Standard

„ O serată cu Eminescu”

   Din anecdotele teleoriste

 O bună parte din ”legendele” biografice apocrife, referitoare la viața lui Eminescu, au rămas în memoria colectivă a câtorva generații în special prin intermediul operei divinului critic G. Călinescu. Edițiile acestuia, larg răspândite, în special în mediul școlar, au creat un mit eminescian greu de contestat. Preluând selectiv, după criterii subiective, date biografice pitorești, multe cu caracter exotic, G. Călinescu a lăsat posterității un tablou al Luceafărului, bazat pe sursele livrești ale epocii, unele credibile, altele puse de la început sub semnul întrebării.

Viața lui Mihai Eminescu”, operă de fundament de atunci încoace, ridicată în slăvi de confrații săi[1], face inutilă și bizară orice critică adusă caracterului ei exhaustiv și peren. Cum să te încumeți să demonstrezi slăbiciunile izvoarelor folosite de Călinescu la canavaua acestei opere dedicate biografiei lui Eminescu ? Ar fi un sacrilegiu. Totuși, opinăm că, acum, când apele se limpezesc, putem să analizăm cu mai multă echidistanță aceste surse documentare.

Deși vituperează maniera defectuoasă a lui Octav Minar de vulgarizare a biografiei Poetului, în mod cu totul special lipsa de probitate științifică dovedită în felul în care au fost puse în circulație documente, date biografice sau relatări privind viața și opera lui Eminescu, G. Călinescu cade în același păcat, atunci când preia informațiile biografice, amintirile și relatările anumitor autori, agreați în mod subiectiv de critic.

Unul dintre scriitorii favoriți ai lui G. Călinescu, asupra căruia criticul are numai cuvinte de laudă, apeciindu-l cu asupra de măsură în cunoscuta sa Istorie a Literaturii Române, este D. Teleor.

Astfel, în celebra sa Viață a lui Mihai Eminescu, G. Călinescu preia din D. Teleor (”Eminescu intim”) patru istorii anecdotice:

1. Pascali îi oferă Poetului 50 de lei, ca să își cumpere haine și ghete, dar Eminescu își cumpără cărți de Heine și Goethe ( Eminescu, sufleur);

2. momentul arestării lui Eminescu, la baia Mitrashewschi, când Poetul, văzându-se în apă, fu deodată ”năvălit de dorința talazurilor marine și de voluptatea somnului veșnic pe țărmul mării”;

3. aspirația lui Eminescu spre orizonturile culturii Orientului, atras de literele asiriene și chaldeene, de gramatica sanscrită și de scrierea arabă, litere pe care le desena, după cum zic prietenii săi apropiați, atunci când venea în redacția de ziar din Pasajul Român, încă o dovadă a dereglării scripetelui minții;

4. revenirea vechii boli, dovedită cu istorisirea întîmplării din Coloseul Oppler.

Dar cine este sursa acestor anecdote ? Dimitrie Teleor, (Dumitru Constantinescu, 1858-1920) poet, prozator, gazetar şi folclorist, a fost unul dintre contemporanii lui Eminescu. Elev de liceu fiind, acesta este prezent în revistele școlare, unde trimite creații literare. Debutul poetic este găzduit de paginile Revistei ”Reforma” (1874).

Precoce s-a dovedit D. Teleor și în ce privește activitatea editorialistică, întrucât, la numai 17 ani, lansează pe piață ”Acera Română” (1875), ”foaie literară și științifică”, împreună cu Al. Drăghicescu.

În perioada 1878 – 1882, D. Teleor urmează cursurile Facultății de Medicină, neterminând studiile începute.

Apreciem că, în această perioadă, este puțin probabil ca Eminescu, aflat în plină activitate creatoare, să se fi întâlnit cu D. Teleor, student, având nu cu mult peste 20 de ani, decât doar întâmplător.

Peste ani, când personalitate lui Poetului începe să capete strălucire, D.Teleor adună într-o cărticică (Eminescu intim, Colecția Lumen, nr. 8, București, 1904) întâmplări anecdotice referitoare la Luceafăr, ca și cum ar fi fost unul dintre prietenii săi care l-au cunoscut îndeaproape pe Eminescu.

Este adevărat că, mai ales după anul 1877, D. Teleor a fost unul dintre amicii lui I. L. Caragiale, numele acestor doi scriitori apărând în numeroasele reviste de umor sau literare ale epocii [2], dar acest fapt nu a contribuit la sporirea zestrei de cunoaștere ”intimă” a vieții lui Eminescu, așa cum pare a sugera cartea de memorii a lui D. Teleor, deja amintită.

A cochetat cu proza [3] poezia [4], fiind unul dintre admiratorii declarați ai lui Al. Macedonski, dar numele său este mai cunoscut în calitate de umorist[5], epigramist[6], povestitor de anecdote, farse, portretist [7] si memorialist[8].

D.Teleor a fost o figură de marcă a boemei bucureștene, unde era poreclit ”Țața”, dar a murit sărac și necunoscut în ultimii ani ai vieții.

Lăsând la o parte numărul impresionant de articole și cărți publicate, D.Teleor a intrat în memoria contemporanilor noștri mai ales prin întâmplările anecdotice despre Eminescu, preluate cu o anumită voluptate de G. Călinescu, schițe literare care trădează însă o anumită malițiozitate față de personalitatea lui M. Eminescu.

Să fie ”răutatea fină” a lui D. Teleor rezultatul conflictului deschis în breasla scriitorilor, ca urmare a ostracizării lui Al. Macedonski, acuzat ca fiind detractorul lui Eminescu, sau o reminiscență a polemicilor duse de Eminescu cu redacțiile unor publicații ale vremii, la care D. Teleor era fie redactor, fie colaborator de prim rang ?

Pentru a demonstra această șmecherească manieră teleoristă de maculare a portretului eminescian, redăm mai jos o anecdotă, ce a făcut epocă, dar care nu are nici un fel de tangență cu adevărul.

Astfel, D. Teleor lansează în public o enormitate, afirmând că, în preajma decesului Luceafărului (autorul subliniază: ”cu vreo lună înainte de moartea sa” ), Poetul mergea regulat, în fiecare seară, la coloseul Oppler, de hatîrul unei frumoase cântărețe suedeze.

Așadar, în prima jumătate a anului 1889, sărmanul Eminescu, internat la Mărcuța și apoi la Institutul dr. A. Sutzu, din str. Plantelor, se distra în fiecare seară, cu o lună înainte de a muri, la Oppler, unde juca popice cu D. Teleor și, culmea, îl bătea de îl snopea, făcând câte nouă puncte de fiecare dată, rezultând că Eminescu era în culmea potenței sale fizice. Să înțelegem de aici fie că Eminescu nu era bolnav, fiindcă petrecea nopțile cu 4-5 prieteni, fie că nu respecta tratamentul riguros al medicului său curant, bând bere și cafele. Pierzându-și nopțile în oraș !

Două momente ale petrecerilor de la Oppler vor deveni legende, fiind preluate ca atare de către G. Călinescu: Eminescu suindu-se pe scaun, și de aici pe masă, spre consternarea publicului prezent, punându-și un șervet în jurul capului și strigând: Bravo, Bravo ! precum și repetarea pariului cu Simțion, din care rezultă că Eminescu prevedea că, în 10 ani, Carol va fi Rege al României și al Bulgariei.

Deși neverosimile și implauzibile, aceste două subtile întâmplări anecdotice vor fi piese grele în dosarul nebuniei lui M. Eminescu, demonstrând în ochii posterității boala incurabilă a Poetului.

Dacă nu ar fi fost consemnate de G. Călinescu, probabil că ar fi rămas doar simple anecdote, bune de aruncat la coș !

Eminentul eminescolog N. Georgescu demonstrează cu elocvență (”O zi din viața lui Mihai Eminescu”) faptul că ” la D.Teleor amintirile se încurcă, se suprapun, se confundă”, că dorind să facă literatură, propune un personaj cu numele de ”Eminescu” și, suprapunând imaginile, nu relatează fapte exacte.

Dar iată textul acestei anecdote de subtilă malițiozitate, puse în circuitul public de memorialistul favorit al lui G. Călinescu.

” O serată cu Eminescu”

Cu vreo lună înainte de moartea sa, Eminescu  mergea regulat în fiecare scară la Coloseul Oppler, mai mult pentru hatârul unei frumoase cântăreţe suedeze.

           Era destul să-l întrebi:

– Eminescule, ce face suedeza?

– Ah! suedeza!

 E frumoasă?

– Negrăit de frumoasă!

– O iubeşti?

– Ah! Suedeza! Suedeza![9]

Într-o seară, după ce am jucat popice amândoi, după ce m-a bătut de m-a prăpădit, la joc, făcând mereu numai nouă puncte, am trecut amândoi în sala de spectacol.

– Să stăm la o masă din mijloc, zise poetul.

– Da.

– Se vede mai bine.

– Da, da.

         După o oră toată sala era plină de lume. Capelmaistrul Carăbuș începuse să agite bagheta. La masa noastră mai veniră încă vreo patru-cinci prieteni.

Eminescu era foarte vesel, transportat:

– Bea-ţi berea!

– Să luăm cafele!

– Nu, pe urmă!

          Veni o serie nouă de halbe cu guler de mareşal.

– Ce gulere sunt astea, bre?

– De general!

– De colonel bulgăresc!

         Cortina se ridică şi trei englezi jucară diferite dansuri excentrice. Veni apoi a şansonetistă franceză care cântă trei romanţe.

         Eminescu avea privirea îndreptată spre scenă: parcă aştepta ceva.

– Ce e, Eminescule?

– Nu vine cineva…

– Cine?

– Cineva..

Apoi mai vorbirăm despre pariul ce făcuse Eminescu – pariu în scris – cu Simtion şi alţii că după zece ani de-atunci regele Carol va ajunge şi rege al Bulgariei.[10]

– Eşti sigur, Eminescule?

– Foarte sigur. Numai să vă ţineţi de condiţii; să nu cârmiţi atunci.

– Nu, Doamne fereşte!

        Un cântec vesel în formă de marş ne făcu să tăcem şi să ne îndreptăm privirile spre scenă.

        Eminescu făcu ochii mari, se însufleţi şi strigă deodată:

– Suedeza!

       Apoi, după scaun, printr-o săritură, se sui pe masă, îşi puse un şervet în jurul capului şi începu să strige:

– Bravo! Bravo!

 Toată sala rămase înmărmurită.”

D.Teleor

O altă anecdotă, care ilustrează deformarea imaginii lui Eminescu, este aceea intitulată “Eminescu, hamal în port” [11] unde, chipurile, actorul Dimitrie Găvănescu istorisește lui D. Teleor modul în care Iorgu Caragiale l-a descoperit pe Eminescu, la Giurgiu, unde acesta lucra ca hamal în port, cu o simbrie de ”șaizeci de bani” pe zi.

În urma acestei întâlniri, Poetul este angajat ca sufleur în trupa sa:

“- Şi m-am uitat la el. Ţi-era mai mare mila. În picioare avea numai nişte pantaloni de drill albaştri, iar pe corp un sacou scurt de materie ordinară. Nici cămaşă, nici ciorapi, nimic.

– Ce spui?

– Ca ceilalţi hamali, de altminteri.

– Mizerie mare.

– Ce puteau oamenii să facă cu şaizeci de bani pe zi, cât li se plătea în port pe vremurile alea?

– Aşa e.

– Acest hamal care ştia carte nu era altul decât Mihai Eminescu.

– Acela care avea mai târziu să ne uimească cu geniul lui?

– Acela. Iorgu Caragiale l-a tocmit sufleur. Era băiat foarte deştept Eminescu, poate mai deştept decât trebuia”.

În esență, aflăm, iată, că Eminescu trăia într-o mare mizerie, dar că era băiat foarte deştept”,” poate mai deştept decât trebuia”.

Însă, cu mult mai devreme, același episod al întâlnirii de la Giurgiu este prezentat de I.L. Caragiale în evocarea sa „In Nirvana”, [12] unde este redat dialogul dintre Iorgu Caragiale şi I.L. Caragiale.

Povestirea este în linii generale aceeași, numai că, aici, diferă detaliile, fiindcă Eminescu se  află „la un otel din Giurgiu”, unde acesta „slujea în curte şi la grajd”, „culcat în fân citind în gura mare pe Schiller”.

         „În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan – biblioteca băiatului – plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, n-avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aici din cine ştie ce împrejurare.

       Actorul îi propusese să-l ia sufleur cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acum se afla în Bucureşti”.

Cui să îi dăm crezare ? G. Călinescu preia, echidistant, ambele variante ale momentului de cotitură, petrecut la Giurgiu, numit de el ”legenda găsirii lui (n.n. a lui Eminescu) la Giurgiu, susținută din două părți , dându-le crezare ambelor variantele: ” fie că era hamal în port, fie grăjdar la hotel, fie amândouă”[13].

Un alt episod dramatic, pus în circulație de D. Teleor, este acela istorisit în anul 1903 de un fost redactor de la ziatul ”Timpul”, a cărui identitate reală este ascunsă (este amintit sub pseudonimul R). Redactorul îi relatează lui D.Teleor cum Eminescu a îndreptat pistolul spre el pentru că i-a schimbat un text în tipografie:

“ – Te-mpuşc! Şi zicând vorbele acestea, Eminescu scoase un revolver nou şi-l îndreptă spre mine. Te-ai speriat? Mai e vorbă, dragă Teleor?! Ce-ai făcut? M-am ascuns după un scaun. Pe urmă am fugit pe-o uşă ce era deschisă în apropiere. Dar poetul? Nu ştiu ce-a mai făcut. A tras? Nu. Când l-am întâlnit în redacţie peste câtva timp a început să râdă, şi râzi, şi râzi.

Mi-a zis:

“- Cum credeai, bre, c-o să te împuşc? Uite revorverul, e gol!”

„-M-ai speriat, domnule Eminescu!”

„-Te-ai speriat! Ha! Ha! Ha!”. A râs apoi o grămadă. Îşi uitase de articol? Îşi uitase. A doua zi, însă, a fost internat la Caritatea, căci d. Chibici, la care şedea, nu-l mai putea ţine în frâu. Ce făcea? În noaptea aceea a luat o birje şi s-a dus la Şosea. Să se plimbe? Ce să se plimbe?! Acolo a începăut să tragă în aer focuri de revolver, de se speriase lumea. N-a atins pe nimeni? Nu. Se amuza numai. Poliţia, neapărat, a pus mâna pe el, l-a dus la domnul Chibici sau la d. Maiorescu, şi de aici…”

Episodul acesta, tipărit la 12 martie 1903 în suplimentul ”Litere și Arte”, al ziarului ”Adevărul”, nu a fost însă menținut în cuprinsul cărții sale publicate în anul 1904, astfel încât nici G. Călinescu nu îl evocă. Să își fi dat seama D.Teleor că era prea gogonată povestirea sa, încât să renunțe la această născocire ?

Oricum ar fi, neadevărurile sunt flagrante: Eminescu nu locuia în iunie 1883 la Chibici, ci în casa lui I. Slavici; apoi, nu se amintește decât în această sursă de episodul nocturn al plimbării cu birja, al arestării Poetului de către poliție, pentru că trăgea cu pistolul focuri în aer, de se speriase lumea. Și, de asemenea, nu este adevărat că Eminescu a fost predat lui Chibici sau Maiorescu, pentru a fi internat la ospiciu.

 Eminescu şi Veronica Micle

În textul de mai jos, D. Teleor propune cititorilor săi imginea unui om rece, insensibil, a unui Eminescu nepăsător în ceea ce privește relația sa de iubire cu Veronica Micle: ”Eminescu niciodată n-a oftat, niciodată nu s-a plâns cuiva de durerea de-a fi fost neiubit de vreo femeie, cu atât mai puţin de Micle”, căreia ”îi pomenea numele cu indiferenţă, cum ar fi pomenit numele vechilului de la moşia Popeşti, ba adeseori o şi mângâia cu vorbe cam neplăcute”.

Este de prisos să combatem aceste neadevăruri evidente susținute de șugubățul D. Teleor, dezmințite însă, fără putință de tăgadă, de conținutul scrisorilor de iubire trimise de Mihai Eminescu Veronicăi Micle.

De aceea, combătând ac eastă teză, în epocă au fost puse în tipar câteva culegeri de scrisori, cu privire la relația lui Eminescu cu Veronica Micle: Nic. V. Baboeanu, [14] Octav Minar [15], etc

 

   ”Sunt unii oameni care aduc în discuţie pătratul cercului. Nu interesează pe nimeni, nu e o chestie demnă de discutat; dar ei vor discuţie cu orice preţ. Tot aşa mi s-a părut faptul publicistului ieşan V. Scânteie d-a aduce la ordinea zilei întrebarea: a trădat poeta Veronica Micle pe Eminescu sau nu? Acestei trebi dânsul dă o importanţă pe care n-o dă presa altor chestii mai de valoare.

A trădat Veronica pe Eminescu? Cine a trăit în apropierea poetului poate şti mai bine, şi, noi, care am avut această onoare mult timp, putem mărturisi că Eminescu niciodată n-a oftat, niciodată nu s-a plâns cuiva de durerea de-a fi fost neiubit de vreo femeie, cu atât mai puţin de Micle.

      Mi-aduc aminte chiar că îi pomenea numele cu indiferenţă, cum ar fi pomenit numele vechilului de la moşia Popeşti, ba adeseori o şi mângâia cu vorbe cam neplăcute, însă râzând, vesel, fără patimă adâncă, fără vreo ură, fără cel mai mic semn că această femeie a lăsat ceva în sufletul său, rău sau bun.

         Eminescu o cunoscuse, o plăcuse, ca pe orice femeie frumoasă, de spirit şi talentată – aşa femei plac foarte mult tuturor poeţilor, – dar el era Luceafărul atât de bine cântat, Luceafărul care nu ţine de oameni nici de cele lumeşti decât foarte puţin; şi el putea zice cu drept cuvânt: „În lumea mea rămân / Nemuritor şi rece!”.

 

         În grădina Waldemar

         Același anonim redactor ”R” își amintește o altă întâmplare ciudată, legată de Eminescu, petrecută la Grădina Waldemar, în Calea Griviței, unde îl întâlnește pe Poet, la ora 10 noaptea, îmbrăcat cu cămașă de noapte, cu o jachetă pe deasupra și purtând în picioare papuci, fiindcă nu suporta ghetele. Venise de la Club în papuci, dar râdea de unul singur, timp de 10 minute. Întrebat de ce râde de unul singur, Eminescu ar fi răspuns: a fost la via lui Ion Creangă de lângă Iași, unde a fost servit cu dulceață, iar în loc de apă, acesta a adus oaspetelui o ulcică de vin. Ciudat om și Ion Creangă. De aceea nu s-a mai putut opri din râs.

Încă o tușă înegrită la portretul lui Eminescu, încă o filă la dosarul nebuniei acestuia.

            La „România liberă”

Aceasta este o altă schiță anecdotică, în care sunt adunate amintiri îndoielnice. De la început ni se spune că Eminescu a plecat în Italia, imediat după ce a fost atins de cruda maladie, însoțit de doi prieteni, țară în care se mai înzdrăvenise. Este inutil însă să arătam că în realitate, istoria plecării lui Eminescu la Oberdobling, în 1883, este cu totul diferită decât anecdota lui D. Teleor .

În continuare, autorul precizează că Eminescu a fost angajat ca redactor la ”România Liberă”, cu două sute de lei pe lună, mai mult ca să i se dea un ajutor bănesc. Aici a scris multe articole de sociologie, literatură dar, fapt grav, începuse să plagieze, poate inconștient, că piesa Lais, prezentată Teatrului Național este un plagiat total. Și, în consecință, a fost retrasă[16].

Așa cum s-a dovedit, Eminescu realizează o traducere genială, care poate fi apreciată drept o culme a creației literare, de o profundă originalitate, în nici un caz un plagiat, așa cum afirmă D. Teleor.

Tot în această colportare de fapte reprobabile, se sugerează că Eminescu era un chefliu de frunte, că mergea adesea la birtul lui Șerbănescu, din Hanul Kiriazi, sau la Bedițeanu, unde, după un oarecare timp, punea capul între mâini și începea să cânte timp de o oră doine din Ardeal, așa cum le cântă mocanii, de plângeau cu lacrimi ardelenii aflați la masă.

Putem accepta idee că, din punct de vedere literar, aceste pagini de memorialistică au o anumită valoare, dar ele nu au făcut decât să deformeze imaginea reală a lui Eminescu.

Malițiozitatea străvezie, prezentă sub forma unor duioase aduceri aminte, a întărit imaginea unui Eminescu sortit să fie nebun, paginile de memorialistică probând că nu există altă cauză a morții sale decât propria maladie gravă, iar aceste dovezi, puse în pagină de un student la medicină – D. Teleor – au puterea de argument invincibil.

Reeditarea recentă a acestor schițe anecdotice ne dezvăluie însă cât de greu este criticilor și biografilor vieții lui Eminescu să separe grâul de neghină și adevărul de minciună.

La începutul secolului XX, taberele pro și contra Eminescu începeau să își etaleze argumentele, să pună în pagină anecdote sau dezvăluiri edificatoare (să ne aducem aminte de relatatarea episodului cu pistolul, din cofetăria Capșa, autor Grigore Ventura).

În finalul acestui eseu, ne punem o întrebare cu caracter pur retoric: de ce a folosit G. Călinescu o asemenea sursă, oricât de talentată ar fi fost pana scriitorului teleormănean, când se vede de la o poștă că D. Teleor nu are seriozitatea unui sincer martor al epocii lui Eminescu ?

11.01.2015

Dan Toma Dulciu

[1] Iată ce scria P. Zarifopol la apariția ”Vieții lui Mihai Eminescu” : Cum era de așteptat, mahalaua literaților și semiliteraților a îmbâcsit amintirea lui Eminescu, nu numai cu interpretări vulgar și strâmb pioase, ci și cu elementare neadevăruri. Aspru și ager a răzăluit dl Călinescu aceste necurățenii; și, în marginile mărturiilor minuțios judecate, ne povestește faptele și întâmplările, sigure sau probabile, care au alcătuit viața lui Eminescu. Iar din încheierile pe care le impun faptele închipuie, cu o imaginație de rară exactitate, portretul intelectual și moral al omului. Liberă de răceala seacă a învățatului ca și de fierbințeala copilăroasă a apologetului, istorisirea e minunat de vie și minunat de prudentă. Cf. Paul Zarifopol, O biografie, în sfârșit G.Călinescu: Viața lui Mihai Eminescu

[2] ”Binele Public” (1882), unde este redactor, ”Tinerimea Română” (unde figurează în colectivul de redacție în perioada 1882-1890, el fiind prezent și în colectivele de redacție de la ”Literatorul”- 1883, ”Analele Literare – 1885-1886), ”Națiunea” (1883), ”România Literară” (1883-1884), ”Universul”(1886-1889), ”Moftul Român” (1902), ”Voința Națională” (1908), ”Biciul” (1901), ”Moș Teacă” etc. D. Teleor este prezent cu versuri, schițe și povestiri, studii critice, biografii, cronici dramatice în revista ”Generația nouă” (fostă ”Generația viitoare”).

[3] ”Nuvele”, București, 1883,

[4] Volumele de poezii ”Icoane” (1891), ”Realiste”(1896), ”Sonete patriarhale” (1916)

[5] ”Schițe umoristice”, București, 1895; ”Alte schițe umoristice”, București, 1897; ”Ultimele schițe umoristice”, București, 1900;

[6] D. Teleor ”Epigrame”, București, 1900

[7] A descris figurile unor oameni politici (Al. I. Cuza, E. Carada, Regel Carol I) sau scriitori (C.A.Rosetti, C. Negri, B.P. Hașdeu, M. Eminescu) în ”Scene și portrete”, București, 1886

[8] Volumul impresionant al operei sale este compus din creații semnate cu pseudonimul D. Teleor (de la Teleorman, locul de baștină al autorului) dar și sub numele de: Blitz, Cardamus, Conde, Decon, Demcon, Lear, Mireille, Mitică, Nocturn, Radamante, Rafael, Roel, Roelet, Tel, Tiriplic, Trubadur, D.T, D.C.T.&I.L.C.

[9] D. Teleor încurcă iarăși datele evenimentelor. În studiul lui N. Pătrașcu, din 1992, acesta citează faptul că în timpul excursiei prin Italia, din prima parte a anului 1884, M. Eminescu ar fi făcut o pasiune pentru o actriță suedeză, nici vorbă de anul 1889.

[10] Între manuscrisele poetului există dovada faptului că Simţion făcuse un pariu cu Eminescu, semnat şi datat „Astăzi 25 iunie 1883 la una oră şi 25 de minute”. Deci, nu este vorba de luna mai 1889, cum lasă să se înțeleagă D. Teleor. ”Cine pierde rămăşagul plăteşte două sticle de Johannisberger şi care se vor bea împreună de cei doi subsemnaţi la Rusciuc.”: „Mihaiu Eminescu a susţinut că, amândoi vieţuind încă, Simţion va lucra la podul care se va dura între Giurgiu şi Rusciuc, într-un timp în care Carol I, rege al României, va fi ales de bulgari principe al Bulgariei.”

[11] Publicată în ”Universul Literar” din 24.02.1903, apoi reluată în ”Eminescu Intim”, 1904.

[12]  Această întâmplare este tipărită de I.L. Caragiale în Constituționalul din 20 iunie 1889, ca editorial, semnat cu pseudonimul C. Articolul este retipărit în Note și schițe, 1892, p. 7. și reprodus în Momente, schițe, amintiri, 1908.

[13]  G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998, p. 104-105

[14] Iubire-durere. M. Eminescu – Veronica Micle. Scrisori. Note. Impresii. Epilog. De Nic. V. Baboeanu. Bucureşti, Edit. Biuroului Universal Ath. I. Niteanu (Tip. M. S. Niculescu & Co.), 1905. (19,5 x 12,5). 136 p. 1,50 lei.; Idem. Ed. II. Bucureşti, Edit. Biuroului Universal Ath. I. Niţeanu (Tip. Coop. Poporul), 1912. (18 x 12). 80 p. (I 30634)

[15] Odav Minar Cum a iubit Eminescu, Pagini intime (amintiri scrisori şi poezii. inedite).

[16] În aproape exhaustiva lucrare “Mihai Eminescu – opere complete”, apãrutã în editura “Librãria Româneascã”, Iasi, 1914, având prefața și studiul introductiv semnate de A.C. Cuza, este publicată piesa într-un act “Lais”, tradusã de Mihai Eminescu după “Le joueur de Flute” a lui E. Augier.

Datoria către țară: profesorii Liceului Gh. Șincai – București în urmă cu 100 de ani !

Standard

S-au împlinit 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial. Suferințe și pierderi uriașe… Milioane de oameni au plătit cu viața nemernicia unora (politicieni,oameni de stat, strategi militari, oameni de afaceri), nebunia altora. În documentul de mai jos observăm modul în care au răspuns dascălii școlii românești marii sfidări provocate de începerea războiului, sălile de clasă fiind văduvite de prezența profesorilor ce erau chemați sub drapel. Oare au învățat ceva cei ce conduc lumea din dezastrele pe care le-au provocat și le iscă în continuare ?

(Clic pe imagine pentru a o mări)

image0-013

image0-026

”Moartea Căprioarei” – 1954

Standard

Sora Poetului de la Mălini, doamna prof. Maria Margareta Labiș, mi-a oferit o dedicație
pe care o privesc cu emoție. ”În această casă, fratele meu a scris poezia ”Moartea Căprioarei”, în vara anului 1954, nu împlinise 19 ani. Cu prietenie, prof. M. Labiș”.

image0-027
image0-028

Doamne, cât de repede trece timpul ! S-au scurs 60 de ani de când literatura română a primit o ofrandă: viața unei căprioare, în schimbul unei capodopere.

Ion. C. Rogojanu: ” Dan Toma Dulciu – bucuria prieteniei !”

Standard

Din anul 2013, UZPR acordă, în luna iunie, patru Premii „ Eminescu, ziaristul”, ca un semn al neuitării pentru ziua izgonirea eminentului ziarist – Mihai Eminescu ( 28 iunie 1883 ), din redacţia Timpul, din Bucureşti. A fost, de fapt, decesul profesional al lui Eminescu. Cele patru premii din 2014 răsplătesc personalităţi din rândul eminescofililor, dintre care unii sunt dintre cei mai cunoscuţi şi importanţi colecţionari de însemne eminesciene. Într-una din sălile Parlamentului României, unde a avut loc evenimentul de decernare a Premiilor, a fost rostit câte un laudatio pentru cei distinşi.
Premianţii au primit câte o sculptură de lemn, intitulată „Izvorul”, semnate de artistul reșițean Doru Văsiuț, dintr-o serie de lucrări inspirate de poezia lui Mihai Eminescu „unde tema Izvorului apare ca un Eden obsesiv, purtând nostalgia anilor copilăriei fericite la țară, în preajma codrului” (Doru Văsiuț).

Dan Toma Dulciu, a fost distins cu Premiul „ Eminescu, ziaristul ”

Ion Rogojanu : Despre Dan Toma Dulciu pot spune multe lucruri sau pot vorbi despre faptul că dumnealui are ceea ce se numeşte bucuria prieteniei.

Pe Dan Toma Dulciu l-am întâlnit la ”Getica” acum o groază de ani – nici nu mai pot să spun câţi ani – şi ne-a apropiat tocmai modul sincer şi nesofisticat de comunicare în care poţi să ai un alt punct de vedere, fără să te baţi cu cineva. Se observă acum, în lumea aceasta care afirmă că-l iubeşte pe Eminescu, că există mulţi eminescologi, eminescofili, dar există puţină comunicare între aceste gânduri, între oameni cu diverse preocupări legate de Eminescu, care să-i adune chiar, dacă au puncte de vedere diferite. Dan Toma Dulciu a pus in valoare multe noutăţi printre care două rapoarte, să le spun aşa, în arhiva Ministerului de Externe, pe când lucra acolo, rapoarte ale lui Theodor Rosetti către Nicolae Creţulescu, scrise de Eminescu în vremea când era secretar particular, în fapt angajat al Ministerului de Externe. Dan Toma Dulciu a reuşit să arate că Eminescu a fost totuşi un diplomat, adică un personaj care făcea parte din diplomaţie, la 1872.
Acele două scrisori au fost cercetate de către domnul profesor doctor Lucian Ionescu, un om care se ocupa cu atestarea grafologică şi care a confirmat că acele documente erau scrise de Eminescu. Deci, era pentru prima dată când s-a făcut o asemenea comunicare, urmare a unui interviu realizat de domnul Dan Toma Dulciu. Tot D.T. Dulciu a reuşit să apropie pe mulţi oameni (şi nu să-i dezbine). Datorită dumnealui există un domn care se numeşte Ilie Torsan şi care a abordat altfel opera eminesciană, printr-un alt demers, prezentând nişte legături foarte interesante.
Dacă vor fi oameni de talia lui Dan Toma Dulciu şi a altora, întotdeauna o să avem noutăţi despre Eminescu şi este bine să nu le dăm pe toate la iveală, ci să mai rămână şi pentru alte generaţii să găsească lucruri interesante. Dan Toma Dulciu nu este numai un prieten al lui Eminescu, ci al tuturor celor care au simţăminte faţă de acest „bun” al poporului român.
Nu fac osanale faţă de Dan Toma Dulciu. Mi-aş fi dorit să fiu şi eu ca el, adică un om cumpătat, un om care să scoată mereu lucruri noi despre Eminescu. Cred că mai are însemnări, cercetări pe care le va aduce la cunoştinţă, legate de Eminescu.