Islamul mistic

Standard

 

DAN TOMA DULCIU

 

islamul mistic

 

SECTE – CONFRERII – MAEŞTRI SPIRITUALI

 

 

 

 

 

Bucureşti

2002

 

PARTEA I-a

 

Naşterea unui imperiu

 

 

           Originile preislamice ale civilizaţiei arabe .

Peninsula Arabă a fost leagănul unor străvechi civilizaţii din secolul al III-lea î.e.n. Situată între Marea Roşie, Oceanul Indian şi Golful Persic, această peninsulă uriaşă (aproximativ 3 milioane de kilometri pătraţi) este un vast pustiu, străjuită la est de un lanţ muntos, de-a lungul Golfului Oman, iar la hotarul de sud-vest, în dreptul Mării Roşii, de un masiv muntos de granit şi de lavă.

Masive muntoase se află şi de-a lungul coastei sudice, cu înălţimi din ce în ce mai mici spre est, cu excepţia podişului Hadramout. Munţii şi podişurile sunt străbătute de „ueduri”, singurele căi de acces spre interiorul peninsulei.

Arabia are o climă tipic tropicală, cu temperaturi medii de 40-50 de grade Celsius şi amplitudini puternice. Totuşi, în regiunea de sud-vest şi de sud a Arabiei suflă musonul, aducând ploi binefăcătoare peste podişuri şi câmpii.

În restul peninsulei predomină însă deşertul, astfel încât vegetaţia şi fauna nu pot fi întâlnite decât sporadic, în oaze. Termenul “arab”, prin care arabii înşişi îşi denumesc teritoriul ocupat de ei, are semnificaţia de “pustiu, ţinut deşertic”.

Arabia a fost locuită, încă din cuaternar, de vânători ce foloseau unelte de piatră cioplită, care găseau un vânat abundent în savane şi păşuni. Se pare că în epoca ultimei glaciaţiuni din Europa, peninsula a cunoscut, graţie frecventelor ploi, o abundentă vegetaţie însă, cu trecerea timpului, aceasta a dispărut.

Prima menţiune a civilizaţiei sud arabice o găsim în scrierile ebraice, în care este amintită “Regina din Saba”, contemporană cu regele Solomon (970-931 î.e.n.). Arabii sunt menţionaţi şi în unele texte asiriene, precum şi în “Odiseea” (IV, 81) scrisă probabil în secolul al VIII-lea î.e.n.

Multe ştiri despre arabi le dă HERODOT (ISTORII III, 9) afirmând, printre altele, că arabii – mai mult decât oricare alt popor – îşi respectă angajamentele.

În epoca elenistică, Diodor din Sicilia („Biblioteca Istorică”, Cartea a două, XLVIII-LIV) descrie pe arabi în felul următor: “Arabii duc o viaţă de tâlhari, atacându-şi vecinii şi jefuindu-i, deoarece nespus de greu poate fi purtat un război împotriva lor….. Tocmai pentru că arabii pot fi atât de greu de înfrânt, în această regiune, neamul lor şi-a păstrat până în zilele noastre libertatea, neputând îndura nici o stăpânire străină.”

Diodor mai spune că arabii sunt îndeobşte însetaţi de libertate şi nu îndură câtuşi de puţin robia cârmuirii străine. În mod sigur, Diodor din Sicilia se referă la arabii nabatei, care locuiau în partea de răsărit a Arabiei.

În ceea ce priveşte teritoriul fertil al Arabiei, autorul amintit mai sus descrie „ARABIA FELIX” astfel: “datorită belşugului de fructe şi alte plante ce se găsesc pe aceste meleaguri, această parte a peninsulei a fost numită Arabia cea Fericită. La marginea ţinutului se găseşte smirna şi această mireasmă plăcută zeilor, tămâia, care este trimisă de aici în lumea întreagă.

Pe munţi se află nu numai foarte mulţi brazi şi pini, dar şi cedrul precum şi ienupărul. Alături de scorţişoară mai creşte şi un soi de terebentină binemirositoare.”

Capitala „ARABIEI FELIX” era MARIABA, ale cărei ruine se văd şi astăzi. Locuitorii ei făceau comerţ intens, aducând produse din India la Tyr, din Egipt şi Mesopotamia şi exportând produsele lor proprii: aur, pietre preţioase, tămâie, mirt, balsam. Alături de fenicieni, arabii au fost cel mai activ popor, din punct de vedere comercial, din această zonă a lumii.

În mod sigur, Arabia de Sud a fost cea dintâi regiune a Peninsulei Arabia care a cunoscut o organizare statală, cu peste două milenii înaintea erei noastre. Este posibil ca “Ţara DIMLUN”, amintită în textele sumeriene, să fie chiar Insula Bahrein, iar “MELUHA” şi “MAGAN” să corespundă Arabiei Felix.

Primul autor care dă relaţii complete despre statele din Arabia de Sud este geograful grec ERATOSTHENE (275-194 î.e.n.), directorul Bibliotecii din Alexandria. El aminteşte următoarele regate, existente, probabil şi pe vremea sa, în secolul al III-lea î.e.n.: Regatul MA’IN, cu capitala la QARMAN; Regatul SABA, cu capitala la MARYAB (mai apoi MARIB); Regatul QATABAN, cu capitala la TAMNA’ şi regatul HADRHAMAUT, cu capitala la SHABWAT (oraş numit de PLINIU cu numele SABOTA).

În prima jumătate a secolului I al erei noastre au luat naştere şi state mai mici, cum ar fi MA’AFIR, sau statul AWSAN, pe tărâmul de sud al Arabiei.

Arabii din nord au întemeiat şi ei state la marginea pustiului arabic sau în unele oaze: statul Palmyra, statul lihyaniţilor, statul nabatenilor sau, ulterior, statele-oraşe: EMESA, EDESA, HATRA.

Lihyaniţii îşi aveau centrul la DEDAN, o veche colonie a statului sud-arabic MA’IN, iar nabatenii îşi stabiliseră capitala la PETRA.

În primele secole ale erei noastre, arabii de nord creează o serie de state-oraşe în Arabia: „YAHTRIB” (viitoarea MEDINA, oraşul de obârşie al lui MOHAMED), MECCA, TAEF.

Aceste oraşe-stat fuseseră create de negustorii arabi care desfăşurau un intens trafic comercial cu statele din bazinul Mediteranei precum şi cu Imperiul Persan şi cu India.

Un alt stat nord arabic este cel creat de tribul arab KINDA, în secolele V şi VI, e.n.

Regatele antice din Arabia de Sud au beneficiat de o climă ideală, care a asigurat o bună fertilitate a solului, de o notabilă prosperitate economică.

Agricultura arabilor din Sud era întemeiată pe irigaţii, pe cultivarea unor culturi de plante, situate pe terase de-a lungul colinelor. Ei foloseau şi un sistem ingenios de cisterne de apă, fiind menţionat de către autorii antici marele baraj de la Marib, înălţat în secolul al VI-lea î.e.n.

Prin acest sistem de irigare naturală a solului, arabii obţineau şi două recolte pe an  Diodor din Sicilia, “Biblioteca Istorică”, II, 54).

Arabia a fost un punct nodal al relaţiilor ce s-au stabilit între India, Persia, Babilon, Etiopia şi Palestina, acest fapt datorându-se aşezării sale geografice privilegiate. Oraşele sale Mecca şi Medina, în special, erau mari antrepozite comerciale ale acestei lumi, pe aici trecând singurul drum liber şi sigur pentru comerţ, în condiţiile unor războaie neîncetate între marile puteri vecine Peninsulei Arabe: Egipt, Persia, Bizanţ.

De siguranţa drumurilor de caravane depindea soarta arabilor, deoarece aceştia deveneau bogaţi sau săraci, după cum acest drum îi ocolea sau trecea prin peninsulă.

Mecca, locuită de tribul Qureişiţilor era placa turnantă între Orient şi lumea mediteraneană, între Africa Neagră şi Siria bizantină. Aici, o lume atât de diversă, aflată în mijlocul unui imens deşert aducea oraşului Mecca, prin pieţele şi bazarurile sale, o constantă prosperitate economică. În acest sens, se poate constata coexistenţa unui curios amalgam: comerţ şi pelerinaj, afaceri şi religie.

Arabii întreprinzători şi calculaţi au creat la Mecca chiar un sindicat al comercianţilor. Pe baza unui sistem întemeiat pe existenţa unui credit public comercial general, se organizau caravane. Fiecare cetăţean care participa cu un procent infim de capital (1/2 dinari) putea câştiga cel puţin 50 sau chiar 100 de dinari, din vânzarea mărfurilor pe care caravanele le transportau vara spre Yemen iar iarna spre Siria.

Desigur, între triburi existau rivalităţi continui. Populaţia statelor sud-arabice nu era divizată în clanuri şi triburi, ca arabii din nord, ci era împărţită după teritoriul pe care locuia. Spre deosebire de populaţia sedentară, beduinii se împărţeau în triburi diverse. Aceste populaţii nomade erau

într-un permanent conflict, jefuindu-şi reciproc bunuri şi cămile. Totuşi, timp de patru luni, în fiecare an, pe perioada pelerinajului ritual, la Mecca, încetau aceste atacuri. Se poate spune că războiul, comerţul şi, ulterior, religia erau principalele preocupări ale arabilor din perioada preislamică, sau perioada “păgână” (în arabă: Jahilia).

Privitor la credinţă, se constată că, în secolul al VII-lea e.n., arabii îmbrăţişau o religie politeistă, având diverse divinităţi, predominând în special zeităţi astrale. Astfel, zeul comun al tuturor arabilor din sud era ‘AHTAR, o divinitate masculină, reprezentând planeta VENUS- Luceafărul de dimineaţă. În nord, omonima acestei zeităţi era ASTARTE (la evrei ASHERET iar la babilonieni ISHTAR).

În statul Hadramaut, vechii arabi divinizau pe „SIN„, zeul Lunii, apoi pe „HAWL„, zeul Soarelui. Religia siderală a arabilor preislamici era atât de diversă încât, pe lângă aceste divinităţi, fiecare trib avea idolii lui protectori, cărora li se aduceau numeroase ofrande, în cinstea lor organizându-se ceremonii solemne. Tot astfel, în fiecare casă existau şi idoli deosebiţi de cei ai tribului.

În Mecca se găsea Panteonul păgân al arabilor, alcătuit din 360 de idoli, realizaţi din lemn, piatră sau metal.

În partea de nord a Arabiei, la hotarul cu Siria, exista o oază creştină, ca de altfel şi în Yemen. În Sud se refugiaseră nu numai creştinii oprimaţi de regii bizantini, dar şi evreii scăpaţi de persecuţiile romanilor (în special după războiul cu romanii din 66-71 şi după răscoala lui BAR KOCHBA din timpul Împăratului Adrian , 132-135).

Mai târziu, la intervenţia Împăratului Bizanţului, temător că întreaga Arabie de Sud trecea sub influenţa Persiei sasanide, regele creştin al Abisiniei va crea un regat creştin al Arabiei de Sud, condus de regele ABRAMOS, având ca episcop pe GREGENTIUS.

În urma „Edictului de la Milano „(313 e.n.), al lui CONSTANTIN Cel MARE, prin care se proclama libertatea de credinţă şi egalitatea în drepturi pentru creştinii din Imperiu, se înfiinţează primele mănăstiri creştine în Egipt şi Palestina (320 e.n.). Câteva decenii mai târziu, F. CLAUDIU IULIANUS, Cezar al părţii occidentale a Imperiului Roman şi apoi Împărat, iniţiază măsuri restrictive, persecuţii religioase anticreştine în tot imperiul, redeschide templele păgâne şi promulgă un edict de toleranţă pentru păgâni, donatişti, evrei etc.

Aceste măsuri (pentru care a primit cognomenul “Apostata”) vor pune bazele unui accentuat proces de divizare religioasă, pe care conciliile ecumenice de la Constantinopol, Efes şi Chalcedon o vor accentua.

Astfel, în secolul V e.n, Arabia devine un loc de refugiu dar şi de dispute doctrinare pentru numeroase “erezii”. Aici s-au stabilit numeroase secte religioase: sabelini, eutichieni, docheţi, iacobiţi, monofiziţi, nestorieni, coliridieni, moriomiţi, obioniţi, gnostici, valentinieni, basilidieni, racusieni, carpocraţi, etc.

Iniţial, împăraţii romani sperau ca religia creştină să devină o stavilă împotriva perşilor, însă primii creştini nu au lăsat în urma lor, în Arabia, decât erezii şi lupte pentru putere, în care erau implicaţi împăratul Bizanţului, negusul Etiopiei şi suveranul Persiei.

În urma hotărârii lui IUSTINIAN (529) de a închide şcolile confesionale, inclusiv confiscarea bunurilor, sectele persecutate de împăratul bizantin se autoexilează, în secolele V-VI, pe teritoriul Arabiei, liber de dominaţia romano-bizantină.

Astfel, Arabia devine, în secolele VI-VII teatrul unor dezordini, erezii şi războaie, care periclitau liniştea trebuincioasă bunei desfăşurări a comerţului.

În mod obiectiv, societatea arabă resimţea lipsa unei autorităţi capabile să domine şi să liniştească permanentele tulburări sociale apărute treptat în sânul comunităţii arabe.

Reglementarea pe care clasa socială aristocrat-tribală intenţiona să o susţină nu ar fi avut suficientă autoritate, dacă s-ar fi limitat doar asupra unor raporturi pur juridice, ignorând celelalte raporturi ce privesc morala şi religie.

Totodată, această nouă ordine trebuia să fie aptă a uni triburile arabe, a căror forţă militară, umană şi economică erau în continuă ascensiune.

Cel ce va reuşi să pună ordine, în viaţa de zi cu zi a arabilor, instituind un sistem cu valenţe reglementative, de natură metajuridică, a fost MUHAMMAD (570-632).

Numele său este legat de o vastă operă practică, constructivă, fiind printre ultimii creatori de sisteme filosofice şi religioase pe care i-a cunoscut umanitatea.

Ca legislator, el stă alături de Hammurabi, David, Lao-Tse, Zarathustra, Sakya-Muni (Gautama-Budha), Confucius, ori Justinian. Este semnificativ faptul că, la mijlocul primului mileniu al erei noastre, a existat o pleiadă de legislatori, din care amintim doar pe câţiva: Receswinth (653-672), autorul remarcabilului “Cod de legi al vizigoţilor”, intitulat “FORUM JURIDICUM”; Gundibald (480-516), rege burgund, creator al normelor cuprinse în “LEX BURGUNDIORUM”; Clovis (482-511) – regele francilor, care edictează “LEGEA SALICA”.

Alături de ei, MUHAMMAD va predica un amalgam de precepte morale, religioase, juridice, filosofice etc., acestea constituind rădăcinile Dreptului Musulman.

Apariţia lui MUHAMMAD pe scena istoriei s-a produs într-un moment propice pentru seminţiile arabe: Imperiul Roman, dezbinat şi slăbit de mişcările sociale şi religioase, este îngenunchiat de atacurile barbare; perşii, sasanizii, eftaliţii, hunii albi şi neamurile turanice îşi macină reciproc puterile în interminabile războaie; nordul Africii, aflat sub dominaţie bizantină, devine o pradă uşor de cucerit, prin dezmembrarea Imperiului Bizantin.

În acest context istoric favorabil, organizarea socială propovăduită de MUHAMMAD permite arabilor ca, într-un foarte scurt timp, să-şi întemeieze un vast imperiu, aflat în plină expansiune, întins de la Atlantic până la Ind.

Direcţionându-şi ofensiva pe spaţii vaste, expansiunea arabă a durat câteva secole. Nucleul organizatoric şi militar l-a constituit regiunea HEDJAZ.

Cucerit de MUHAMMAD în anul 630, oraşul Mecca va constitui nu numai centrul religios al musulmanilor- postură păstrată intactă de-a lungul atâtor secole, până în prezent, – dar şi capitala statului islamic arab.

După moartea lui MUHAMMAD, urmează scurta domnie a lui ABOU BAKR (632-634), primul calif arab. Acesta a declanşat marea ofensivă arabă împotriva stăpânirilor deţinute de bizantini în Orient.

Califul care i-a succedat, OMAR (634-644),  va lărgi considerabil graniţele imperiului arab: el va cuceri Siria şi Palestina (635-640), Ierusalimul (638) şi Cesareea (640). După bătălia triumfală de la Yarmuk (636), califul OMAR îşi îndreaptă armatele spre Persia  şi Mesopotamia (639-641), însuşi Babilonul căzând sub dominaţie arabă.

Generalul ABD ALLAH AL ASS, înfrângând pe bizantini la Heliopolis, va ocupa partea de nord a Egiptului.

Câţiva ani mai târziu, guvernatorul Egiptului, ADB ALLAH ABN SA’D, construind o puternică flotă, va cuceri Ciprul, punând bazele forţei navale a arabilor şi inaugurând, astfel, expediţiile pe mare împotriva Imperiului Bizantin.

În timpul califului ALY, ginerele lui MUHAMMAD, oraşul Medina încetează a mai juca un rol important în califatul arab. După moartea acestuia, guvernatorul Siriei, MOAWIYA, devine calif, mută capitala la Damasc (661-750), întemeind dinastia OMEIAZILOR.

În această perioadă, Persia devine o provincie arabă iar oraşele Kabul, Buhara şi Samarkand (676) vor fi ocupate de armatele victorioase ale lui SIJAD IBN ABIHI.

În timpul domniei califului AL WALID (705-715), imperiul arab îşi va lărgi considerabil limitele teritoriale, prin ocuparea Belucistanului (711) şi pătrunderea pe Valea Indului (712).

În paralel cu aceste cuceriri, arabii ajung la Marea Caspică, cucerind Tabaristanul şi Djurdjanul.

Evident, nici capitala Bizanţului, Constantinopol, nu va fi omisă din planurile expansioniste ale ISLAMULUI victorios: anual, flota arabă atacă acest oraş, musulmanii apărând în faţa zidurilor cetăţii, concomitent, atât de pe mare cât şi de pe uscat.

În perioada în care arabii ating apogeul puterii lor militare, conflictele cu bizantinii devin tot mai numeroase.

În timpul Califatului Abbasid (750-1258), întemeiat de ABOU AL ABBAS, cu capitala la Bagdad, prin bătălia dintre arabi şi tadjici, de o parte, şi chinezi, de cealaltă parte, de pe râul Tabas, împăratul chinez T’ang pierde stăpânirea asupra Asiei Centrale. Putem spune că anul 751 marchează punctul de maximă expansiune teritorială a arabilor, spre Est.

Prin domnia califului HARUN AL RASHID (786-809), Califatul Abbasid atinge apogeul dezvoltării sale spirituale şi materiale.

În vestul imperiului arab, ABD AL RAHMAN proclamă califatul de Cordoba care, timp de trei secole, prin oraşele Cordoba şi Toledo devin centre ale artei, literaturii şi ştiinţei.

Dinastia Aghlabidă începe cucerirea Siciliei, mai întâi prin ocuparea oraşelor Mazara (827), Palermo (831), Enna (858), apoi a Siracuzei (878) şi Taorminei (902).

Arabii fatimizi vor desăvârşi ocuparea Egiptului (969) şi a Marocului (924). Prin ALY, dinastia berberă a almoravizilor va stăpâni Spania Maură şi Africa de nord-vest, locul acesteia fiind luat, după relativ scurt timp, de o altă dinastie berberă, cea a almohazilor, întemeiată de MOHAMMAD IBN TUMART.

Arabii yemeniţi vor întemeia oraşele state Zeila, Ifat şi Hadja (sec.VII). Aceste state, devenite sultanate, vor purta repetate războaie cu statul feudal etiopian.

Pe coasta Somaliei, arabii şi perşii întemeiază oraşele Mogadiscio (920), Barwa şi Merka.

Debarcând în Lamu, emigranţii arabi şi persani întemeiază Kilwa, care devine un important centru politic şi comercial. La rândul lor, negustorii arabi întemeiază oraşele Malindi şi Mombasa (975-976).

Expansiunea arabă la sud de Sahara atinge apogeul în secolul al XI-lea, când conducătorul Songhailor, ZO KASI, adoptă ISLAMUL şi pune bazele statului Gao (1009), aceeaşi soartă având-o şi statul Kanem, aflat la est de Lacul Ciad .

Sub conducerea lui ABOU BAKR, almoravizii vor ocupa vremelnic Ghana (1061-1076).

Se observă că, la începutul mileniului doi al erei noastre, Imperiul Arab se întindea pe trei continente: Asia, Africa şi Europa.

Declinul său va începe în timpul dinastiei fatimide (969- 1171), care stăpânea Egiptul, Siria, Mesopotamia, etc. Prăbuşirea acestei dinastii va rupe în două vastul imperiu, conducând la dezintegrarea lui.

Acum, au loc cruciadele şi apar pe scena istoriei selgiucizii. De altfel, în epoca de declin a Egiptului fatimid (1021-1099), normanzii ajung la Tripoli, cuceresc Sicilia (1060), concomitent cu începuturile atacurilor selgiucizilor împotriva stăpânirii fatimide din Siria şi Palestina.

Cruciaţii vor contribui şi ei (1096-1270) la dezmembrarea puterii arabe, cu excepţia perioadei de domnie a lui SALAH AL DIN (SALADIN), (1163-1193), întemeietorul dinastiei Ejjubide, când acesta va sigura Egiptului şi Siriei o perioadă de relativă înflorire.

Luptele interne, pentru putere, se înteţesc şi coincid cu atacul din afară al mamelucilor, care reuşesc prin HULAGU, conducătorul armatelor mongole, să pună stăpânire pe Bagdad (1258) şi să ocupe Egiptul (1260).

În Peninsula Iberică, Reconquista destramă emiratele maure: Toledo, Zaragoza etc., singur emiratul Granadei reuşind să reziste, până în anul 1492.

Vastul Imperiu Arab se destrămase, dar lăsase în urma lui două realizări incontestabile: ISLAMUL şi un sistem juridic original, DREPTUL MUSULMAN.        

 

  Unele trăsături ale civilizaţiei islamice

 

Aşadar, Islamul cunoaşte o maximă înflorire (secolul 1-2 hg), urmată de o grandioasă expansiune teritorială (secolul 3-4 hg) şi, inevitabil, decăderea (secolul 5-6hg).

Pentru o mai bună înţelegere a cauzelor care au determinat apariţia şi dezvoltarea ISALMULUI, ca doctrină şi sistem de organizare socială, sunt necesare unele explicaţii preliminare: În secolul VI e.n., societatea arabă depăşise stadiul orânduirii gentilice. Apar sclavii şi stăpânii de sclavi, negustorii şi oamenii liberi. Un alt mod de producţie îşi făcea loc în sânul structurilor arhaice tribale. Munca sclavilor devenise mult mai rentabilă, aceştia fiind obţinuţi ca urmare a războaielor sau a comerţului. Clasa avută duce o politică de exploatare socială, la care se mai adaugă şi efectele asupririi naţionale (stăpânirea iraniană din a două jumătate a secolului al VI-lea), care a adâncit şi mai mult contradicţiile de clasă.

În oraşul Mecca, de pildă, posesorii de averi făceau parte din  Mala” – Consiliul celor bogaţi – alcătuit, mai ales, din reprezentanţi ai triburilor makhzumiţilor şi omeiazilor. Acest consiliu direcţiona activitatea desfăşurată de celelalte clase sociale. În condiţiile ascuţirii contradicţiilor sociale, se simţea tot mai mult nevoia instituirii unui nou sistem de organizare socială, capabil să contribuie la depăşirea impasului în care se găsea societatea arabă a acelui timp.

Bazele acestui sistem social au fost puse de MUHAMMAD.

Aparţinând unui clan puţin înfloritor, acela al tribului Hashem, MUHAMMAD a fost crescut de unchiul său, ABOU TALIB, participând împreună cu acesta , în tinereţe, la dese expediţii contra unor triburi rivale.

Inteligent, cu o bogată experienţă de viaţă, MUHAMMAD predică, începând cu anul 610, precepte cu totul noi, prefigurând nu numai norme de conduită morală dar şi religioasă. Acestea au la bază principiul monoteismului, MUHAMMAD atribuindu-şi rolul de “Profet al lui Allah”.

Religia propovăduită de Profet se va numi religia islamică şi, începând cu anul 622, anul expatrierii Profetului de la Mecca la Medina, ea tinde să devină religie predominantă. Totodată, oraşul Yathreb se constituie drept un focar politic şi religios al lumii şi civilizaţiei islamice – fiind numit “oraşul profetului” – “Medina Al Nabbi”.

Perioada cuprinsă între sec. IV- sec. X e.n. (“mileniul barbar”) cunoaşte fenomenul istoric atât de controversat al migraţiei popoarelor.

Despre această epocă istorică există, relativ, puţine surse istorice. În ceea ce-i priveşte pe arabi, relatările sunt sporadice, provenind din izvoare diferite. Date răzleţe apar şi în lucrările unor autori antici, precum: Herodot, Strabo, Ptolemeu, Diodor din Sicilia, Eratostene, etc. Informaţii de interes istoric şi cultural pot fi culese operele literare ale unor autori clasici arabi, cum ar fi : Imru Al-Qays, Zuhayr, Tarafa, Saaran, ş.a.

Populaţia nomadă a Peninsulei Arabia era împărţită în triburi ce trăiau într-o relativă izolare. În nord, arabii nomazi se ocupau cu păstoritul, crescând turme de cămile, oi, capre sau herghelii de cai. Cei din sud se îndeletniceau cu agricultura.

În Hadramout, patria mirtului, tămâiei şi a frunzelor de aloe, se obţineau renumite parfumuri şi coloranţi naturali foarte apreciaţi.

Pe drumul caravanelor se organizau târguri în care se vindeau tot felul de produse provenind din Siria sau Mesopotamia (mirodenii, curmale), India (pietre preţioase), China (mătăsuri şi pânzeturi) sau Bizanţ (arme, grâne şi produse meşteşugăreşti).

În afară de acestea, se poate spune că brigandajul constituia, alături de comerţ, o ocupaţie principală a arabilor preislamici.

Strabo afirmă că arabii “trăiesc deopotrivă din comerţ şi din pradă”. În ceea ce priveşte comerţul, cămătăria era extrem de răspândită, acelaşi autor considerând că “orice arab este fie cămătar fie negustor”. Unele triburi erau mai sărace, altele mai bogate, acest fapt generând conflicte repetate.

Brigandajul, atacurile intertribale se suspendau în anumite perioade ale anului, când se organizau tradiţionalele târguri, dar şi prilej pentru desfăşurarea unor veritabile concursuri şi festivaluri, la care îşi dădeau întâlnire spiritele cele mai elevate ale timpului, cei mai renumiţi poeţi ai diferitelor triburi arabe.

Din cauza războaielor necontenite, în cadrul comunităţilor nomade Bărbatul era mai preţuit decât Femeia. De aici a apărut, de-a lungul timpului, inegalitatea flagrantă dintre statutul social al bărbaţilor şi cel al femeilor.

Poligamia era larg răspândită printre arabii preislamici; totuşi familia constituia celula de bază a comunităţii tribale.

În practica curentă a arabilor nomazi, un conducător de trib decedat era succedat de “cel mai bun” membru al familiei sale. Exista, deci, particularitatea demnă de a fi relevată, că “regula primogeniturii” sau a “masculinităţii” nu conferea în societatea arabă nici un drept special în privinţa succesiunii.

Aşa se explică de ce, mai târziu, s-au născut atât de frecvente conflicte între diferite ramuri ale familiei Omeiazilor, inclusiv războaie civile.

Desigur, “cel mai bun” membru al clanului era socotit, cel mai adesea, acel reprezentant care era şi cel mai bogat. După crearea structurilor statale, aceste particularităţi au persistat, astfel încât, chiar a două zi după moartea lui MUHAMMAD, Imperiul Islamic a fost zdruncinat de lupte interne, tronul califal fiind insistent revendicat de aşa zis “urmaşii legitimi“ ai Profetului.

Al treilea calif, OTHMAN, a fost răsturnat de cel de-al patrulea, ALY, care, la rândul lui, a fost înlăturat de califul MOAWYA. Mai mult, califatul omeiad a fost contestat, în îndelungata sa existenţă, de alţi pretinşi urmaşi ai profetului MUHAMMAD, abbasizii care, ajungând la putere, au fost adesea tulburaţi de califatul de Cordoba. Acesta, născut concomitent cu califatul abbasid de la Bagdad, a coexistat uneori paşnic, alteori în opoziţie cu acesta.

În anul 1258 este consemnată dispariţia califatului arab: devastând provinciile de nord ale Imperiului, Hulagul şi mongolii săi ating Tigrul şi cuceresc Bagdadul. Mantia profetului, purtată de la calif la calif, ca semn al puterii, este smulsă de pe umerii ultimului calif abbasid învins şi arsă cu mare solemnitate, iar cenuşa ei va fi aruncată în Tigru, “gest temerar şi spectaculos, arătând tuturor că puterea arabă a apus şi că începe o nouă eră în Orientul Mijlociu, era mongolă”.

Cauzele, oricare ar fi fost ele, rămân, în esenţă, aceleaşi care au dus şi vor duce întotdeauna la disoluţiunea imperiilor bazate pe acapararea de teritorii, populaţii şi bogăţii.

Trebuiesc consemnate realizările din domeniul ştiinţei, artei şi culturii, atinse de arabi sub califii abbasizi, din care se distinge HAROUN AL-RASHID.

Notabile preocupări de organizare a Imperiului sunt semnalate cu un secol mai înainte, sub domnia califului omeiad ABD AL MALIK (687-705), când se întreprind primii paşi ai unui proces de reorganizare a administraţiei.

Acum, limba arabă devine limbă oficială. Se bat primele monede. Concomitent cu noile cuceriri teritoriale, califii arabi duc o politică de islamizare a populaţiilor subjugate, de limitare a drepturilor civile şi religioase ale populaţiei creştine din ţările acaparate. Aceasta se realiza şi printr-o ingenioasă politică fiscală, care favoriza pe cei care s-ar fi convertit la religia islamică.

Astfel, pentru întărirea autorităţii statale, se interzice musulmanilor cumpărarea sau însuşirea pământurilor aflate în proprietatea statului, iar pentru supuşii nemusulmani se introduce impozitul funciar.

Viaţa economică prosperă. Nivelul vieţii culturale, ştiinţifice este foarte dezvoltat, învăţaţii din timpul califatului din Bagdad şi ai celui de Cordoba aducându-şi contribuţia la dezvoltarea civilizaţiei umane.

De altfel, în timpul dinastiei abbaside poate fi identificată o perioadă “elenistică” (750-950 e.n.) în care, mai ales sub domniile lui Haroun Al Rashid şi Al Ma’moun, ştiinţele, artele, cultura cunosc o dezvoltare fără precedent.

Cei doi califi amintiţi, tatăl şi fiul, deveniseră faimoşi pentru grija ce o arătau dezvoltării spirituale şi materiale a califatului lor. Chiar regele francilor, CHARLEMAGNE schimba ambasadori cu HAROUN AL RASHID, căruia îi cerea protecţie pentru pelerinii creştini ce mergeau la Ierusalim.

La Bagdad, sistemul de instrucţie era de tip elenist. Aici se desfăşoară o importantă acţiune de traducere şi copiere a operelor greceşti, prin intermediul unei instituţii originale: „Bayt Al Hikma” (“Casa Înţelepciunii”).

Califul Al Ma’moun fixase ca răsplată pentru traducători o cantitate de aur egală cu greutatea manuscriselor greceşti traduse. Prin urmare, a fost tradusă toată opera lui Aristotel precum şi o serie de opere filosofice importante ale Antichităţii.

Ca o replică la adresa acestei orientări spre Europa, se traduce în arabă KHALILA şi DIMNA – tezaur de gândire indiană şi orientală.

Se construiesc şcoli, biblioteci publice, etc. Administraţia îşi organizează o serie de instituţii precum: arhivele, finanţele, poşta, poliţia. Se construiesc drumuri, spitale, moschei.

Preluând experienţa egiptenilor şi a popoarelor din Mesopotamia, arabii au construit canale în Hadramaout, între Tigru şi Eufrat. Totodată, naturalizând o serie de specii de plante agricole (orez, bumbac, trestie de zahăr, caise, portocale, fasole, etc.), aceştia le-au aclimatizat şi le-au cultivat în teritoriile cucerite.

Prin intermediul arabilor, invenţii şi descoperiri importante pentru progresul umanităţii au fost transmise în cele mai diverse zone ale lumii.

Astfel, naşterea şi avântul tiparului nu ar fi fost posibile în Europa fără comerţul cu hârtie practicat de arabi. Secretul fabricării hârtiei a fost dezvăluit europenilor de către genovezi şi veneţieni, abia în secolul al XII-lea, deşi arabii deţineau tehnica fabricării ei, de la chinezi, încă din secolul al VIII-lea.

Produse de marochinărie (pielărie provenită din Maroc), moselină (produsă în oraşul Mossul), tricotaje, etc. au fost răspândite în Europa, în vremea cruciadelor, inclusiv metode perfecţionate de fabricare a sticlăriei şi a prafului de puşcă.

În secolul IX-X, negustorii musulmani făceau navetă între Bagdad şi litoralul de nord al Mării Negre, deschizând, astfel, şi pentru această parte a Europei noi vaduri comerciale. Aceşti negustori vindeau armuri, săbii, pumnale, bijuterii, stofe, covoare, etc.

Prin mijlocirea arabilor, europenii au cunoscut învăţăturile lui Ptolomeu, cel care susţinea sfericitatea globului terestru. Ca urmare, această teorie a ajutat din plin marile descoperiri geografice, realizate de spanioli, portughezi, italieni, etc. dar nu trebuie să uităm că, înaintea acestora, Sindbad şi alţi navigatori arabi au deschis, cu harta şi busola în mână, primele drumuri oceanice. De altfel, de la arabi ne-au rămas noţiunile de zenit, nadir, azimut.

Ei au fost aceia care au determinat cu mare precizie eliptica, au folosit, pentru prima dată, tangenta, cotangenta, secanta, au răspândit cifrele indiene, au inventat zero-ul şi lista contribuţiilor lor ar putea continua şi cu alte realizări din domeniul chimiei, algebrei, medicinii, etc.

Prezentând, chiar sumar, realizările incontestabile ale civilizaţiei islamice, ţinem să subliniem un fenomen esenţial: impactul culturii şi civilizaţiei islamice asupra celei europene.

Europa a cunoscut civilizaţia greacă şi elenistică mai mult prin universităţile din Bagdad, Damasc şi Cordoba şi mai puţin prin intermediul Romei sau Bizanţului.

Cultura arabă şi islamică a penetrat în spaţiul european prin Siria, Spania şi Sicilia. RENAŞTEREA nu ar fi putut fiinţa fără aceste cunoştinţe ale antichităţii, vehiculate în Europa de către arabi.

În ciuda numeroaselor omisiuni (arhitectura, literatura, etc.) şi a sumarelor referiri la realizările obţinute de arabi în domeniul artei, importanţa culturii islamice la tezaurul gândirii universale nu poate fi negată.

Creaţie a acestei civilizaţii islamice este şi sistemul de drept, pe care îl vom prezenta, pe scurt, în paginile ce urmează.

 

 

 Doctrina islamică şi dreptul

 

Transformările social-economice produse în sânul societăţii arabe, ascuţirea contradicţiilor, accentuarea crizei politice şi religioase a societăţii arabe la începutul secolului al VII-lea, au creat condiţii propice apariţiei unui nou sistem de organizare socială, apt să surmonteze gravul impas în care se găsea triburile arabe.

Islamul a fost folosit ca armă ideologică în mâna clasei stăpânitoare arabe. În numele idealurilor acestuia, mase de arabi săraci au fost angrenate în lupta împotriva “necredincioşilor”, canalizându-le astfel nemulţumirea lor spre alte direcţii.

Islamul a realizat nu numai unificarea religioasă, dar şi unirea politică. De-a lungul secolelor, legătura dintre teologie şi politică a fost foarte strânsă, determinând o întreagă complexitate de fenomene sociale.

Ideea de bază a Islamului a fost aceea a creări unei baze teoretice, dar şi a unui mod pragmatic de a acţiona, care să permită supuşilor musulmani o emancipare de sub influenţa altor sisteme filosofice, consolidând societatea arabă şi ridicând-o la rangul de forţă aptă să domine lumea.

Îndemnând în mod insistent la solidaritate şi unitate – sentimente fireşti, în condiţiile vitrege de viaţă ale deşertului – Islamului s-a identificat cu panarabismul, având un rol politic important în ridicarea maselor la lupta împotriva dominaţiei sasanide, etiopiene sau bizantine.

Ca religie nouă, punând în centrul ei monoteismul absolut (ALLAH este singurul Dumnezeu, necreat, iar MUHAMMAD este ultimul profet) ISLAMUL contribuia nu numai la supunerea triburilor arabe păgâne, ci şi la unificarea întregii Arabii.

Legătura de credinţă, peste şi în afara legăturii de sânge tribale , având rădăcini ancestrale, va fi un instrument inedit şi eficace în opera de unificare a naţiunii arabe („Ummah„), o categorie socială având la bază comunitatea de interese şi idealuri, indiferent de apartenenţa de limbă, religie, origine etnică sau socială a membrilor societăţii.

Islamul propovăduieşte supunerea, cumpătarea, mulţumirea de sine, stimulând spiritul de economie şi punând mai presus de orice “hrana spirituală”, ceea ce corespundea pe deplin caracterului acestei populaţii, precum şi specificului geografic al acestei regiuni a globului.

Astfel, deşertul arab devine locul de naştere, dar şi terenul fertil pentru o nouă doctrină şi sistem social – Islamul.

Fără cuceririle arabilor, Islamul ar fi rămas izolat în deşertul arid al Arabiei. Expansiunea ce a însoţit apariţia şi dezvoltarea imperiului arab a fost nu numai de ordin teritorial ci şi ideologic. Masele de arabi luptau nu numai pentru interesele unui grup restrâns de conducători ci, mai ales, în numele “trimisului lui Allah pe pământ” („Ras’ul Allah„).

Din acest moment, viaţa Orientului Mijlociu va fi tulburată de zăngănitul de arme al triburilor arabe, apărute în mod surprinzător pe scena istoriei.

DJIHAD” –ul („Războiul Sfânt”), punea în prim plan ideea răspândirii Islamului prin sabie. Acest concept va fi ridicat la rangul de doctrină supremă a religiei şi a statului.

Prin amploarea şi virulenţa sa, cucerirea arabă, declanşată în mod concomitent asupra Europei, Asiei şi Africii, nu are precedent în istorie şi nu poate fi comparată ca rapiditate, cu realizările imperiilor create de ATILA, GENGHIS-HAN sau TAMERLAN.

În mai puţin de un secol, arabii ajung să domine teritorii vaste, în Est şi în Vest, luptând fie în nordul Africii sau în Peninsula Iberică, fie gravitând în orbita Bagdadului.

Mediterana Occidentală a devenit un “lac musulman”, şi numai victoria creştină de la Poitièrs (732), precum şi îndârjita rezistenţă a apărătorilor Contantinopolului, vor salva de la islamizare spaţiul întregii Europe.

Avansarea rapidă şi imprevizibilă a Islamului a avut ca primă consecinţă separarea temporară a Orientului de Occident, punând capăt unităţii mediteraniene.

Repetatele Cruciade, precum şi lupta eroică a popoarelor din Balcani, vor stăvili elanurile acaparatoare ale musulmanilor. De acum, pe malurile lui “Mare Nostrum” se întind două civilizaţii diferite şi ostile.

Islamul se constituie pentru Europa medievală drept un redutabil adversar, în ciuda faptului că, de-a lungul vremii, acest vast imperiu nu se va manifesta ca un organism politic unitar, asemănător Imperiului Roman, predecesor, sau a celui Otoman, succesor.

Totuşi, în domeniul culturii, artei şi ştiinţei, impactul celor două civilizaţii a fost reciproc benefic. Ar fi de ajuns să reamintim că arabii au fost aceia care au continuat şi au transmis în Europa valorile civilizaţiei antice orientale şi greceşti.

Scânteile arabe au aprins mănunchiul de raze al Renaşterii, revărsând o atât de mult aşteptată lumină asupra întunericului unei Europe sărăcite, înspăimântate şi obosite de năvălirile barbare.

Islamul este un amalgam de precepte morale, religioase, filosofice, juridice, practice, constituit, atât la nivel doctrinar, cât şi ca sistem de organizare socială, pe eşafodajul Coranului.

Deşi au la bază o operă cu caracter unitar, Coranul, preceptele islamice nu au fost suficiente pentru a menţine puritatea şi caracterul de monolit al sistemului. Circumstanţele istorice şi religioase concrete au divizat Islamul, în linii generale, în două mari subsisteme doctrinare: SUNISMUL ortodox, respectiv ŞIISMUL dizident.

În paginile următoare sunt prezentate câteva din direcţiile de pătrundere a religiei islamice în câteva regiuni ale lumii.

A) Africa.

Având ca punct de sprijin Egiptul, cuceritorii musulmani ocupă regiunile din nordul Africii, începând cu veacul al VIII-lea. Procesul de islamizare s-a manifestat mai întâi în aşezările citadine, cuprinzând apoi şi regiunile rurale, ai căror locuitori – triburi nomade berbere – au fost convertiţi la Islam în mod treptat.

De-abia în secolul al X-lea putem constata existenţa unor regimuri islamice dominante în nordul continentului, cel mai puternic şi influent fiind acela al „almoravizilor”. Prezenţa berberă în societatea maghrebiană, ridicată la cote înalte prin dinastia „almohazilor„- cuceritorii Spaniei şi ai restului Africii de Nord- se stinge treptat, astfel încât, în veacul al XVII-lea, peste 90% din populaţia din nordul continentului este islamizată, preponderent sunit. În ciuda dominaţiei otomane, în aceste regiuni s-au aplicat preceptele şcolii malekite. Totuşi, berberii, dar mai ales tuaregii, şi-au păstrat vechile lor tradiţii preislamice până în zilele noastre, ei fiind purtătorii unei „versiuni sincretice a Islamului”.

Islamul s-a răspândit spre partea centrală a continentului prin intermediul unor neguţători, colonişti sau chiar prin opera de prozelitism a unor predicatori aparţinând sectelor islamice. Aceştia au pătruns pe valea Nilului spre Sudan şi spre Estul Africii, ducând cu ei diverse mărfuri dar şi două produse spirituale: limba arabă şi o nouă religie.

În Cornul Africii, Islamul a fost implantat de către triburile arabe alungate din Peninsula Arabă de persecuţiile religioase dar acceptate de către regii creştini ai Abisiniei. Un factor favorabil l-a constituit şi prezenţa unor  numeroşi negustori arabi, stabiliţi încă din veacul al IX-lea în târgurile din Eritreea, Djibouti sau Somalia.

În perioada secolelor XI-XII, populaaţia somaleză a fost convertită la religia islamică de către doi misionari, ai căror urmaşi au dat naştere la două clanuri puternice, care domină şi în prezent această ţară: „DAROOD” şi „ISAAQ„.

Islamul a pătruns în sudul Ethiopiei (sec. IX) prin intermediul unor misionari şi prin opera de prozelitism efectuată de sectele sufite.

Numeroasele stătuleţe apărute în regiunea Cornului Africii au fost conduse, până în secolul al XVI-lea, de conducători musulmani aparţinând comunităţii etnice vorbind dialectele „HADIYA-SIDAMA„. Însă, începând cu veacul al XVI-lea, zona va fi dominată de lideri ai grupului etnic „OROMO„, care practiau o religie locală. Timp de două sute de ani, populaţia de credinăţă islamică a fost separată total de lumea musulmană.

Secolul al XVIII-lea consemnează apariţia şi dezvoltarea unui proces intens de islamizare, pornit din Somalia, dar mai ales din centrul musulman HARAR, oraş situat în Ethiopia. În această din urmă ţară, predominant creştină, musulmanii reprezintă circa 40% din numărul total al populaţiei:  64 000 000 de locuitori. Majoritatea credincioşilor cultului musulman se află concentraţi în BALE, HARERGE şi WELO.

Somalia este o ţară eminamente musulmană, având o populaţie de aproape 7 milioane de locuitori. Deşi vorbitorii dialectului somalez îşi trag originea de la acelaşi strămoş, „SAMAALE„, ţara este locuită de şase mari clanuri tribale (patru de păstori şi două de agricultori). Fiecare clan tribal este divizat în sub-ramuri primare care, la rândul lor, au diviziuni secundare iar fiecare dintre ele se împart în diviziuni terţiare. În caz de conflict intertribal, fiecare clan este obligat să asigure ajutor celor atacaţi, conform legăturii de sânge. Astfel se explică existenţa unor războaie civile de necontrolat precum şi prezenţa activă în viaţa politică a unor puternici şi influenţi „seniori ai războiului”, de fapt lideri de clanuri rivale.

Eritreea are o populaţie de 4 milioane de locuitori, creştini şi musulmani.

Djibouti (638 000 de locuitori) este o ţară majoritar musulmană.

Se poate spune că regiunea Cornului Africii, deşi locuitorii ei vorbesc foarte multe dialecte, fiecare comunitate păstrând propriile lor tradiţii, este dominată de musulmani suniţi.

În Ethiopia, populaţia musulmană nu vorbeşte araba şi nici nu a adoptat vreodată obiceiuri musulmane legate de căsătorie, moştenire etc.

După anul 1000, Islamul s-a răspândit pe ţărmurile de est ale continentului african prin intermediul misionarilor, neguţătorilor şi comercianţilor de sclavi.

Începând cu veacul al XVII-lea, Islamul a devenit cea mai importantă religie în Kenya şi Tanzania. Întreaga regiune de coastă a Africii de Est, lungă de 2 000 de kilometri, cunoscută sub numele de Coasta Swahili, cade sub dominaţia Sultanului din Oman (începând cu veacul al XVII-lea). Din secolul al XIX-lea, acesta îşi va muta capitala în insula Zanzibar, aşa încât, în prezent, numeroase familii din această insulă se pot lăuda că şi-au păstrat identitatea lor arabă.

Începând cu secolul al XIX-lea, Islamul s-a răspândit pe întregul ţărm oriental al Africii iar de aici în Africa Centrală prin intermediul misionarilor musulmani din Hadramouth şi Insulele Comore.

Minoritatea musulmană din Uganda este concentrată în partea de Sud şi la Kampala.

Islamul a fost introdus în Rwanda şi Burundi, după anul 1900, prin intermediul unor misionari şi comercianţi, veniţi de pe coasta de est a continentului.

Cei mai mulţi musulmani indigeni africani sunt suniţi. Mai există o minoritate musulmană, de origine asiatică (circa 32 000 de persoane), sosită între 1896 şi 1901 pe Coasta de Est a Africii pentru a munci la proiectul britanic de construire unei linii de cale ferate care să unească ţările din zonă („Uganda Railway”). Alţi musulmani de origine asiatică sunt urmaşii vechilor comercianţi indieni, stabiliţi în estul Africii sau în insula Zanzibar.

În rândul populaţiei de origine asiatică, naturalizată în Africa, domină ritul şiit.

Tot în veacul al IX-lea se constată prezenţa Islamului în regiunea occidentală a continentului african, purtătorii acestei religii fiind aceiaşi neguţători sau misionari, proveniţi din nordul Africii sau din Orientul Mijlociu. Timp de aproape cinci veacuri, Islamul a stagnat însă din secolele XVIII-XIX el începe să renască. În 1804, Uthman Don Fadio, un propovăduitor islamist, găsind sprijin în populaţia pastorală- „Ulani„- a declanţat primul „Jihad” pe pământ vest-african, vizând crearea unui stat islamic în regiune. Mişcarea a cuprins partea de nord a Nigeriei şi nordul Camerunului, soldată cu crearea Califatului de Sotoro (zona Hausa Land şi Yoruba Land, acum în sudul Nigeriei).

În anul 1852, Al Hagi Umar, un cleric din Senegal, declanşează un al doilea „Jihad”, punând bazele unui stat islamic, ce a durat până în anul 1893. Acesta se întindea din Senegal până la Timbuktu, în nordul statului Mali.

În prezent, în partea de vest a Africii locuiesc aproximativ 215 milioane de musulmani, majoritatea fiind suniţi malekiţi.

Circa 50 de milioane de africani musulmani „Hausa” trăiesc în nordul Nigeriei şi în sudul Nigerului. Populaţia musulmană „Fulani” este divizată în numeroase ramuri şi subramuri, fiind răspândită în Camerun, Ciad şi Senegal.

În statele Kano, Zamfara şi Kaduna din Nigeria, precum şi în regiunea de nord a ţării, legea islamică („Shariya”) s-a impus total.

Acelaşi regim islamic riguros l-a adoptat şi populaţia „Kanuri„, din Nigeria, numărând circa 4 milioane de locuitori.

În 1985, Mauritania a declarat Islamul drept religie de stat iar tribunalele din această ţară judecă potrivit preceptelor Legii Islamice.

B) Asia

Islamul reprezintă o religie zdrobitor majoritară în Pakistan şi Bangladesh. De asemenea, este declarată religie naţională în Maldive.

O comunitate musulmană importantă se găseşte însă în India. Relaţiile dintre hinduşi şi musulmani cunosc o istorie zbucuimată. În anul 1192, sultanul turc Ghazni zdrobeşte rezistenţa hinduşilor şi, în numai 8 ani, fondează Sultanatul de Delhi, inaugurând astfel domnia de o jumătate de mileniu a Islamului în zona Asiei Centrale.

În numai câteva decenii, puterea musulmană cucereşte Bihar în Est, capturează Gwalior în Sud iar Bengalul este anexat Imperiului Otoman.

Deşi invazia mongolă va duce la distrugerea Califatului de Bagdad, Sultanii de Delhi vor continua să-şi exercite în mod nemijlocit puterea în cadrul unui imperiu islamic de tip clasic.

În perioada 1556-1605, Sultanatul de Delhi va cunoaşte o veritabilă expansiune, mai ales sub domnia Sultanului Akbar, în timpul căruia sunt cucerite Kabul, Kaşmir, Sind şi Belucistan.

Islamul a reuşit să convertească la această religie circa 1/4 din populaţia subcontinentului, mai ales în Valea Indusului, Bengal şi partea de vest a subcontinentului. Cei care au jucat un rol de seamă în opera de convertire au fost sufiţii, începând cu veacurile XIII-XIV. Cei mai mulţi musulmani se găsesc în Bengal, teritoriu aflat acum sub suveranitatea a trei ţări: India, Pakistan şi Bangladesh. Musulmanii bengalezi sunt cunoscuţi sub numele de „musalmani„.

În anul 1947, când India şi-a câştigat independenţa, musulmanii din această ţară au revendicat autonomia. Cei aproape 100 de musulmani din India se consideră o minoritate lipsită de drepturi, fapt care a dat naştere la violenţe continui între comunităţile hindu şi musulmană, respectiv între Pakistan şi India.

Marea majoritate a musulmanilor din Asia de Sud sunt suniţi hanefiţi dar există şi grupuri de şafeiţi, malekiţi şi hanbaliţi, inclusiv ismaeliţi, care îl consideră pe Aga Kahn drept liderul lor spiritual.

Bangladeşul este, alături de Indonezia şi Pakistan, una dintre cele mai mari naţiuni de pe glob având religia islamică.

În partea de Sud-Est a Asiei, circa 2/5 din populaţie are religia islamică.

Primii neguţători musulmani au pătruns în Indonezia în secolul al VII-lea, însă Islamul de culoare sunită începe să se dezvolte în această zonă abia în perioada veacurilor XIII-XVII, prin influenţa sosită din Orientul Mijlociu, via India.

Primii convertiţi la Islam au fost liderii locali, care încercau în acest mod să-i atragă pe negustorii musulmani să facă comerţ cu locuitorii acelor regiuni. Dar şi săracii au fost atraşi de preceptele isalmice, în special de ideea că ” toţi musulmanii sunt egali”. Mai trebuie adăugat aici şi prozelitismul sectelor şiite, foarte active în zonă.

Cei mai convinşi credincioşi islamici din regiunea Malacca s-au numit

ei înşişi, încă de la începutul islamizării lor, „MALAY„. Mai târziu, acest termen va desemna pe toţi cei convertiţi la Islam.

         Lumea islamică sau „Malaya World” se întinde din Malayesia până în Borneo de Vest, în Estul Sumatrei şi în numeroasele insule din această parte a lumii. Aici, musulmanii reprezintă 2/3 din populaţia regiunii. Ei sunt suniţi şafeiţi, dar în ceremoniile religioase se resimt infuenţe sufite precum şi puternice reminiscenţe ale unor tradiţii mistice.

         Pătrunderea Islamului în Asia Centrală a început la numai 20 de ani după moartea Profetului Muhammad. În timpul Evului Mediu, Khorasan, Bukhara, Herat şi Samarkand au jucat un rol de prim rang în această regiune, până când o dinastie turcă din Asia Centrală, cea otomană, va reuşi să devină, pe la mijlocul secolului al XV-lea, conducătoarea întregii lumi islamice. Sub sceptrul său, Imperiul Otoman va reuni ţări şi popoare, ce se întindeau din Balcani până la graniţa Iranului, din Algeria până în Armenia.

După cum se ştie, Khorasanul a fost cucerit de arabi la 713, cuprinzând vestul Afganistanului, nordul Iranului şi Turkmenistanul dar influenţa otomană va lăsa cele mai mari urme. Ea se va materializa în primul rând sub aspect religios: majoritatea musulmanilor din Asia Centrală sunt şiiţi hanefiţi (hanefismul reprezintă cea mai liberală dintre cele 4 şcoli clasice ale ritului sunit).

Afgfanistanul are 27 de milioane de locuitori, 99% fiind musulmani hanefiţi. În această ţară există însă şi o importantă minoritate şiită: „HAZARII„. Turcia are 65 de milioane de locuitori, dintre care 97% sunt de credinţă musulmană, respectiv suniţi hanefiţi.

Elemente de interes pentru istoria mahomedanismului în această regiune a lumii sunt cele care privesc fostele republici sovietice: Uzbekistan(25 milioane), Tadjikistan(6 milioane), Turkmenistan(5 milioane), Kîrghistan (5 miloane din care 75% sunt musulmani iar restul sunt ruşi sau populaţii de religie ortodoxă).

Kazahstanul (15 milioane de locuitori) are cea mai diversă populaţie însă musulmanii şi creştinii sunt în număr aproape egal.

În Georgia, musulmanii reprezintă numai 12% din totalul populaţiei, însă credincioşii mahomedani sunt majoritari în republicile caucaziene: Azerbaidjan, Daghestan şi Cecenia.

C) Lumea arabă

În ţările arabe există cea mai mare diversitate de secte şi rituri islamice. Astfel, 96% din cei 22 de milioane de locuitori ai Arabiei Saudite sunt suniţi „kharigiţi” şi numai 4% sunt şiiţi.

În Yemen, ţară cu 17 milioane de locuitori, partea de nord este sunită în schimb în Sud predomină şiiţii.

În Siria (16 milioane de locuitori) suniţii sunt majoritari, dar există şi semnificative comunităţi de alawiţi, druzi, ismaeliţi, yezidi sau şiiţi.

Populaţia Irakului , formată din 23 milioane de locuitori, cuprinde trei grupuri religioase: arabi şiiţi, arabi suniţi şi kurzi suniţi. Arabii şiiţi constituie 3/5 din populaţie, ei aflându-se mai ales în sudul ţării.

Arabii suniţi reprezintă 1/3 din numărul credincioşilor irakieni, fiind răspândiţi în partea centrală şi de est a ţării, precum şi în jurul Bagdadului.

Kurzii, care sunt musulmani suniţi şi vorbesc o limbă apropiată de „farsi”, locuiesc în nordul şi nord-estul Irakului. Ei reprezintă 1/5 din populaţie.

Irakul este singura ţară arabă cu majoritate şiită dar cu un guvern dominat majoritar de către suniţi.

Iranul (67 milioane de locuitori) este preponderent şiit. Doar 1/2 din populaţie vorbeşte limba „farsi”, în timp ce 1/4 dintre locuitorii iranieni vorbesc limbi indo-europene sau alte dialecte.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s