Incursiune in universul Islamului secret

PARTEA a II-a

 

Incursiune în universul Islamului secret.

 

 

Cunoaşterea mistică.

 

Sfântul Ipolit Romanul (sec.III) este primul care, vorbind despre ceremoniile religioase păgâne, utilizează termenul “mistic”.

La Eleusis, vechii greci sărbătoreau primăvara “misterele mici”, dedicate Persefonei, fiica Demetrei iar toamna, “misterele mari”, dedicate zeiţei fertilităţii, Demetra.

Cuvântul provine din verbul “myo”, care în limba greacă înseamnă: “a închide ochii, a strânge gura, a astupa urechile, a iniţia într-un cult secret”

În scrierile laice creştine, cuvântul are înţelesuri diverse şi uneori confuze: “obscur, iraţional, bizar, patologic”.

În sensul folosit de Sfântul Ipolit Romanul, “mystes” desemnează pe cel iniţiat în mister, care participă la o ceremonie religioasă desemnată doar celor iniţiaţi: ”mysterion”.

În existenţa fiecărui individ există o dorinţă lăuntrică de cunoaştere a sacrului. Descoperirea treptată a sacrului se face printr-o experienţă personală, ce nu poate fi generalizată, depinzând de intensitatea trăirii personale a acestei experienţe unice.

Există mai multe căi de cunoaştere a divinităţii, dintre care cele mai importante sunt două: calea raţională (gnoseologică) şi calea mistică.

Aceasta din urmă este o formă de “cunoaştere extatică” (în greceşte, ek+stasis înseamnă “în afara stării naturale”).

Prin cunoaşterea extatică, credinciosul se află în preajma divinităţii, se contopeşte cu aceasta. Pentru a ajunge însă aici, el face un continuu efort de înaintare pe drumul sfinţeniei, dar odată ajuns la capătul călătoriei sale, cunoaşterea dispare, transformându-se în trăire misterioasă, unire “tainică”, sub forma extazului mistic, supraraţional.

În acest moment, cunoaşterea divinităţii aparţine misterului. Divinitatea nu poate fi simţită decât prin intuiţie mistică.

Gândirea credinciosului se va uni cu Spiritul divin, dar numai urmând o cale ascetică, purificatoare, ce anulează simţurile comune, cărora omul în genere le este sclav .

Odată începută această cale ascetică, individul parcurge un drum din exterior spre interior, unde are a descoperi prezenţa lui Dumnezeu. Acel Dumnezeu ascuns în inima fiecăruia.

Calea mistică nu este accesibilă decât unui foarte mic număr de fiinţe umane, mai ales acelora care s-au simţit atraşi de un univers inefabil, divin.

Rugăciunea, contemplaţia şi discursul, asceza plină de răbdare sunt mijloacele avute la îndemână de cei ce pornesc în căutarea unirii cu Dumnezeu.

În Islam, misticismul poartă numele de “sufism”. Din punct de vedere etimologic, s-au avansat mai multe explicaţii acestui termen, dar cea care a devenit clasică consideră că termenul derivă din cuvântul “suf” adică, lână. (lâna era, în comparaţie cu mătasea, un material aspru).

Tasawwuf” însemna a purta straie de lână, iar cel care se consacră unei vieţi ascetice se numea “sufi”. El este misticul musulman

Sufismul s-a născut prin secolul al VIII-lea, cuprinzând lumea islamică de la un capăt la altul, ca o reacţie împotriva dogmatismului pe cale să sufoce adevărata credinţă. Sufismul îşi propunea însufleţirea credinţei musulmane pe o cale (“tariqa”) suprasenzorială, prin experienţă, prin trăire directă, şi nu prin metode dogmatice, raţionale.

În lumea islamică, sufismul este cunoscut ca o anumită “cale”, bazată pe Coran şi pe practica profetică, având ca scop ultim dobândirea cunoaşterii iluminative.

Calea mistică, “tariqa” presupune două dimensiuni: asceza şi iubirea totală şi neintermediată faţă de Allah.

Misticul Ibrahim Ibn Adham pune în evidenţă următoarele trei faze ale ascezei: “renunţarea la lume, renunţarea la bucuria de a şti că ai renunţat la lume, perceperea lipsei totale de importanţă a lumii.”

Misticismul islamic a urmat două direcţii: una pur intelectualistă,

care a abordat chestiuni delicate, cum ar fi aceea a înţelegerii şi explicării unităţii fiinţei divine, identificarea “eu-lui individual” cu cel transcedental, simboluri şi metafore mistice etc. şi o altă direcţie, “populară” care, imitând exemplul oferit de viaţa lui Mohamed, pune accent pe practicile ascetice, pe precepte secrete, aşa cum sunt ele prezente în ritualurile diverselor confrerii.

Viaţa beduinului arab, plină de greutăţi şi pericole mortale conduce la apariţia unei trăiri pesimiste: viaţa este zadarnică, fiind de dorit pacea veşnică a lumii de dincolo.

De aceea, maeştrii sufi îndemnau la părăsirea bucuriilor de pe acest

pământ, renunţarea la tot ceea ce este efemer, a tuturor dorinţelor, păşind pe calea singurătăţii, a ascezei, a meditaţiei.

O asemenea stare de beatitudine este numită de către maeştrii sufi “prietenie divină”. În această stare ajung toţi maeştrii spirituali, şi sfinţii islamici, mistuiţi de focul iubirii faţă de Allah.

Doctrina urmată de un mistic musulman nu este “filosofie” ci “înţelepciune” („hikma”), singura cale spre Adevărul suprem.

Deşi există o multitudine de căi specifice de a accede spre Adevărul Divin, fiecare “înţelept”-iluminat/maestru– se consideră un iniţiator al unei “tariqa”, având rituri specifice.

Urmat de adepţi, constituiţi în adevărate ordine religioase, “maestrul” sufi este considerat un fel de “sfânt” („marabut”). Adepţii acestei mişcări ascetice, denumită “marabutism”, duc de obicei o viaţă retrasă, într-un lăcaş specific “ribat”, aflat în general în apropierea mormântului întemeietorului. Aici se desfăşoară procesiuni anuale (de „mawalid”, ziua naşterii), sub formă de pelerinaje, în care mormântul este considerat o sursă de binecuvântare: “baraka”.

 

 

 

 

 

          Secte, confrerii sau ocultarea spiritului religios.

 

Pentru spiritul occidental, pentru profani în general, viaţa religioasă a unor comunităţi musulmane pare de neînţeles, mai ales anumite comportamente, idei sau atitudini cu rezonanţă în viaţa cotidiană.

Aceste manifestări bizare sunt însă efectul influenţei exercitate de existenţa unor confrerii extrem de puternice, care acţionează în condiţii de obscuritate

În Islam, nu există o separaţie precisă a domeniului religios de cel social sau politic.

Coranul, un adevărat Cod de conduită socială, religioasă, juridică , dictează conduita, având o influenţă determinantă asupra mentalităţilor, comportamentului şi atitudinilor filosofico-morale ale tuturor credincioşilor musulmani.

Regulile imperative prescrise de Coran pot fi aduse la îndeplinire prin două căi esenţiale: una este urmată de marea masă a credincioşilor, care respectă “Şari’a”, legea oficială, predicată în moschei, învăţată în şcoli, iar o altă cale, rezervată unui număr restrâns de iniţiaţi, este calea mistică, ce este închisă cunoaşterii publice.

Această latură ermetică, esoterică, a religiei islamice, a fost ocultată cu obstinaţie. Accesul la această latură a religiei islamice a fost permis unor grupuri riguros selectate, unde trăirea preceptelor mistice se află pe primul rang.

Transmiterea pe căi oculte a învăţăturilor mistice este ţelul diverselor confrerii, “frăţii” musulmane. De multe ori, aceste confrerii manipulează discret comportamentul unor personalităţi politice, militare, a unor conducători de state musulmane, care devine straniu şi incomprehensibil unui observator neavizat al fenomenului musulman.

Pentru acesta, misticii musulmani sunt asimilaţi cu ereticii. Conform unui celebru „hadith”, comunitatea musulmană se va împărţi în 73 de secte, din care doar una singură va găsi salvarea divină. De multe ori, contestarea politică ia formă religioasă. Mişcările sectare nu vor fi niciodată excluse din Islam, deşi unele sunt plasate, din punct de vedere doctrinar, la marginea Islamului (druzii, alauiţii etc.). Multe dintre ele au devenit în zilele noastre, prin extremismul lor fundamentalist, port stindard al resuscitării Islamului. Alte secte s-au despărţit de bunăvoie de religia tradiţională, precum s-a petrecut în secolul al XII-lea, când ultimii şefi ismaeliţi extremişti au abrogat „Sharyya„, ori cum este cazul „bahailor„, care au afirmat încă din veacul al XIX-lea că au înlocuit Islamul cu o altă religie similară.

Au existat şi tendinţe de unificare religioasă panislamică. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Nadir Shah (m.1747), a încercat să apropie cele două ramuri antagonice ale Islamului, şiismul şi sunismul, printr-o formulă de compromis, conformă cu concepţia şcolii şiite, numite „jafari„. Această şcoală se ocupa cu precădere de cercetarea mistică a valorii numerice a literelor: „jafr”. Temerara tentativă de reconciliere ideologică a dat greş şi a fost abandonată.

Din şiism au derivat, mai mult sau mai puţin direct, unele mişcări religioase originale: „Babismul„, ” religia Bahai” etc.

Mai întâi a fost „Sistemul sincretic al lui Abkar„, suveranul mongol al Indiei, care a avut la bază scrierile lui Sadr Ed Din, din Shiraz, ostile “şiismului imamit”. Acest curent a generat o „Şcoală a şeihilor„, având ca lider pe Ahmad Al Ahsayi. Mişcarea lui Abkar s-a născut ca urmare a egalei sale simpatii faţă de musulmani, brahmani, budişti şi creştini. Acest sistem a promovat un teism fără cler. A avut doar puţini adepţi.

Babismul” a reprezentat o tentativă de reformare a Islamului, întreprinsă de şiitul Mirza Ali Mohamed, care s-a declarat „BAB” („Poartă”, titlu acordat unor demnitari şiiţi), sau „Oglindă a Inteligenţei universale” . „Bab„, în arabă „poartă”, este „deschiderea revelaţiei divine”, însă cuvântul desemnează, totodată, pe ” învăţătorul spiritual”.

El a strâns în jurul său pe toţi cei care credeau în venirea lui „Mahdi”, un fel de Mesia al musulmanilor, a înlocuit Coranul cu propria sa învăţătură, şi a adus ca noutate unele revendicări sociale (emanciparea femeii). A fost condamnat la moarte şi executat, pentru agitaţie politică, în 1850.

Religia Bahai„, care se autopretinde o religie nouă, universală, a fost întemeiată de un discipol al lui Aly Mohamed din Shiraz,”Baha Ullah” („Slava lui Dumnezeu„). Această credinţă nu mai are nimic comun cu islamismul dar, prin caracterul său sincretic, face legătura cu unele tendinţe fundamentaliste ale ismaelismului. Prozeliţii acestei noi religii, “bahaii”, al căror centru se găseşte la Haifa (Israel), sunt astăzi răspândiţi în întreaga lume, inclusiv în România: între alţii, un milion se găsesc în India, 300 000 în Iran (până la dispariţia şahinşahului), 120 000 în America de Sud şi 120 000 în SUA. După unele date, credinţa “bahai” este răspândită în 214 ţări, numărul total al aderenţilor fiind de 5 000 000, răspândiţi în 111 152 de localităţi, şi având la dispoziţie 741 de şcoli, 25 de edituri, literatura “bahai” fiind tradusă în peste 800 de limbi şi dialecte de pe glob. Potrivit ediţiei din 1992 a „Enciclopediei Britanice”, credinţa “bahai” este prezentă în 205 ţări şi teritorii independente, în timp ce creştinismul în 254 iar islamismul numai în 172.

În România, bahaii s-au înregistrat în anul 1991 în cadrul unei asociaţii legale. În prezent, au adepţi în toate cele 40 de judeţe, în 525 de localităţi.

Comunităţi relativ mai importante se găsesc la Cluj (651), Bucureşti (523), Timiş (507), Constanţa (465), Mureş (468) etc. La numai un an de la constituirea lor legală, “bahaii” se organizaseră în 25 de Adunări Spirituale locale, precum şi în „Adunarea Naţională”. Nu există ritual, nu există nici cler. Locurile de reunire se numesc „case de adoraţie” iar în fiecare oraş unde s-a constituit o comunitate “bahai” există un fel de comitet de administrare a resurselor, numit „bayt ul-adl” („casa justiţiei”).

În prezent, în lume există peste 1 miliard de adepţi ai religiei islamice, ceea ce înseamnă că fiecare al 6-lea om de pe Pământ este musulman. Din nordul Africii, până în sudul fostei Uniuni Sovietice, din Turcia şi până în Indonezia sau Malayesia, se aude glasul imamului, chemând de cinci ori pe zi pe credincioşi la ascultare în faţa lui Allah.

Simplitatea practicilor, lipsa unei ierarhii rigide a clerului, credinţa într-un singur Dumnezeu- unitatea monotesită- şi existenţa unei singure limbi liturgice, araba, au făcut ca Islamul să fie o rază de speranţă pentru mase din ce în ce mai disperate. Islamul oferă aderenţilor săi iluzia unei societăţi mai apropiate de aspiraţiile omului, în care egalitatea tuturor în faţa divinităţii, sentimentul de solidaritate frăţească şi propovăduirea întrajutorării celor ce cred în acelaşi Dumnezeu şi ultimul său Profet, este un veritabil leit-motiv.

După un secol de expansiune fără precedent în istorie, Islamul victorios în sudul Franţei, Spania, Maroc, Egipt, India şi Turkestan, îşi vede  ameninţată unitatea datorită unei erori fundamentale a întemeietorului acestui imperiu şi, totodată, mari religii-Mohammad: nedesemnarea unui succesor legitim, care să administreze cuceririle islamice. Puterea, mai ales politică, a fost disputată în acest imperiu de două grupuri de interese ostile, provenite din cei apropiaţi casei Profetului. Pe de o parte, descendenţi direcţi (fiica Fatima, fiul adoptiv, ginerele Aly şi cei doi fii ai lor), pe de altă parte, socrii Profetului.

Divizarea societăţii islamice, cu repercusiuni dintre cele mai serioase din punct de vedere politic şi religios, are la bază şirul sângeroaselor dispute pentru succesiune. Diversitatea etnică şi lipsa unei politici coerente faţă de popoarele proaspăt convertite sub flamura verde a Islamului au accentuat procesul de cristalizare a celor două mari curente- Sunismul şi Şiismul- precum şi au favorizat apariţia sectelor ori a confreriilor secrete.

De obicei, o sectă este formată dintr-un grup de Sufii, folosind metode stabilite de un maestru spiritual fondator, cu scopul de a atinge extazul, de a percepe realitatea divină. Acceptarea unui neofit într-o astfel de confrerie se face numai după o iniţiere temeinică, în care candidatul trebuie să accepte regulile comune de trai, să se supună autorităţii maestrului, care poartă numele de „şeih„.

Din rândul membrilor şi partizanilor familiei Profetului, s-au născut Suniţii şi Şiiţii. Suniţii reprezintă circa 90% dintre musulmani. Acest curent, considerat ortodox, este răspândit din Africa Neagră, până în Pakistan, Malayesia şi Indonezia.

Suniţii sunt tradiţionalişti moderaţi, ei resping mesianismul promovat de sectele islamice fundamentaliste, apreciind că doar primii patru califi sunt autorizaţi să reprezinte adevăratul Islam, orice alte comentarii sau interpretări de natură alegorică sau esoterică fiind deviaţii şi alterări ale adevăratului spirit imprimat de Profet acestei religii Atitudinea suniţilor este mai realistă, mai moderată, bazată pe preceptul coranic : „Noi am făcut din voi o comunitate a moderaţiei”.

În schimb, pe o poziţie foarte conservatoare se situează „kharijiţii” („secesioniştii”), a căror rigoare în comportament şi credinţă a determinat numirea lor drept „puritanii Islamului„.

În ordine cronologică, „kharijiţii” reprezintă prima sectă apărută în Islam. Sunt recunoscuţi pentru puritanismul, intransigenţa, pentru fanatismul lor. Revoltaţi şi exasperaţi de lupta pentru putere manifestată în forme sângeroase între suniţi şi şiiţi, „kharigiţii” consideră că orice musulman este apt să exercite funcţia de calif, cu condiţia ca el să aibă o viaţă ireproşabilă din punct de vedere religios şi moral. Ei atribuie superioritate legii morale, în raport de credinţă, introducând şi respectând în viaţa lor un rigorism moral, dus la limitele extreme. Săvârşirea unui păcat capital putea fi considerat chiar un act de apostazie: „murtada„.

Încă din epoca omeyadă, „kharijiţii” s-au împărţit într-o serie de subsecte şi tendinţe: „azraqită”,”ibadită”, „sufrită„, denumite astfel, după întemeietori.

Ibadiţii” constituie o sectă „kharijită” moderată. Deşi a apărut în Irak, la sfârşitul sec. al VII-lea, secta este răspândită în prezent în Oman, unde reprezintă jumătate din populaţie, în Zanzibar, dar mai ales în rândul berberilor din Maroc sau în unele zone din Algeria, în localităţi precum Ouargla, Jerba şi, mai cu seamă, Mzab. Deşi nu a fost niciodată codificată, doctrina „kharijiţilor” s-a păstrat, relativ, nealterată. În domeniul politic, acest curent pretinde existenţa unui califat electiv, încredinţat celui mai demn. În teologie şi morală sunt foarte rigorişti, condamnând luxul. „Kharijiţii” interpretează Coranul ad-litteram şi cer înlăturarea unei sure (a lui Iosif), considerate prea frivole. Cu toate acestea, „ibadiţii” au influenţat foarte multă „mişcarea wahabită„, care domină în prezent Peninsula Arabia. „Mişcarea wahabită”, de tendinţă moderat reformatoare, a fost fondată în secolul al XVIII-lea de Muhammad Ibn Abd AL Wahab (1703-1792). Acesta a fost partizanul revenirii la puritatea originară a Islamului, condamnând practicile populare: cultul şi invocarea sfinţilor, pelerinajele la mormintele lor, utilizarea „tesbih”-urilor (mătănii), interzice tutunul, muzica, cea mai mică apropiere în public dintre bărbaţi şi femei şi impune bărbaţilor portul bărbii „islamice”. „Wahabiţii” se ridică împotriva şcolilor juridice tradiţionale, ca şi împotriva suniţilor moderaţi şi a şiiţilor, consideraţi eretici. Acest curent va prolifera în întreaga Peninsulă Arabia, unde vor edifica un puternic stat, bazat pe bogăţiile petroliere uriaşe şi pe o respectare strictă a preceptelor coranice.

În cel de-al doilea secol al Hegirei a apărut o sectă, numită a „mutaziliştilor” („separaţii”), care stă la baza reformismului religios musulman, manifestat cu pregnanţă în secolele XIX-XX.

Şiiţii care urmăreau iniţial conservarea purităţii religioase, în raport cu comportamentul superficial al omayyazilor, s-au separat de trunchiul spiritual primar al Islamului. Califii omayyazi, spre deosebire de cei patru însoţitori ai Profetului, „khulafaa rashidin„, erau consideraţi uzurpatori, plini de dorinţa de răzbunare, ahtiaţi după putere, defecte ce contrastau puternic cu spiritul de universalitate al mesajului islamic. Masacrarea lui Hussayn, nepotul lui Muhammad, a întregii sale familii, precum şi a adepţilor acestuia, a fost semnalul divizării religioase islamice.

Şiiţii (urmaşii martirului Aly, văr şi ginere al Profetului, soţ al Fatimei, discipol, cel asasinat la Karbala) sunt adepţii unei înalte moralităţi şi cucernicii, mândri de calitatea lor de a fi drepţi şi virtuoşi, ei considerându-se credincioşi complet dezinteresaţi de plăcerile vieţii cotidiene, mai degrabă dedicaţi unei vieţi interioare, contemplative. Pentru şiiţi, viaţa Profetului şi a unor sfinţi constituie un reper moral.

Se ajunge, astfel, la o separare clară între credincioşii ortodocşi ai Islamului-suniţii-care evitau excesele şi îşi ghidau existenţa potrivit preceptelor Coranului, şi cei ce alegeau o viaţă ascetică şi evlavioasă-şiiţii.

Ascetismul a dat naştere misticismului şi izolaţionismului („mutazilismul„). „Mutaziliţii”, partizani ai liberului arbitru, ca şi „qadariţii„, se confruntau cu „djabariţii„, care credeau în predestinare şi în lipsa de responsabilitate a omului faţă de faptele sale

Nucleul adepţilor lui Aly s-a grupat în estul imperiului omayyad, cu centre la Khorassan, Kufa şi Basra, dar şi în locurile sfinte din Hidjaz, Mecca şi Medina.

Descendenţii lui Aly şi ai Fatimei se numesc „Alizi”. Ei alcătuiesc două ramuri: „Husaynizii” şi „Hasanizii”. Fatima, fiica lui Mohamed, a fost mama lui Hassan şi a lui Hussain. Fatima este divinizată de către şiiţi, fiind supranumită „Al-Zahraa” („cea luminoasă”). În concepţia şiită, doar membrii familiei Profetului au legitimitate, fiind singurii care se bucură de privilegii divine. Dinastia „fatimidă„, care a domnit în Egipt (909-1171), se pretindea descendentă directă din Aly şi Fatima. Şiiţii „isameliţi” au sprijinit din plin această dinastie.

Nici în vestul lumii arabe, sectele şi societăţile secrete musulmane nu au lipsit. Aceste secte au în fruntea lor un şeic, care este considerat un conducător spiritual absolut, căruia trebuie să i se acorde întreaga supunere. În subordinea şeicului se află, de obicei, „mokaddemii”, predicatori ce se deplasează la mari distanţe pentru a atrage noi aderenţi, efectuând iniţierea neofiţilor. De regulă, instrucţiunile secrete privind ritualul şi principiile sectei sunt transmise oral, ca dovadă că lanţul prin care s-a transmis în timp revelaţia este viu şi indestructibil. Începutul lanţului îl constituie îngerul Gabriel, iar după el urmează întemeietorul sectei. Prin acest mod ingenios de transmitere a revelaţiilor secrete ale sectei, şefii existenţi în viaţă îşi atribuie calitatea de depozitari ai adevărurilor ascunse, ale unor taine oculte

Pe un principiu asemănător se bazează marea grupare, considerată de către suniţi drept eretică, a „ismaeliţilor” sau „ismaelienilor„, întemeiată în 863 de către iranianul Abdallah, fiul lui Maimun. Desprinşi în veacul al VIII-lea din şiism, pe vremea lui Ismail, fiul mai în vârstă al celui de-al şaselea imam, Jaafar Al-Sadiq, şi reuniţi mai târziu în jurul lui Musa, fratele lui Ismail, aderenţii acestei secte s-au despărţit în două facţiuni rivale. Unii s-au arătat fideli lui Ismail şi l-au considerat cel de-al şaptelea şi, totodată, ultimul imam, în timp ce ceilalţi au rămas de partea lui Musa, recunoscut şi acesta drept al şaptelea imam şi ultimul.

La început, „ismaelismul” a fost o societate secretă, care s-a răspândit în Egipt, apoi în Siria şi Iran, inclusiv în India.

Iniţierea în doctrina ismaelită, precum şi modalităţile de ascundere a secretelor specifice acestei secte poartă amprenta unui ritual de tip „arcana„. La începutul iniţierii, neofitului i se demonstrează, prin dificile întrebări privitoare la cele mai obscure texte din Coran, că nu posedă cunoaşterea adevărată. După ce acesta este convins de slăbiciunile şi neputinţele sale, el este condus pe calea interpretării simbolice şi alegorice a Coranului. Un rol important revine exegezei pe bază de calcul numeric al valorii literelor. În final, maestrul îl obligă pe cel proaspăt iniţiat să se lege prin jurământ că nu va divulga ceea ce a aflat. i se pune în vedere că, dacă vrea să ajungă la desăvârşire, trebuie să se supună orbeşte imamului.

În esenţă, în cadrul doctrinei ismaeliene se află ideea epifaniei divine prin imami. Pentru ismaeliţi, imamii sunt şi rămân ascunşi, ei fiind revelaţi doar unui mic număr de iniţiaţi. Imamii ascunşi au pe Pământ un fel de reprezentanţi, care au rolul de a pregăti venirea ultimului imam. Ismaeliţii cred că fiecărui lucru exterior sau exoteric îi corespunde o realitate secretă, interioară, esoterică. În acelaşi timp, ismaeliţii cred că învierea spirituală („qiamat”) este de preferat în raport cu respectarea ritualului „shariat„-ului şi a Legii. Sectanţii aceştia se mai numesc „şiiţi septimani” (cu şapte imami).

Grupul şiiţilor „septimani” este de factură moderată. El s-a lărgit în veacul al XV-lea cu indieni „khoja„, cuvânt derivat de la persanul „khawaja„, adică „stăpân”- dintre care unii recunosc autoritatea lui Agha Khan. Centrul principal al acestor musulmani sectanţi se află la Bombay, în India. Ismaeliţi „nizariţi” şi „khoja” locuiesc nu numai în India, mai ales la Bombay, dar şi în Pakistan, în Marea Britanie, precum şi în regiunea africană.

Alţi şiiţi, intitulaţi „duodecimani” cred în dispariţia celui de al 12-lea imam, aşteptând întoarcerea sa. Spre deosebire de aceştia, şiiţii „zaidiţi„( cu „cinci imami”) sunt cei mai moderaţi. Fondatorul mişcării este imamul şiit iranian Zayn Al Abidin, nepot al lui Hussein. Conform acestora, puterea aparţine oricărui descendent al lui Mohamed, fără a se respecta principiul dinastic. „Zaidiţii” s-au stabilit în Yemen, unde constituie astăzi circa 40% din populaţie.

Doctrina ismaelită a suferit influenţe gnostice. Ei au modificat interpretarea tradiţională a Coranului, adăugând un al şaptelea imam, pe nume Ismael, pe lângă cei şase profeţi ai Cuvântului: Adam, Noe, Avram, Moise, Iisus şi Mohamed. Acesta este „conducătorul vacurilor”, „stăpânul timpurilor”, „marele imam”. „Ismaelismul” este o credinţă iniţiatică, cu şapte sau nouă grade succesive. De obicei, masa de credincioşi este iniţiată până la gradul doi. Misionarii ismaeliţi primesc iniţierea până la gradul şase. Doar un grup restrâns poate ajunge la treptele superioare de iniţiere, doar ei pot realiza desăvârşirea. Sub o formă considerabil atenuată, „ismaelismul” este asumat de circa 600 000 de persoane, care trăiesc în India şi Pakistan. Şeful spiritual al „ismaeliţilor nizariţi” poartă titulatura de „Agha Khan„. Comunităţi ismaelite există şi în Siria, Liban, Iran, Asia Centrală şi Sinkiang.

Din rândul sectei au apărut druzii, alauiţii şi nizariţii, care s-au răspândit în Pakistan, India, Sudan şi Siria.

Karmaţii” sunt o facţiune a sectei ismaeliene, întemeietoare a unui stat independent în Bahrein şi Arabia Orientală (804-cca 1000).

Sunt considerate secte dizidente, provenind din ismaelitism următoarele secte: „asasinii” sau „haşişinii„, „druzii” şi „ansarienii„sau „nosairii”.

Termenul „asasin” a fost popularizat în Europa medievală de către cronicarii cruciadelor, precum şi de scrierile lui Marco Polo. Prin el trebuie înţeleşi ismaeliţii din ramura „nizarită”, retraşi în „cuiburile lor de vultur” din Siria şi, îndeosebi, pe cei regrupaţi în “fief”-ul lor inexpugnabil din Al Ammaut, Persia, fortăreaţă din apropierea Mării Caspice. Consumatori de haşiş sau marijuana înainte de a porni la luptă, „asasinii sau haşişinii„, se consideră păzitori ai „pământului sfânt”. Întemeietorul sectei este imamul Hassan Ben Sabbah (1126-1166), „bătrânul din munte”, originar din Khorassan, care pretindea a fi încarnarea ultimului imam („husdet„). În 1162, acesta devine conducătorul fortăreţei din Alamut. Ulterior, proclamă „Învierea Învierii”, care consta în ruperea legăturilor de servitute ale credincioşilor acestei secte faţă de Lege şi naşterea unui Islam renovat, personalist, în cadrul căruia trăirea sensului adevărat al descoperirii profetice era esenţa „învierii personale”.

Asasinii” erau subordonaţi Marelui Maestru, secta având 7 grade. Se pare că Templierii, cu care au venit în conflict, au adoptat de la această sectă o serie de doctrine esoterice. Puterea „asasinilor” a apus cam prin veacul al XIII-lea, dar adepţii lor supravieţuiesc şi în prezent.

Fatimizii înşişi dau naştere mai multor secte: „druzii”,mustalieniţii”, „muzariţii” şi „nosairiţii„.

Druzii„, o ramură desprinsă din ismaeliţi, sunt consideraţi  o sectă extremistă, fondată de Darazi, cel care a proclamat originea divină a Califului fatimid al Egiptului, asumându-şi numele de „Al Hakim bi Amri Allah”. O altă interpretare a numelui acestei secte porneşte de la toponimul Druz, vârful unui masiv vulcanic, din sudul Siriei, cu o înălţime de 1799 m.

Cartea sacră a druzilor este „Kitab El Hikma” („Cartea Înţelepciunii”), însă adevărata lor învăţătură este încă un mister. Disciplina “arcana” este un principiu respectat cu sfinţenie de către druzi. Membrii sectei au semne şi formule secrete de recunoaştere, pe care le protejează de cunoaşterea profanilor. Cunoaşterea dogmei este rezervată unui număr mic de iniţiaţi, numiţi „okkal” („înţelepţi”), singurii care au acces la „cărţi”.

Druzii se împart în : „Jakilii”, adică războinicii şi „Akilii” sau bătrânii. Aceştia din urmă sunt singurii care au acces la misterele sectei. Pentru a ajunge Akil, un neofit trebuie să treacă trei probe de examen. Un post prelungit, în urma căruia, la capătul căruia candidatul trebuia să reziste ispitelor, în faţa unei mese pline de bunătăţi. A doua probă: după trei zile de şedere în deşert, fără o picătură de apă, cel ce dorea să devină „Akil” trebuia să nu se atingă de un ulcior cu apă rece, ce I se punea în faţă şi cea de a treia încercare, să petreacă o noapte cu o femeie frumoasă, dovedind că poate să reziste ispitelor acesteia. Dacă neofitul reuşeşte să treacă de aceste etape, el poate deveni „refiq„, adică „adept”, sau „day” „maestru”, ulterior, „akkad„, respectiv „Patriarh”. Alături de unicitatea lui Dumnezeu, aceştia au şi elemente de credinţă străine Islamului, cum ar fi reîncarnarea sufletelor. Potrivit învăţăturii lor, Allah s-a reîncarnat de 10 ori, ultima sa apariţie fiind califul Hakim. Pun mare accent pe ritualuri legate de meditaţie spirituală. Ei se întâlnesc o dată pe săptămână într-o casă obişnuită din cadrul comunităţii, numită „khalwe„, pentru meditaţie. Pun accent deci mai mult pe respectarea obligaţiilor morale decât pe manifestările exterioare ale cultului. Pentru druzi, femeia este egala bărbatului, ea are aceleaşi drepturi cu soţul, în cazul divorţului. Druzii sunt monogami. În prezent, pe teritoriul Libanului trăiesc aproximativ 150 000 de druzi, circa 200 000 în Siria, iar 30 000 în zonele muntoase din Israel.

Mustalieniţii„, partizani ai unui fiu al lui Al- Mustanşir (m.1094), dăinuiesc şi în prezent în India şi Africa Orientală.

Muuzariţii„, partizanii moştenitorului deposedat al lui Al- Mustanşir şi care, sub denumirea de „asasini„, au reuşit să creeze în Iran şi Siria, în veacurile XII-XII, un stat politic independent, cu ramificaţii secrete.

Ansarienii” sau „Nosairii„, mai cunoscuţi şi sub numele de „Alauiţi”, adică „cei care se închină lui Aly”. Nu trebuiesc confundaţi cu şiiţi „alizi” şi nici cu confreria sufi sunită „alawiyya”, fondată de şeihul algerian Ahmed Al Alawy (m.1934), prezentă astăzi în zona Maghrebului.

Aleviţii” reprezintă versiunea turcă a şiismului („alevi” este transcrierea turcească a termenului „alawy”, adică „partizan al lui Aly”.) „Aleviţii” sunt foarte răspândiţi în Anatolia Orientală, mai ales la kurzi. Se consideră că numărul „aleviţilor” este în prezent de circa 20 000 000 de credincioşi. „Aleviţii” nu sunt şiiţi duodecimani, precum şiiţii iranieni, aflaţi de partea cealaltă a graniţei.

Denumirea de „nosairi” provine de la numele unuia dintre şefii lor istorici, Ibn Nosair (sec.IX). Ei sunt consideraţi eretici, însă grupul religios al „alauiţilor” se află răspândit în diverse regiuni ale Orientului Apropiat, cu precădere în Siria, unde reprezintă circa 12% din totalul populaţiei, precum şi în Liban şi Turcia, în regiunea Antakia (Antiohia). Secta şiită a fost fondată în veacul al IX-lea, având un caracter extremist, considerându-l pe cel de al 12-lea imam o întrupare a Spiritului Sacru. Cred în Dumnezeu, care s-a întrupat de şapte ori în persoana lui Abel, Seth, Iosif, Iosua, Asaph, Simon şi Aly.

Aceştia celebrează o slujbă mistică, prin care ajung la iluminare, de fapt o formă de euharistie.

Cred, ca şi druzii, în metempsihoză, iar sufletele credincioşilor devin, după un anumit număr de reîncarnări, stele într-o lume a Luminii. Divinitatea însăşi se ascunde în lumină, dar se manifestă în lumea vie.

Yazidismul” este o religie cu caracter de societate secretă, continuator direct al mazdeismului, se practică în prezent în Kurdistanul iranian, şi este un amalgam de precepte coranice cu vechi practici de cult de origine mazdeistă. Se pare că numele sectei ar proveni, după unele teorii, de la modul de citire a Coranului, cuvântul „yuridu”, adică ” vrea” fiind înlocuit prin „yazidu”, adică „sporeşte”.

Numărând circa şapte zeci de mii de aderenţi, „yazidiţii” sunt răspândiţi în Turcia, nordul Siriei, mai ales lângă Alep, în Irak, în Armenia, la graniţa cu Rusia, dar şi în comunităţi mai puţin numeroase din Iran, Afganistan şi India.

Au două cărţi spirituale: „Cartea Neagră” şi „Cartea Dezvăluirii”.

Doctrina acestora este de tip gnostic: la baza lumii este lupta dintre două forţe: binele, reprezentat de Dumnezeu şi răul, întruchipat de diavol.

Taihariţii„. Practicanţi ai religiei mazdeiste, în Persia, „taihariţii” sunt urmaşi ai vechilor triburi kurde, retrase din faţa puhoiului islamic în munţii Huluan din nordul Irakului. Se aseamănă în multe privinţe cu „yazidismul„. O parte dintre membrii „PKK” sunt, se pare, adepţi ai celor două curente eretice, astfel explicându-se conflictele kurzilor cu puterile islamice vecine.

Interesant este faptul că particularităţile de interpretare religioasă a preceptelor coranice au creat bazele unor dinastii islamice dar şi al unor conflicte politice şi militare. Astfel, „almohazii„, în arabă „Al-Muwahhidin” („partizanii unicităţii divine”), care au domnit în Maroc şi Spania, între 1130-1269, s-au născut dintr-o mişcare religioasă reformatoare.

Murdjiţii” sunt partizanii unei mişcări teologice care manifestă o atitudine conciliantă în raport cu reformatorii cultului musulman. Ei refuză să-I excludă din comunitate pe credincioşii vinovaţi de încălcarea flagrantă a legii coranice.

Confreriile religioase atrag pe credincioşii fervenţi musulmani prin rituri suplimentare, diferite de cele comune în Islam. Acestea sunt: veghe, post, invocări repetate a numelui lui Allah, chiar dansuri rituale, însoţite de muzică, cum este cazul sectei „dervişilor rotitori”. Sunt utilizate, pentru a intra în transă mistică şi unele stimulente psihomotorii: cafea, haşiş, etc.

Există numeroase confrerii islamice, „tariqa„, din care unele sunt şi în prezent învelite în mister.

Chestiunea cunoaşterii confreriilor islamice a atras din totdeauna pe orientaliştii europeni. Printre primii cercetători care au abordat acest fenomen se numără şi Dimitrie Cantemir în celebra sa lucrare: „Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane”. În această monumentală sinteză asupra Islamului, prinţul moldav prezintă informaţii cunoscute de el cu prilejul anilor petrecuţi în capitala Imperiului Otoman, dar şi din datele culese din lucrarea lui Paul Rycaut („Storia dello stato presente dell´Imperio Ottomano”, Veneţia, 1672)

Cantemir consideră confreria „dervişilor” drept o sectă islamică foarte răspândită în secolele XVII-XVIII, mai ales în Turcia. Cuvântul „derviş” este de origine persană, având sensul de ascet. Sinonim acestui termen este cuvântul arab „zahid„, cu sensul: „ascet abstinent de la orice lucru pieritor”.

Primele aşezăminte ascetice în Islam apar abia în secolul al IX-lea, deci ele sunt anterioare ordinelor religioase, pe care în mod impropriu le vom numi mai jos „secte”.

„Dervişii muhamedani sunt adepţii sărăciei, înfrânării, răbdării şi domolirii oricărei dorinţe, a neruşinărilor pofticioase şi a dezmierdărilor”, spune Cantemir, care enumără principalele trei categorii de dervişi. Astfel, dervişii care locuiesc în aşezăminte proprii („tekke„), adică un fel de călugări conventuali, se numesc „dervişi tekkenişin„. A doua categorie o reprezintă „dervişii abdal„, un fel de peregrini fără adăpost permanent, care cutreieră lumea islamică în lung şi lat, pentru a aduna milostenie pentru confreriile din care fac parte. În sfârşit, există aşa numiţii „dervişi seiah” sau „dervişi călători„, cei care au un domiciliu stabil dar se aseamănă cu dervişii ambulanţi, prin sârguinţa cu care adună hrană şi cele necesare traiului pentru fraţii lor sedentari.

În Turcia, la sfârşitul veacului al XVII-lea, cele mai renumite confrerii ale „dervişilor tekkenişini” erau următoarele:

– mevlevi;

bektaşi;

-kalenderi;

-kadri;

-torlaci;

ebribuhari;

-iedhemi;

-hizrevi;

-abdal (cu trei ramuri distincte: „dervişi urian„, „dervişi budalla” sau „divane” şi „dervişi kioşenin„);

seiah.

         (Terminologia -specifică limbii turce-, o redăm în maniera reţinută de D. Cantemir, în lucrarea menţionată.)

Dervişii rotitori„: Cea mai celebră congregaţie de dervişi „mevlevi” (în limba arabă „mawlawiya„) îşi avea sediul la ICONIA (Konya), dar existau patru aşezăminte pentru dervişi şi la Constantinopol: cel mai important se găsea în PERA, la Beyoglu, pe Galipede Caddesi, ctitorit de Iskander Paşa. Al doilea aşezământ („tekke”) se afla în cartierul BESIKTAŞ, pe Bosfor, al treilea la KASIMPAŞA, pe Cornul de Aur şi al patrulea se afla lângă YENI KAPU, pe drumul spre Adrianopol.

La fel de răspândită este şi confreria „Kadiriya” (prezentă în Irak, Turcia, Sudan, nordul Africii etc.). După date recente, numărul membrilor unei confrerii nu depăşeşte în nici o ţară un procent de 3% din numărul credincioşilor musulmani.

Kadiriya„s-a născut la jumătatea sec. al XII-lea, când misticul Abd Al Qadir Al Djilani (sau Al Kilani), mare teolog, jurist şi taumaturg, a pus bazele unei confrerii sufite, la Bagdad. Aceasta s-a răspândit ulterior în întreaga lume islamică.

Prescripţiile ascetice ale acestui ordin sunt foarte severe iar ritualurile lor mistice sunt greu de îndeplinit. Dervişii aparţinând ordinului „Kadiriya” se învârt necontenit, în cerc, mai multe ore, timp în care rostesc necontenit unul dintre numele lui Allah- „HW„-. Rostind din ce în ce mai tare şi mai des HW, HW, HW…, în final, slăbiţi de puteri, cad la pământ, simulând moartea. În vremea lui Cantemir, membrii acestei confrerii se găseau în număr foarte mic la Constantinopol, unde aveau o singură „tekke„, în zidul maritim al Cornului de Aur, aproape de porţile cunoscute sub numele de Balat Capisi.

Membrii sectei recitau „doar cu buzele” o litanie secretă, doar de ei cunoscută, un fel de „zikr„, cu ajutorul căreia atingeau o stare de inefabil, ce le putea permite a se uni cu Divinitatea, a pătrunde în tainele acesteia.

O dată pe an, membrii ordinului sunt obligaţi să petreacă 4o de zile în cel mai sever post, izolaţi într-o chilie şi recitând numai texte religioase. Apoi adorm, visează şi spun şeicului cele văzute în somn. În funcţie de vedeniile cărora le-au fost martori în transa şeicul îl declară pe dervişul trecut prin această severă probă drept un „discipol desăvârşit” sau hotărăşte să mai rămână încă un an în calitate de novice.

Dacă va fi declarat „desăvârşit”, el se va putea izola în chilia sa, până la sfârşitul vieţii, îşi poate acoperi capul cu poala mantiei de derviş, numită „murakabe” Acest cuvânt înseamnă, de fapt, contemplaţie, extaz. După cum vom arăta în alt capitol al acestui studiu, fiecare obiect de vestimentaţie va primi o semnificaţie ocultă, specială, alegorică. Astfel, „Tennure” înseamnă, literalmente, „cuptor de pâine”, prin aceasta înţelegându-se că fusta dervişului îl ajută pe cel care o poartă să se coacă şi să ardă pentru dragostea de dumnezeu şi întru adorarea Lui.

Această confrerie a fost condusă nominal de către păzitorul „Mausoleului din Bagdad” al fondatorului acestui ordin.

Confreria „dervişilor rotitori” („mawlawiya„) poartă acest nume de la cuvântul arab „mawlana” („stăpânul nostru”), cognomen folosit de discipolii lui Djalal Al Din Al-Rumi pentru a-şi desemna mentorul. Aderenţii sectei însoţeau litaniile rituale („zikr„) cu exerciţii de dans, sub formă de cerc, prin care atingeau starea de extaz mistic. În epoca otomană, „dervişii rotitori” aveau centrul la Konya, dar se răspândiră şi pe teritoriul Siriei.

La data de 4 septembrie 1925, toate aşezămintele „mevlevi„, inclusiv cel din Konya, au fost închise.

Safawiya”- sectă şiită, cu originea în veacul al XIV-lea, răspândită în mediul turcmen, din Azerbaidjan. Din rândul acesteia s-a născut dinastia şiită a „safavizilor„. Sub această dinastie şiismul s-a răspândit în Iran. Primii suverani pretindeau că sunt de origine „alidă„, fiind posesori ai unor atribute semi-divine.

Confreria „Senusiyya„, foarte puternică pe teritoriul Libiei, a fost fondată pe la începutul secolului al XIX-lea, de către un algerian, pe nume Muhamad Ibn Aly Al Senusy, originar din Mostaganem. Iniţial, acesta a fost iniţiat în tainele confreriilor islamice: „Kadiria” şi „Taybya„. Plecat în pelerinaj la Mecca, acesta întemeiază prima mănăstire „Zawia„, pe lângă Mecca. Revenit în nordul Africii, Senousi înfiinţează numeroase mânăstiri, mai ales în răsăritul Libiei. Întemeietorul sectei (n.1791) devenise proprietarul unei oaze mănoase, situate între Egipt şi deşertul Saharei- Djarabub, care ajunge ulterior să fie considerat centrul religios, politic şi militar al acestei confrerii. Membrii sectei, numiţi „fraţi” („Fraţii Musulmani„) sunt nu numai asceţi sau credincioşi paşnici, ci mai ales briganzi şi buni luptători. Prin anii 1930, conducerea acestei confrerii se găsea pe teritoriul Libiei, la Kufra, dar a fost aproape exterminată de trupele generalului italian Grazziani. După obţinerea independenţei de stat a Libiei, confreria renaşte printr-o minune, iar Muhamad Idris Al Mahdi Al Senusi, nepotul întemeietorului congregaţiei, devine primul rege al Libiei, sub titlul de Idris I. Răsturnat de la putere în anul 1969 de către Kaddafi, Idris I se refugiază la Cairo, unde a murit în anul 1983.

„Chadhiliyya„, confrerie având la bază învăţămintele atribuite unui maestru sufit, din veacul al XIII-lea, Abou Al Hassan Al- Chadhili, născut în Maghreb în 1196 şi mort la Alexandria (1258). După dispariţia maestrului, discipolii său s-au scindat în câteva secte de tip ascetic: „Djazulyya”,Darqawiya” (fondată de Abou Hamid Al Darqawy, 1760-1823) şi „Isawiya”, cu ramificaţii în Algeria, Tunisia şi Maroc. Este apreciată ca fiind cea mai răspândită confrerie din Africa de Nord.

Ordinul „Naqşabandya„, care a debutat cu Al- Hamadani (m.1140), este o confrerie cu o puternică dezvoltare în veacul al XIV-lea, cu mari influenţe, încă, în Caucaz, Turkestan, China, India, Indonezia, Turcia şi Pakistan.

Se afirmă că ordinul a fost întemeiat de Muhammad Ibn Muhammad Baha AL Din Al Bukhari (1317.1389), cunoscut şi sub numele de Nakshaband (sau Nakishbend, la Cantemir), persan de origine. Adepţii acestei confrerii „păzesc o necontenită tăcere, mai mare decât cea pitagoreică şi o mărinimie, în care spun că stă liniştea sufletească.” (D.Cantemir). Ei nu păstrează în chiliile lor nimic lumesc, afară de cele potrivite pentru o viaţă foarte precară. De obicei, ei postesc în zilele de luni şi joi. „Dacă se lipseşte cineva de mâncare până la moarte, ei cred că este mucenic.” Adversarii acestei secte îi condamnă pentru erezia de a spune că pelerinajul la Mecca nu are nici un scop şi nu este de nici un folos, deoarece pentru un suflet curat şi liber de lucrurile lumeşti însăşi chilia sa este adevărata Mecca. Tot astfel, aderenţii acestei confrerii afirmă că pentru omul drept şi credincios toată lumea este templu meccan, adică „haram„.

Confreria „Bektaşiya„. Lângă Cairo, pe muntele Muqattam, mai există, se pare, o ultimă mănăstire Bektaşi, care abia dacă mai aminteşte de celebra confrerie ce alcătuia, începând cu veacul al XIV, celebrele trupe de ieniceri. Un ciudat amestec de şiism şi creştinism (de altfel, membrii acestei confrerii erau atât musulmani cât şi copii turciţi ai creştinilor), conferea ordinului un aer de fanatism fără seamăn. Un prim pas spre desfiinţarea ordinului acesta s-a făcut în anul 1826, când au dispărut regimentele de ieniceri, iar un secol mai târziu, Kemal Atatürk va semna decretul de suprimare a acestei celebre confrerii.

Denumirea sectei derivă de la numele lui Hagi Bektaşi, cel mai important succesor al lui Baba Resul-Allah, fondatorul ordinului. O altă legendă spune că numele provine de la dervişul Bektaş (1210-1271), cel ce ar fi înfiinţat prima trupă de ieniceri. Totuşi, ordinul Bektaşi exista încă din veacul al XIV-lea, cu timpul ajungând să absoarbă celelalte secte care au jucat un rol important în convertirea populaţiei creştine la Islam. Se ştie că sectele de dervişi, inclusiv de bektaşi, au avut o contribuţie majoră la islamizarea ţărilor balcanice, în veacurile XIV-XV. Deşi era venerată de către turci, Bektaşiya, era aproape necunoscută în rândul arabilor şi perşilor.

Unii autori cred că membrii sectei acesteia au fost iniţial creştini superficial convertiţi la islamism, deoarece în doctrina acestor dervişi există urme de creştinism dar şi de gnosticism, inclusiv elemente ale unor culte păgâne, coexistând miraculos cu idei de origine sufită. Bektaşii afirmă inutilitatea cultului exterior şi susţin egalitatea tuturor religiilor în faţa lui Allah.

D. Cantemir, bun cunoscător al realităţilor vieţii religioase a timpului său, arată cum a luat fiinţă „oastea nouă”, trupele de ieniceri, (cuvântul „ienicer” provine din forma veche a expresiei turceşti „Yengiceri„): convertirea la Islam a prizonierilor de război şi punerea acestora sub protecţia dervişilor „bektaşi”.

Aceşti dervişi „bektaşi” recită necontenit versuri şi se îndeletnicesc, atunci când nu luptă alături de trupele de ieniceri, cu procurarea apei de băut (erau un fel de sacagii mistici), pe care o serveau călătorilor străini dintr-un căuş şi o tigvă (vas făcut dintr-un dovleac gol pe dinăuntru).

O altă organizaţie cu caracter militant religios a fost aceea a

„călugărilor fanatici” din Anatolia, cunoscută sub numele de „Abdalan-I-Rum„. Unele izvoare mai vechi îi numeşte pe membrii acesteia „Sfinţii din Khorasan„. Rolul acestei grupări în extinderea imperiului otoman a fost uriaş. Cei ce făceau parte din acest ordin erau dervişi (călugări) exaltaţi, înarmaţi cu sabie şi purtând coarne, semn distinctiv al şamanilor. Ostaşi fanatizaţi la maxim, ei luau parte la toate luptele de cucerire, alături de suverani, fiind capabili să-şi dea viaţa în lupta împotriva „ghiaurilor” necredincioşi. Cu toate acestea, statul selgiuchid din Anatolia a rămas fidel tradiţiei religioase sunite, de coloratură „hanefită”, deşi a folosit serviciile unor fanatici religioşi sau războinici de origine şiită.

O organizaţie militaro-fanatică-mistică foarte influentă în Asia Mică a fost aceea a „ahiilor” („călugării”), care aveau o ierarhie şi o disciplină foarte riguroasă. În veacul al XV-lea, în timpul lui Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului, este semnalată o formaţiune de „viteji ai Semilunei”, asemănătoare cruciaţilor creştini, care purtau pe drapele şi pe armele lor acest simbol. Ei aveau, printre altele, şi misiunea de a garda mormântul lui Mahomed, aflat la Medina, cu toate că, după legendele coranice, după moartea sa, Allah l-ar fi chemat la tronul său pe Profet, de pe culmea muntelui Moriah.

La sfârşitul veacului al XII-lea s-a răspândit în Anatolia o confrerie de

provenienţă sunită, numită „khalwatiya”, după numele fondatorului ei, Zahir Al Din Omar Khalwati, care a ridicat o mănăstire la Nidge. Adepţii ei au găsit un mediu favorabil nu numai în Anatolia, ci şi în Egipt, Nubia etc. În Turcia, ulterior, ea s-a subordonat sectei „ahiilor„.

         Iniţial, ordinul „khalwatiya” a apărut în Khorasan, în secolul al XII-lea, ca ramură a ordinului „suhrawardiya”, din Bagdad.

         Ordinul „Adhamiya”. Ascetul Ibrahim Ibn Adham, originar din Balkh- Khorasan- (m.783), a întemeiat o sectă, răspândită mai ales în Persia. Adepţii ei propovăduiau un ascetism extrem, mortificarea dorinţelor trupeşti, prin post sever. Ei consumau numai pâine de orz şi îşi petreceau majoritatea timpului în rugăciuni sau adresând predici mulţimilor. Locuiau în locuri pustii. Datorită ideilor şiite, confreria „adhamyia” nu a fost agreată de populaţia Turciei, în majoritate de rit sunit.

         Secta dervişilor „hizrevi„. Membrii acestei confrerii sunt cunoscuţi sub numele de „dervişii duldul„. În limba arabă, termenul „duldul” semnifică „viezure”. Acest ordin, răspândit pe vremea lui Cantemir mai ales în Anatolia, nu trebuie confundat cu ordinul eponim marocan „Khidriya”, întemeiată de Ibn Al Dabbagh (m.1717).

         Dervişii „hizrevi” îşi trag numele de la personajul mitic „Khidr„, cunoscut sub numele de Enoch în Sf. Scriptură, devenit Idris sau „Khidr” în Coran. Aceşti dervişi sunt cunoscuţi prin iubirea lor nemăsurată pentru Allah, prin sărăcie şi abstinenţă.

         În timpul lui Cantemir, nu exista nici un fel de aşezământ „hizrevi” în partea europeană a Imperiului Otoman, ci numai la Brusa, dar unele comunităţi aparţinând acestei confrerii existau în Alep şi la Bagdad.

         Dervişii „Abdal” şi „Urian„.  Prin cuvântul „abdal” trebuie înţeles, literalmente, „monah”. În sens laic, cuvântul desemnează un om lipsit de familie sau proprietate.

         Dervişii „abdal” sunt mireni propriu-zişi, care îşi petrec viaţa în veşnice peregrinări. Doar scufia şi haina de derviş amintesc de apartenenţa lor la o confrerie de dervişi. Uneori, aceştia sunt însoţiţi de copilandri de 12 ani sau mai mari, numiţi „kiocek„, pe care dervişii „abdal” îi învaţă poetica, ştiinţele şi câte şi mai câte.

         Spre deosebire de celelalte secte mistice islamice, membrilor confreriei „abdal” le este permis a frecventa curţile demnitarilor locali sau ale califilor.

         O categorie aparte de dervişi era aceea cunoscută sub numele de „Budalla„, ai cărei membri erau „nebuni pentru religie”. Ei aveau mereu deschise uşile palatelor sultanilor. Sunt un fel de prooroci veneraţi, ale căror prevestiri de temut erau făcute în stare de delir.

         Mulţi dintre dervişii „abdal” fac parte din armata de ieniceri („ieniceri abdali„), având rolul de a-i aproviziona cu apă pe luptătorii propriu-zişi.

         Dervişii „uriani”. Caracteristica acestui ordin era aceea că membrii săi aveau corpul aproape gol, cu excepţia părţilor lumeşti, acoperite sumar cu o blană de leu, leopard, tigru sau oaie. Originari din India, aceşti dervişi credeau că vor avea parte în Rai de toate cele sufleteşti, dar pe acest Pământ este necesar să umble lipsiţi de acoperământ, aşa cum au fost în pântecele mamei, unde nu existau nici avere, nici bogăţii, nici haine.

         Cantemir prezintă interesante informaţii documentare privind ritualul primirii novicilor în sectele de dervişi. Dăruindu-i celui ce se desparte de viaţa lumească scufia de derviş („kiullah„) şi mantia rituală („hirka„), şeicul îi urează novicelui „har, tărie, suferinţă, răbdare, smerenie, castitate, tăcere, ascultare şi greutăţile sărăciei.”. După încheierea ceremonialului, aspirantul la statutul de iniţiat primeşte o mătură şi o lopată urmând ca, timp de trei ani, să cureţe latrinele mănăstireşti, să măture curtea în fiecare zi şi să strângă gunoiul. După primul stagiu de trei ani, novicele este trecut să slujească la bucătărie iar în final, după alţi ultimi trei ani, el devine sluga prea-plecată a superiorilor ordinului, îndeplinindu-i fără discuţie toate poruncile. La sfârşitul celor nouă ani, petrecuţi în muncă şi supunere, noul derviş va primi propria sa chilie şi va fi numit „dede„, adică „unchi”, urmând a se dedica rugăciunii şi ritualului învârtirii în cerc.

         Tot Cantemir prezintă unele detalii privind îmbrăcămintea şi obiceiurile ordinelor de dervişi: peste cunoscuta mantie ceremonială („hirka„), făcută din stofă de culoare închisă: verde, azuriu, vişiniu, dervişii purtau o curea lată de trei sau patru degete, cu o cataramă peste care se aşeza o piatră de topaz sau cristal de Cipru, ori din fildeş. Sub mantie, ei îmbrăcau o haină de culoare albă, din lână de oaie, stofa numindu-se „abba„. Pe cap, dervişii purtau tichia numită „kiullah„, înaltă de jumătate de cot, făcută din lână de oaie sau din păr de cămilă, aspră, neţesută ci pâslită.

         Cantemir ilustrează în mod succint obiceiurile ordinelor de dervişi, aşa cum le-a cunoscut în mod direct: „dervişul nu începe a vorbi decât dacă este întrebat, nu râde, nu flecăreşte, nu se ceartă, nu pârăşte, nu invidiază pe nimeni.” El se fereşte să discute cu oameni lipsiţi de educaţie şi învăţătură. Dervişii excelează în arta muzicii, în poetică, retorică etc. Pot bea vin, dar le este interzis a se îmbăta. Pentru a ajunge în stare de transă, ei utilizau o băutură special pregătită, numită „berci„, preparată din suc de mac şi alte substanţe halucinogene, „de la care mai întâi le vine somn, apoi simt un fel de veselie şi o înviorare a duhului.”

         În ceea ce priveşte ritualurile specifice, Cantemir surprinde câteva amănunte ce i s-au părut interesante: adunaţi în aşezământul propriei lor congregaţii, numit în turceşte ” mevlahane„, ei se învârtesc în jurul şeicului. Mai întâi, ei se aşează de-a dreapta şi de-a stânga mentorului lor spiritual, pentru a-I asculta predica, urmată întotdeauna, spune D. Cantemir, de poveţe morale, de „mărturisirea credinţei”, glăsuită de „muezin”.

         Urmează apoi măriri şi laude aduse proorocului Mohammad şi întemeietorului sectei, prin cântece rituale: „naat„. La sfârşit, se aude sunetul „nei„-ului şi altor instrumente caracteristice: ţitera, dibla, tamburul şi tamburina ori cimbalul mic.

         Acum este momentul culminant al ceremoniei: după preludiu („taksim„) şi psalmodiere („fasl„), începe cântarea propriu-zisă: „semaia„, în ritmurile căreia dervişii încep a se învârti, din ce în ce mai repede, timp de o oră sau chiar două.

         La Konya, în afara sectei „dervişilor rotitori” exista, spune Cantemir, o altă sectă-a „dervişilor hudjrani„- care nu practicau ritualul învârtirii. Importanţa acestora era însă demnă de remarcat: exista obiceiul ca fiecare nou sultan să se prezinte, la trei zile după suirea pe tron, la sediul congregaţiei dervişilor „hudjrani„, situată în partea de nord a Constantinopolului, lângă Cornul de Aur, în cartierul „Eyüp”. Aici se afla mormântul martirului Abou Ayoub Ansari iar în moscheea congregaţiei, şeicul derviş oferea sultanului „sabia puterii”.

Trebuie amintit aici numele unei organizaţii a femeilor războinice din Asia Mică („Badjiyan-I Rum„), care avea strânse legături cu secta şiită a bektaşilor. Numele organizaţiei provine, probabil, de la „Badji” (femeie), denumire folosită de călugării sectei „bektaşi”, pentru a desemna femeile luptătoare, un fel de amazoane. De exemplu, în perioada mamelucilor, existau în Egipt numeroase mănăstiri rezervate doar femeilor, iar în perioada selgiuchizilor, la Konya, femeile devenite discipole ale şeicilor, asistau la reuniunile diferitelor secte religioase. Pe la începutul veacului al XV-lea în principatul Dhu-l-Kadir din Anatolia existau trupe turcmene formate din 30 de bărbaţi şi o sută de mii de femei. Prin urmare, aceste „Badjiyyan-I Rum” erau formaţii de femei luptătoare ale turcmenilor, care participau la lupte.

Tot la începutul secolului al XIV-lea în Anatolia exista ordinul „Kazarunya”, cunoscut şi sub numele de „Ishakiya” sau „Murshidhiya”, denumirea provenind de la numele misticului persan Abdu-Ishak Kazaruni. Membrii acestei secte aveau drept principiu deviza ” Război Sfânt împotriva necredincioşilor”. Se poate spune că, la sfârşitul secolului al XIV-lea, ordinul acesta avea o mare influenţă în întregul imperiu otoman.

De asemenea, foarte cunoscută este şi confreria „Malamatiya” („Ţintele Învinuirilor”). Ea s-a răspândit în Siria, Egipt, Irak, Iran, India, Asia Centrală şi Anatolia, unde a întâmpinat rezistenţă din partea religiei islamice oficiale, datorită straniilor ceremonii ale aderenţilor săi.

În această confrerie de “sufi contemplativi”, de dragul lui Dumnezeu, membrii ei căutau blamul („malama”) coreligionarilor lor. Ei nu purtau haina de lână a sufilor şi învăţau să-şi ascundă experienţele mistice. Mai mult, ei îi provocau pe credincioşi prin comportamentul lor excentric şi, în aparenţă, neevlavios.

Secta „Kalenderiya„, numită astfel după numele fondatorului acesteia, îşi are obârşia în învăţăturile „Şcolii de la Korasan”. „Kalenderiya” pare a fi o sectă budistă, prin costumaţie, concepţii morale şi felul de viaţă ale celor ce făceau parte din această confrerie. Călugării sectanţi umblau călări, din oraş în oraş, cu bărbile şi mustăţile rase, desfăşurând drapelele lor proprii.

Membrii confreriei sunt tăcuţi, manifestă o tristeţe extremă, pomenind mereu de clipa de apoi, de ceasul morţii care va veni. Ei profesează castitatea şi celibatul, prin aceasta înrudindu-se cu ideile ascetice ale hinduşilor. Pentru a-şi păstra mai bine pudoarea nevătămată, ei poartă la urechi, gât, încheietura mâinii şi sub pubis, inele mari. De asemenea, poartă ochii aţintiţi spre pământ şi capul aplecat şi, pentru a sublinia acest supliciu, ei se înconjoară peste haina de derviş cu lanţuri grele, de până la 5 kilograme.

Asemănătoare „Kalenderiyei” era confreria „Haydariya”, fondată la Korasan, la sfârşitul secolului al XII-lea, de un şeic de origine turcă: Kutb Al Din Haydar. Dervişii „haydarioţi” semănau foarte mult cu vechii şamani şi, după invazia mongolă, ei îşi găsiseră loc de refugiu în Anatolia, sub stăpânire „ilhanidă”. În timpul acestei dinastii (1226-1344), propaganda şiită devenise foarte activă iar armatele turceşti, care atacau Bizanţul erau înţesate de aceşti dervişi războinici, cunoscuţi şi sub numele de „Rum Abdallari”- „Călugări anatolieni”. În lucrările memorialistice ale acelei perioade, termenul „derviş” sau „torlak” nu înseamnă altceva decât călugăr.

În secolul al XII-lea a apărut în Anatolia ordinul „Rifaiye” (după numele fondatorului). Această confrerie s-a născut în Irak, sub influenţa şamanismului turco-mongol, dar era răspândit mai ales în sânul claselor sărace de la oraşe, având deci un caracter popular, spre deosebire de confreria „mawlawiya” (a „dervişilor rotitori”), unde un mare număr de aderenţi aparţineau în special marii aristocraţii.

În Asia Centrală s-a născut o sectă numită „Yeseviye„, tot duă numele fondatorului, care, în urma invaziei mongole, a fost obligată să se retragă în Transaxonia iar apoi în Anatolia.

Confreria „Kubrawia” este legată de Najm ad-din Kubra (1145-1221), în timp ce „Sohrawardiya” îşi poartă numele de la fondatorul său Shihab ad-Din Al -Sohrawardy (1144-1234).

În lumea islamică au apărut o serie de secte de dată mai recentă. Printre ele, „Rahmaniyya”, confrerie algeriană, întemeiată de Muhamad Abd AL Rahman Abou Qubrayn, pe la mijlocul veacului al XIX-lea, care făcuse iniţial parte din confreria „Khamwaty„. Se pare că, în zilele noastre, pe teritoriul Algeriei există peste 700 de mănăstiri aparţinând acestui ordin.

Tedjaniyya” confrerie ce poartă numele fondatorului acesteia: AL Tedjani (1737-1815) mai este şi în prezent activă în Magreb şi printre nomazii din Sahara.

Ahmadiyya„, este o sectă care îşi are originea în India, fondatorul acesteia, Mirza Ghulam Ahmed, fiind un musulman originar dintr-un sat din provincia Pundjab. Deşi recunoaşte profeţia Profetului Mohammad, această sectă profesează, totodată, un cult pentru Iisus Hristos. Acesta, spun fidelii sectei, nu a murit pe cruce, ci şi-ar fi găsit refugiu în India, după moartea lui aparentă şi după Înviere. Iisus  ar fi murit în India, la vârsta de 120 de ani. Mormântul lui Hristos este cunoscut, dar este confundat cu acela al unui profet, pe nume Yuz Asaf.

Mahdi” este încarnarea atât a lui Iisus cât şi a lui Muhammad şi, în acelaşi timp, unul dintre avatarurile lui Krishna. Potrivit doctrinei acestei secte, Mahdi are o misiune pacifistă, de împăcare, iar „Jihadul” poate fi dus împotriva necredincioşilor, nu împotriva creştinilor, cu mijloace paşnice.

Fondatorul acestei secte afirma că a primit revelaţia direct de la Dumnezeu, că este în stare să facă minuni. Cu toate acestea, unii dintre succesorii lui Mirza Ghulam Ahmed nu-i recunosc acestuia calitatea de profet, ci numai pe aceea de „mujtahid„, adică un credincios care se străduieşte mai mult decât alţii să înţeleagă şi să interpreteze dogmele islamice.

Ahmadiyya” este răspândită, în primul rând în India şi Pakistan, precum şi în alte ţări, cum ar fi Afganistan, Iran, Egipt şi chiar Europa, unde organizaţia „Ahmadiyya Anjuman” a răspândit ideile sectei. Foarte activă, din punct de vedere propagandistic, aceasta îşi găseşte puncte de răspândire în Asia, America şi unele ţări europene, profitând de caracterul sincretic al dogmelor sale.

În Egipt, confreria „Ahmadiyya” mai este cunoscută şi sub numele de „Badawiya” (după numele întemeietorului Ahmad Al Badawi, m. 1276), al cărei centru se află la Tanta, în Egiptul de Jos.

În Africa de Nord, sufismul îmbrăţişează practici specifice, cum ar fi cultul sfinţilor („maraboutism„), sau forme de organizare dintre cele mai felurite, însă cele mai virulente organizaţii mistice sunt cele care propagă un fundamentalism exacerbat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s