REVINE EMINESCU !

Cristian Petru Bălan
Toți v-ați mirat, prieteni, văzând toți ca și mine:
Prin aer, EMINESCU plutind sus peste noi !…
Părea un zeu din basme, ce-n Ziua lui revine
O clipă să se-arate, dând timpul înapoi.
Trupu-i creștea cât Țara, iar pieptul cât Carpații – 
Și-n părul lui toți codrii Moldovei se-adunau.
Ochii-i erau luceferi plini de lumini și grații
Și-o Dunăre de lacrimi din ochi îi izvorau.
Când ne-a zâmbit, din nori ieșise mândrul soare
Și florile albastre deodat-au răsărit !
Toți plopii fără soț i se plecară-n zare,
Din Nistru până-n Tisa blestemele-au pierit !
Și-l însoțeau cinci îngeri din cinci părți ale Țării,
Alături de cinci zâne din basme românești…
Și-atunci s-a stins furtuna din valurile mării,
Dar s-a mutat în trupuri și suflete-omenești.
S-a-ntipărit pe Țară umbra-i de Domn fierbinte;
Natura cea valahă așa l-a proclamat !
El, Eminescu, însă, era modest, cuminte,
Deși al limbii noastre e veșnic Împărat !
13-14 ian., 2017
PICTURA: „Junele Eminescu în pădurea de la Ipotești!” – tablou în ulei pe pânză, de Cristian Petru Bălan

Mihai Eminescu în viziunea câtorva dintre marile enciclopedii ale lumii.

         MIHAI EMINESCU ÎN VIZIUNEA CÂTORVA DINTRE MARILE ENCICLOPEDII ALE LUMII.

Grație marilor enciclopedii ale lumii, care au îndeplinit la timpul lor rolul pe care îl are astăzi Internetul (o cunoaștere succintă a biografiei și operei marelui nostru poet național), numele lui Eminescu a depășit hotarele țării noastre.

Din nefericire, în aceste materiale de referință, cu tot meritul lor incontestabil, s-au strecurat unele greșeli impardonabile, dintre care amintim, selectiv, doar câteva, pe care le considerăm inadvertențe flagrante.

 

           Mihai Eminescu în ”Dicționarul Enciclopedic Larousse”.

 

         Prima mențiune a personalității poetului apare la aproape un deceniu după moartea lui Eminescu, în ediția din 1898 a dicționarului intitulat ”Nouveau Larousse illustré : dictionnaire universel encyclopédique”[1]

         Informațiile din acest prim articol enciclopedic sunt parțial corecte. Astfel, nu ministrul Sturza l-a destituit pe Eminescu ci ministrul liberal, Gheorghe Chițu, la data de 3 iunie 1876.

Se știe că, în urma retragerii de la guvernare a Partidului Conservator, avându-l în frunte pe Lascăr Catargiu, urmează un guvern de tranziție, condus de I. Em. Florescu (4 aprilie – 26 aprilie 1876), în care liberalul Gheorghe Chițu devine ministru al Cultelor și Instrucțiuni Publice (27 aprilie 1876 -1878).

Acestui guvern îi succede cabinetul liberal de coaliție, condus de Emanoil Costache Epureanu (27 aprilie – 23 iulie 1876). În nici unul din aceste două guverne de scurtă durată Dim. A. Sturza nu a ocupat vreun portofoliu ministerial.

În perioada 24 iulie 1876 – 9 aprilie 1881, guvernul de la București este condus, succesiv, în trei rânduri, de Ion C. Brătianu, unde, într-adevăr, Dim. A. Sturza a ocupat funcția de ministru al lucărilor publice (24 iulie 1876 – 5 ianuarie 1877), respectiv de ministru al finanțelor (27 ianuarie – 21 februarie 1877; 25 noiembrie 1878 – 10 iulie 1879 și 11 iulie 1879 – 16 februarie 1880).

În zilele noastre, iată ce ciudățenii savante întâlnim într-un prestigios dicționar contemporan « Dictionnaire mondial des littératures »: Eminescu ar fi făcut studii la Paris (sic !) iar corpusul operei sale ar număra peste 50 000 de pagini…

         ” Mihai Eminescu Poète et prosateur roumain (Ipotesti, près de Botosçani, 1850 – Bucarest 1889). À l’image de sa biographie tourmentée – vie de bohème, études irrégulières à Vienne et Paris, précarité matérielle, mort précoce due à une maladie mentale –, son œuvre le situe parmi les derniers grands romantiques européens. Extrait de son vaste laboratoire d’écriture (plus de 50 000 pages), un seul recueil de poèmes paraît de son vivant (1884), le consacrant en tant que poète national. Influencés par Schopenhauer et la philosophie indienne, construits sur l’opposition irréductible entre l’imperfection du réel et le rêve de l’absolu, ses thèmes de prédilection sont l’amour impossible, la solitude du génie, la nature consolatrice, l’âge d’or opposé à un présent corrompu et vil. Les mêmes motifs se retrouvent dans sa prose fantastique (le Pauvre Dionis, 1972 ; Cesara, 1876) mélangeant l’onirisme à une imagination débordante.”[2]

 

Mihai Eminescu în Encyclopædia Britannica

Un prestigios dicționar enciclopedic, cu răspândire impresionantă în spațiul lingvistic anglo-saxon, este Encyclopædia Britannica.

         Un prim amplu articol dedicat lui Eminescu este inserat în Encyclopædia Britannica, ediția din 1911 [3], autorul semnând M.G. Acest acronim desemnează, de fapt, numele lui Moses Gaster care, la acea dată era Rabin Șef al comunității Sefarde din Anglia, fost vice-președinte al Congresului Zionist, 1898,1899,1900.

         Într-un material de prezentare rezervat contributorilor acestei enciclopedii, Moses Gaster este descris astfel: ”Un învățat britanic, de origine evreiească, născut în România, Hakham al congregației spaniolo-portugheză din Londra, lingvist ebraic. Lector de limba slavonă și literatură bizantină la Oxford, 1886 și 1891. Președinte al Societății de folclor din Anglia. Vice-Președinte al Asociației Anglo-Evreiască. Autor al Istoriei Literaturii Populare Românești”.

De altfel, în ediția din 1911 a Enciclopediei Britannica, Moses Gaster semnează alte câteva articole tratând subiecte privind istoria și cultura română: V. Alecsandri, Antim Ivireanu, Basarab, Bogomili, Brâncoveanu, I. Ghica, Sturza, Văcărescu, România (inclusiv literatura română).

Este semnificativ însă interesul lui Gaster față de personalitatea lui Eminescu, nume care este menționat de încă patru ori în capitolul dedicat Romaniei (p.825-849).

            Articolul dedicat lui Eminescu în faimoasa enciclopedie britanică conține două categorii de date: cele biografice, unele dintre ele cel puțin curioase, dacă nu eronate și cele referitoare la valoarea operei lui Eminescu, unele corecte și echilibrate, altele ce pot fi puse sub semnul întrebării (cum ar fi aserțiunea conform căreia poetul ar fi avut înclinații spre domeniul misticului).

Această prezentare pe care Moses Gaster i-o dedică lui Eminescu este de mirare, contributorul fiind unul dintre apropiații Poetului, apreciat de acesta în mod deosebit. De aceea, suntem surprinși în fața mențiunii de ordin biografic, conform căreia Eminescu ar avea o origine etnică turco-tătară, numele său inițial fiind Emin. De asemenea, în același articol se afirmă că Eminescu ar fi studiat nu numai la Viena și Berlin, ci și la Jena[4], că, în 1864, și-a reluat studiile în Transilvania. În sfârșit, Moses Gaster scrie că, în 1883, Luceafărul ar fi fost atins de nebunie, boală ereditară în familia sa.

Iață conținutul acestui articol:

EMINESCU, MICHAIL (1849-1889), cel mai mare poet român al secolului al 19-lea, s-a născut în data de 20 decembrie, la Ipotești, în apropiere de Botoșani, în partea de nord a Moldovei.

         El a fost de origine turco-tătară, iar numele său a fost inițial Emin; acesta a fost schimbat în Eminovici și în cele din urmă la forma românească Eminescu. El a fost educat pentru o vreme în Cernăuți, iar apoi a intrat în serviciul public. În 1864 și-a reluat studiile în Transilvania, dar s-a alăturat în curând unei companii de teatru, unde a avut, la rândul său, ocupații de actor, sufleur și regizor. După câțiva ani a mers la Viena, Jena și Berlin, unde a urmat cursuri, în special de filozofie.

               În 1874 a fost numit inspector școlar și bibliotecar la Universitatea din Iași, dar a fost demis în curând prin schimbarea guvernului, preluând conducerea, în calitate de redactor șef, al ziarului conservator ”Timpul” (Times).

             In 1883 a avut primul atac de nebunie, ereditară în familia sa, iar în 1889 a murit într-un institut privat din București.

            In 1870, marele său talent poetic a fost dezvăluit prin două contribuții la ”Convorbiri Literare”, organul partidului Junimist din Iași; acestea au fost poeziile „Venere si Madona” si „Epigonii.”

           Au urmat alte poezii, devenind în curând primul dintre poeții moderni ai țării sale. El a fost foarte bine familiarizat cu cronicile trecutului, a stăpânit deplin limba română și a fost un iubitor și admirator al poeziei populare românești.

           Influențat de aceste studii și de filozofia lui Schopenhauer, el a introdus un nou spirit în poezia românească.

         Având înclinații spre domeniul mistic și dovedind o dispoziție spre melancolie, a trăit în gloria trecutul românesc medieval, înăbușită de artificialitatea lumii din jurul lui, el s-a răzvrătit împotriva convenționalismului și conjuncturilor societății sale.

         Într-un limbaj inimitabil, el a denunțat josnicia prezentului și pictat în imagini strălucitoare eroismul trecutului; el a surprins, de asemenea, natura în frumusețea ei primitivă, dând expresie în versuri, amestecând emoțiile, formulate în limbajul și metrica poeziei populare.

         Mai departe, el s-a dovedit un maestru neîntrecut în satiră. Peste toată poezia lui se așterne o umbră de tristețe, sentimentul apropierii morții. Simplitatea limbajului, folosirea cu măiestrie a rimei și versului, gândirea profundă, plină de expresivitate au făcut din Eminescu creatorul unei școli de poezie care a dominat gândirea românească și modul de exprimare al scriitorilor și poeților români, la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul celui de al 20-lea.

         După anul 1890 au apărut cinci ediții de poeme alese. Unele dintre ele au fost traduse în limba germană de „Carmen Sylva” și Mite Kremnitz, iar altele au fost traduse și în alte câteva limbi.

         Eminescu a scris, de asemenea, două nuvele, precum și proză lirică (Iași, 1890).[5]

M.G.

Din păcate, în zilele noastre, sub anonimatul sintagmei

Editorii Enciclopediei Britannica[6] o serie de idei prezente în articolul din 1911 sunt reluate și în ediția on line a acestei prestigioase enciclopedii[7], de data aceasta adăugându-se alte enormități.

Astfel, mergând pe o linie de consecvență, cel puțin hilară, aflăm că Eminescu s-a născut în Imperiul Otoman (Ipotești, Moldova aflându-se în Turcia, probabil, pentru că Eminescu avea, în ediția din 1911, origine turco-tătară), că a fost influențat de literatura occidentală, că și-a dat demisia din postul de bibliotecar (de fapt a fost dat afară) și că era înclinat spre misticism:

”Mihail Eminescu Romanian poet

   Mihail Eminescu, pseudonym of Mihail Eminovici (born Jan. 15, 1850, Ipoteşti, Moldavia, Ottoman Empire,—died June 15, 1889, Bucharest, Rom.) poet who transformed both the form and content of Romanian poetry, creating a school of poetry that strongly influenced Romanian writers and poets in the late 19th and early 20th centuries.

Eminescu was educated in the Germano-Romanian cultural centre of Cernăuţi (now Chernovtsy, Ukraine) and at the universities of Vienna (1869–72) and Berlin (1872–74), where he was influenced by German philosophy and Western literature.

         In 1874 he was appointed school inspector and librarian at the University of Iaşi but soon resigned to take up the post of editor in chief of the conservative paper Timpul. His literary activity came to an end in 1883, when he suffered the onset of a mental disorder that led to his death in an asylum.

         Eminescu’s talent was first revealed in 1870 by two poems published in Convorbiri literare, the organ of the Junimea society in Iaşi. Other poems followed, and he became recognized as the foremost modern Romanian poet.

Mystically inclined and of a melancholy disposition, he lived in the glory of the Romanian medieval past and in folklore, on which he based one of his outstanding poems, “Luceafărul” (1883; “The Evening Star”).

Eminescu’s poetry has a distinctive simplicity of language, a masterly handling of rhyme and verse form, a profundity of thought, and a plasticity of expression which affected nearly every Romanian writer of his own period and after. His poems have been translated into several languages, including an English translation in 1930, but chiefly into German. Among his prose writings, apart from many studies and essays, the best-known are the stories “Cezara” and “Sărmanul Dionis” (1872).

Același articol este reluat, cu erorile semnalate mai sus, fiind publicat în Britannica Kids.[8]

         Se afirmă în această din urmă enciclopedie dedicată elevilor și studenților că poezia lui Eminescu a fost tradusă în limba engleză în anul 1930, informație pe care am infirmat-o într-un recent studiu, prin care am arătat că prima traducere în limba engleză a fost realizată de William Beatty Kingston, la București, în anul 1876[9], fiind tipărită în volume, aproape un deceniu mai târziu.

                                                     DAN TOMA DULCIU

                                                             16.05.16

[1] Vol. IV, 1898, p 139

[2] Cet article est extrait de l’ouvrage Larousse « Dictionnaire mondial des littératures ». A se vedea :

http://www.larousse.fr/encyclopedie/litterature/Eminescu/173117#3WhJ7XYSh7hL5i86.99

[3]   Vol.9, p 339-340

 

[4]  Proiectul susținerii unui doctorat la Jena (preconizat de T. Maiorescu) este evocat într-o scrisoare  a lui Eminescu, din primăvara anului 1874, în care solicită 300 de galbeni mentorului său, sumă necesară pentru o perioadă de trei luni. Dar de aici și până a susține că Eminescu a studiat la Jena este cale lungă.

[5]Read more: MICHAIL EMINESCU (1849… – Online Information article about MICHAIL EMINESCU (1849… http://encyclopedia.jrank.org/ECG_EMS/EMINESCU_MICHAIL_1849_1889_.html#ixzz46rPzto36

[6] Written by: The Editors of Encyclopædia Britannica

[7] http://www.britannica.com/biography/Mihail-Eminescu

 

[8] http://kids.britannica.com/comptons/article-9322453/Mihail-Eminescu

[9] Dulciu, Toma Dan https://www.academia.edu/22942585/1877_-_Prima_traducere_in_limba_engleza_a_unei_poezii_eminesciene

Etimologii și cuvinte călătoare…

 

Terminologia gastronomică militară între Est și Vest

Europa, cel mai frământat continent de pe Terra (cu o densitate de războaie, revoluții, invazii, crize, migrații, necunoscută pe alte arii ale globului) s-a confruntat nu numai cu deplasări masive de populații, ci, să nu uităm, cu invazii lingvistice.

Nici limba română nu a scăpat de efectele acestui fenomen, fiind supusă unui puhoi de neologisme, venit din toate părțile Pământului: ……..”din Levant până-n Moldova, din Bergamo sau Cordoba”, cum ar spune poetul, suntem martorii unui exces de cuvinte străine: focusare, super-market, manager, ok, expertiză, fitness, șaoarma, laptop, haloween, pizza, copy-paste, hamburgher, manele, mail, week-end, top, mall …..

Nu numai că asistăm la această invazie pașnică, dar chiar suntem obligați să folosim zeci și zeci de neologisme, altfel riscăm să rămânem nemâncați, să nu putem comunica sau să nu ne putem deplasa (plătiți cash sau cu cardul ? vreți să obțineți un discount ? scrieți CNP-ul ori formați codul PIN !).

Cum explicăm această maree de neologisme? De-alungul timpului, prezența factorilor de dependență politică, economică și militară, a conjuncturilor istorice și a pendulărilor forțate spre o zonă sau alta de influență au facilitat migrația unor cuvinte, asimilarea lor, utilizarea unui vocabular specific, adoptat în terminologia administrativă, socială și economică, inclusiv în jargonul oamenilor de arme (grade, echipamente, operații de război, strategii etc).

În domeniul terminologiei ostășești, progresul tehnologic a impus folosirea neologismelor, pentru instruirea celor ce manipulau asemenea arme, ca un corolar intrinsec al armelor înseși.

Istoricește vorbind, cel puțin în domeniul militar, constatăm un sens dublu de deplasare a cuvintelor, într-un proces continuu de cucerire de teritorii, manifestat sub forma unor valuri de asalt lingvistic: de la Est la Vest și de la Vest spre Est.

Iată, de exemplu, câteva cuvinte și etimologia lor: șrapnel (adică obuz umplut cu gloanțe) este calchiat după numele inventatorului, generalul englez Shrapnell, pușcă (din mag.”puska”), rachetă (din fr. ”raquette”; tot din franceză ne-au provenit și cuvinte precum cartuș, obuz, proiectil, regiment, batalion, companie etc), mitralieră (din it. ”mitragliera”), pistol (din germ. ”Pistol”), muniție (din germ. ”Munition”) etc.

Dar avem în limba română și cuvinte cu etimologie necunoscută, cum ar fi glonț, pe care l-am împrumutat și vecinilor noștri, sârbii și maghiarii: în sb. ”glonta” și în magh. ”golonc”(conf. Edelspascher ).

Același fenomen de asimilare a limbajului provenit din Vest întâlnim și în bucătăria cazonă; aici avem destui termeni cosmopoliți: cantină (”încăpere în interiorul unei unități militare, de unde se puteau cumpăra diferite alimente și obiecte” – ieșit din uz. – din fr. ”cantine”), popotă (popota este structura specializată a unei unități militare, destinată pentru achiziţionarea alimentelor, prepararea şi distribuirea hranei personalului unităţii; definiția de dicționar este: ”cantină pentru ofițeri și subofițeri; local unde se află o astfel de cantină”, din fr. ”popote”), vivandieră (”Cantină militară ambulantă” dar și ”femeie autorizată în trecut să însoțească armatele unor țări, pentru a vinde soldaților alimente și alte articole de consum”, din fr. ”vivandiere”), castron (”vas adânc în care se aduc la masă unele mâncăruri”. – indirect din fr. ”casserole), marmită (pronunțat adesea, în mod greșit, ”marmidă”: ”vas mare cu două toarte, folosit pentru a transporta mâncarea caldă” din fr. ”marmite”) etc

Dealtfel, nu doar în sfera proviantului[1] avem asemenea cuvinte ci și în terminologia civilă găsim denumiri franțuzite: tirbușon (din fr. ”tire-bouchon”), veselă (din fr.”vaisselle”), reșou (din fr.”réchaud”), hotă (din fr. ”hotte”) etc.

Dar nu despre terminologia cazonă vrem să vorbim în acest articol ci despre relația noastră lingvistică cu Orientul, mai precis despre modul în care au călătorit unele cuvinte din limba turcă în limba română.

O primă observație: primii soli sosiți în arealul lingvistic românesc au fost termenii militari turcești[2], însă aceștia au intrat în limba română cu un sens sensibil schimbat.

Desigur, avem și cuvinte din vocabularul cazon, preluate cu sens identic în română, precum ghiulea (din tc. ”Gülle”), sau buzdugan, însemn al domniei (din tc. ”Bozdoğan”)  dar și armă de succes, folosită de Făt Frumos….

Atenția noastră se va opri, așadar, asupra unor cuvinte având originea în terminologia militară turcească, adaptate creator de români: alai (în limba turcă înseamnă literalmente regiment, dar în limba română s-a transformat ca sens în cortegiu, paradă, mulțime de oameni); sinonim pentru alai este cuvântul dandana (din tc.”tantana”), termen care însă a căpătat în românește sensul de zarvă, sgomot, tărăboi, dar și întâmplare neplăcută, belea, bucluc, încurcătură; beșleagă (bătrân neputincios, în limba română; inițial termenul desemna un căpitan de beșlii, din tc. ”beșli ağası”, beșlii fiind soldați desemnați cu paza ordinii în județ, un fel de jandarmi, sau de curieri domnești); buluc (în limba turcă ”bölük” denumea o companie de soldați), la români însemnând o gloată de oameni, o droaie, o grămadă; chilipir (cuvântul turcesc ”kelepir”, avea inițial semnificația de prada ce se cuvenea soldaților, în uma războiului, la români având și înțelesul de lucru obținut în mod facil, câștig neașteptat sau ieftin); în limba turcă, sinonimele termenului pradă sunt cuvintele duium (din tc.”doyum”, însemnând captură de război, sau prada în oameni, cu sensul românesc de mulțime sau gramadă de persoane ) și iamă (în limba turcă ”yama” însemnând pradă, jaf, dar și iureș împotriva dușmanului, pe când în românește a căpătat sensul de a face risipă, a cheltui fără noimă); deliu (soldat din corpul deliilor, la turci), devenind la români om viteaz, bine făcut trupește (a nu se confunda cu diliu, care în turcește înseamnă nebun); leafă (la turci desemna solda lunară a unui ienicer, sau a unui soldat mercenar, de unde a ajuns în românește mai întâi lefegiu, adică soldat mercenar, apoi salariat); tain (în turcește ”tayin”, reprezentând porția pe care ienicerii o primeau din partea civililor, ca obligație de întreținere a armatei) și, în sfârșit, pentru a nu mai lungi lista, încheiem cu cuvântul salahor (termen care desemna în limba turcă pe săteanul liber de dări, care era obligat să lucreze pentru repararea și întreținerea fortificațiilor, a drumurilor și alte munci grele; cu timpul, acest termen a însemnat în limba română ”muncitor necalificat, plătit cu ziua, care lucrează mai ales la construcții de case, de șosele etc”).

Chiar și o serie de nume proprii românești provin din nume de ocupații militare: Ceaușescu (ceaușul era șef peste 10 soldați), Chehaia (locțiitor de căpitan), Mazilu (mazil, membru al unui corp de cavalerie format din boierii scoși din funcție, din tc. mazul), Seimeanu, Solacolu.

Fiindcă titlul acestui articol pare destul de exotic, suntem datori să explicăm de ce l-am ales în mod intenționat.

Știm că, în Evul Mediu, armata turcească era formată din câteva corpuri de oaste, numite ogeacuri, dintre care, cele mai importante, erau infanteria (ienicerii) și cavaleria (spahii).

În limba turcă oğac înseamnă corp de armată în timpul ienicerilor dar și horn, casă, familie.

Inițial, cuvântul ogeac (hogeac) avea în limba română sensul de corp de oaste (de exemplu seimenii[3], arnăuții), apoi locul unde erau campate aceste trupe și, prin extensie, casă, familie, breaslă, sălaș. A lua la ogeac mai însemna și a lua în armată.

Așadar, infanteria (trupa de ieniceri), reprezenta corpul de elită al armatei turcești, care asigura garda personală a Sultanului. Era compusă din 4 corpuri de armată, în total 229 de formațiuni (având câte 500 de oameni, fiecare), numite odale sau ortale (companii). Cel de-al treilea corp de armată, alcătuit din 34 de ortale, era al seimenilor, în timp ce al patrulea, denumit agemoglani, era compus din recruți.

În limba română avem cuvântul ageamiu (începător, novice, profan; (om) nepriceput. – din tc. Acemi).

Ofițerii de rang înalt, cu excepția comandantului corpului (ienicer-aga) aveau grade împrumutate din domeniul vânătoresc, de aici provenind și nomenclatorul cu specific cinegetic: segbanii sau seimenii erau păzitorii de ogari, samsongii erau păzitorii de dulăi, zagargii aveau grijă de zăvozi (câini mari, ciobănești), iar turnagii de cocori.

Gradele inferioare aveau însă denumirea preluată din domeniul bucătăriei !

Sultanul era considerat drept părintele hrănitor al armatei, de aceea ofițerii inferiori aveau ”grade culinare”.

Astfel, căpeteniile ortalelor purtau gradul de ciorbagii[4] sau distribuitori de supă, după el urma ahci-bașa, primul bucătar și saca-bașa, primul sacagiu.

De aici rezultă și simbolismul cazanului de mâncare, al popotei mobile am spune azi (în care se fierbea ciorba și pilaful), corespunzător drapelului unui regiment. Așadar, nelipsita ciorbă din meniul românului (cuvânt cu etimologie turcească), făcea parte din terminologia cazonă, din rețetarul obligatoriu al oricărei formațiuni militare turcești.

Fiecare companie (odà) mai avea un odà-bașa (locotenent) și un bairactar[5] (stegar, purtător de drapel), el fiind cel care avea onoarea de a păstra steagul jumătate roșu și jumătate galben al companiei (ortalei).

Spre deosebire de grade, mai existau și denumiri de funcții militare. De exemplu silictarul era, la turci, mareșalul palatului, respectiv persoana care purta sabia sultanului, atârnată de umărul stâng și îi tăia bucatele la masă. Este funcția avută de marele spătar sau marele armaș la curtea domnitorilor români.

Un alt termen istoric este acela de rahtivan, adică un fel de scutier, un slujitor care așeza un scaun la picioarele sultanului, când încăleca pe cal.

Și fiindcă vorbim de solda ienicerilor turci, trebuie să știm că aceasta purta denumirea de leafă (ienicerii aveau 3 aspri[6] pe zi) dar primeau și un tain (Ordinul 50, pentru cine a făcut armata !), care consta în 2 pâini, 200 de dramuri[7] de carne, 100 de orez și 30 de unt, zilnic.

Solda se plătea însă trimestrial, și se numea kiste în schimb cea lunară purta denumirea de ulufè (leafă, pe românește) iar cea zilnică nafaca (termen similar merticului în românește).

În încheiere, credem că am trezit interesul cititorilor pentru trecutul spațiului lingvistic românesc și al conexiunilor sale cu terminologia civilă, militară și….gastronomică.

DAN TOMA DULCIU

07.02.2016

 

 

 

 

 

[1] Provizii, alimente (pentru armată).

[2] Nu numai româna a fost generoasă cu terminologia turcă, ci și limba franceză, unde au fost ”înfiate” cuvinte precum ”janissaire” (ienicer), ”toug” (steag militar), ”aga” ( comandant truc), ”spahi” (călăreț turc), ”kadilesker” (judecător militar turc), ”Sheik” (prelat turc), ”imaret” (spital), ”rayas” (raiale), ”odalisque” (din tc. oda-cameră –femeie din harem), ”kiosque”(chioșc), ”osmanlis” (termen generic dat turcilor în Evul Mediu),”abab” (matelot),”chiaoux” ( vechil), ”mosquee” (moschee), ”Sultan” (sultan) etc.

[3]    Cuvântul seymen este provenit din rostirea populară a termenului segban, care însemna păzitori de ogari, comandanții acestui corp de oaste fiind căpitani de vânătoare; după modelul turcesc, Matei Basarab înființează un corp de oaste, compus din 2000 de lefegii (soldați) străini (sârbi, bulgari, greci și albanezi), adică oaste de mercenari pedeștri, înarmați cu sânețe; ei purtau, ca și ienicerii, cepchene și căciuli de coloare roșie (cronicarii îi numesc Roșii). După cei îmbrăcați în roșu urmau cei cu haine galbene, care erau seimenii și scutelnicii pedeștri. În Moldova acest corp militar era folosit pentru paza domnitorului (unii erau seimeni hătmănești iar alții seimeni agești). Ion Ghica spune că, la 1716, Muntenia avea ”dorobanți, roșiori, călărași… seimeni… patruzeci de mii de oameni armați”. La români, roșiorii reprezentau un corp de elită al cavaleriei în organizarea mai veche a armatei; ( la sg.) ostaș din acest corp de cavalerie.

[4] Comandantul unei trupe de ieniceri avea gradul de ciorbagiu. Ulterior, termenul a desemnat primarul unui sat.

[5] Marelui vizir MUSTAFA, Pașă de Rusciuc, persecutorul ienicerilor (1775-1808), mai era supranumit și Bairactarul.

[6] Aspru, monedă de argint turcească, circulând în Țările Române din veacul al XV-lea.

[7] Dramul reprezenta o veche unitate de măsură a greutății, echivalentă cu 3,18 gr în Muntenia, respectiv 3,23 gr. în Moldova.