina înconjurătoare. A fost afectată de cutremurul din 1977. A fost din nou refăcută, rezistând cu brio la cel din 1986 şi 1990.

 

1.                 Vătaful Stroie Râmniceanul, în călugărie se numea ISAIA, împreună cu nepotul său, logofătul Radu, încep refacerea bisericii la 1741

2.                 Ioan C. Filitti era strănepot de frate al episcopului de Buzău, KOSTANDIE FILITTI (1819)

3.                 Primarul general al Capitalei era Dimitrie Dobrescu

4.                 Noul paroh, hirotonisit la 1930 a fost preotul Dumitru Popescu

 

 

 

 

Biserica „Sfântul Gheorghe-Mărţişor”

(Str. Mărţişor nr. 63)

 

         „Cu vrerea „Sfintei Treimi” această sfântă biserică cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” s-a zidit din temelie pe dealul Mărţişorului, în timpul păstoriei IPSS Patriarh Nicodim Munteanul, pe terenul dăruit de evlavioşii creştini Gheorghe şi Ioana Alexandrescu, cu fiul lor Mihai şi cu obolul multor creştini însemnaţi lângă tabloul votiv din sfânta biserică, prin truda preotului MIHAI TATARAM, primul preot numit aici, ajutat de epitropii:

MIHAI GEORGESCU;

C. IONESCU;

GH. DUMITRESCU;

           I. UNGUREANU şi Consiliul Parohial din 1941, înscris la proscomidie.

Temelia i s-a pus la 1 august 1943 şi s-a târnosit la 19 septembrie 1949 de IPS EFREM AL BASARABIEI.

Planul construcţiei a fost întocmit de arhitectul Călugăreanu constructor fiind Ilie Constantinescu.

Pictura a fost executată de profesor pictor Gh. Teodorescu – Romanaţi. Din cauza seismelor, fumului şi igrasiei, pictura s-a deteriorat, suferind încă trei restaurări.

Tot prin truda preotului MIHAI TATARAM, ajutat de enoriaşii însemnaţi în sfânta biserică şi ajutat de Consiliul Parohial, format din: Alex. Davidescu, epitrop; D. Stoica, epitrop; Ovid Cojocaru, Gh. Fulger, N. Ionescu, Ion Diaconu, Pavel Dan Dumitrescu, Alexandru Broscaru, Gh. Cristea, Ion Marin, I. Tănase, s-a păşit, la 18 august 1993 la restaurarea picturii de către pictorul de categoria I-a ELENA VASILESCU, din Bucureşti, împreună cu V. Viorel, C. Chivu şi ucenicii: Olga, Bogdan şi Ioan.

Resfinţirea s-a făcut la data de 31.10.1993 de către P.S. Episcop Roman Ialomiţeanul.”

Preot paroh Tătărâm Mihai

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biserica „Şerban – Vodă” – Progresul

 

 

„Ziditu-s-a acest sfânt lăcaş cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, cu începere din anul 1943, şi s-a terminat în anul 1964. Biserica a fost ridicată pe terenul donat de buna creştină ATHENA VALENTINA col. Popescu, decedată în anul 1937 şi îngropată la M-rea Cernica, după ultima ei dorinţă.

Înălţarea acestui sfânt lăcaş s-a făcut prin munca şi strădania preotului Dragotă Grigore, având ca fonduri sumele lăsate prin testament de către ctitoria Athena Valentina Popescu, prin daniile credincioşilor, la care s-au adăugat şi ajutoarele primite de la Sfânta Arhiepiscopie şi Departamentul Cultelor.

Parohia Şerban Vodă, situată pe teritoriul fostei comune suburbane Şerban Vodă, a luat fiinţă în 1940, sub arhipăstoria Patriarhului Nicodim Munteanu, în baza legatului testamentar făcut de Athena Valentina Popescu şi descoperit de preot Dragotă Grigore. Simţindu-se nevoia construirii unei capele, în care să se oficieze serviciile religioase pentru împlinirea nevoilor moral-spirituale, s-a amenajat în Ateneul Şcolii, în anul 1941, o capelă sfinţită de Arhiereul VENIAMIN POCITAN.

În anul 1942, în imediata apropiere a actualei biserici s-a zidit o capelă, pe locul unde este ridicată o cruce, capela fiind sfinţită de Protopopul TRAIAN COSTEA.

La data de 22 august 1943, s-a pus piatra fundamentală a noii biserici de către P.C. protopop Traian Costea, asistat de sobor de preoţi. La data de 15 august, biserica a fost dată cultului, sfinţirea provizorie fiind făcută de preot Dragotă Grigore. Planurile au fost întocmite de către arhitect VASILE IONESCU şi Vanghele Dumitrescu. Ele au suferit unele reduceri, din lipsă de fonduri. Execuţia tehnică s-a făcut de către meşterul Ispas Baicu.

Pictura bisericii s-a executat în frescă de pictorii: Gh. Rusu, V. Precup şi Dimitrie Nicolaide, între anii 1953-1959. În anul 1962 biserica a fost împrejmuită, în anul 1964 s-a făcut pridvorul iar între anii 1964-1965 s-a refăcut învelişul bisericii.

În 1968-1969 a fost reparată turla cea mare, eliminându-se igrasia şi s-a continuat pictarea celor două pridvoare de către pictorul Eugen Profeta.

În ziua de 10 mai 1970, în timpul arhiepăstoriei Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, a avut loc târnosirea acestui sfânt lăcaş.

Slujba sfinţirii a fost oficiată de P.S. Episcop dr. Antim Nica Târgovişteanu, Vicar Patriarhal, în frunte cu p.c. preoţi consilieri Mihai Marinescu şi Dinu Provian, protoiererul Circ. III Capitală. La solemnitatea sfinţirii a participat şi I.P.S. Mitropolit al Libanului, SARCHIZIAN, Rectorul Institutului Teologic din Beirut, aflat în ţara noastră ca oaspete al Bisericii Ortodoxe Române.

Solemnitatea de sfinţire a constituit cea mai mare sarbătoare duhovnicească pentru credincioşii cartierului Şerban Vodă, acum în înflorire, biserica nou sfinţită aliniindu-se la marile realizări materiale şi spirituale din patria noastră ….

                                     Preot Paroh Alexandru Niculescu”

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s