Mihai Eminescu în viziunea câtorva dintre marile enciclopedii ale lumii.

Aside

         MIHAI EMINESCU ÎN VIZIUNEA CÂTORVA DINTRE MARILE ENCICLOPEDII ALE LUMII.

Grație marilor enciclopedii ale lumii, care au îndeplinit la timpul lor rolul pe care îl are astăzi Internetul (o cunoaștere succintă a biografiei și operei marelui nostru poet național), numele lui Eminescu a depășit hotarele țării noastre.

Din nefericire, în aceste materiale de referință, cu tot meritul lor incontestabil, s-au strecurat unele greșeli impardonabile, dintre care amintim, selectiv, doar câteva, pe care le considerăm inadvertențe flagrante.

 

           Mihai Eminescu în ”Dicționarul Enciclopedic Larousse”.

 

         Prima mențiune a personalității poetului apare la aproape un deceniu după moartea lui Eminescu, în ediția din 1898 a dicționarului intitulat ”Nouveau Larousse illustré : dictionnaire universel encyclopédique”[1]

         Informațiile din acest prim articol enciclopedic sunt parțial corecte. Astfel, nu ministrul Sturza l-a destituit pe Eminescu ci ministrul liberal, Gheorghe Chițu, la data de 3 iunie 1876.

Se știe că, în urma retragerii de la guvernare a Partidului Conservator, avându-l în frunte pe Lascăr Catargiu, urmează un guvern de tranziție, condus de I. Em. Florescu (4 aprilie – 26 aprilie 1876), în care liberalul Gheorghe Chițu devine ministru al Cultelor și Instrucțiuni Publice (27 aprilie 1876 -1878).

Acestui guvern îi succede cabinetul liberal de coaliție, condus de Emanoil Costache Epureanu (27 aprilie – 23 iulie 1876). În nici unul din aceste două guverne de scurtă durată Dim. A. Sturza nu a ocupat vreun portofoliu ministerial.

În perioada 24 iulie 1876 – 9 aprilie 1881, guvernul de la București este condus, succesiv, în trei rânduri, de Ion C. Brătianu, unde, într-adevăr, Dim. A. Sturza a ocupat funcția de ministru al lucărilor publice (24 iulie 1876 – 5 ianuarie 1877), respectiv de ministru al finanțelor (27 ianuarie – 21 februarie 1877; 25 noiembrie 1878 – 10 iulie 1879 și 11 iulie 1879 – 16 februarie 1880).

În zilele noastre, iată ce ciudățenii savante întâlnim într-un prestigios dicționar contemporan « Dictionnaire mondial des littératures »: Eminescu ar fi făcut studii la Paris (sic !) iar corpusul operei sale ar număra peste 50 000 de pagini…

         ” Mihai Eminescu Poète et prosateur roumain (Ipotesti, près de Botosçani, 1850 – Bucarest 1889). À l’image de sa biographie tourmentée – vie de bohème, études irrégulières à Vienne et Paris, précarité matérielle, mort précoce due à une maladie mentale –, son œuvre le situe parmi les derniers grands romantiques européens. Extrait de son vaste laboratoire d’écriture (plus de 50 000 pages), un seul recueil de poèmes paraît de son vivant (1884), le consacrant en tant que poète national. Influencés par Schopenhauer et la philosophie indienne, construits sur l’opposition irréductible entre l’imperfection du réel et le rêve de l’absolu, ses thèmes de prédilection sont l’amour impossible, la solitude du génie, la nature consolatrice, l’âge d’or opposé à un présent corrompu et vil. Les mêmes motifs se retrouvent dans sa prose fantastique (le Pauvre Dionis, 1972 ; Cesara, 1876) mélangeant l’onirisme à une imagination débordante.”[2]

 

Mihai Eminescu în Encyclopædia Britannica

Un prestigios dicționar enciclopedic, cu răspândire impresionantă în spațiul lingvistic anglo-saxon, este Encyclopædia Britannica.

         Un prim amplu articol dedicat lui Eminescu este inserat în Encyclopædia Britannica, ediția din 1911 [3], autorul semnând M.G. Acest acronim desemnează, de fapt, numele lui Moses Gaster care, la acea dată era Rabin Șef al comunității Sefarde din Anglia, fost vice-președinte al Congresului Zionist, 1898,1899,1900.

         Într-un material de prezentare rezervat contributorilor acestei enciclopedii, Moses Gaster este descris astfel: ”Un învățat britanic, de origine evreiească, născut în România, Hakham al congregației spaniolo-portugheză din Londra, lingvist ebraic. Lector de limba slavonă și literatură bizantină la Oxford, 1886 și 1891. Președinte al Societății de folclor din Anglia. Vice-Președinte al Asociației Anglo-Evreiască. Autor al Istoriei Literaturii Populare Românești”.

De altfel, în ediția din 1911 a Enciclopediei Britannica, Moses Gaster semnează alte câteva articole tratând subiecte privind istoria și cultura română: V. Alecsandri, Antim Ivireanu, Basarab, Bogomili, Brâncoveanu, I. Ghica, Sturza, Văcărescu, România (inclusiv literatura română).

Este semnificativ însă interesul lui Gaster față de personalitatea lui Eminescu, nume care este menționat de încă patru ori în capitolul dedicat Romaniei (p.825-849).

            Articolul dedicat lui Eminescu în faimoasa enciclopedie britanică conține două categorii de date: cele biografice, unele dintre ele cel puțin curioase, dacă nu eronate și cele referitoare la valoarea operei lui Eminescu, unele corecte și echilibrate, altele ce pot fi puse sub semnul întrebării (cum ar fi aserțiunea conform căreia poetul ar fi avut înclinații spre domeniul misticului).

Această prezentare pe care Moses Gaster i-o dedică lui Eminescu este de mirare, contributorul fiind unul dintre apropiații Poetului, apreciat de acesta în mod deosebit. De aceea, suntem surprinși în fața mențiunii de ordin biografic, conform căreia Eminescu ar avea o origine etnică turco-tătară, numele său inițial fiind Emin. De asemenea, în același articol se afirmă că Eminescu ar fi studiat nu numai la Viena și Berlin, ci și la Jena[4], că, în 1864, și-a reluat studiile în Transilvania. În sfârșit, Moses Gaster scrie că, în 1883, Luceafărul ar fi fost atins de nebunie, boală ereditară în familia sa.

Iață conținutul acestui articol:

EMINESCU, MICHAIL (1849-1889), cel mai mare poet român al secolului al 19-lea, s-a născut în data de 20 decembrie, la Ipotești, în apropiere de Botoșani, în partea de nord a Moldovei.

         El a fost de origine turco-tătară, iar numele său a fost inițial Emin; acesta a fost schimbat în Eminovici și în cele din urmă la forma românească Eminescu. El a fost educat pentru o vreme în Cernăuți, iar apoi a intrat în serviciul public. În 1864 și-a reluat studiile în Transilvania, dar s-a alăturat în curând unei companii de teatru, unde a avut, la rândul său, ocupații de actor, sufleur și regizor. După câțiva ani a mers la Viena, Jena și Berlin, unde a urmat cursuri, în special de filozofie.

               În 1874 a fost numit inspector școlar și bibliotecar la Universitatea din Iași, dar a fost demis în curând prin schimbarea guvernului, preluând conducerea, în calitate de redactor șef, al ziarului conservator ”Timpul” (Times).

             In 1883 a avut primul atac de nebunie, ereditară în familia sa, iar în 1889 a murit într-un institut privat din București.

            In 1870, marele său talent poetic a fost dezvăluit prin două contribuții la ”Convorbiri Literare”, organul partidului Junimist din Iași; acestea au fost poeziile „Venere si Madona” si „Epigonii.”

           Au urmat alte poezii, devenind în curând primul dintre poeții moderni ai țării sale. El a fost foarte bine familiarizat cu cronicile trecutului, a stăpânit deplin limba română și a fost un iubitor și admirator al poeziei populare românești.

           Influențat de aceste studii și de filozofia lui Schopenhauer, el a introdus un nou spirit în poezia românească.

         Având înclinații spre domeniul mistic și dovedind o dispoziție spre melancolie, a trăit în gloria trecutul românesc medieval, înăbușită de artificialitatea lumii din jurul lui, el s-a răzvrătit împotriva convenționalismului și conjuncturilor societății sale.

         Într-un limbaj inimitabil, el a denunțat josnicia prezentului și pictat în imagini strălucitoare eroismul trecutului; el a surprins, de asemenea, natura în frumusețea ei primitivă, dând expresie în versuri, amestecând emoțiile, formulate în limbajul și metrica poeziei populare.

         Mai departe, el s-a dovedit un maestru neîntrecut în satiră. Peste toată poezia lui se așterne o umbră de tristețe, sentimentul apropierii morții. Simplitatea limbajului, folosirea cu măiestrie a rimei și versului, gândirea profundă, plină de expresivitate au făcut din Eminescu creatorul unei școli de poezie care a dominat gândirea românească și modul de exprimare al scriitorilor și poeților români, la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul celui de al 20-lea.

         După anul 1890 au apărut cinci ediții de poeme alese. Unele dintre ele au fost traduse în limba germană de „Carmen Sylva” și Mite Kremnitz, iar altele au fost traduse și în alte câteva limbi.

         Eminescu a scris, de asemenea, două nuvele, precum și proză lirică (Iași, 1890).[5]

M.G.

Din păcate, în zilele noastre, sub anonimatul sintagmei

Editorii Enciclopediei Britannica[6] o serie de idei prezente în articolul din 1911 sunt reluate și în ediția on line a acestei prestigioase enciclopedii[7], de data aceasta adăugându-se alte enormități.

Astfel, mergând pe o linie de consecvență, cel puțin hilară, aflăm că Eminescu s-a născut în Imperiul Otoman (Ipotești, Moldova aflându-se în Turcia, probabil, pentru că Eminescu avea, în ediția din 1911, origine turco-tătară), că a fost influențat de literatura occidentală, că și-a dat demisia din postul de bibliotecar (de fapt a fost dat afară) și că era înclinat spre misticism:

”Mihail Eminescu Romanian poet

   Mihail Eminescu, pseudonym of Mihail Eminovici (born Jan. 15, 1850, Ipoteşti, Moldavia, Ottoman Empire,—died June 15, 1889, Bucharest, Rom.) poet who transformed both the form and content of Romanian poetry, creating a school of poetry that strongly influenced Romanian writers and poets in the late 19th and early 20th centuries.

Eminescu was educated in the Germano-Romanian cultural centre of Cernăuţi (now Chernovtsy, Ukraine) and at the universities of Vienna (1869–72) and Berlin (1872–74), where he was influenced by German philosophy and Western literature.

         In 1874 he was appointed school inspector and librarian at the University of Iaşi but soon resigned to take up the post of editor in chief of the conservative paper Timpul. His literary activity came to an end in 1883, when he suffered the onset of a mental disorder that led to his death in an asylum.

         Eminescu’s talent was first revealed in 1870 by two poems published in Convorbiri literare, the organ of the Junimea society in Iaşi. Other poems followed, and he became recognized as the foremost modern Romanian poet.

Mystically inclined and of a melancholy disposition, he lived in the glory of the Romanian medieval past and in folklore, on which he based one of his outstanding poems, “Luceafărul” (1883; “The Evening Star”).

Eminescu’s poetry has a distinctive simplicity of language, a masterly handling of rhyme and verse form, a profundity of thought, and a plasticity of expression which affected nearly every Romanian writer of his own period and after. His poems have been translated into several languages, including an English translation in 1930, but chiefly into German. Among his prose writings, apart from many studies and essays, the best-known are the stories “Cezara” and “Sărmanul Dionis” (1872).

Același articol este reluat, cu erorile semnalate mai sus, fiind publicat în Britannica Kids.[8]

         Se afirmă în această din urmă enciclopedie dedicată elevilor și studenților că poezia lui Eminescu a fost tradusă în limba engleză în anul 1930, informație pe care am infirmat-o într-un recent studiu, prin care am arătat că prima traducere în limba engleză a fost realizată de William Beatty Kingston, la București, în anul 1876[9], fiind tipărită în volume, aproape un deceniu mai târziu.

                                                     DAN TOMA DULCIU

                                                             16.05.16

[1] Vol. IV, 1898, p 139

[2] Cet article est extrait de l’ouvrage Larousse « Dictionnaire mondial des littératures ». A se vedea :

http://www.larousse.fr/encyclopedie/litterature/Eminescu/173117#3WhJ7XYSh7hL5i86.99

[3]   Vol.9, p 339-340

 

[4]  Proiectul susținerii unui doctorat la Jena (preconizat de T. Maiorescu) este evocat într-o scrisoare  a lui Eminescu, din primăvara anului 1874, în care solicită 300 de galbeni mentorului său, sumă necesară pentru o perioadă de trei luni. Dar de aici și până a susține că Eminescu a studiat la Jena este cale lungă.

[5]Read more: MICHAIL EMINESCU (1849… – Online Information article about MICHAIL EMINESCU (1849… http://encyclopedia.jrank.org/ECG_EMS/EMINESCU_MICHAIL_1849_1889_.html#ixzz46rPzto36

[6] Written by: The Editors of Encyclopædia Britannica

[7] http://www.britannica.com/biography/Mihail-Eminescu

 

[8] http://kids.britannica.com/comptons/article-9322453/Mihail-Eminescu

[9] Dulciu, Toma Dan https://www.academia.edu/22942585/1877_-_Prima_traducere_in_limba_engleza_a_unei_poezii_eminesciene

Etimologii și cuvinte călătoare…

Standard

 

Terminologia gastronomică militară între Est și Vest

Europa, cel mai frământat continent de pe Terra (cu o densitate de războaie, revoluții, invazii, crize, migrații, necunoscută pe alte arii ale globului) s-a confruntat nu numai cu deplasări masive de populații, ci, să nu uităm, cu invazii lingvistice.

Nici limba română nu a scăpat de efectele acestui fenomen, fiind supusă unui puhoi de neologisme, venit din toate părțile Pământului: ……..”din Levant până-n Moldova, din Bergamo sau Cordoba”, cum ar spune poetul, suntem martorii unui exces de cuvinte străine: focusare, super-market, manager, ok, expertiză, fitness, șaoarma, laptop, haloween, pizza, copy-paste, hamburgher, manele, mail, week-end, top, mall …..

Nu numai că asistăm la această invazie pașnică, dar chiar suntem obligați să folosim zeci și zeci de neologisme, altfel riscăm să rămânem nemâncați, să nu putem comunica sau să nu ne putem deplasa (plătiți cash sau cu cardul ? vreți să obțineți un discount ? scrieți CNP-ul ori formați codul PIN !).

Cum explicăm această maree de neologisme? De-alungul timpului, prezența factorilor de dependență politică, economică și militară, a conjuncturilor istorice și a pendulărilor forțate spre o zonă sau alta de influență au facilitat migrația unor cuvinte, asimilarea lor, utilizarea unui vocabular specific, adoptat în terminologia administrativă, socială și economică, inclusiv în jargonul oamenilor de arme (grade, echipamente, operații de război, strategii etc).

În domeniul terminologiei ostășești, progresul tehnologic a impus folosirea neologismelor, pentru instruirea celor ce manipulau asemenea arme, ca un corolar intrinsec al armelor înseși.

Istoricește vorbind, cel puțin în domeniul militar, constatăm un sens dublu de deplasare a cuvintelor, într-un proces continuu de cucerire de teritorii, manifestat sub forma unor valuri de asalt lingvistic: de la Est la Vest și de la Vest spre Est.

Iată, de exemplu, câteva cuvinte și etimologia lor: șrapnel (adică obuz umplut cu gloanțe) este calchiat după numele inventatorului, generalul englez Shrapnell, pușcă (din mag.”puska”), rachetă (din fr. ”raquette”; tot din franceză ne-au provenit și cuvinte precum cartuș, obuz, proiectil, regiment, batalion, companie etc), mitralieră (din it. ”mitragliera”), pistol (din germ. ”Pistol”), muniție (din germ. ”Munition”) etc.

Dar avem în limba română și cuvinte cu etimologie necunoscută, cum ar fi glonț, pe care l-am împrumutat și vecinilor noștri, sârbii și maghiarii: în sb. ”glonta” și în magh. ”golonc”(conf. Edelspascher ).

Același fenomen de asimilare a limbajului provenit din Vest întâlnim și în bucătăria cazonă; aici avem destui termeni cosmopoliți: cantină (”încăpere în interiorul unei unități militare, de unde se puteau cumpăra diferite alimente și obiecte” – ieșit din uz. – din fr. ”cantine”), popotă (popota este structura specializată a unei unități militare, destinată pentru achiziţionarea alimentelor, prepararea şi distribuirea hranei personalului unităţii; definiția de dicționar este: ”cantină pentru ofițeri și subofițeri; local unde se află o astfel de cantină”, din fr. ”popote”), vivandieră (”Cantină militară ambulantă” dar și ”femeie autorizată în trecut să însoțească armatele unor țări, pentru a vinde soldaților alimente și alte articole de consum”, din fr. ”vivandiere”), castron (”vas adânc în care se aduc la masă unele mâncăruri”. – indirect din fr. ”casserole), marmită (pronunțat adesea, în mod greșit, ”marmidă”: ”vas mare cu două toarte, folosit pentru a transporta mâncarea caldă” din fr. ”marmite”) etc

Dealtfel, nu doar în sfera proviantului[1] avem asemenea cuvinte ci și în terminologia civilă găsim denumiri franțuzite: tirbușon (din fr. ”tire-bouchon”), veselă (din fr.”vaisselle”), reșou (din fr.”réchaud”), hotă (din fr. ”hotte”) etc.

Dar nu despre terminologia cazonă vrem să vorbim în acest articol ci despre relația noastră lingvistică cu Orientul, mai precis despre modul în care au călătorit unele cuvinte din limba turcă în limba română.

O primă observație: primii soli sosiți în arealul lingvistic românesc au fost termenii militari turcești[2], însă aceștia au intrat în limba română cu un sens sensibil schimbat.

Desigur, avem și cuvinte din vocabularul cazon, preluate cu sens identic în română, precum ghiulea (din tc. ”Gülle”), sau buzdugan, însemn al domniei (din tc. ”Bozdoğan”)  dar și armă de succes, folosită de Făt Frumos….

Atenția noastră se va opri, așadar, asupra unor cuvinte având originea în terminologia militară turcească, adaptate creator de români: alai (în limba turcă înseamnă literalmente regiment, dar în limba română s-a transformat ca sens în cortegiu, paradă, mulțime de oameni); sinonim pentru alai este cuvântul dandana (din tc.”tantana”), termen care însă a căpătat în românește sensul de zarvă, sgomot, tărăboi, dar și întâmplare neplăcută, belea, bucluc, încurcătură; beșleagă (bătrân neputincios, în limba română; inițial termenul desemna un căpitan de beșlii, din tc. ”beșli ağası”, beșlii fiind soldați desemnați cu paza ordinii în județ, un fel de jandarmi, sau de curieri domnești); buluc (în limba turcă ”bölük” denumea o companie de soldați), la români însemnând o gloată de oameni, o droaie, o grămadă; chilipir (cuvântul turcesc ”kelepir”, avea inițial semnificația de prada ce se cuvenea soldaților, în uma războiului, la români având și înțelesul de lucru obținut în mod facil, câștig neașteptat sau ieftin); în limba turcă, sinonimele termenului pradă sunt cuvintele duium (din tc.”doyum”, însemnând captură de război, sau prada în oameni, cu sensul românesc de mulțime sau gramadă de persoane ) și iamă (în limba turcă ”yama” însemnând pradă, jaf, dar și iureș împotriva dușmanului, pe când în românește a căpătat sensul de a face risipă, a cheltui fără noimă); deliu (soldat din corpul deliilor, la turci), devenind la români om viteaz, bine făcut trupește (a nu se confunda cu diliu, care în turcește înseamnă nebun); leafă (la turci desemna solda lunară a unui ienicer, sau a unui soldat mercenar, de unde a ajuns în românește mai întâi lefegiu, adică soldat mercenar, apoi salariat); tain (în turcește ”tayin”, reprezentând porția pe care ienicerii o primeau din partea civililor, ca obligație de întreținere a armatei) și, în sfârșit, pentru a nu mai lungi lista, încheiem cu cuvântul salahor (termen care desemna în limba turcă pe săteanul liber de dări, care era obligat să lucreze pentru repararea și întreținerea fortificațiilor, a drumurilor și alte munci grele; cu timpul, acest termen a însemnat în limba română ”muncitor necalificat, plătit cu ziua, care lucrează mai ales la construcții de case, de șosele etc”).

Chiar și o serie de nume proprii românești provin din nume de ocupații militare: Ceaușescu (ceaușul era șef peste 10 soldați), Chehaia (locțiitor de căpitan), Mazilu (mazil, membru al unui corp de cavalerie format din boierii scoși din funcție, din tc. mazul), Seimeanu, Solacolu.

Fiindcă titlul acestui articol pare destul de exotic, suntem datori să explicăm de ce l-am ales în mod intenționat.

Știm că, în Evul Mediu, armata turcească era formată din câteva corpuri de oaste, numite ogeacuri, dintre care, cele mai importante, erau infanteria (ienicerii) și cavaleria (spahii).

În limba turcă oğac înseamnă corp de armată în timpul ienicerilor dar și horn, casă, familie.

Inițial, cuvântul ogeac (hogeac) avea în limba română sensul de corp de oaste (de exemplu seimenii[3], arnăuții), apoi locul unde erau campate aceste trupe și, prin extensie, casă, familie, breaslă, sălaș. A lua la ogeac mai însemna și a lua în armată.

Așadar, infanteria (trupa de ieniceri), reprezenta corpul de elită al armatei turcești, care asigura garda personală a Sultanului. Era compusă din 4 corpuri de armată, în total 229 de formațiuni (având câte 500 de oameni, fiecare), numite odale sau ortale (companii). Cel de-al treilea corp de armată, alcătuit din 34 de ortale, era al seimenilor, în timp ce al patrulea, denumit agemoglani, era compus din recruți.

În limba română avem cuvântul ageamiu (începător, novice, profan; (om) nepriceput. – din tc. Acemi).

Ofițerii de rang înalt, cu excepția comandantului corpului (ienicer-aga) aveau grade împrumutate din domeniul vânătoresc, de aici provenind și nomenclatorul cu specific cinegetic: segbanii sau seimenii erau păzitorii de ogari, samsongii erau păzitorii de dulăi, zagargii aveau grijă de zăvozi (câini mari, ciobănești), iar turnagii de cocori.

Gradele inferioare aveau însă denumirea preluată din domeniul bucătăriei !

Sultanul era considerat drept părintele hrănitor al armatei, de aceea ofițerii inferiori aveau ”grade culinare”.

Astfel, căpeteniile ortalelor purtau gradul de ciorbagii[4] sau distribuitori de supă, după el urma ahci-bașa, primul bucătar și saca-bașa, primul sacagiu.

De aici rezultă și simbolismul cazanului de mâncare, al popotei mobile am spune azi (în care se fierbea ciorba și pilaful), corespunzător drapelului unui regiment. Așadar, nelipsita ciorbă din meniul românului (cuvânt cu etimologie turcească), făcea parte din terminologia cazonă, din rețetarul obligatoriu al oricărei formațiuni militare turcești.

Fiecare companie (odà) mai avea un odà-bașa (locotenent) și un bairactar[5] (stegar, purtător de drapel), el fiind cel care avea onoarea de a păstra steagul jumătate roșu și jumătate galben al companiei (ortalei).

Spre deosebire de grade, mai existau și denumiri de funcții militare. De exemplu silictarul era, la turci, mareșalul palatului, respectiv persoana care purta sabia sultanului, atârnată de umărul stâng și îi tăia bucatele la masă. Este funcția avută de marele spătar sau marele armaș la curtea domnitorilor români.

Un alt termen istoric este acela de rahtivan, adică un fel de scutier, un slujitor care așeza un scaun la picioarele sultanului, când încăleca pe cal.

Și fiindcă vorbim de solda ienicerilor turci, trebuie să știm că aceasta purta denumirea de leafă (ienicerii aveau 3 aspri[6] pe zi) dar primeau și un tain (Ordinul 50, pentru cine a făcut armata !), care consta în 2 pâini, 200 de dramuri[7] de carne, 100 de orez și 30 de unt, zilnic.

Solda se plătea însă trimestrial, și se numea kiste în schimb cea lunară purta denumirea de ulufè (leafă, pe românește) iar cea zilnică nafaca (termen similar merticului în românește).

În încheiere, credem că am trezit interesul cititorilor pentru trecutul spațiului lingvistic românesc și al conexiunilor sale cu terminologia civilă, militară și….gastronomică.

DAN TOMA DULCIU

07.02.2016

 

 

 

 

 

[1] Provizii, alimente (pentru armată).

[2] Nu numai româna a fost generoasă cu terminologia turcă, ci și limba franceză, unde au fost ”înfiate” cuvinte precum ”janissaire” (ienicer), ”toug” (steag militar), ”aga” ( comandant truc), ”spahi” (călăreț turc), ”kadilesker” (judecător militar turc), ”Sheik” (prelat turc), ”imaret” (spital), ”rayas” (raiale), ”odalisque” (din tc. oda-cameră –femeie din harem), ”kiosque”(chioșc), ”osmanlis” (termen generic dat turcilor în Evul Mediu),”abab” (matelot),”chiaoux” ( vechil), ”mosquee” (moschee), ”Sultan” (sultan) etc.

[3]    Cuvântul seymen este provenit din rostirea populară a termenului segban, care însemna păzitori de ogari, comandanții acestui corp de oaste fiind căpitani de vânătoare; după modelul turcesc, Matei Basarab înființează un corp de oaste, compus din 2000 de lefegii (soldați) străini (sârbi, bulgari, greci și albanezi), adică oaste de mercenari pedeștri, înarmați cu sânețe; ei purtau, ca și ienicerii, cepchene și căciuli de coloare roșie (cronicarii îi numesc Roșii). După cei îmbrăcați în roșu urmau cei cu haine galbene, care erau seimenii și scutelnicii pedeștri. În Moldova acest corp militar era folosit pentru paza domnitorului (unii erau seimeni hătmănești iar alții seimeni agești). Ion Ghica spune că, la 1716, Muntenia avea ”dorobanți, roșiori, călărași… seimeni… patruzeci de mii de oameni armați”. La români, roșiorii reprezentau un corp de elită al cavaleriei în organizarea mai veche a armatei; ( la sg.) ostaș din acest corp de cavalerie.

[4] Comandantul unei trupe de ieniceri avea gradul de ciorbagiu. Ulterior, termenul a desemnat primarul unui sat.

[5] Marelui vizir MUSTAFA, Pașă de Rusciuc, persecutorul ienicerilor (1775-1808), mai era supranumit și Bairactarul.

[6] Aspru, monedă de argint turcească, circulând în Țările Române din veacul al XV-lea.

[7] Dramul reprezenta o veche unitate de măsură a greutății, echivalentă cu 3,18 gr în Muntenia, respectiv 3,23 gr. în Moldova.

EMINESCU – Au banquet de la vie, infortuné convive

Standard

Textul discursului rostit de scriitorul M.Sadoveanu, la 27 iunie 1943, la inaugurarea statuii lui Mihai Eminescu din rotonda scriitorilor – Parcul Cișmigiu[1],

Motto:

”Un popor care își cinstește poeții, dovedește că a intrat într-o zonă de spirtualitate și are dreptul să se așeze între neamurile luminate ale lumii.”

M.Sadoveanu

” Sentimentul cu care noi, scriitorii, ne înfățișăm la această sărbătoare a morților noștri, este un amestec de evlavie pentru ei și de recunoștință pentru D-voastră. Ați avut răgaz în aceste zile tragice să vă întoarceți de la griji grave și preocupări actuale și materiale ale momentului către acești reprezentanți ai spiritului și sufletului nostru românesc. Din partea celor care au avut răspunderea guvernării în țara noastră, n-am prea fost deprinși cu asta nici în zile liniștite; cu atât mai vârtos se cuvine să vă mulțumim D-voastre pentru fapta de-acum și să o lăudăm. A fost o epocă în Țara noastră, când poeții se bucurau de considerație puțină,iar la praznicul vieții erau poftiți cei din urmă, ori nu erau poftiți deloc.”Au banquet de la vie, infortuné convive” a fost de pildă Eminescu. Au fost și alții; dar dacă lui Eminescu nu i s-a cuvenit nimic în țara asta, nouă celorlalți ni se cuvenea și mai puțin. Poeții săraci multă vreme au avut a se mulțumi cu cele două vorbe ale vocabularului lor, întrebuințate într-un chip special: a trăi înseamnă a muri. A muri încet încet. Dacă viața pentru ei a fost o umilință și o suferință, apoi nici în moarte nu și-au găsit răscumpărare. Aproape un veac de la redeșteptarea noastră la viața modernă, cinstirea după moarte a fost rezervată numai bărbaților politici. Sunt gata să accept că asemenea cinstire a fost deseori îndreptățită; însă voi face observația instructivă, că încă nu s-a ridicat în Capitală o statuie unui Eminescu. Starea aceasta  răspundea perfect unui anumit nivel cultural. Fenomenul la care asistăm astăzi ne ridică pe o treaptă mai sus; un popor care își cinstește poeții, dovedește că a intrat într-o zonă de spirtualitate și are dreptul să se așeze între neamurile luminate ale lumii. Acest popor a ajuns la înțelegerea că artiștii săi sunt solii către alte grupe umane și către viitorime; la cunoașterea că în manifestările lor se oglindesc însușirile rasei din afundul vremii până azi, precum și avântul către înflorirea de idealuri ale viitorului. Sabia de flacără, flacăra spirituală, e un har primit dela Cel ce stă peste timpuri și neamuri. Aș fi si eu de părere că nu se cuvine alesului să cadă în păcatul trufiei, căci el e un rezultat și rostul lui e să slujească neamului său cu credință. Nu i se cuvine să pretindă, după cum de altfel n’a pretins, nici nu pretinde. Poate, într’o stare mai normală a raporturilor dintre comunitate și reprezentanții săi sufletești, demnitatea însăși a nației ar pretinde ca vieața lor să fie mai puțin aspră și mai puțin penibilă; totuși socot că n’aș greși dacă aș declara, în numele multora, că acceptăm să trăim și să murim așa. Poate cinstirea ce se face înaintașilor noștri azi va veni și asupra noastră cândva; vom privi-o cu ochi morți și zâmbete încremenite. Ea totuși va onora pe cei ce-o vor face, așa cum vă onorează acum pe domniile voastre. Academia Romană, în numele căreia am favoarea să vorbesc și să vă salut, e încredințată că ceea ce săvârșiți d-voastră acum, domnilor, vă conferă un titlu de nobleță care se resfrânge asupra întregului neam.”

Dan Toma Dulciu

08.12.2015

[1] Cf. Analele Acad. Rom., Tomul LXIV, 1943 – 1945 M.Of. și Impr. Statului, Imprimeria Națională, București, 1946, p.24-25

 

„ O serată cu Eminescu”

Standard

 

   Din anecdotele teleoriste

 O bună parte din ”legendele” biografice apocrife, referitoare la viața lui Eminescu, au rămas în memoria colectivă a câtorva generații în special prin intermediul operei divinului critic G. Călinescu. Edițiile acestuia, larg răspândite, în special în mediul școlar, au creat un mit eminescian greu de contestat. Preluând selectiv, după criterii subiective, date biografice pitorești, multe cu caracter exotic, G. Călinescu a lăsat posterității un tablou al Luceafărului, bazat pe sursele livrești ale epocii, unele credibile, altele puse de la început sub semnul întrebării.

Viața lui Mihai Eminescu”, operă de fundament de atunci încoace, ridicată în slăvi de confrații săi[1], face inutilă și bizară orice critică adusă caracterului ei exhaustiv și peren. Cum să te încumeți să demonstrezi slăbiciunile izvoarelor folosite de Călinescu la canavaua acestei opere dedicate biografiei lui Eminescu ? Ar fi un sacrilegiu. Totuși, opinăm că, acum, când apele se limpezesc, putem să analizăm cu mai multă echidistanță aceste surse documentare.

Deși vituperează maniera defectuoasă a lui Octav Minar de vulgarizare a biografiei Poetului, în mod cu totul special lipsa de probitate științifică dovedită în felul în care au fost puse în circulație documente, date biografice sau relatări privind viața și opera lui Eminescu, G. Călinescu cade în același păcat, atunci când preia informațiile biografice, amintirile și relatările anumitor autori, agreați în mod subiectiv de critic.

Unul dintre scriitorii favoriți ai lui G. Călinescu, asupra căruia criticul are numai cuvinte de laudă, apeciindu-l cu asupra de măsură în cunoscuta sa Istorie a Literaturii Române, este D. Teleor.

Astfel, în celebra sa Viață a lui Mihai Eminescu, G. Călinescu preia din D. Teleor (”Eminescu intim”) patru istorii anecdotice:

1. Pascali îi oferă Poetului 50 de lei, ca să își cumpere haine și ghete, dar Eminescu își cumpără cărți de Heine și Goethe ( Eminescu, sufleur);

2. momentul arestării lui Eminescu, la baia Mitrashewschi, când Poetul, văzându-se în apă, fu deodată ”năvălit de dorința talazurilor marine și de voluptatea somnului veșnic pe țărmul mării”;

3. aspirația lui Eminescu spre orizonturile culturii Orientului, atras de literele asiriene și chaldeene, de gramatica sanscrită și de scrierea arabă, litere pe care le desena, după cum zic prietenii săi apropiați, atunci când venea în redacția de ziar din Pasajul Român, încă o dovadă a dereglării scripetelui minții;

4. revenirea vechii boli, dovedită cu istorisirea întîmplării din Coloseul Oppler.

Dar cine este sursa acestor anecdote ? Dimitrie Teleor, (Dumitru Constantinescu, 1858-1920) poet, prozator, gazetar şi folclorist, a fost unul dintre contemporanii lui Eminescu. Elev de liceu fiind, acesta este prezent în revistele școlare, unde trimite creații literare. Debutul poetic este găzduit de paginile Revistei ”Reforma” (1874).

Precoce s-a dovedit D. Teleor și în ce privește activitatea editorialistică, întrucât, la numai 17 ani, lansează pe piață ”Acera Română” (1875), ”foaie literară și științifică”, împreună cu Al. Drăghicescu.

În perioada 1878 – 1882, D. Teleor urmează cursurile Facultății de Medicină, neterminând studiile începute.

Apreciem că, în această perioadă, este puțin probabil ca Eminescu, aflat în plină activitate creatoare, să se fi întâlnit cu D. Teleor, student, având nu cu mult peste 20 de ani, decât doar întâmplător.

Peste ani, când personalitate lui Poetului începe să capete strălucire, D.Teleor adună într-o cărticică (Eminescu intim, Colecția Lumen, nr. 8, București, 1904) întâmplări anecdotice referitoare la Luceafăr, ca și cum ar fi fost unul dintre prietenii săi care l-au cunoscut îndeaproape pe Eminescu.

Este adevărat că, mai ales după anul 1877, D. Teleor a fost unul dintre amicii lui I. L. Caragiale, numele acestor doi scriitori apărând în numeroasele reviste de umor sau literare ale epocii [2], dar acest fapt nu a contribuit la sporirea zestrei de cunoaștere ”intimă” a vieții lui Eminescu, așa cum pare a sugera cartea de memorii a lui D. Teleor, deja amintită.

A cochetat cu proza [3] poezia [4], fiind unul dintre admiratorii declarați ai lui Al. Macedonski, dar numele său este mai cunoscut în calitate de umorist[5], epigramist[6], povestitor de anecdote, farse, portretist [7] si memorialist[8].

D.Teleor a fost o figură de marcă a boemei bucureștene, unde era poreclit ”Țața”, dar a murit sărac și necunoscut în ultimii ani ai vieții.

Lăsând la o parte numărul impresionant de articole și cărți publicate, D.Teleor a intrat în memoria contemporanilor noștri mai ales prin întâmplările anecdotice despre Eminescu, preluate cu o anumită voluptate de G. Călinescu, schițe literare care trădează însă o anumită malițiozitate față de personalitatea lui M. Eminescu.

Să fie ”răutatea fină” a lui D. Teleor rezultatul conflictului deschis în breasla scriitorilor, ca urmare a ostracizării lui Al. Macedonski, acuzat ca fiind detractorul lui Eminescu, sau o reminiscență a polemicilor duse de Eminescu cu redacțiile unor publicații ale vremii, la care D. Teleor era fie redactor, fie colaborator de prim rang ?

Pentru a demonstra această șmecherească manieră teleoristă de maculare a portretului eminescian, redăm mai jos o anecdotă, ce a făcut epocă, dar care nu are nici un fel de tangență cu adevărul.

Astfel, D. Teleor lansează în public o enormitate, afirmând că, în preajma decesului Luceafărului (autorul subliniază: ”cu vreo lună înainte de moartea sa” ), Poetul mergea regulat, în fiecare seară, la coloseul Oppler, de hatîrul unei frumoase cântărețe suedeze.

Așadar, în prima jumătate a anului 1889, sărmanul Eminescu, internat la Mărcuța și apoi la Institutul dr. A. Sutzu, din str. Plantelor, se distra în fiecare seară, cu o lună înainte de a muri, la Oppler, unde juca popice cu D. Teleor și, culmea, îl bătea de îl snopea, făcând câte nouă puncte de fiecare dată, rezultând că Eminescu era în culmea potenței sale fizice. Să înțelegem de aici fie că Eminescu nu era bolnav, fiindcă petrecea nopțile cu 4-5 prieteni, fie că nu respecta tratamentul riguros al medicului său curant, bând bere și cafele. Pierzându-și nopțile în oraș !

Două momente ale petrecerilor de la Oppler vor deveni legende, fiind preluate ca atare de către G. Călinescu: Eminescu suindu-se pe scaun, și de aici pe masă, spre consternarea publicului prezent, punându-și un șervet în jurul capului și strigând: Bravo, Bravo ! precum și repetarea pariului cu Simțion, din care rezultă că Eminescu prevedea că, în 10 ani, Carol va fi Rege al României și al Bulgariei.

Deși neverosimile și implauzibile, aceste două subtile întâmplări anecdotice vor fi piese grele în dosarul nebuniei lui M. Eminescu, demonstrând în ochii posterității boala incurabilă a Poetului.

Dacă nu ar fi fost consemnate de G. Călinescu, probabil că ar fi rămas doar simple anecdote, bune de aruncat la coș !

Eminentul eminescolog N. Georgescu demonstrează cu elocvență (”O zi din viața lui Mihai Eminescu”) faptul că ” la D.Teleor amintirile se încurcă, se suprapun, se confundă”, că dorind să facă literatură, propune un personaj cu numele de ”Eminescu” și, suprapunând imaginile, nu relatează fapte exacte.

Dar iată textul acestei anecdote de subtilă malițiozitate, puse în circuitul public de memorialistul favorit al lui G. Călinescu.

” O serată cu Eminescu”

Cu vreo lună înainte de moartea sa, Eminescu  mergea regulat în fiecare scară la Coloseul Oppler, mai mult pentru hatârul unei frumoase cântăreţe suedeze.

           Era destul să-l întrebi:

– Eminescule, ce face suedeza?

– Ah! suedeza!

 E frumoasă?

– Negrăit de frumoasă!

– O iubeşti?

– Ah! Suedeza! Suedeza![9]

Într-o seară, după ce am jucat popice amândoi, după ce m-a bătut de m-a prăpădit, la joc, făcând mereu numai nouă puncte, am trecut amândoi în sala de spectacol.

– Să stăm la o masă din mijloc, zise poetul.

– Da.

– Se vede mai bine.

– Da, da.

         După o oră toată sala era plină de lume. Capelmaistrul Carăbuș începuse să agite bagheta. La masa noastră mai veniră încă vreo patru-cinci prieteni.

Eminescu era foarte vesel, transportat:

– Bea-ţi berea!

– Să luăm cafele!

– Nu, pe urmă!

          Veni o serie nouă de halbe cu guler de mareşal.

– Ce gulere sunt astea, bre?

– De general!

– De colonel bulgăresc!

         Cortina se ridică şi trei englezi jucară diferite dansuri excentrice. Veni apoi a şansonetistă franceză care cântă trei romanţe.

         Eminescu avea privirea îndreptată spre scenă: parcă aştepta ceva.

– Ce e, Eminescule?

– Nu vine cineva…

– Cine?

– Cineva..

Apoi mai vorbirăm despre pariul ce făcuse Eminescu – pariu în scris – cu Simtion şi alţii că după zece ani de-atunci regele Carol va ajunge şi rege al Bulgariei.[10]

– Eşti sigur, Eminescule?

– Foarte sigur. Numai să vă ţineţi de condiţii; să nu cârmiţi atunci.

– Nu, Doamne fereşte!

        Un cântec vesel în formă de marş ne făcu să tăcem şi să ne îndreptăm privirile spre scenă.

        Eminescu făcu ochii mari, se însufleţi şi strigă deodată:

– Suedeza!

       Apoi, după scaun, printr-o săritură, se sui pe masă, îşi puse un şervet în jurul capului şi începu să strige:

– Bravo! Bravo!

 Toată sala rămase înmărmurită.”

D.Teleor

O altă anecdotă, care ilustrează deformarea imaginii lui Eminescu, este aceea intitulată “Eminescu, hamal în port” [11] unde, chipurile, actorul Dimitrie Găvănescu istorisește lui D. Teleor modul în care Iorgu Caragiale l-a descoperit pe Eminescu, la Giurgiu, unde acesta lucra ca hamal în port, cu o simbrie de ”șaizeci de bani” pe zi.

În urma acestei întâlniri, Poetul este angajat ca sufleur în trupa sa:

“- Şi m-am uitat la el. Ţi-era mai mare mila. În picioare avea numai nişte pantaloni de drill albaştri, iar pe corp un sacou scurt de materie ordinară. Nici cămaşă, nici ciorapi, nimic.

– Ce spui?

– Ca ceilalţi hamali, de altminteri.

– Mizerie mare.

– Ce puteau oamenii să facă cu şaizeci de bani pe zi, cât li se plătea în port pe vremurile alea?

– Aşa e.

– Acest hamal care ştia carte nu era altul decât Mihai Eminescu.

– Acela care avea mai târziu să ne uimească cu geniul lui?

– Acela. Iorgu Caragiale l-a tocmit sufleur. Era băiat foarte deştept Eminescu, poate mai deştept decât trebuia”.

În esență, aflăm, iată, că Eminescu trăia într-o mare mizerie, dar că era băiat foarte deştept”,” poate mai deştept decât trebuia”.

Însă, cu mult mai devreme, același episod al întâlnirii de la Giurgiu este prezentat de I.L. Caragiale în evocarea sa „In Nirvana”, [12] unde este redat dialogul dintre Iorgu Caragiale şi I.L. Caragiale.

Povestirea este în linii generale aceeași, numai că, aici, diferă detaliile, fiindcă Eminescu se  află „la un otel din Giurgiu”, unde acesta „slujea în curte şi la grajd”, „culcat în fân citind în gura mare pe Schiller”.

         „În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan – biblioteca băiatului – plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, n-avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aici din cine ştie ce împrejurare.

       Actorul îi propusese să-l ia sufleur cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acum se afla în Bucureşti”.

Cui să îi dăm crezare ? G. Călinescu preia, echidistant, ambele variante ale momentului de cotitură, petrecut la Giurgiu, numit de el ”legenda găsirii lui (n.n. a lui Eminescu) la Giurgiu, susținută din două părți , dându-le crezare ambelor variantele: ” fie că era hamal în port, fie grăjdar la hotel, fie amândouă”[13].

Un alt episod dramatic, pus în circulație de D. Teleor, este acela istorisit în anul 1903 de un fost redactor de la ziatul ”Timpul”, a cărui identitate reală este ascunsă (este amintit sub pseudonimul R). Redactorul îi relatează lui D.Teleor cum Eminescu a îndreptat pistolul spre el pentru că i-a schimbat un text în tipografie:

“ – Te-mpuşc! Şi zicând vorbele acestea, Eminescu scoase un revolver nou şi-l îndreptă spre mine. Te-ai speriat? Mai e vorbă, dragă Teleor?! Ce-ai făcut? M-am ascuns după un scaun. Pe urmă am fugit pe-o uşă ce era deschisă în apropiere. Dar poetul? Nu ştiu ce-a mai făcut. A tras? Nu. Când l-am întâlnit în redacţie peste câtva timp a început să râdă, şi râzi, şi râzi.

Mi-a zis:

“- Cum credeai, bre, c-o să te împuşc? Uite revorverul, e gol!”

„-M-ai speriat, domnule Eminescu!”

„-Te-ai speriat! Ha! Ha! Ha!”. A râs apoi o grămadă. Îşi uitase de articol? Îşi uitase. A doua zi, însă, a fost internat la Caritatea, căci d. Chibici, la care şedea, nu-l mai putea ţine în frâu. Ce făcea? În noaptea aceea a luat o birje şi s-a dus la Şosea. Să se plimbe? Ce să se plimbe?! Acolo a începăut să tragă în aer focuri de revolver, de se speriase lumea. N-a atins pe nimeni? Nu. Se amuza numai. Poliţia, neapărat, a pus mâna pe el, l-a dus la domnul Chibici sau la d. Maiorescu, şi de aici…”

Episodul acesta, tipărit la 12 martie 1903 în suplimentul ”Litere și Arte”, al ziarului ”Adevărul”, nu a fost însă menținut în cuprinsul cărții sale publicate în anul 1904, astfel încât nici G. Călinescu nu îl evocă. Să își fi dat seama D.Teleor că era prea gogonată povestirea sa, încât să renunțe la această născocire ?

Oricum ar fi, neadevărurile sunt flagrante: Eminescu nu locuia în iunie 1883 la Chibici, ci în casa lui I. Slavici; apoi, nu se amintește decât în această sursă de episodul nocturn al plimbării cu birja, al arestării Poetului de către poliție, pentru că trăgea cu pistolul focuri în aer, de se speriase lumea. Și, de asemenea, nu este adevărat că Eminescu a fost predat lui Chibici sau Maiorescu, pentru a fi internat la ospiciu.

 Eminescu şi Veronica Micle

În textul de mai jos, D. Teleor propune cititorilor săi imginea unui om rece, insensibil, a unui Eminescu nepăsător în ceea ce privește relația sa de iubire cu Veronica Micle: ”Eminescu niciodată n-a oftat, niciodată nu s-a plâns cuiva de durerea de-a fi fost neiubit de vreo femeie, cu atât mai puţin de Micle”, căreia ”îi pomenea numele cu indiferenţă, cum ar fi pomenit numele vechilului de la moşia Popeşti, ba adeseori o şi mângâia cu vorbe cam neplăcute”.

Este de prisos să combatem aceste neadevăruri evidente susținute de șugubățul D. Teleor, dezmințite însă, fără putință de tăgadă, de conținutul scrisorilor de iubire trimise de Mihai Eminescu Veronicăi Micle.

De aceea, combătând ac eastă teză, în epocă au fost puse în tipar câteva culegeri de scrisori, cu privire la relația lui Eminescu cu Veronica Micle: Nic. V. Baboeanu, [14] Octav Minar [15], etc

 

   ”Sunt unii oameni care aduc în discuţie pătratul cercului. Nu interesează pe nimeni, nu e o chestie demnă de discutat; dar ei vor discuţie cu orice preţ. Tot aşa mi s-a părut faptul publicistului ieşan V. Scânteie d-a aduce la ordinea zilei întrebarea: a trădat poeta Veronica Micle pe Eminescu sau nu? Acestei trebi dânsul dă o importanţă pe care n-o dă presa altor chestii mai de valoare.

A trădat Veronica pe Eminescu? Cine a trăit în apropierea poetului poate şti mai bine, şi, noi, care am avut această onoare mult timp, putem mărturisi că Eminescu niciodată n-a oftat, niciodată nu s-a plâns cuiva de durerea de-a fi fost neiubit de vreo femeie, cu atât mai puţin de Micle.

      Mi-aduc aminte chiar că îi pomenea numele cu indiferenţă, cum ar fi pomenit numele vechilului de la moşia Popeşti, ba adeseori o şi mângâia cu vorbe cam neplăcute, însă râzând, vesel, fără patimă adâncă, fără vreo ură, fără cel mai mic semn că această femeie a lăsat ceva în sufletul său, rău sau bun.

         Eminescu o cunoscuse, o plăcuse, ca pe orice femeie frumoasă, de spirit şi talentată – aşa femei plac foarte mult tuturor poeţilor, – dar el era Luceafărul atât de bine cântat, Luceafărul care nu ţine de oameni nici de cele lumeşti decât foarte puţin; şi el putea zice cu drept cuvânt: „În lumea mea rămân / Nemuritor şi rece!”.

 

         În grădina Waldemar

         Același anonim redactor ”R” își amintește o altă întâmplare ciudată, legată de Eminescu, petrecută la Grădina Waldemar, în Calea Griviței, unde îl întâlnește pe Poet, la ora 10 noaptea, îmbrăcat cu cămașă de noapte, cu o jachetă pe deasupra și purtând în picioare papuci, fiindcă nu suporta ghetele. Venise de la Club în papuci, dar râdea de unul singur, timp de 10 minute. Întrebat de ce râde de unul singur, Eminescu ar fi răspuns: a fost la via lui Ion Creangă de lângă Iași, unde a fost servit cu dulceață, iar în loc de apă, acesta a adus oaspetelui o ulcică de vin. Ciudat om și Ion Creangă. De aceea nu s-a mai putut opri din râs.

Încă o tușă înegrită la portretul lui Eminescu, încă o filă la dosarul nebuniei acestuia.

            La „România liberă”

Aceasta este o altă schiță anecdotică, în care sunt adunate amintiri îndoielnice. De la început ni se spune că Eminescu a plecat în Italia, imediat după ce a fost atins de cruda maladie, însoțit de doi prieteni, țară în care se mai înzdrăvenise. Este inutil însă să arătam că în realitate, istoria plecării lui Eminescu la Oberdobling, în 1883, este cu totul diferită decât anecdota lui D. Teleor .

În continuare, autorul precizează că Eminescu a fost angajat ca redactor la ”România Liberă”, cu două sute de lei pe lună, mai mult ca să i se dea un ajutor bănesc. Aici a scris multe articole de sociologie, literatură dar, fapt grav, începuse să plagieze, poate inconștient, că piesa Lais, prezentată Teatrului Național este un plagiat total. Și, în consecință, a fost retrasă[16].

Așa cum s-a dovedit, Eminescu realizează o traducere genială, care poate fi apreciată drept o culme a creației literare, de o profundă originalitate, în nici un caz un plagiat, așa cum afirmă D. Teleor.

Tot în această colportare de fapte reprobabile, se sugerează că Eminescu era un chefliu de frunte, că mergea adesea la birtul lui Șerbănescu, din Hanul Kiriazi, sau la Bedițeanu, unde, după un oarecare timp, punea capul între mâini și începea să cânte timp de o oră doine din Ardeal, așa cum le cântă mocanii, de plângeau cu lacrimi ardelenii aflați la masă.

Putem accepta idee că, din punct de vedere literar, aceste pagini de memorialistică au o anumită valoare, dar ele nu au făcut decât să deformeze imaginea reală a lui Eminescu.

Malițiozitatea străvezie, prezentă sub forma unor duioase aduceri aminte, a întărit imaginea unui Eminescu sortit să fie nebun, paginile de memorialistică probând că nu există altă cauză a morții sale decât propria maladie gravă, iar aceste dovezi, puse în pagină de un student la medicină – D. Teleor – au puterea de argument invincibil.

Reeditarea recentă a acestor schițe anecdotice ne dezvăluie însă cât de greu este criticilor și biografilor vieții lui Eminescu să separe grâul de neghină și adevărul de minciună.

La începutul secolului XX, taberele pro și contra Eminescu începeau să își etaleze argumentele, să pună în pagină anecdote sau dezvăluiri edificatoare (să ne aducem aminte de relatatarea episodului cu pistolul, din cofetăria Capșa, autor Grigore Ventura).

În finalul acestui eseu, ne punem o întrebare cu caracter pur retoric: de ce a folosit G. Călinescu o asemenea sursă, oricât de talentată ar fi fost pana scriitorului teleormănean, când se vede de la o poștă că D. Teleor nu are seriozitatea unui sincer martor al epocii lui Eminescu ?

11.01.2015

Dan Toma Dulciu

[1] Iată ce scria P. Zarifopol la apariția ”Vieții lui Mihai Eminescu” : Cum era de așteptat, mahalaua literaților și semiliteraților a îmbâcsit amintirea lui Eminescu, nu numai cu interpretări vulgar și strâmb pioase, ci și cu elementare neadevăruri. Aspru și ager a răzăluit dl Călinescu aceste necurățenii; și, în marginile mărturiilor minuțios judecate, ne povestește faptele și întâmplările, sigure sau probabile, care au alcătuit viața lui Eminescu. Iar din încheierile pe care le impun faptele închipuie, cu o imaginație de rară exactitate, portretul intelectual și moral al omului. Liberă de răceala seacă a învățatului ca și de fierbințeala copilăroasă a apologetului, istorisirea e minunat de vie și minunat de prudentă. Cf. Paul Zarifopol, O biografie, în sfârșit G.Călinescu: Viața lui Mihai Eminescu

[2] ”Binele Public” (1882), unde este redactor, ”Tinerimea Română” (unde figurează în colectivul de redacție în perioada 1882-1890, el fiind prezent și în colectivele de redacție de la ”Literatorul”- 1883, ”Analele Literare – 1885-1886), ”Națiunea” (1883), ”România Literară” (1883-1884), ”Universul”(1886-1889), ”Moftul Român” (1902), ”Voința Națională” (1908), ”Biciul” (1901), ”Moș Teacă” etc. D. Teleor este prezent cu versuri, schițe și povestiri, studii critice, biografii, cronici dramatice în revista ”Generația nouă” (fostă ”Generația viitoare”).

[3] ”Nuvele”, București, 1883,

[4] Volumele de poezii ”Icoane” (1891), ”Realiste”(1896), ”Sonete patriarhale” (1916)

[5] ”Schițe umoristice”, București, 1895; ”Alte schițe umoristice”, București, 1897; ”Ultimele schițe umoristice”, București, 1900;

[6] D. Teleor ”Epigrame”, București, 1900

[7] A descris figurile unor oameni politici (Al. I. Cuza, E. Carada, Regel Carol I) sau scriitori (C.A.Rosetti, C. Negri, B.P. Hașdeu, M. Eminescu) în ”Scene și portrete”, București, 1886

[8] Volumul impresionant al operei sale este compus din creații semnate cu pseudonimul D. Teleor (de la Teleorman, locul de baștină al autorului) dar și sub numele de: Blitz, Cardamus, Conde, Decon, Demcon, Lear, Mireille, Mitică, Nocturn, Radamante, Rafael, Roel, Roelet, Tel, Tiriplic, Trubadur, D.T, D.C.T.&I.L.C.

[9] D. Teleor încurcă iarăși datele evenimentelor. În studiul lui N. Pătrașcu, din 1992, acesta citează faptul că în timpul excursiei prin Italia, din prima parte a anului 1884, M. Eminescu ar fi făcut o pasiune pentru o actriță suedeză, nici vorbă de anul 1889.

[10] Între manuscrisele poetului există dovada faptului că Simţion făcuse un pariu cu Eminescu, semnat şi datat „Astăzi 25 iunie 1883 la una oră şi 25 de minute”. Deci, nu este vorba de luna mai 1889, cum lasă să se înțeleagă D. Teleor. ”Cine pierde rămăşagul plăteşte două sticle de Johannisberger şi care se vor bea împreună de cei doi subsemnaţi la Rusciuc.”: „Mihaiu Eminescu a susţinut că, amândoi vieţuind încă, Simţion va lucra la podul care se va dura între Giurgiu şi Rusciuc, într-un timp în care Carol I, rege al României, va fi ales de bulgari principe al Bulgariei.”

[11] Publicată în ”Universul Literar” din 24.02.1903, apoi reluată în ”Eminescu Intim”, 1904.

[12]  Această întâmplare este tipărită de I.L. Caragiale în Constituționalul din 20 iunie 1889, ca editorial, semnat cu pseudonimul C. Articolul este retipărit în Note și schițe, 1892, p. 7. și reprodus în Momente, schițe, amintiri, 1908.

[13]  G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998, p. 104-105

[14] Iubire-durere. M. Eminescu – Veronica Micle. Scrisori. Note. Impresii. Epilog. De Nic. V. Baboeanu. Bucureşti, Edit. Biuroului Universal Ath. I. Niteanu (Tip. M. S. Niculescu & Co.), 1905. (19,5 x 12,5). 136 p. 1,50 lei.; Idem. Ed. II. Bucureşti, Edit. Biuroului Universal Ath. I. Niţeanu (Tip. Coop. Poporul), 1912. (18 x 12). 80 p. (I 30634)

[15] Odav Minar Cum a iubit Eminescu, Pagini intime (amintiri scrisori şi poezii. inedite).

[16] În aproape exhaustiva lucrare “Mihai Eminescu – opere complete”, apãrutã în editura “Librãria Româneascã”, Iasi, 1914, având prefața și studiul introductiv semnate de A.C. Cuza, este publicată piesa într-un act “Lais”, tradusã de Mihai Eminescu după “Le joueur de Flute” a lui E. Augier.