Ipoteză: Mihai Eminescu victimă a unui virus ucigător ?

 

”Sindromul von Economu”

                                                                                                                           DAN TOMA DULCIU

 

Criza medicală prin care trece omenirea (un virus care se răspândește cu repeziciune și căruia medicii din întreaga lume nu reușesc să îi stabilească un tratament adecvat) ne fac să reexaminăm ”Dosarul medical al lui Mihai Eminescu”, pe care să îl analizăm dintr-un alt punct de vedere.

Ceea ce s-a petrecut în ziua de 28 Iunie 1883 la Casa Capșa sau la Baia Mitrashewski, evenimente urmate de internarea la Institutul din strada Plantelor, reprezintă un model de manifestare subită a unei boli, descrisă în vocabularul medical al epocii ca fiind manifestată ”dintr-o dată” , ”fără prodrom[1].

Din punct de vedere tipologic, forma de debut denotă existența unei boli acute, din categoria maladiilor cauzate de un agent infecțios: meningită, pneumonie, otită, rujeolă, scarlatină, nicidecum nu seamănă cu debutul bolilor psihice, care sunt boli cronice.

Fără discuție, și bolile acute au, la rândul lor, o scurtă perioadă de incubație, pe care o regăsim consemnată și în cazul Mihai Eminescu, așa cum rezultă din Jurnalul lui Maiorescu, din păcate acesta oferind explicații etiologice greșite.

Atunci când au apărut aceste simptome acute, autoritățile au găsit de cuviință să-l interneze în balamuc, la M-rea Neamț, în Azilul dr. Sutzu,  sau să-l abandoneze la Botoșani, în îngrijirea unei biete femei bolnave, Henrietta, cu bani din mila publică.

Se poate presupune, în limite rezonabile de interpretare, faptul că perturbarea mecanismelor proprii de reglare a reprezentat nu numai efectul acțiunii unui factor patogen, cât și rezultatul redundanței în exces a factorilor de risc, prezenți în biografia Poetului.

Multe manifestări patologice au început să apară,  s-au manifestat clinic  cu acuitate în stadiul în care mecanismul de compensare, pus în mișcare de mecanismele de autoreglare, nu a mai putut să mai facă faţă solicitărilor.

Factorul patogen (cauzator al bolii), de care vom vorbi în continuare, a acționat atipic asupra organismului său, solicitând la maxim, chiar depășind capacitatea de ripostă a mecanismelor de apărare ale poetului.

Urmare a suprasolicitării mecanismelor sale de reglare, acestea au cedat iremediabil.

Este de crezut că acești factori au produs și afectarea mecanismelor imunitare sau a celor neuroendocrine, conducând la apariţia unor tulburări de reglare nervoasă şi a unor boli endocrine.

O serie de factori patogeni, neidentificați atunci, în 1883, au afectat de asemenea și mecanismele neuropsihice ale lui Mihai Eminescu, aşa cum se întâmplă în bolile neuropsihice, în bolile psihosomatice şi în stresul psihic.

În sfârșit, un proces inflamator la nivelul encefalului poate fi asociat, alături de ceilalți factori menționați mai sus, la declanșarea bolii, cu o evoluție imprevizibilă.

Studiul pe care îl prezentăm cititorului nu este rezultatul unor deducții pur intuitive, așa cum ne  propun comitenții de fără-de-logice și bizare ipoteze conspiraționiste care, deși sunt subsumate unor cauze nobile, nu par, la o analiză mai aprofundată, decât o seducție de sirenă, un romantic gest de proslăvire a jertfei de sine a patriotului sacrificat de oculte forțe nenumite.

Cumpănind toate mărturiile cunoscute, putem tălmăci suferința groaznică a omului Mihai Eminescu, o boală reală, cu secvențe de chinuri de infern, dând un alt înțeles manifestărilor patologice ce au fost ignorate sau interpretate în mod eronat în cazul său.

Prin urmare, maladia lui Mihai Eminescu fiind o entitate nosologică[2], necesita o analiză din punctul de vedere al etiologiei, patogeniei, simptomatologiei, evoluţiei şi tratamentului specific.

Abordat din punct de vedere gnoseologic medical, sindromul de care a suferit Mihai Eminescu a avut o gamă diversă de cauze, a prezentat mecanisme specifice de apariţie, a îmbrăcat forma unei  simptomatologii particulare, având o evoluţie derutantă, fapt pentru care ar fi trebuit să beneficieze de un tratament etiologic adecvat (nici atunci și nici acum, din păcate, tratamentul nu este eficient).

La aceasta trebuie adăugat faptul obiectiv că, în urmă cu un veac și jumătate, anumite discipline medicale sau domenii, cum ar fi capitolul bolilor infecțioase, erau atât de precare, încât cu siguranță medicii erau lipsiți de posibilitatea de a descifra etiologia bolii poetului.

Pe lângă etiologie, maladia de care a suferit Mihai Eminescu a avut o patogenie[3] specială, de asemenea  nu îndeajuns de bine cunoscută chiar și în zilele noastre.

Gestația sinistrei boli a durat asimptomatic câțiva ani,  deși încolțiseră anumite semnale îngrijorătoare, anticipând  colapsul final.

Sindromul său a evoluat în mod silențios, o bună perioadă de timp, manifestându-se ca un șarpe veninos, pândind mușcătura mortală, ascunzând meșteșugit o simptomatologie clinică ce putea fi alarmantă, reflectată ca atare, în epistolarul eminescian, tipărit abia în anul 2000.

Necunoscând sursa producătoare a maladiei, medicii consultați nu au putut oferi un tratament etiologic eficient, care să conducă la vindecarea acesteia, sau măcar un tratament patogen, care să stopeze mecanismul sau evoluția bolii.

O altă întrebare care necesită răspunsuri corecte este următoarea: Cât de bolnav a fost Mihai    Eminescu? Pentru a evalua în mod obiectiv gravitatea bolii sale, trebuiesc analizate particularităţile acesteia, ce organe au fost afectate și cât de profund,  cât de agresivi au fost factorii patogeni, care a fost capacitatea organismului său de a se lupta cu factorii patogeni, durata bolii, capacitatea acesteia de a produce complicaţii, sechelele lăsate în urma sa etc.

Un asemenea istoric al stării de sănătate a poetului (patografie) ar permite să cunoaștem antecedente privind bolile  copilăriei, dacă a avut o stare de sănătate normală sau a avut o preexistentă debilitate fizică și psihică de origine ereditară.

Cu privire la starea sa de sănătate, există doar însemnări laconice privind bolile avute în perioada studenției.

În orice caz, amicii poetului certifică faptul că, până la vârsta de 28 de ani, acesta era deplin teafăr, el însuși susținând că nu era obișnuit să utilizeze medicamente.

După angajarea în corvoada ziaristică, la București, regimul intens de muncă  îl doboară, obligându-l să ceară primul concediu medical (de odihnă?), petrecut pe meleagurile oltene (1878).

Al doilea concediu va fi în 1882, când  apăruseră forme incipiente ale bolii, Mihai Eminescu ajungând pe litoralul Mării Negre, la Constanța.

Începutul anului 1883 marchează deja o maladie manifestă (cu semne clinice și paraclinice îngrijorătoare, identificate ulterior la Institutul dr. Șuțu și în Clinica din Oberdöbling).

În sfârșit, în perioada ultimilor ani de viață, putem vorbi de o boală decompensată, cu leziuni ireversibile și cu complicații cardiace, care au produs în final decesul acestuia.

Anterior anului 1878,  nu avem certitudinea că starea aparentă de sănătate a lui Mihai Eminescu corespundea cu situația sa reală, singurul indiciu fiind aprecierea amicilor săi, care îl considerau zdravăn.

După acest an, un observator atent ar fi putut observa semne latente de îmbolnăvire asimptomatică, semne clinice minore. Astfel, începând cu iarna anului 1882, în scrisorile trimise Veronicăi Micle, poetul  se tânguie în mod repetat că suferă de oboseală cronică, insomnie, fiind cuprins de frisoane repetate, că este ”dărâmat” fizic și incapabil să mai creeze ceva.

Spre exemplificare, am selectat câteva pasaje din epistolele sale, în care autorul lor dezvăluie că a suferit de  stări febrile[4] chiar în timpul anotimpului cald:

-2 aug.1882 ”Eu zac acasă de friguri și de oboseală….Fizic bolnav și sufletește obosit;

-21 mar.1882  ”m-au apucat niște friguri, combinate cu durere de cap și lângezeală (somnolență,moleșeală, toropeală, n.n.) încât eu am zăcut în pat”;

26 mar.1882  ”am dat din friguri în junghi”;

31 mar. 1882 ” cele trei zile de sărbători am stat închis în casă, mahmur ca un turc și nu mi-a trecut nici acum”;

      Același simptom de stare febrilă acută (”friguri”) s-a manifestat și în Septembrie 1887 (”După niște friguri teribile s-a liniștit cu totul la orele 9 seara”).

Din nefericire, maladiile suferindului poet au avut manifestări clinice nespecifice.

Cu toate acestea, Dr. W. Kremnitz, (Spitalul Brâncovenesc), deși nu era psihiatru de meserie, a intuit un proces maladiv incipient, motiv pentru care recomandă lui Mihai Eminescu să plece în concediu de odihnă.

     Majoritatea semnelor și simptomelor acuzate în scrisorile de dragoste ale lui Mihai Eminescu erau comune multor boli, ceea ce a făcut dificilă, dacă nu imposibilă, diagnosticarea precoce a acestora.

Mai mult, acesta prezenta semnale ce anunțau prezența unui stres prelungit, semne banale, neindicând explicit prezența unei boli: palpitaţii, dureri de inimă, dureri abdominale, cefalee, ameţeală, tremurături.

De asemenea, starea de insatisfacţie, tristeţe, anxietate, nelinişte şi deznădejde, manifestate în operele sale literare, erau apreciate drept consecință a unei maniere artistice de a vedea lumea, așa cum starea de oboseală, de dureri generalizate, nu indică existența unei anumite boli, ci mai degrabă semne ale unui stil de viață foarte dăunător sănătății.

 

 

 

 

 

 

 

                                                           ”Sindromul dr. von Economu”.

 

            Un sindrom controversat, ce merită pus în discuție în cazul Mihai Eminescu, este ”Encephalis Letargica”, o maladie gravă, care necesita un tratament clinic urgent.

În chip cu totul nefericit, aceasta s-a suprapus în mod accidental peste altele de ordin psihic (”sindromul patologiei informaționale”, ”sindromul burnout”, ”sindromul rain man”), cu care a interacționat, derutând în mod fatal pe specialiștii care  l-au consultat pe Mihai Eminescu.                             

     Cel care a descoperit și descris această teribilă maladie este  Baronul Constantin von Economu (1876-1931), psihiatru și neurolog român, cu o prestigioasă activitate profesională la Viena.

Totodată, îÎmpreună cu prof. Fr. Th. Meynert, dr. Economu este considerat un pionier în domeniul cortexului cerebral, căruia îi realizează primul ”Atlas” științific.

 

Prof. Dr. Constantin von Economu

 

Născut la Brăila, în 1877, într-o bogată familie de greci, originari din Edesa, se mută cu părinții la Triest (pe atunci în Imperiul Austro-Ungar), unde petrece copilăria și tinerețea. Vorbea mai multe limbi străine, inclusiv limba română. Moare în anul 1931, în urma unor sechele post infarct.

Inițial, tânărul originar din Brăila se înscrie la ”Politehnica din Viena”, apoi o părăsește, după doi ani de studii, intrând la ”Facultatea de Medicină”, pe care o absolvă în anul 1901.

Timp de doi ani, își perfecționează pregătirea în clinica condusă de celebrul Carl Wilhelm Hermann Nothangel[5], fiind discipolul acestuia.

Lucrează în diverse spitale din Viena devenind, în 1921, profesor de psihiatrie și neurologie apoi, pentru puțin timp, a condus ”Clinica de Psihiatrie și Boli Nervoase din Viena”, însă moartea prematură l-a împiedicat să-și continue cercetările.

Pe lângă medicină, începând cu 1907, acesta a avut o altă mare pasiune: aeronautica și navigația cu balonul.

În 1912 devine primul cetățean austriac deținător de diplomă internațională de pilot profesionist[6]. În perioada 1910-1926 a fost președintele ”Aeroclubului din Austria” și Președinte al ”Consiliului Aviației din cadrul Ministerului Comerțului și Transporturilor din Austria”.

     A luptat în Primul Război Mondial pe frontul rusesc, în cadrul diviziei de automobile, apoi a fost pilot militar în luptele din Tirolul de Sud.

La cererea părinților, revine ca doctor militar la Viena, tratând soldații grav răniți în zona capului, ocazie cu care descoperă o maladie ce va purta de acum numele: ”Encephalitis Letargica[7].

Maladia ”Encephalitis Letargica” a avut un puseu de o virulență extremă, de tip pandemic, în perioada 1915-1924, în special în Europa și America de Nord, afectând circa5 milioane de persoane, dintre care aproape o treime au murit. De atunci, alte cazuri ocazionale au fost semnalate. În rândul celor care au supraviețuit, boala a lăsat sechele grave, aceștia nerevenindu-și vreodată la o viață normală.       În formele acute, maladia se manifestă sub forma unei prostrații patologice (tembelism): lipsă totală de energie (apatie), de mișcare, de apetit, de dorințe sau de inițiative.      Deși sunt conștienți de ceea ce se petrece în jurul lor, bolnavii privesc totul cu indiferență totală. Par fantome lipsite de viață, un fel de zombi pasivi.

Pacienții pot prezenta, de asemenea, slăbiciune corporală în partea superioară a corpului, dureri musculare, tremor, dureri în zona gâtului și modificări comportamentale, inclusiv psihoze, în forme dintre cele mai ciudate.

Ar trebui să ni-l închipuim pe Eminescu, așa cum ni-l descrie Clara Maiorescu, în toamna anului 1883, la plecarea la Viena, pentru a avea un tablou simptomatic al unui om atins de această teribilă maladie: ”Unghiurile ochilor s-au lăsat în jos, ceea ce-i dă o înfăţişare de chinez(s.n.). Expresia este de om obosit, nu mai e nimic din fixitatea ce o avea în ziua internării lui…”.

Încă de multă vreme, în presa românească a  vremii au apărut semnalări ale acestui sindrom, numit de specialiști când ”meningită cerebrospinală” sau ”boala somnului”, când ”narcolepsie”, în care, pe lângă dereglări de ordin psihic sunt semnalate și fenomene de cataplexie (slăbiciune musculară, variind de la o slăbire  a mușchilor faciali, până la căderea maxilarului sau capului, slăbiciune a genunchilor sau un colaps total).       Vorbirea, de obicei, este neclară și vederea este afectată (vedere dublă, incapacitatea de a se concentra), pe când auzul și conștientizarea rămân în parametri normali. În unele cazuri rare, corpul unui individ este paralizat și mușchii devin rigizi, ceea ce poate determina o confuzie cu paralizia generată de lues.       Potrivit unor ipoteze medicale, această afecțiune nu este generată de boli psihice sau probleme psihologice fiind, cel mai probabil, produsă de o serie de anomalii genetice, care afectează în creier anumiți indicatori biologici, combinat cu un factor declanșator, probabil un virus.       Se înrudește cu ”tripanosomiaza africană” sau ”boala somnului”, manifestată prin evidente tulburări neurologice și psihice, care se agravează progresiv, putând deveni fatale.      Există două stadii, care corespund infestării sângelui și a limfei celui afectat. (Intuitiv, doctorii subliniau că maladia lui Mihai Eminescu este urmare a infestării sângelui, care ”nu este curat”).       În prima fază, se observă o creșterea ganglionilor limfatici (adenopatie), care nu sunt dureroși și nu supurează, în schimb apar vizibile semne la nivelul epidermii (edeme localizate, prurit). Aceste eczeme și fenomene dermatologice l-au afectat pe Mihai Eminescu o lungă perioadă de timp, derutându-i din păcate și pe  medicii care l-au consultat.       Bolnavul manifestă tahicardie (creșterea ritmului cardiac), prezentând simptome neurologice și psihice, cum ar fi dureri de cap (cefalee), în special modificări de caracter și de comportament. Aceste anomalii psihice au fost însă puse în cazul Eminescu pe seama altor cauze.     În faza următoare, acută, bolnavul devine iritabil și trist, se agită, vorbește mult sau, dimpotrivă, e abătut și morocănos. De observat, în cazul lui Mihai Eminescu, faptul că aceste semne clinice sunt foarte asemănătoare cu acelea ale sindromului bipolar, descris de către renumiți specialiști contemporani.       În dese situații, bolnavul este victima unor grave tulburări de comportament, putând ajunge la violență, așa cum s-a întâmplat și cu bietul Eminescu, în această situație impunându-se internarea într-un serviciu de psihiatrie.       Apar neconcordanțe ale mișcărilor sau paralizie (confundată de câțiva medici cu PGP – paralizia de origine luetică, în cazul lui Mihai Eminescu).      Din ce în ce mai apatic, bolnavul adoarme în timpul zilei, mănâncă din ce în ce mai puțin și e agitat în timpul nopții. În absența unui tratament corespunzător, sau câteodată și în pofida acestuia, boala evoluează în mod inexorabil,  de la caz la caz, spre comă și moarte.

Recunoașteți în sinopsisul bolii lui Mihai Eminescu asemenea simptome?! Pot fi ele ignorate? Iată ce afirmă martorii oculari:

     ”Poetul se scufundă treptat şi implacabil, până şi fizionomia i se schimbă(s.n.). Se topește văzând cu ochii, iar focul pe care prietenii se silesc a-l vedea încă în el nu mai dogorește, abia de pâlpâie anemic. Figura-i sta extatică(s.n.), vrednică de milă, şi capul i se părea părăsit de gânduri. Paloarea i se accentuase ca un văl cernit; numai fruntea şi ochii mai aveau ceva din flacăra lor divină”.

Încă un martor, apropiat al poetului, Nicolae Petrașcu, istorisește momente în care Mihai Eminescu, părând de nerecunoscut, apărea  în mijlocul cunoscuţilor ,,într-un mutism complet, într-o absenţă totală de inteligenţă şi voinţă. Din cătare i se răsfrângea o dureroasă tristeţe, a unei îmbătrâniri fără vreme, a unei stingeri fără veste, iar ca dorinţi, nişte lucruri comune, mici, de simplu trai, lucruri ce nu mai puteau avea, ca odinioară, nici natura, nici puterea de a se înălţa în iluzii de poet. Zi cu zi, însă, părea a degenera mai mult şi se arăta obosit la întrebările ce i se făceau. Foarte arareori, după străduinţe de tot felul, puteai smulge câteva cuvinte din gură-i, care nu însemnau mai mult decât tăcerea. Câte un «da», sau câte un «nu», cari păreau a veni de la distanţe enorme”.[8]

Există o sumedenie de relatări, descriind simptome specifice, prezentate de cei ce l-au cunoscut pe Mihai Eminescu în perioada ultimilor ani de viață, pe care le putem adăuga celor consemnate de medici, încât orice comentariu este de prisos.     Ce ar fi putut produce această schimbare bruscă de comportament, această alterare de neexplicat a fizionomiei? Desigur o maladie subită, cum sunt cele produse de un factor viral.        Primul care evocă o eventuală meningită este T. Maiorescu: „Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în Iunie 1883, D-ta ai început să suferi de o meningită… ai avut un deliriu continuu de peste 5 luni, până când s’a terminat procesul inflamațiunii” (Scrisoare T. Maiorescu adresată lui Mihai Eminescu, datată 10  Februarie 1884).    La rândul său, Dr. G. Marinescu  scria unui ieșean,  la data de 29 Iunie 1914 că, studiind creierul lui Mihai Eminescu, a descoperit, ca leziuni macroscopice, ”o meningită localizată în lobii anteriori[9]. Afirmația nu era întâmplătoare, fiind reluată în eseul ”Geniul și nebunia lui Mihai Eminescu”. [10]     Marele savant neurolog rostea un stupefiant adevăr: deși analiza anatomo-patologică s-a efectuat în condiții improprii, neexistând un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor (creierul intrase în putrefacție, datorită căldurii), analiza macroscopică a evidențiat clar o meningită.   Dar ce, și anume cât, se știa atunci despre această teribilă maladie, afectând creierul uman?      Iată cum era descrisă evoluția unei maladii din aproximativ aceeași categorie – meningita într-o lucrare la modă, ”Doctorul casei”, din 1910[11]:      „Meningita începe în mod brusc și de obicei prin febră (căldură), care este precedată de fiori (temperatura poate fi de 39–40o și mai mult), apoi se ivește durerea de cap, care este foarte mare și constantă (neîntreruptă). Ea se simte mai mult la frunte și este așa de puternică încât bolnavului i se pare că-i crapă capul. Durerea vine sub formă de svâcnituri, cari silesc bolnavul să țipe și să geamă, rămânând nemișcat în pat, ferindu-se de lumină, nesuferind sgomotul și evitând să răspundă la întrebări. (…) Alt semn al acestei boli este delirul (aiurarea), care se arată prin vorbe neînțelese, prin țipete, prin halucinațiuni (vedenii), prin dorința de a sări din pat. Fălcile sunt încleștate și dinții scrâșnesc, iar bolnavul nu poate să bea și trebuie să-i introducem cu multă greutate băuturile în gură. Afară de acestea, bolnavul mai are vărsături repetate, compuse la început de alimente, apoi de bilă (fiere) și de lichide groase. Constipația (încuietura) este îndărătnică și se combate cu anevoință prin purgative (curățenii) și clizme. Înțepenirea gâtului cu capul dat pe spate se observă dela începutul boalei, apoi strabismul (privirea încrucișată) sunt semnele de căpetenie ale meningitei.”      Multe dintre multiplele simptome grave, dintre care o parte au fost descrise mai sus, altele le vom prezenta în continuare, aparținând unei familii de boli ale meningelui, pot fi regăsite din plin în cazul Mihai Eminescu.      Bine, se poate obiecta: cazuri de meningită au mai existat în secolul al XIX-lea, dar, de unde până unde, ”meningită cerebrospinală”  sau ”boala somnului” în România?        Există fără îndoială dovezi privind existența unor cazuri de meningopatii, semnalate în țara noastră, după cum se observă și din articolul de presă reprodus mai jos:

”Clujul”, nr. 12/ 23 Martie 1924, p. 4.

În zilele noastre, oamenii de știință cunosc enorm de multe informații despre creierul uman, despre viruși și encefalopatii, cu mult mai multe date decât în epoca în care doctorii îl tratau pe Mihai Eminescu.     Specialiștii contemporani clasifică această maladie drept o encefalită cu inflamare acută a substanței cenușii, cauzând leziuni în substantia nigra.     Primii care au analizat acest funest sindrom au fost Von Economo, precum și patologul Jean René Cruchet, ei prezentând simptomele, patologia și histologia bolii, denumită în curând Sindromul Von Economo. Din nefericire, aceste date nu erau însă cunoscute în vremea când trăia Eminescu.    Conform medicului român, evoluția ”encefalitei lethargica” variază de la caz la caz, fiind influențată de maladii preexistente sau simultane[12] (comorbidități) sau de alte afecțiuni psihice.      Acest sindrom este o enigmă și în zilele noastre. Dr. Von Economu sublinia: ”Priviți fața acestor pacienți, se presupune că aceștia se află într-o stare profundă de demență secundară. Emoțiile sunt puțin vizibile dar sunt intacte mental „.        Renumiți specialiști atrag atenția că ”Boala poate prezenta o gamă largă și uneori confuză de simptome, adesea cu un comportament neobișnuit și bizar. Există indicii că majoritatea cazurilor au fost adresate psihiatrilor înainte ca pacienții să fie admiși în spital, atunci când simptomele au progresat. Este adesea confundată cu isteria, intoxicația sau reacția la medicamente.”[13]    ”Encephalita lethargica” se poate manifesta prin febră, dureri de gât, dureri de cap[14], letargie, răspuns fizic și mental întârziat, sindrom bipolar (s.n.).     Efectele ”Encefalitei Letargica” sunt tulburări cronice, cu modificări grave ale stării de spirit, manifestări depresive sau delirante, comportament anormal (s.n.) Exact simptomele constatate în cazul poetului nostru național.      Prin urmare, ”Encepahlitis letargica” este o formă rară și foarte periculoasă din clasa encefalitelor[15]. Se manifestă cu precădere la bărbați, până la vârsta de 30-40 de ani. Era vârsta lui Eminescu!     Nici în prezent nu se cunosc cauzele acestei maladii. Ținând cont de pandemia ce a urmat ”Gripei Spaniole”, din Primul Război Mondial[16], s-a presupus că este vorba de un sindrom viral acut, sau post acut, generat de un virus similar celui herpetic, alte ipoteze consideră că maladia este cauzată de o infecție streptococică, netratată.      Alte teorii admit că este vorba de o reacție autoimună a organismului, care conduce la atacarea funcțiilor creierului.       Nu există tratament și nici medicamente specifice.       În România, primele cazuri de ”Encephalita Letargica” au fost semnalate oficial  abia în primăvara anului 1915, asemenea și la soldații francezi de la Verdun, în iarna anului 1915-1916.[17]      În cazuri severe, pacienții intră în așa numitul ”mutism akinetic” (similar celui de comă), slăbirea părții superioare a corpului, dureri musculare, tremor, rigiditatea gâtului și, mai ales, schimbări de comportament, inclusiv psihoze.

În simptomatologia acestei maladii a fost semnalată o anomalie bizară: klazomania (tic verbal).

Mihai Eminescu se exprima aberant, repetând la infinit sintagme derutante (verbigerație), ce apăreau drept semne de nebunie. La întrebările ce i se pun nu răspunde imediat, rostind unele cuvinte „cu o voce cântătoare şi monotonă”: „bună dimineaţa, domnule doctor, daţi-mi două pachete de ţigări”; şi aceasta „fie ziua, fie noaptea, fie cu ţigara în mână, fie fără”. De asemenea, repetă monosilabe ce se pronunţă înaintea sa. Alteori, când stă de unul singur, recită „monoloage fără sens[18].

Despre Mihai Eminescu, martorii oculari istorisesc faptul că era mai mereu zbuciumat, ”fiindcă uitase din multele limbi pe care credea că le ştiuse”. Îşi făcu un răboj al lor şi, cum tot refuzau să-i revină în minte, începu ,,a înșira la pentametre și hexametre cu cuvinte neînțelese, uitându-se cu asprime la cei de față și nesuferind a fi privit mai mult în ochi”, deslușim dintr-o scrisoare a lui Simțion către Maiorescu din 12/24 Iulie 1883.

De asemenea, Clara Maiorescu arată într-o scrisoare că, spre sfârșitul lunii August 1883, Mihai Eminescu ”nu recunoaşte pe nimeni, nu rosteşte o vorbă legată. E sguduitor, nicio urmă din ceea ce a fost. Băi calde îl liniştesc….. Burghelea, al cărui cumnat Cerchez a înnebunit, spune că aşa ceva de cumplit, ca la Eminescu, n’a văzut. Fiziceşte e de tot desfigurat(s.n.)”.

Dar să revenim la boala pe care o bănuim a fi afectat și creierul Luceafărului. Se disting trei tipuri de ”Encephalitis Letargica”:      Prima se numește somnolento-oftalmoplegică, având următoarele simptome: somnolență, adesea conducând la comă și moarte, paralizie a nervilor cranieni, a extremităților și a mușchilor oculari, ai feței, care rămâne lipsită de orice expresie[19].  În cazul lui Eminescu, aceste ultime simptome privind aspectul fizionomic au fost însă confundate de medici ca fiind expresie a PGP-ului, rezultat al infecției luetice.      Observăm, așadar, faptul că, atât în cursul internării la Spitalul Caritatea în 1883 și 1889, cât și în perioada spitalizării la ”Clinica dr. Leidesdorf din Oberdöbling” (1883-1884), cu preponderență în timpul puseelor acute din anii 1886 (M-rea Neamț) și 1887 (Botoșani), simptomatologia prezentată de Mihai Eminescu, prin modul de manifestare specific, depășește cu mult tabloul unei maladii psihice clasice (tulburare bipolară sau boala maniaco-depresivă).  Tocmai aceste forme de manifestare atipice, polimorfe, i-au pus în dificultate pe doctorii vienezi (mărturiseau că nu au mai întâlnit un asemenea caz), iar pe alții (cei de la București, Iași sau Botoșani) i-au indus în eroare.      Considerată chiar în zilele noastre o boală incurabilă,  probabil din categoria acelora autoimune, ”Encefalita letargică” constituie o necunoscută dar și o mare amenințare, putând oricând produce victime.       Potrivit autoarei Laurie Winn Carlson (”A New Interpretation of the New England Witch Trials”, 1999) inexplicabilul fenomen al vânătorii de vrăjitoare, practicate în Noua Anglie în 1690, conducând la faimosul proces al Vrăjitoarelor din Salem, ar fi avut ca punct de plecare o epidemie de encefalită letargică, cu manifestări specifice unei boli mentale.

Cum a fost posibilă o asemenea confuzie (se poate scrie cu ușurință ”Un mic dicționar de diagnoze al pacientului Eminescu”), având în vedere că poetul a fost consultat de cele mai înalte somități medicale ale vremii?

Pentru a nu extinde prea mult dimensiunile acestui studiu, vom prezenta doar o parte a listei somităților implicate în tratarea stărilor patologice ale nefericitului suferind pacient.

Prin urmare, istoriografia eminesciană înregistrează numele a nu mai puțin de 64 de doctori care au luat parte la îngrijirea medicală a poetului, ori și-au exprimat ulterior un punct de vedere, analizând informațiile disponibile.

Din punct de vedere statistic[20], 35 cercetători au apreciat că Mihai Eminescu a suferit de o boală psihică (31 catalogau sindromul drept psihoză maniacodepresivă, 3 credeau că este vorba de schizofrenie iar unul drept nevroză freudiană) cu evoluție spre demență.

Alți 21 au indicat prezența luesului, în forma sa cea mai gravă, PGP (paralizie generală progresivă), în timp ce 8 doctori nu s-au pronunțat.

Dr. Valeriu Lupu sistematizează lista specialiștilor implicați în cazul Mihai Eminescu, în funcție de pregătirea fiecărui doctor: 19 dintre medici au fost alienişti sau psihiatri, dintre care 8 au fost contemporani poetului şi direct implicaţi în îngrijirea lui, iar 11 după moartea poetului. Şase dintre medici au fost neurologi, dintre care doi contemporani poetului. Mai notăm faptul că trei medici au specialitatea medicină legală, trei dermatologi, doi balneologi iar restul de 33 au avut diferite specialităţi, între care predomină interniştii, chirurgii sau pur şi simplu medici practicanţi”. 

Dintre doctorii curanți, un număr de 8 au fost psihiatri (cinci erau străini, iar 6 aveau titluri academice), precizează dr. Vasile Lupu în amintitul studiu.

De observat că nici unul dintre ei nu s-a pronunțat în favoarea etiologiei luetice a bolii (exceptând pe profesorul Șuțu care, deși nu a menționat cu tărie prezența luesului, el a recomandat totuși un tratament antiluetic).

Pentru aceste motive, este neîndoios că Mihai Eminescu nu a avut morbul luetic (nici dobândit, nici moștenit) și nici nu a suferit de manie acută.

Repetăm, simptomele bolii acestuia, deși sunt comune mai multor maladii psihice,  pot fi considerate forme atipice  ale unei boli necunoscute lumii medicale din acei ani:  ”encephalita lethargica” .

După cum au stabilit cercetătorii, ”sindromul bipolar”, numit și ”depresie maniacală” nu poate fi depistat prin nici un fel de examen de laborator, chiar și în zilele noastre. Spre deosebire de acest sindrom, ”encephalita letargica” include manifestări ce se regăsesc în ”sindromului bipolar” dar și alte semne clinice: febră, dureri atroce la nivel muscular, frisoane, somnolență conducând la comă[21] sau moarte, ataraxie a unor organe interne, constipație[22], etc.       Fiind atipice, sunt cu totul particulare în cazul unei ”encephalis letargica”.       În paginile următoare vom prezenta o serie de  simptome manifestate fără dubiu în comportamentul lui Mihai Eminescu, în cursul anilor 1883, 1884, 1887, 1889,  precizate fugitiv în relatărilor unor martori ai suferinței sale, respectiv în însemnările unor medici ce     l-au pe Poet.

Dacă privim fotografia poetului din 1887, aceasta arată chipul unui om gârbovit, îmbătrânit prematur, atins de ”gatism” (ramolisment), însă nu din cauza vârstei înaintate ci, mai degrabă, urmarea unei stări patologice, pe care o poate provoca o maladie gravă, precum   ” encefalita letargica” .

Fotografie din anul 1887 (epoca ”Encepfalitei Letargica”)      Putea fi aceasta depistată din timp? Memorialiștii au semnalat existența unor simptome ciudate, pe care medicii, din diverse motive, nu le-au luat în considerație, de exemplu inversarea timpilor de somn, precum și alte manifestări, care însă puteau ridica unele semne de întrebare.      Astfel, fratele său, Matei Eminovici, rememorând comportamentul poetului, prezintă câteva astfel de ”curiozități”: ”Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară până răsărea soarele, aci dormea de cu seară până la amiază și uneori până la 1 și 2 p.m.” (Corneliu Botez, ”Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 189,  Socec, București, 1909).      La rândul său, I.L.Caragiale povestește un fapt frapant din tinerețea lui Mihai Eminescu (”In Nirvana”): ”A plecat să se culce devreme, și dimineața, la amiazi, când m-am dus la el,    l-am găsit tot dormind….se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două – trei zile, se arăta iar liniștit.”   ”Pentru el nu exista deosebirea, pe care o făceam noi ceilalți, între zi și noapte, ba una din slăbiciunile lui era să profite de liniștea nopților..”, subliniază I. Slavici.     Același Slavici își aduce aminte că Mihai Eminescu ”răpus de oboseală, dormea deseori îmbrăcat și hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită și nespălată i se făcea cocoloș.”  În alt loc, amicul său observă: ”era în stare să doarmă 24 de ceasuri într-una și mânca odată pentru trei inși.”     ”Părerea statornică a lui Mihai Eminescu era că cea mai plăcută parte a vieții e cea petrecută în somn, când ești fără ca să fii și să simți dureri.”           Ce semnificație pot avea, oare, aceste mărturii ale lui Slavici, coroborate cu celelalte, aparținând celor ce     l-au cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena?         Nu cumva aceste antecedente din tinerețe pot semnala o predispoziție către inversarea timpilor de odihnă și somn, semn caracteristic al unei greșite ergonomii a muncii intelectuale, care a agravat mai târziu și a amplificat simptomele unei encefalopatii, descrise în scrisorile Henriettei, din 1887, atunci când starea patologică a lui Mihai Eminescu era indiscutabil gravă.           Simptome specifice acestui sindrom s-au manifestat violent în perioada de debut a maladiei (1883-1884), dar mai ales în anii 1887-1888-1889: stare de letargie, manifestări psihotice, debilitate fizică accentuată,  imposibilitatea de a mânca și de a respecta prescripțiile medicale (Scrisoarea Henriettei din 6/30 Aprilie 1887, Mihai Eminescu refuză să mănânce)[23], neputința de a articula un singur cuvânt (Scrisoarea Henriettei din 3/15 mai 1887; 1/13 Iunie; 6/18 Iunie;18/30 Iunie; 1/13 sept.),       Mai mult, Mihai Eminescu a prezentat simptome caracteristice și celei de-a doua forme de ”Encephalitis Letargica”, numită hiperkinetică.

Aceasta îmbracă diferite aspecte clinice:

tulburări motorii, cum ar fi la nivelul grupurilor musculare: ”Mihai Eminescu suferea de picioare în vremea aceea, așa că mergea foarte greu”, își aduce aminte Leon Gh. Nicoleanu (Corneliu Botez,”Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 203); de altfel, la întoarcerea de la Berlin(1874), acesta a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului;

mișcări involuntare (plimbându-se pe stradă, acesta avea mania de a apuca cucoanele de turnurile rochiilor….”Poetul făcea aceasta inconștient” (idem, p.199); Artur Gorovei îl întâlnea în restaurantul Hotelului Traian, al cărui proprietar, Scarlat Pastia, lăsase cuvânt personalului să nu-l supere și „să-l lase în pace de câte ori venea”. Originalitatea lui „nu consta în faptul că nu plătea consumația”, ci în modul cum mânca: „tăcut, gânditor, privind lumea din sală cu un zâmbet pe care   n-ai putea să-l definești”. Mihai Eminescu se plimba „cu mâinile la spate pe aceleași două scânduri ale salei, de la bufet la ușa cafenelei”. Se oprea „în dreptul bufetului”, ridica „încetișor capacul cu sticlă sub care erau așezate farfuriile cu mâncăruri reci”, le examina, „lua cu mâna o bucată care-i convenea, lăsa capacul, vâra mâncarea în gură, se uita cu același zâmbet la lumea din sală și, cu mâinile la spate, reîncepea cursa pe aceleași două scânduri, de la bufet la ușa cafenelei, mestecând liniștit bucata de carne sau prăjitura pe care le lua, cu aceeași seninătate, când ajungea iarăși în dreptul bufetului, până ce se sătura”;

starea mentală anxioasă; În  această fază, pacientul Mihai Eminescu evidențiază manifestări de teamă (Credea cu tărie că „e pierdut, că pentru el nu mai e de trăit şi că într-o zi are să moară de foame. Ideea că nu are cu ce trăi îl chinuia zi şi noapte”[24]. Sunt consemnări că Eminescu purta cu sine un pistol, pentru a se apăra.)

neliniște (oare cine plătește costurile de spitalizare?);

– atacuri de panică[25] la vederea unui bărbat sau femeie (Scrisoarea Henriettei din 3/15 mai 1887; 1/13 Iunie); ”Într-o zi, când boala i se agravase, îl văd intrând busna, strigând:

 ” Rettung, die Wollen mich unbringen”, adică ”Ajutor, vor să mă nimicească” (Corneliu Botez,” Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 199); aceeași stare de atac de panică s-a manifestat și pe gondolă, în timp ce se afla la Veneția, strigând: ”Vă rog, nu mă ucideți”;

deplasare continuă, până la epuizare, în curtea Institutului dr. Șuțu, din strada Plantelor, sau în incinta sanatoriului din Oberdöbling (vezi mai sus istorisirile lui Anton Gorovei);

culegerea de pe jos a tot felul de obiecte; în fond ce este atât de grav aici, fiindcă alții adună nimicuri, mai mult din fetișism de colecționar : ”colecționarul este și el un pic nebun”, crede Umberto Eco. (”Cronicile unei societăți lichide”, Polirom, Iași, 2016, cap. ”Joyce și Maserati”).

verbigerație, adică recitarea până la epuizare a unor strofe sau poezii;

 dureri  musculare, mai ales când este căldură mare (Scrisoarea Henriettei din 12/24 mai; 27 mai/8 Iunie), etc.

În sfârșit, a treia formă a ”Encefalitei Letargica” se numește amyostatic-akinetică, aceasta conducând adesea la o stare cronică similară bolii Parkinson, numită parkinsonism postencefalitice.      Simptomele sunt: slăbiciunea musculară, rigiditatea mișcărilor.

     În această etapă apar și fenomene de misofilie (afinitate pentru necurățenie, murdărie). Henrietta scrie că, în perioada cât Eminescu se afla în îngrijirea sa, angajase un om de serviciu pentru a schimba lenjeria și cearșafurile fratelui său, acesta ”numai prin stăruință se spăla”(Corneliu Botez, ”Omagiu lui Mihai Eminescu”, p. 66,  Socec, București, 1909 ).

Din nefericire, medicii renumiți ai vremii (profesori universitari în majoritate, academicieni, somități ale epocii) au confundat simptomele evocate mai sus, aparținând maladiei poetului, cu acelea ale luesului.      În acest sens, dr. Șutu, întrebat cu puțin timp înainte de decesul poetului de un corespondent din Iași asupra prognosticului în ceea ce-l privește pe Mihai Eminescu, declara: ”Dacă nu va muri de vre-o boală accidentală, de o pneumonie sau cine știe de ce alta (n.n.de ce nu de ”Encefalită Letargică”?), apoi are să se sfârșească de un ramolisment total. Din ce în ce pierde memoria, ideile îi revin confuze, așa că deja nu își mai aduce aminte de fapte mai recente. Încoherența în vorbă dovedește că o parte a creierului e deja în stare de ramolisment, și această boală progresând va veni o vreme când nu-și va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nici o idee, absolut niciuna”.     Același profesor doctor declara unui redactor bucureștean: ”Va veni un moment când Mihai Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai putea vorbi nimic și va cădea într-o prostrație completă, care îi va lua darul graiului. Atunci nici nu se va mai plimba. Dacă boala își va urma mersul regulat, va mai putea trăi vre-o trei ani; numai un caz accidental ar putea aduce o congestie cerebrală și să-l trăznească pe loc.” [26]      Din păcate, în noaptea fatală de 15 spre 16 Iunie 1889, Mihai Eminescu reclamă medicului de gardă al Sanatoriului Caritatea că se simte năruit, cerându-i ajutorul. Acesta îi recomandă să se culce și îi oferă un pahar cu lapte. Pacientul nu se va mai trezi.     Aceleași confuzii tragice avea să le sublinieze și dr. G. Marinescu, viitorul savant, care îl cunoscuse personal pe Mihai Eminescu, chiar colaborase la revista ”Fântâna Blanduziei”. Viitorul mare savant neurolog a analizat creierul poetului (cele două emisfere, fără cerebel însă). El concluzionează că ulcerațiile de pe emisferul stâng și membranele injectate și aderente, ar fi semne clare ale ”Tabes”-ului[27].      Cu toate acestea, în anul 1914, Dr. G. Marinescu mărturisea în scris că, analizând creierul lui Mihai Eminescu, acesta prezenta ”ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori”.[28]       Inadmisibil, acesta insistă asupra ideei că, asemenea altor literați (Nietzsche, Lenau, Maupassant etc), și Mihai Eminescu a murit de ”Paralisia Generală”.     În cadrul sindromului ”Encefalitei Letargice” avem de-a face cu o asemenea stare de îmbolnăvire gravă a creierului, nefiind produsă de spirocheta ”Treponema Pallidum”.     Manifestări polimorfe specifice ”Encephalitei Letargica”

 

Am selectat în pasajele următoare  câteva momente din biografia ultimilor ani ai vieții lui Mihai Eminescu, pe care le considerăm semnificative pentru înțelegerea acestei misterioase maladii.

 

1.         Baia Mitrashwski  (28 Iunie 1883; stare psihotică, confuzie, stare febrilă); ”…. avea aerul de a fi speriat de vederea noastră în număr de 4-5 persoane[29]  2.        Spitalul Dr. Șuțu (1883)

 

La 8 Iulie (28 Iunie 1883), Mihail Mihai Eminescu a fost isbit într’un mod quasi subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală…..Aceasta a surprins pe amicii și cunoscuții săi. Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinând cu câteva zile mai înainte.”

Așadar, conform dr. Șuțu, boala a explodat ”dintr-o dată”, fără ”prodrom” (adică fără simptome de atenționare, care preced apariția bolii), eveniment care a surprins pe amicii și cunoscuții săi. Mihai Eminescu a manifestat doar o stare de iritabilitate (nervozitate), precum și o insomnie prelungită (manifestată cu câteva zile înainte).

Realitatea este cu totul alta: scrisorile inedite lui Mihai Eminescu, publicate în anul 2000, pot fi interpretate, în egală măsură, ca mărturii de ordin medical. Ele au înfățișat însă o evoluție progresivă  a simptomelor, și nu o declanșare intempestivă a acestora.

O maladie gravă precum este luesul are o gestație îndelungată, câteva faze preliminare, care anunță  existența teribilei maladii. În schimb, la Mihai Eminescu maladia de care suferea s-a manifestat în forme insesizabile, asimptomatice, în creștere gradată, și abia în final sub forma unei crize subite, care a uimit pe cunoscuții și prietenii săi.

Catagrafiind manifestările bolii, profesorul Șuțu notează: ” Acuitatea extremă a simptomelor nu permitea în primele momente un studiu amănunţit al diferitelor funcţiuni şi facultăţi. Aspectul maladiei era acela al unei manii acute caracterisată printr’un delir absolut incoherent, prin mişcări desordonate, prin illusiuni şi halucinaţiuni sensoriale cari deveneau uneori terrifiante, în fine prin tendinţa a tot distruge prin prejurul său în paroxismul răului.”.

Aceste simptome acute, probabil atipice, nu au permis, într-o prima etapă, un studiu al diferitelor funcțiuni și facultăți ale psihicului pacientului.

Totuși, dr. Șuțu observă ieșiri comportamentale ce puteau fi interpretate drept manie acută, o dezordine psihică evidentă, caracterizată printr-un ”delir verbal absolut incoerent, iluzii și halucinații sensoriale”, care deveneau uneori terifiante (înspăimântătoare, îngrozitoare), ceea ce numim azi ”atacuri de panică”, adică manifestări de frică, spaimă (respectiv o stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar), precum și gesturi violente, de distrugere a obiectelor de prin-prejur.

Dr. Șuțu continuă descrierea exteriorizărilor psihice și fizice, caracterizate printr-o tulburare patologică a conștiinței, manifestată prin aiurări, halucinații, delir continuu, necenzurat, o exaltare și o frenezie pe care nici morfina, nici hidroterapia, nici discuțiile morale sau tratamentul fizic (???) nu le puteau pune sub control.

        ”Excitaţiunea continuă a centrilor psyhomotori şi psyhosensoriali, era factorul unic al acelui delir, al acelei perturbaţiuni, ale facultăţilor intelectuale şi morale, cari se aflau libere de orice control al voluntării şi ca nişte instrumente pasive ale unei cerebraţiuni neconştiente. Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fisic.”

Această stare de dezordine psihică a durat aproape 8 săptămâni, răstimp în care poetul a dat dovadă de deplinătatea funcțiunilor intelectuale abia de trei ori(perioadă de remisie). În această fază, Mihai Eminescu era efectiv lipsit de coerență (rostea cuvinte, fraze fără noimă, amestecate la întâmplare, provenind din diverse domenii: politic, literar, științific).

    ” În timp de două luni, abea de trei ori el avu câteva momente de luciditate. Restul îl petrecea într’o aiurare, căreia politica, ştiinţa, literatura îi ofereau elemente variate, combinându- se, amestecându-se, fără ca cugetările, frasele şi chiar cuvintele să fie câtuşi de puţin inteligibile, aşa de puţină legătură logică exista între ele..”

Dr. Șuțu declară că nu cunoaște ultimele faze ale maladiei declanșate în 1883 (pe când era internat la Oberdöbling), însă revenind în țară, convalescența lui Mihai Eminescu a ”fost adesea întreruptă de accese de agitaţiune maniacă şi că restabilirea fu anevoioasă şi niciodată completă”.

În perioada celei de a doua internări a poetului la Institutul Caritatea (1889), în temeiul propriilor observații, precum și al datelor transmise de amicii acestuia (probabil ziariști sau mai ales T. Maiorescu), dr. Șuțu remarcă la pacientul Mihai Eminescu o stare sufletească specifică unui individ, pe care nimic nu-l poate mișca, o nepăsare, lipsă de energie, chiar indolență (Henrietta sublinia într-una dintre scrisori că fratele ei neglija igiena corporală în perioada cât a zăcut bolnav la Botoșani), dar mai ales o degradare a funcțiilor intelectuale, anunțând debutul unei grave maladii a creierului, cu un final tragic: ”căci se şoptea în unele cercuri că viaţa ce o ducea în Bucureşti, de la întoarcerea sa, departe de a avea un scop nobil şi util, deveni leneşă, vagabondă şi aproape necuviincioasă. Tendinţe diverse la care voinţa sa debilă nu putea să reziste atrăgeau activitatea sa şi o purtare incorectă şi quasi-vicioasă ocupa orele sale. Amicii săi observară la el o apatie morală, de desechilibrare mintală, o adevărată decadenţă intelectuală, ce de sigur erau începutul unei grave cerebropatii care era menită a-l conduce fatalmente la neant.”

 

3.  Spitalul din Oberdöbling (1883-1884): Din corespondența trimisă de Mihai Eminescu rezultă un tablou cu totul particular al maladiei poetului (care i-a uimit și pe specialiștii de aici, ei neputând o bună bucată de timp să propună un diagnostic): dezorientat, slăbiciune fizică, bulimie (se plânge mereu de lipsa unei alimentații consistente, deși  acolo se servea un regim alimentar specific pacienților din acest spital de lux al Vienei), nesiguranță privind existența sa ulterioară. „Nu sînt deloc în stare să îmi dau seama de situaţia cumplită în care am trecut, …….fizic stau destul de prost. ………sunt plin de îngrijire asupra unui viitor“.    

     ”Boala Pălărierului Nebun”[30]

 sau

 ”Encefalita Letargica” ?

 

În umbra ignoranței contemporanilor lui Mihai Eminescu, respectiv a pietății iconoclaste a urmașilor acestuia, nu au putut încolți și crește cercetări obiective, dedicate bolii sale.

Nebunia” era o spălare de mâini convenabilă, un ”caz închis”, amiabilă ieșire din ”greaua epocă Mihai Eminescu”. Ori, poate, o neputință a medicinii de a desluși cauzele unei morți nemeritate (agnosticism medical).

Într-o epocă ulterioară, când actorii dramei biografice eminesciene s-au pierdut în neantul istoriei, doctorii secolului XX, apoi biografii, au răscolit în colbul trecutului lui Mihai Eminescu, căutând hârtii din epocă, notițe sau însemnări aparținând martorilor oculari, adică a acelora care l-au tratat ori au fost neputincioși spectatori la agonia muribundului poet.

Astfel, după tragicul sfârșit al ”Luceafărului”, până în zilele noastre, cercetarea vieții lui Mihai Eminescu a avut parte de diseminarea unor legende apocrife, răspândite empiric de un folclor urban, populat de criminali înarmați cu cărămizi, pietre, cu doctori demenți, administrând leacuri otrăvitoare, în cadrul unei sofisticate ”conspiratio pulveraria[31], cu povești tenebroase (gen Borgia), cucerind tot mai frecvent gustul unui public avid de senzațional, la care se adaugă și mediatizarea unor pseudo-rapoarte medicale, semnate sau atribuite unor martori oculari, derutând fatalmente înțelegerea cititorului, care nu mai poate să priceapă adevărul, într-un scandal ce pare a nu mai avea sfârșit.

În limita unor principii de precauție științifică, autorii memoriilor  revelatoare avertizează cititorii că nu mai păstrează ”post factum” hârtiile cu anamneza pacientului Mihai Eminescu dar, cu toate acestea, gestul lor este demn de luat în seamă, devenind mărturisitori ai martiriului, suferinței și sfârșitului bietului poet.

Dr. Șuțu credea că Mihai Eminescu este ”atins de alienație mintală, în forma de manie acută…..” (5 Iulie 1883),  un diagnostic similar fiind menționat oficial și ulterior, în Raportul medico-legal privind ”starea facultăților mintale” (23 Martie 1889) unde se scrie: ”alienațiune mintală în formă de demență”.

Internat din nou la dr. Șutzu, în prima parte a anului 1889, Mihai Eminescu recunoaște persoanele din jur, personalul spitalului, recită din memorie poezii întregi: ”Umbla toată ziua, adunând tot felul de lucruri de pe jos, fără cea mai mică oboseală”.

Din amintirile doctorului Vineş rezultă căstarea lui Mihai Eminescu s-a agravat în clinică astfel că i-a apărut o stare delirantă cu dureri în tot corpul, tremurături, încetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburări grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate)”

        Dr. Ovidiu Vuia interpretează aceste simptome  ca fiind rezultatul injecţiilor de mercur, lipsite de eficiență asupra bolii psihice dar cu grave efecte secundare. Mihai Eminescu, sub influenţa tratamentului cu mercur, subliniază doctorul, a dobândit ”o polinevrită şi encefalopatie mercurială”.

În contextul actualei pandemii, Sindromul von Economu merită reanalizat, cel puțin în cazul Eminescu.

Viena,

04.05.2020

 

 

 

[1] Tulburare organică, manifestată subit, semn, indiciu,  al unei stări de sănătate anormale, fenomen care semnalează prezența unei boli.

[2] Nosologie – disciplină medicală care se ocupă cu studiul, clasificarea și definirea bolilor, din gr. nosos-boală și logos-știință.

[3] Patogenie – ramură a patologiei care se ocupă cu studierea mecanismului de producere și de evoluție a bolilor.

[4] Starea febrilă este, în zilele noastre, un simptom esențial, care ascunde fie existența unei patogenii infecțioase, fie o stare de inflamare acută.

[5] Acesta îl consultase și pe Mihai Eminescu.

[6] Din punct de vedere cronologic, este considerat drept primul pilot din Imperiul Austro-Ungar, printre primii din Europa, precum și primul medic din lume care a zburat cu un avion.

[7] Von Economo a publicat concluziile sale într-un articol din 1917, „Die Encephalitis lethargica„, precum și, în 1929,  în monografia „Die Encephalitis lethargica, ihre Nachkrankheiten und ihre Behandlung” (”Encephalitis lethargica – Sechelele și tratamentul acesteia”). Sunt ipoteze care demonstrează că ”encefalita letargica” ar fi o boală autoimună.

 

 

[8] I. Nica, ”Eminescu. Structura somato-psihică”, Editura Eminescu, București, 1972, p.226

[9] B.A.R., Mss. Arhiva Personalităților, dr. G. Marinescu…..

[10]  ”Universul”,  an 51 (1932), nr. 225-228.

[11] Călin Cernăianu, ”Recurs Eminescu”, vol III, p. 394

[12] În urmă cu câțiva ani, Academia Română (împreună cu Fundația Națională pentru Știință și Artă), a editat, sub prestigioasele semnături ale domnilor academicieni Eugen Simion, Ioan-Aurel Pop și prof. univ. dr. Irinel Popescu lucrarea„Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, volum în care importante personalități ale medicinii din țara noastră susțin argumentat că Eminescu a fost greșit tratat (”malpraxis”): acad. Victor A. Voicu, prof. univ. dr. Vladimir Beliş, prof.dr. Octavian Buda, prof. dr. Dan Prelipceanu, prof. dr. Călin Giurcăneanu,  prof. univ. dr. Eduard Apetrei, conf. univ. dr. Bogdan O. Popescu, dr. Codruţ Sarafoleanu, dr. Cecilia Cârjă, dr. Ioana Bonda, cu un argument semnat de acad. Eugen Simion, convergând spre aceleași concluzii.

[13] Cf. Dr. Ava Easton, ”Encephalitis Society” (2018); https://www.encephalitis.info/encephalitis-lethargica

[14]  COVID 19 prezintă câteva simptome comune cu ”Sindromul von Economu”: febră, dureri (de cap, musculare, de gât), uneori afecțiuni psihice (persoanele atinse de Covid cad în depresie accentuată) sau dermatologice, inclusiv un număr mare de infectați (de ordinul milioanelor).

[15]  Cu aproximație, există în zilele noastre cinci sute de mii până la un milion de cazuri, dintre care o treime au condus la deces.

[16] Între ianuarie 1918 și Decembrie 1920 au existat două focare de virus gripal (de tipul H1N1) în ceea ce s-a numit pandemia de gripă din 1918. Aproximativ 500 de milioane de oameni din întreaga lume au fost infectați cu virusul gripei H1N1, ceea ce a dus la 50-100 de milioane de decese (în principiu 3-5% din populația lumii). Având în vedere că această catastrofă a avut loc în timpul Primului Război Mondial, cenzorii au limitat mass-mediei dreptul de a informa asupra pandemiei în multe țări, pentru a menține moralul. Mass-media spaniolă nu a fost cenzurată și, de aceea, pandemia din 1918 este adesea menționată drept „gripa spaniolă„(au fost 8 milioane de spanioli infectați, cu 300 000 de decese). Printre cei ce au murit în urma acestei pandemii amintim: Guillaume Apollinaire, Edmond Rostand, Sophie Freud (fata lui Sigmund Freud), Gustav Klimt, Egon Schiele, Otto Wagner, gen. Eremia Grigorescu.

[17] J.M.S. Pearce, ”Baron Constantin von Economo and the encephalitis letargica”, in ”Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry”, 1996, 60:167.

[18]  M.Eminescu, ”Opere”, vol XVI.

[19] ”În acest timp Eminescu era cu desăvârșire lipsit de voință; la masă dacă-i dădeai lingura în mână mânca, iar altfel sta și se uita” cf. Henriette și Mihai Eminescu, ”Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa Cornelia”,  Iași, Șaraga, p.V.

[20] Dr. Valeriu Lupu, ” Eminescu și medicii săi”, în Revista ”Victor Gomoiu” de istorie a medicinii.

[21] Eminescu a trecut de câteva ori în starea de moarte aparanetă:   ” este în agonie de moarte. Este atât de slăbit încât cei de prin prejurul său  așteaptă în tot momentul ca să părăsească această viață”; ” Poetul Eminescu se află în agonia morții; ochii lui sau painginat cu totul, nu mai cunoaște pe nimeni, nu vorbește nimic și zace neștiind nimica de sine”cf. ”Familia”,XXIII, nr. 37, 13/25Septembrie,1887, p. 442; ”Familia”, XXIII, nr. 39, 27 sept/8oct., 1887, p. 466.

[22] Este cunoscut faptul că, în  tratamentul cu morfină, apar efecte secundare, precum somnolenţa, greaţa, constipaţia.  Acestea se remit în 5-7 zile, mai puţin constipaţia.

[23] Comportament asemănător,  la Oberdöbling.

[24] I. Popescu I, ”Amintiri despre Eminescu”, Junimea, Iași, 1971;

[25] Aceleași atacuri de panică s-au manifestat la Baia Mitrashewski, la Oberdöbling, în vizita de la Veneția (”nu mă ucideți…), la Iași (refuzul de a participa la ceremonialul de dezvelire a statuii), la București (episodul purtării cu sine a unui pistol) etc.

[26]  ”Sănătatea lui Eminescu”, în ”Tribuna”, an 6 (1889), nr. 123, p. 489-490; vezi și ”Curierul Român”, an 4 (1889), nr. 19, p.3.

[27] Boală cronică a sistemului nervos, de origine sifilitică, care se manifestă prin lipsa de coordonare a mișcărilor (în timpul mersului), dureri viscerale vii, tulburări de sensibilitate etc. – Din fr. tabès, lat. tabes.

[28] Biblioteca Academiei Române, Mss. ”Arhiva Personalităților”.

[29]  Raportul Comisarului C. N. Nicolescu, din data de 28 iulie 1883.

[30] Intoxicația cu mercur era numită uneori ”Boala pălărierului nebun”, prin extensie, orice intoxicație otrăvitoare.

[31] Expresie latină desemnând înlăturarea adversarului, fără vărsare de sânge.

Convergența sistemelor

”Convergența Sistemelor” și ”Teoria ZEG” – modelul românesc !

DAN TOMA DULCIU

 

Prolegomene la un vis himeric

 

În anii 70 ai secolului trecut gândirea social-politică românească depășise iconoclasmul ideologic, de tip marxist, care definea conceptul de convergență a sistemelor drept ”teorie burgheză care preconizează evoluția celor două sisteme social-economice și politice, socialismul și capitalismul, spre un tip comun de societate, fără a fi nevoie de revoluția socială”, orientând tematica și interesul spre  dezbateri dezinhibate, în jurul unor concepte, precum ”convergența sistemelor”, ”societatea  postindustrială”, ”rolul tehnocrației”, avantajele ”unității în diversitate”,   respectiv ”teoria zegistă”.

Erau așadar discuții asupra conceptelor anumitor școli de gândire, sau  grupuri de cercetare, coagulate în capitala Italiei – Clubul de la Roma,  sau a Franței – Cercul de la Paris, având ca mentor pe J. J. Servan-Schreiber, în Germania – Programul de supraviețuire, elaborat de Comisia Brandt, în Statele Unite – Institutul Hudson, ai cărui cercetători, conduși de Herman Kahn, au elaborat un ”Scenariu pentru 200 de ani (1976-2176)” , studii apărute  în multe alte părți ale lumii, abordând chestiuni legate de viitorul omenirii.

Pornind de la principii corecte în plan teoretic, ”convergența sistemelor” ar fi putut să devină benefică într-o lume onestă, animată de principii umaniste, de coexistență nonbeligerantă, prezumând un anume echilibru între două entități, care au conviețuit bipolar, anterior anului 1989, însă presupunând asumarea și implementarea unei  susținute politici de coeziune și ajustare reciprocă.

Aceasta, cu cât, în condițiile  unei euforii nedisimulate, după căderea Zidului Berlinului,  și în ciuda  pesimismului lui Fukuyama, atât Estul cât și stânga europeană își doreau din plin o infuzie ideologică regeneratoare.

În realitate, procesul s-a finalizat printr-o pervertire a celor două entități, producând o confuzie a valorilor originare, o rupere a echilibrului dintre proiectul inițial și cel final, ce  a transformat convergența în emergență, echilibrul în subordonare. În acest mod, ”convergența sistemelor” a devenit un canal de contaminare reciprocă, cu viruși periculoși,  dând naștere unei maladii pandemice, căruia cu greu îi putem afla antidotul.

În zilele noastre, proiectul inițial a ajuns un produs opac, format dintr-o lentilă convergentă, în realitate una divergentă,  obturând orice perspectivă clară de viitor.

Se poate spune că, în România, capitalismul a preluat tot ce era mai râu în socialism, devenind un ”capitalism de cumetrie”, iar prin metisajul reciproc, a rezultat un ”mixtum compositum” încât românii nu s-au mai bucurat de o societate postindustrială, așa cum li s-a promis, ci de o distrugere programată a economiei și industriei, în condițiile unui capitalism sălbatic, nemilos,  nociv în cel mai adevărat sens al cuvântului.

 

Programe lucide sau utopii ?

 

În epoca anilor 70 – 80, ”Teoria ZEG” (Zero Economic Growth) era definită ca fiind o teorie filozofico-economică de esență neomalthusianistă limitativă, potrivit căreia populația globului, cererea de produse alimentare și poluarea ar înregistra creșteri într-un mod progresiv, amenințător, în timp ce resursele globului s-ar afla în cantități limitate, lumea îndreptându-se astfel rapid spre autodistrugere, colaps total.

Această teorie a fost susținută de  Clubul de la Roma, creat în 1968, la iniţiativa economistului italian dr. Aurelio Peccei, care a reunit în jurul său 70 futurologi, din 25 ţări, pentru a studia soluții de rezolvare a unei crize care se vedea la orizont încă de pe atunci.

Clubul de la Roma a cerut profesorului american Jay Forrester să modeleze matematic tendințele creşterii economice la scară mondială, pentru şapte decenii viitoare.

Așa s-a născut primul raport destinat Clubului de la Roma, document de studiu coordonat de Donella şi Dennis Meadows, Jorgen Randers şi W. Behrens de la Massachussets Institut of Technology.

Acestor specialiști li se solicita “să examineze complexul de probleme care îngrijorează pe oamenii de pretutindeni; sărăcia în mijlocul belşugului, degradarea mediului înconjurător, pierderea încrederii în instituţii, extinderea necontrolată a robotizării, nesiguranţa ocupării unui loc de muncă, înstrăinarea tineretului, înlăturarea valorilor tradiţionale, inflaţia şi alte crize monetare şi economice”.

Apelând la o metodologie stabilită de acest colectiv, s-a analizat cu ajutorul calculatoarelor electronice un model prin care era prezentată  evoluţia următorilor  indicatori: populaţia, producţia industrială, producţia agricolă, poluarea resurselor naturale, în perioada  1950 – 2030.

Acești savanți aveau de dat răspuns la următoarele trei dileme capitale: creşterea populaţiei constituie cauza industrializării sau industrializarea este cauza creşterii populaţiei? Cine dintre cei doi factori, populație sau industrializare, este principalul răspunzător pentru creşterea poluării? Este posibil ca o producţie mai mare de alimente să determine o creştere a populaţiei, respectiv hrană insuficientă pentru locuitori?

La bază erau ideile emise de J. Forrester în cartea sa “Dinamica industrială”, în care se atrăgea atenția asupra faptului   că populaţia a crescut de la 1,6 miliarde în 1900 la 3,5 miliarde în 1970, dar că aceasta se va dubla exponențial, într-un număr mai mic de ani, ceea ce va afecta întregul sistem mondial, în timp ce creşterea acumulării de capital industrial va cunoaște  limite.

Încă din acei ani, Sicco Mansholt declara: “am făcut un calcul foarte simplu: dacă am vrea ca întreaga populaţie a globului să se bucure de un nivel de viaţă comparabil cu acela pe care-l avem în Occident, dat fiind venitul mondial global, ştiţi la ce cifră ar trebui să se reducă ea? La un miliard de indivizi”.

Aceleași calcule arătau faptul că o creștere exponenţială a populației și a dezvoltării industriale ar reduce dramatic resursele naturale şi, împreună cu sporirea poluării, vor determină diminuarea curbei creşterii producţiei agricole şi industriale.

Rezultatul nu poate fi decât dezastrul, cu cât ne apropiem mai mult de limitele materiale ale planetei, care vor fi atinse în secolul XXI. În concluzie, autorii au propus conceptul “familia de înlocuire”, cu cel mult doi copii.

Același model matematic i-a condus pe liderii chinezi la concluzii similare, reducând numărul de copii pe care îi putea avea o familie, dar dezvoltând o economie în ritmuri fenomenale, apelând și ei la principiul ”convergenței sistemelor”, un experiment reușit, se pare, dar cu repercusiuni nocive asupra rezervelor de energie, poluării și echilibrului economic al planetei.

La nivel global, însă, cu atât mai greu va fi de rezolvat în viitor  problema enunțată mai sus, dacă tendinţele actuale de creştere a populaţiei, industrializării, poluării, producţiei agroalimentare şi epuizării resurselor continuă în ritmuri neschimbate.

Soluția acestor futurologi era una singură: omenirea să treacă la modificarea negativă a actualelor tendinţe de creştere, care să asigure o stabilitate mai îndelungată, de ordin demoeconomic şi ecologic.

Cum anume ?  sinistru dar adevărat, aceștia preconizau soluția malthusianistă, care prevedea ca sporul creşterii populaţiei să fie diminuat prin creșterea ratei mortalităţii ei, iar rata noilor investiţii să fie egală cu cea a amortizărilor mai mari. Astfel se va ajunge la doritul “echilibru general” sau la “creşterea economică zero”

Acest mesaj zegist a cucerit, în câteva decenii, tot mai mult teren, în special, în rândul tineretului, pentru care a produce înseamnă, pur şi simplu, sclavie, o viaţă plină de obligații, abrutizantă,  lipsită de perspectivă, de idealuri, viaţa cenușie, pe care o văd la părinţii lor. De aici și mișcările anti-sistem, gen ”Rezist”, ”Antifa”, ”Punk”, mișcări neonaziste, antiemigranți,   mai ales ecologiste, precum ”Salvați planeta”, ”Opriți încălzirea globală”, ”mișcările neomarxiste”, apariția unor sărbători cum ar fi:  ”Ziua Mondială a Apei”, 22 martie, ”Ziua Pământului”, 22 aprilie, ”Ziua Mondială a Mediului”,  5 iunie,  ”Ziua Oceanului Planetar” , 8 iunie, ”Ziua mondială pentru combaterea deșertificării și secetei”, 17 iunie, ”„Ziua Mondială pentru Reducerea Dezastrelor Naturale”, 13 octombrie, ”Ziua Mondială a Solului”, 5 decembrie, ”Ziua Mondială a Munților”, 11 decembrie.

“Zegiştii” erau și sunt stângişti ireductibili, susținătorii fervenți ai ideologiei Sörösiste, care refuză neosclavia capitalistă, redată în triada ”metro – boulot – dodo (metro-slujbă-somn)”.

Primii zegişti  s-au născut în ashramurile Festivalului Woodstock, în ritmurile de chitară ale mișcărilor – hippy – ”Power Flower”, ale  curentului pacifist  ”Make Love not War”, ideile lor pot fi regăsite în farfuriile tinerilor care au renunțat să mai mănânce carne de origine animală (vegetarieni), a tinerilor care au redescoperit meritele alimentelor naturale, ale mâncării Vegan, în vestimentația ”casual” a starurilor care refuzau să poarte haine de blană.   Zegiştii sunt apărătorii ”avant la lettre” ai mediului înconjurător, cei care condamnă industria în aceeaşi măsură ca şi poluarea, sunt mișcările ”Green Peace” împotriva centralelor atomice, sunt ONG urile de protecția mediului, care ocupă străzile capitalelor lumii împotriva exploatării șisturilor bituminoase, tăierii pădurilor, încălzirii globale, uciderii balenelor, împotriva exploatării aurului prin decantări poluante etc.

 

 

 

 

 

România: implementarea ” teoriei zegiste” – un caz particular, experiment reușit.

 

Cele două cerințe ale ideologilor zegiști, și anume încetinirea dezvoltării economice și depopularea planetei s-a aplicat cu succes deplin în România, timp de 30 de ani !

Prin urmare, au fost distruse sistematic, metodic, programatic, vândute la fier vechi toate obiectivele industriale, combinate, mari fabrici, industrii întregi, în care se investiseră sume uriașe, muncă enormă, care asigurau locuri de muncă, garantând pâinea și pensiile angajaților.

Circa 1600 de mari obiective strategice și economice autohtone, o medie de 40 de coloși pe fiecare județ au fost nimicite, fără cea mai mică remușcare, fără să se gândească nimeni ce efecte dezastruoase vor genera !

Iată o listă scurtissimă,  enumerând mari combinate rase de pe fața Pământului, sub cele mai diverse motivații, terenul lor fiind luat de mari hale de desfacere a produselor neindigene, industriale, agricole sau bunuri de larg consum sau negociate de rechinii imobiliari, care au dobândit sume colosale în buzunarul propriu: Uzinele 23 August, Republica, IMGB, Vulcan, Semănătoarea, Timpuri Noi, Grivița, Laromet, Electromagnetica, IIRUC, IPRS Băneasa, Stela, Filatura Românească, Danubiana etc etc etc: industrii întregi (ușoară, grea, extractivă, chimică, de mașini unelte, producătoare de bunuri de consum) au fost șterse de pe fața pământului în București, alte mari combinate au dispărut pur și simplu în provincie: Electroputere Craiova, Azomureș, Uzina de Autocamioane Brașov, Uzina de Tractoare, Aro-Câmpulung, ș.a., în acest fel toate orașele mari ale României au fost văduvite de locuri de muncă, populația suferind imens.

Înainte de 1989 existau peste 8 milioane de locuri de muncă și 3,6 milioane de pensionari, acum paritatea este de 5 la 5 milioane !

 

Cât privește scăderea numărului de locuitori, România este în grafic !

Prin ce mijloace ? Creșterea ratei de mortalitate, a numărului de îmbolnăviri, (în România, circa 62% din decesele anului 2005 s-au produs prin boli ale aparatului circulator. Este o proporție imensă. Conform statisticilor OMS, rata mortalității prin bolile aparatului circulator a fost, în anul 2004, de 6,5 la mie în România și de numai 2,2 la mie în țările UE,  prin degradarea sistemului medical, prin plecarea medicilor și cadrelor sanitare în străinătate, (sistemul public de sănătate suferă de subfinanțare, calitatea mediocră a serviciilor, imobilism și incompetență managerială), prin interzicerea de realizare a vaccinurilor și medicamentelor românești, dar, mai ales, prin numărul uriaș de avorturi.

Să nu uităm că, al patrulea decret al CFSN, emis în 26 decembrie 1989, prevedea liberalizarea avorturilor, astfel că, în ultimii 30 de ani circa 20 milioane de suflete au fost ”tributul” României la directiva de scădere a numărului de ființe umane pe Pământ !

România este la ora actuală una din ţările „de top” ale Europei, în privinţa adolescentelor care rămân însărcinate, aproape jumătate dintre minore au la activ un avort ! Aceste cifre ascund un adevăr groaznic, fiindcă aici nu sunt incluse date statistice ale clinicilor private !

Declinul demografic al României, inclusiv migrarea masivă în străinătate a 5 milioane de români, în majoritate tineri și maturi, plasează țara noastră în parametrii prognozați de noua ordine mondială, de depopulare, de dezindustrializare !

Dacă acum o jumătate de secol, dezbaterile de idei, cantonate la nivel pur teoretic, privind necesitatea stopării creșterii populației, a activităților productive, mi se păreau inutile, fiind considerate fantasmagorii, chiar nu îmi puteam închipui însă că am să văd îndeplinite în România toate profețiile acestor savanți care sacrificau principiile de bio-etică în favoarea calculelor reci, ale computerelor recent inventate. Acum, ideile filmului lansat în anul 2008, ”Zeitgeist”, încep să nu mai fie simple elucubrații.

 

România, țara tuturor posibilităților, a tuturor experimentelor

 

Schimbarea de paradigmă globală, în 1945, nu fusese prezisă nici de marxiști, nici de iluminați, ea fiind rezultatul unei  conflagrații de o ciclicitate matematică – două războaie globale pe secol.

Astfel, în veacul al XIX-lea,  Războaiele Napololeoniene, precum și Revoluția de la 1848, căpătaseră o anvergură continentală.

În secolul XX, ciclicitatea s-a reprodus însă la scară dublă: au fost două războaie mondiale si două schimbări de sisteme politice: în 1945 si 1990.

Ce urmează în secolul XXI, început cu hotărâre prin războaiele din Orientul Mijlociu? Războaiele neconvenționale s-au dovedit ineficiente, greoaie, cu sacrificii enorme. De aceea, în ultimul deceniu și jumătate în prim plan a ajuns un instrument mult mai eficace: pandemiile, forme  de genocid, care întrec orice închipuire. Să vedem, așadar, cazul României.

Stalinismul nu ar fi îngenuncheat această țară, în 1944, dacă trădători de neam, la cel mai înalt nivel, nu ar fi acționat din interior, precum un vierme într-un măr, și dacă nu apărea o conjunctură internațională propice instaurării regimurilor totalitare în partea de Est a Europei.

Urmare a înțelegerilor la nivel planetar, s-a convenit a se acorda puterilor câștigătoare o compensație consistentă, și deși România și-a adus un tribut de sânge, un sacrificiu de vieți, covârșitor, oferit puterilor învingătoaree după catastrofalul război mondial (WW2), ea nu a fost chemată la masa Tratatului de la Paris, de partea alianței câștigătoare, ba dimpotrivă a fost aspru pedepsită, fiind făcută răspunzătoare pentru catastrofă umanitară care a răpus milioane de suflete (1939-1945).

Cauza să fie conjunctura internațională, sau felul de a fi al acestui popor, mentalitatea sa seculară: capul plecat, sabia nu-l taie !

După acea nedreptate au urmate experimentele pe corpul viu al poporului român: experimente macabre (”la noi ca la nimeni”): colectivizarea agriculturii, distrugerea elitelor, a unor clase sociale, cultul personalității etc. Dar să nu uităm: trecerea de la capitalism la socialism s-a făcut treptat, gradual, iar acolo unde s-a întâmpinat rezistență au fost folosite metode dure, sângeroase.

Să ne aplecăm atenția supra altor schimbări de paradigmă planetară, cele intervenite după anul 1989, cu efecte dramatice asupra românilor, considerați un teren numai bun de experimentat modele ce nu ar fi avut nicăieri în lume condiții să fie îndeplinite, poate în unele țări de dictatură pol-potiană.

Mai întâi, trebuie  să privim cu detașare și să analizăm dacă Revoluția din Decembrie, la rândul ei, ar fi avut șanse să se producă, fără  acordul sau mai bine zis înțelegerea ocultă între marile puteri, într-o conjunctură dată.

A fost începutul experimentelor noii ere în care intrase omenirea. Respectiv, ”convergența sistemelor”, în varianta românească, trebuia să arate mai marilor lumii ce efecte poate să producă, nu prin trecerea în trepte ci brusc, uneori prin vărsare de sânge, prin reforme adoptate cu otosbirul !

Istoria  experimentelor macro, cu laborator uman de zeci și zeci de milioane de persoane, la dispoziție, se repetă și în anul de grație 2020, când nu numai în România, ci la nivel planetar, se prefigurează o schimbare  de paradigmă, ca rezultat al deciziilor guvernului mondial, care conduce din umbră, pe fondul unei așa zise catastrofe umanitare, îmbrăcate însă în alte forme, mult mai sofisticate: criza CORONA.

Fenomenele globale actuale, aberante din punct de vedere social,  conduc la cel mai înalt grad de dezumanizare, dând la iveală tendințele de autodistrugere programată a civilizației noastre, a valorilor sale, având numeroase puncte comune cu sistemele de guvernanță de tip totalitar comunist și imperativ economic capitalist.

Metisaj accidental sau clonare în laborator ?

 

Vom analiza acum  apariția ”Neomarxismului liberal”, nociv ca un virus scăpat din laborator, care a căpătat mutații aberante, în care rolul pangolinului este capitalismul sălbatic iar cel al liliacului este comunismul monstruos. Atrași de mirajul reconcilierii, nici liliacul, nici pangolinul nu și-au dat seama că sunt forme de existență ireconciliabile, care pot ajunge oricând în supa unor forțe devoratoare, lacome.

Acest virus care bântuie lumea de la un capăt la altul a lovit și România, luând inițial forma unui ”liberalism civic”, grefat pe ADN –ul unei ”democrații originale”, din care a ieșit o clonă mutantă, sub chipul unei ”managed democracy” (democrații controlate).

Pentru omul simplu, acest mutant ne apare drept un fenomen nebulos, în esență, de care ne este frică, punându-ne existența pe talgerele unei balanțe sinistre, ținute în mâinile unei guvernări cvasidiscreționare, fără a putea să reacționezi, să te opui, neexistând încă un vaccin social eficient.

În lipsa unei evoluții liniare, tranziționale, de la socialism la democrație liberală, respectiv printr-un fenomen de ”conversie a sistemelor”, s-a ajuns din păcate la o ”convergență a sistemelor”, prin preluarea celor mai detestabile practici și de la un sistem, și de la altul, respectiv racilele capitalului comprador, combinate cu birocrația sistemului etatizat, rapacitatea mentalității de tip capitalist, îmbinată cu dictatura funciară de tip comunist.

Acest fenomen a fost agravat de fenomenul de globalizare, distructiv în esență, prin subjugarea intereselor de identitate culturală și națională, imperativelor creării unei piețe generalizate unice, lumea devenind astfel o veritabilă ”McWorld”.

 

 

 

Simptomele maladiilor ascunse de care suferă poporul român.

 

Pentru a prezenta tabloul plin de contradicții al societății contemporane românești, am efectuat o analiză duală a ”unității contrariilor”, a modului în care racilele unui sistem s-au perpetuat ori s-au insinuat în structura moleculară, intimă, a societății actuale, lipsită de anticorpii de răspuns la pandemiile socio-economice ce vor urma !

Desigur, tentele îngroșate au menirea de a atrage intenționat atenția asupra faptului că așa nu se mai poate continua, altfel, malaxorul noii ordini mondiale va avea teren prielnic, va deveni o realitate pe sute de ani de acum înainte.

Îmbrăcând  forma unei diatribe severe, materialul de mai jos nu poate fi catalogat decât o formă de conștientizare asupra pericolelor care amenință dezvoltare a societății românești, rezultat al  acestui metisaj de sisteme !

Iată, așadar, câteva simptome atipice, manifestate în boala de care suferă de 30 de ani poporul român.

Și atunci, și acum, orice revoltă  se combate cu mijloace excepționale, îmbrăcând forme de legalitate aparentă, dar se reprimă cu arma la umăr, energic, cu gaze lacrimogene, chiar prin ordonanțe militare, prin declararea stării de necesitate: atunci, Valea Jiului 1977, Brașov 1987, Timișoara- București 1989, acum Piața Universității 1990, Costești 1999, Piața Universității, 2012, Piața Victoriei 2018, 2019, diferența constând doar în tipul de gloanțe folosite și categoria de armament: unii gloanțe de război, alții gloanțe de manevră sau de cauciuc, unii tancuri și TAB-uri, alții gaze lacrimogene, DIIAS, trupe de jandarmi, special instruite în luptele de stradă;

Și atunci, și acum,  individul  trăiește sub teroarea de a fi arestat, pentru că atentează la proprietate, orice individ  considerat indezirabil, care a devenit potențial un pericol pentru sistem, este trimis în judecată, cu eticheta definitivă de corupt, sau sub acuzația de abuz în serviciu, mai nou existând perspectiva incriminării sale sub acuzația de zădărnicire a combaterii epidemiilor, prin aceste metode penale soft fiind condamnați și anihilați toți cei care se opun regimului, acum regimului …..medical.

Sute și mii de membri ai unui partid, reprezentanți ai unei ideologii declarate anti-sistem au fost scoși din viața publică, înainte exterminați brutal, acum psihic și moral, fiind ținuți ani de zile cu sabia lui Damocles asupra capului, înainte în baza legislației proletare, acum  a anchetelor DNA, Parchetului General, SRI, unii pierzându-și viața înainte de a fi declarați nevinovați de către instanțe. Prin urmare, oricine putând fi  cumințit în primă fază cu arest preventiv  (înainte internați  la nebuni, acum eventual la Spitale de sprijin COVID), odinioară fiind de ajuns un sumar ordin  PCR, acum  un sumar control  PCR (PI SI AR).

Și înainte, și acum, milioane de români priveau spre țările dezvoltate din Occident ca la o adevărată Mecca, plecând cu orice preț, chiar și al vieții, libertății, părăsindu-și familiile, casa, prietenii, pentru a beneficia de libertatea pe care nu o găseau aici, încât acum ne punem întrebarea: cei 5 milioane de emigranți români din zilele noastre, care situează țara noastră a doua din lume ca număr de emigranți, de bine oare au plecat din România sau au evadat din ”lagărul” experimentelor brutale, așa cum evadau părinții lor din ”lagărul socialist” ?.

Și atunci, și acum, frica pentru ziua de mâine ne pătrunde în oase, oricând, oricine poate fi amendat, în aceste zile îi sunt controlate documentele pe stradă, arestat, mai ales dacă ești prins în afara locuinței, după orele 22.

Și atunci, și acum, orice tulburare a liniștii publice este aspru pedepsită, iar inamicii publici sunt bătuți demonstrativ, gazați legal de către organele de ordine spre a fi dați exemplu, fiind denumiți huligani, în 1989 la Timișoara, București, acum la Hunedoara, Rahova (București), Bolintin (Giurgiu) și în alte numeroase locuri din țară.

Și în anul 1989 și în martie 2020 regimul,  simțind că îi poate scăpa controlul asupra mulțimilor, a scos armata, trupele de Securitate (acum Jandarmerie), Miliția (acum Poliția), cu echipamente militare, muniție de război, punând stăpânire pe Capitală, pe centrele marilor orașe.

Și atunci, și acum, frecventarea bisericilor este pedepsită, se interzic slujbele, procesiunile mortuare, gata cu sărbătorile religioase, adio cu Paștele.

Și atunci, și acum, religia este un mare pericol, de aceea sunt interzise icoanele în școli, orele de religie. Eventual, lumina învierii poate fi adusă numai de către organele de ordine.

Și atunci, și acum, în școli domnește o îndoctrinare masivă, prin epurarea manualelor de idei neconvenabile regimului, se schimbă programe școlare, pentru a se spăla mințile tinerei generații, atunci prin predarea  doctrinei marxist-leniniste, acum prin lecții de educație sexuală sau despre binefacerile  LGBT.

Tot ceea ce se predă în sălile de clasă  era sever purecat odinioară  de către organizația de bază, acum de către Comisia de disciplină, totul este cenzurat, de către conducerea școlii, inspectorate, minister, fiecare diriginte, profesor este controlat la sânge prin Internet, ba elevii sunt încurajați să posteze imaginile și înregistrări cu profesorii severi, cu educatoarele vigilente, chiar se dau note profesorilor de către elevi, pentru a-i teroriza, spre veselia publicului devorator de învățători, profesori sau diriginți care încă mai doresc ca școala să fie școală.

Și atunci, și acum, libertatea de exprimare este interzisă, oricine putând fi trimis la pușcărie pentru răspândirea propagandei occidentale, acum pentru Fake News, sau pentru infracțiuni de  zădărnicire a combaterii epidemiilor, cu deosebirea că acum oamenii nu mai sunt trimiși la canal, la gherlă, fiind avertizați că există posibilitatea stabilirii unui domiciliu obligatoriu, departe de familie, sub motivația că sunt persoane vulnerabile, care trebuie protejate.

Și atunci, și acum,  orice bun cetățean este obligat să facă delațiuni autorităților, la Secu, cu privire la un coleg de muncă, un vecin, care are legături cu străinătatea, acum delațiunea a devenit obligație legală, sub forma ”avertizărilor de integritate”. Recent,  sub imperiul pericolului COVID, cetățenii sunt obligați să denunțe pe cei veniți din străinătate, acum ancheta penală fiind înlocuită cu ancheta epidemiologică, în cursul căreia trebuie să declari cu cine te-ai întâlnit, când, în ce împrejurări. Dacă omiți ceva esențial, după ce vii din străinătate, din zonele roșii, ferească Dumnezeu din China roșie, înainte din țările capitaliste, ți se va deschide dosar penal, pentru zădărnicirea combaterii epidemiilor.

Și atunci și acum, se adoptă măsuri de victimizare prin presă a celor considerați un pericol pentru societate,  atunci prin ”Scânteia”, ”România Liberă”, acum prin Internet, reviste de așa zis umor politic, site-uri anonime;

Și atunci, și acum, cei ce aparțineau unei categorii considerate rezistente sistemului (chiaburii, sașii, machedonii etc) erau pedepsiți cu deportarea în locuri izolate (în Bărăgan), acum urmând un criteriu aberant,  care încalcă orice normă de bio-etică: cei peste 65 de ani, care au apucat vremuri trecute, sunt considerați nu indezirabili, ci vulnerabili, termen preluat din strategia de securitate a României, în consecință vor fi izolați de familie, de societate, în hoteluri, în aziluri etc.

Și atunci, și acum, toți cetățenii sunt obligați să asculte propaganda oficială, să se informeze doar de la surse guvernamentale oficiale.

Și atunci, și acum,  la televiziune se prezintă, la fiecare telejurnal, discursul conducătorului iubit, care vă amintește ce trebuie să faceți, amenințându-vă direct că, dacă nu faceți ce spune Luminăția Sa,  după Paște veți

sărbători morții !  Ca urmare, mijloacele mass media vor primi 40 milioane de euro, dacă vor fi ”politic corecte”, adică vor cânta în struna conducătorului iubit, ca altădată ! Se oferă, care va să zică, cu dărnicie și mărinimie reciprocă, zeci de milioane presei sau televiziunilor obediente, dacă vor preamări rezultatele politicii înțelepte, închizându-se astfel gura câinelui de pază al democrației, cu un os gustos.

Și atunci, și acum, televiziunea este obligată să prezinte la fiecare oră instrucțiunile puterii (stați acasă, nu folosiți antibiotice, spălați-vă pe mâini),  preluând doar jurnale cu număr cât mai mare de morți, de bolnavi, justificând astfel linia politică a autorităților, prezentându-se doar știri sau reportaje de îndoctrinare a spaimei COVID 19, preluate de la oficine mondialiste OMS, CNN etc

Și atunci, și acum, se instituie cenzura severă a informațiilor, înainte posturile Europa Liberă, Vocea Americii, Deutche Welle etc erau interzise, bruiate, acum site -urile ostile regimului sunt închise, cei care au alte opinii sunt considerați ”dușmani ai poporului”, vânduți Occidentului, înainte, acum sunt vânduți Moscovei.

Și atunci, și acum,  toți cetățenii vor gândi la fel, se vor îmbrăca la fel, neputând cumpăra nimic înainte vreme, doar pe cartele, acum se numesc carduri, înainte se îmbrăcau pe puncte, acum au vouchere.

Și atunci, ca și acum, populația țării este spoliată de proprietatea privată, 2-3 milioane de mici proprietari sau de mari proprietari își pierdeau atunci proprietatea, locuințele, acum avem 10 milioane de români cu datorii la bănci, care doar aparent mai sunt proprietari, în realitate proprietatea se află în mâinile băncilor străine, încă 30-40 de ani, fiind oricând în pericol iminent să își piardă locuințele, odată cu pierderea locurilor de muncă, mai mult decât probabilă, în condițiile unui ”lock down” prelungit.

Și atunci, și acum, orice cetățean purta obligatoriu un semn distinctiv, șapca și salopeta muncitorească, în nici un caz cravata burgheză, se saluta obligatoriu strângând-și mâna, ca semn distinctiv de tovărășie, acum se interzice strângerea mâinii, chiar gestul este interzis. Oamenii nu vor mai purta obligatoriu șepci  (atât bărbații cât și femeile precum în Coreea de Nord sau China comunistă), ci măști, atât femeile cât și bărbații, ca semn distinctiv al celor care sunt aderenții noii ordini mondiale.

Și atunci, și acum, întrunirile publice sunt interzise, de asemenea mitingurile, demonstrațiile, reuniunile a mii de persoane în locuri publice,  nu și în Restaurante, fiindcă alcoolul face bine la psihic, îndobitocește, măsură adoptată atunci pentru a se preveni orice posibilă mișcare de mase, de protest, acum pentru prevenirea ……..răspândirii pandemiilor.

Și atunci, ca și acum, lupta de clasă a fost la ordinea zilei, atunci clasa burgheziei, a micii burgheziei, a chiaburilor a fost desființată, prin privarea lor de mijloace de producție, prin deposedarea de avere, prin obligarea ei să dispară din istorie, acum clasa muncitoare, țărănimea cooperatistă a fost ”privată” de mijloace de producție, care i-au fost luate, paradoxal, prin procesul  de ”privatizare”, invers al naționalizării, respectiv prin desființarea cooperativelor, a IAS-urilor, a SMT-urilor, fiind redusă numeric, până la dispariție.

Și atunci, ca și acum, pe plan social a existat o stratificare evidentă, cu diferențe între clase, pături, categorii de populație, dar acum acestea sunt vizibile, deranjante: înainte vreme, satrapii locali nu erau mai mult de câteva mii (activiștii de partid și de stat, lucrătorii din justiție, din organele de represiune, din comerț), acum însă avem ceea ce se numește ”baroni locali”, de Vrancea, de Teleorman, de Arad, de Sibiu, cu averi exorbitante, ascunse de ochii fiscului sau ale ANI care, pentru a-și păstra o perfectă imunitate, cotizează din greu la puterea omiprezentă, invizibilă, dar extrem de activă, mai ales în campaniile electorale, la care se adaugă mafiile locale, cu ”regina reginelor” în frunte: mafiile transfrontaliere, cu tentacule în toată lumea, unite cu mafiile de prestigiu și dobândind, cu mijloace proprii, un loc de invidiat în societate.

Și atunci, și acum, pentru a-i anihila pe inamicii sistemului, comuniștii au închis micile afaceri particulare, întreprinderi private, fiind sprijinite doar marile companii de utilitate publică. Tot astfel și în prezent, la țară, miile de fermieri particulari sunt ignorați, lăsându-le să le moară culturile, animalele, să își piardă fermele, iar la oraș micile firme sunt lăsate de izbeliște, în schimb sunt protejate băncile, companiile mari, multinaționale, en-gros uri, toate cu capital străin, care nu au fost închise nici în timp de pandemie.

Și atunci, și acum,  oamenii de știință sunt marginalizați, dacă părerile și atitudinile lor contravin politicii main stream, nu sunt corecte politic,  sunt arestați fără probleme timp de 24 de ore, apoi chiar 30 de zile (vezi cazul celor  mai străluciți medici, profesori de medicină, savanți și cercetători etc).

Și atunci, ca și acum, justiția a fost un simulacru, atunci obedientă deplin puterii, acum la fel; Atunci, majoritatea slujbașilor legii proveneau din facultăți juridice unde se intra pe bază de dosar sănătos, acum majoritatea provenind de la facultăți particulare, cu examene și patalamale obținute la fabrica de diplome. Sub masca independenței și inamovibilității, lumea magistraturii este plină de specimene atinse de un morb intratabil: morbul corupției (nu o spun eu, o spune DNA-ul, care a întocmit dosare la cel puțin 75% din magistrați). Legislația dinainte era una coercitivă, severă, acum este un haos total, judecătorii având de pritocit nu mai puțin de 16 000 de legi, OG, OUG, acte normative, acum avem și Ordonanțe Militare, un talmeș-balmeș de Turn Babel, cu sute de acte normative contestate la Curtea Constituțională, în fiecare an, cu milioane de dosare aflate pe masa judecătorilor, încât acești nenorociți în robe negre ajung să judece circa 80-90 de dosare într-o singură ședință, cu căuzași ale căror procese durează ani și ani, cu pagube de sute de milioane de euro, dar care nu pot fi recuperate sau    ”nu trebuie recuperate” (vezi megaafacerile Microsoft sau EADS). Diferența dintre atunci și acum este însă una de ordin financiar; sinecurile de serviciu, unicate în peisajul pensionăresc actual, vin să compenseze eforturile magistraților, la concurență cu cele ale parlamentarilor sau mai marilor din serviciile de siguranță națională, aproape să ajungă veniturile medicilor;

Și atunci, și acum, în România, singura forță politică conducătoare este sistemul monopartinic, atunci PCR, acum Partidul  Național Neomarxist Liberal (P. N2. L.), oricum s-ar fi numit acesta: FSN, PSD, PNL, Patrulaterul Roșu, Alianța Civică, Convenția Democratică, Uniunea Salvați România etc   forța sa fiind bazată pe intervenția, sprijinul serviciilor secrete și politrucilor politici, și pe principiul ornito-logic ”Suntem la putere ! Ciocul mic!”

Și atunci, și acum, opozanții politici vor fi arestați, sub presiunea voinței maselor: Jos corupții, dușmani ai poporului, la pușcărie cu ei ! Acum se preconizează ca bogătașilor pensionari să le fie confiscate pensiile,  considerate ca fiind dobândite nesimțit, eventual impozitate cu 95 % cele mari, cu 45 % cele mijlocii, cu 20% cele modeste, până în 400 Euro !

Și atunci, ca și acum, oamenii vor fi obligați să muncească pe brânci, forțat, înainte chiar sâmbăta și duminica, acum prin obligarea lor de a munci până la 70 de ani,  sau mai recent prin telemunca la domiciliu, pentru a distruge în acest fel mediul familial, liniștea și sensul căminului.

Și atunci, și acum, se interzice efectuarea de concedii de odihnă în străinătate, precum se întâmpla odinioară, după modelul din Coreea de Nord, acum și în România zilelor noastre, din motive de pandemie.

Și atunci, și acum, nimeni nu mai poate părăsi țara, fără pașaport, înainte doar dacă voiai să vizitezi Măreața Uniune, acum ai liber să ieși din țară, dar numai în Măreața Uniune Europeană, (MUE),  mai ales în Germania, țara de suflet a actualului președinte, eventual cu pașaport de vaccin COVID, cum preconizează OMS !

Și atunci, ca și acum, procesul electoral este exemplul cel mai elocvent al dictonului ”afară e vopsit gardul, înăuntru e leopardul”, cu singura diferență că, înainte vreme, indiferent cum votai, procentul era de 99,9 % pentru cine trebuie, iar acum, indiferent cum votezi, iese cine trebuie, cu procente mai mici, să nu bată la ochi ! Asemănare esențială: nu contează cine votează, contează cine numără !

Și înainte, și acum, forul legislativ este o bășcălie, cu aparențe de for de reprezentare democratică a poporului, în care acced, adică pot să candideze, sau să rămână,  doar cei care obțineau numai două vize de conformitate cu sistemul politic, de la Partid și de la Secu, acum avizele sunt în floare, de la CNSAS, de la ORNIS, de la ANI, de la presa constituită în tribunal deontologic.

Și atunci, și acum, legile se aprobă pe bandă rulantă, fără a se discuta, fără a se propune amendamente, precum se petrecea în Marea Adunare Națională, acum legile se votează în Parlament prin adoptare tacită, prin ridicare de mână, la comanda liderului de grup, prin măsluirea votului, prin votul multiplu etc.

Și atunci, și acum, belferii regimului aveau la dispoziție Volga la scară, casă în Cartierul Primăverii, Cotroceni, Casa Poporului pentru elite, pe care nu au mai apucat să o populeze, acum avantajele s-au înmulțit: Volvo la scară, Casa Poporului cu numeroși consilieri parlamentari la dispoziție, secretară la….., pardon la birou, deplasări cu zecile pe an, în străinătate, pensii speciale, orar de lucru redus, fraierii cinci zile pe săptămână, parlamentarii doar trei zile, restul timpului chipurile în circumscripție, hai maxim patru zile pentru cei cu funcții de conducere.

Și atunci, și acum, politica externă este modelată după instrucțiuni, directive venite din exterior, punând în practică politica Cominternului, acum acesta este înlocuit cu instrucțiuni, directive, venite de la Măreața Uniune Europeană (MUE), de la Washington.

Și înainte, și acum, România face parte dintr-un pact politico-militar, căruia i se subordonează, înainte se numea Pactul de la Varșovia, acum se numește alianța NATO, în cadrul acestor structuri de securitate colectivă România punând la dispoziție baze militare, soldați, cheltuind pe înarmare sume uriașe.

Și înainte, și acum, Secu este puternică, supraveghind tot, dispunând de 14 000 de cadre, controlând corespondența, convorbirile telefonice,  dar existând o entitate de care asculta cu teamă, partidul, în timp ce acum avem 7 servicii de securitate, cu un efectiv uriaș, cu bugete mai mari decât cel al culturii și învățământului, la un loc, care controlează tot, supraveghează absolut orice, și cărora nu le este teamă de nimic, fiindcă fiind o rotiță într-o structură piramidală, al cărei vârf nu este cunoscut, pot manipula, pardon, proteja chiar și pe șeful statului, pe primul ministru, parlamentari, absolut toate partidele, ziarele, televiziunile ș.a.m.d., adică trecând de la stadiul de entitate puternică, la cel de atotputernică

Și înainte și acum Secu poate interveni într-un proces penal, civil, de orice natură, în mod discreționar, încălcând orice Cod de Procedură, fără a da socoteală nimănui, transformându-l în realitate într-un proces politic, sub forma unor procese de drept comun.

Și atunci, ca și acum, avem nenumărați activiști de partid, propagandiști, ierarhizați pe căprării ierarhice: atunci în CC, în comitete de partid județene sau municipale, orășenești sau comunale, acum  aceeași activiști de viță nouă se numesc însă oameni politici, de fapt oameni de afaceri mascați,  lideri de opinie, influenceri, postaci, răspândaci, troli, care nu fac altceva decât să ducă campanii conforme liniei politice trasate de noua     putere     neomarxistă,     respectiv   Partidul Național Neomarxist Liberal (P. N2. L.)

Concluzii

Ceea ce propuneau în ultimul pătrar al secolului trecut reprezentanții Noii Ordini Mondiale și anume ”Convergența sistemelor” (respectiv realizarea unui sistem mondial unic, care să îmbine capitalismul cu comunismul, prin exploatarea maselor ignorante, prin punerea lor sub o ascultare totală), pot fi fericiți: în România experimentul a reușit în totalitate.

România a fost vandalizată, vasalizată, valorificată de Marea Uniune Europeană, de marile puteri ale lumii, ca piață de desfacere, ca rezervor ieftin de forță de muncă, ca teren pentru efectuarea de experimente dintre cele mai primejdioase, recent privind vaccinarea sau folosirea unor medicamente interzise în alte țări.

De asemenea, experimentul ” ZEG” (Zero Economic Growth – Creștere Economică Zero), s-a îndeplinit cu succes în România timp de 30 de ani, atingând apogeul prin actualul Lock Down.

Să fim optimiști, repornirea economiei în țara noastră este cel mai ușor lucru, fiindcă demarezi activitatea unei economii curate, ecologizate,  atinsă de ”zero economic growth„ în ultimii 30 de ani, chiar obișnuită cu acest ”lock down”, oricum spitalele deja duduie, marile complexe comerciale de asemenea, video-chatul a avut profituri uriașe, păcat că neimpozabile, poliția, armata, băncile deja funcționau la capacitate maximă, corupția nu s-a oprit niciodată,  va fi mai greu cu Vama Veche și hotelurile, cu agricultura, fiindcă Dumnezeu este supărat pentru închiderea bisericilor, astfel încât va lua măsuri de retorsiune !

Viena, 1 Mai 2020

La Văratec

                                                      

Primind în cursul acestei veri invitația de a participa la prima aniversare a  ”Asociației Centrul Cultural Spiritual – Văratic, am simțit o vie emoție, o bucurie lăuntrică adevărată.

Aveam ocazia să revăd meleaguri de legendă, o parte a acelei ”Românii Pitorești, zugrăvite acum mai bine de un secol în urmă de pana lui Vlahuță, de Hogaș sau Ibrăileanu, închipuită de mine în anii lecturilor școlare, unde poveștile mitologice din ”Amintiri din Copilărie” ale hâtrului Creangă mi se păreau desprinse dintr-un atlas fantastic, cu denumiri stranii – Pipirig, Piatra, Neamț -, în care paginile sadoveniene întruchipau un ținut fabulos, cu munți legendari sau cu personaje plăsmuite de imaginația fecundă a povestitorului.
Cunoșteam din lecturi cât de mult a însemnat Văratecul pentru oamenii de spirit, cu atât mai mult cu cât un profesor din anii de demult ai studenției mele, T.R. Popescu, obișnuia să își petreacă vacanțele de vară aici: un loc binecuvântat, unde liniștea și pacea se pogoară parcă din ceruri, aducându-te mai aproape de Dumnezeu, în care cei ce părăsesc vârtejul amețitor al marilor orașe vin pe aceste meleaguri spre a căuta odihna sufletească, unde viața pare mai dulce și mai tihnită.
Pentru mine, motivația a fost mult mai incitantă: a fi la Văratec înseamnă de fapt a fi cu adevărat ,,acasă”.
Înainte de a rememora zilele petrecute în această vară aici, am să vă istorisesc o întâmplare, încărcată oarecum de tristețe.
Aflându-mă la bordul unui avion, în drum spre Iași, observ lângă mine o călătoare, venind din Marea Britanie, împreună cu un băiețel de 4-5 ani. Aceasta i se adresa micuțului în românește iar el îi replica de fiecare dată în limba engleză. Fiul înțelegea perfect cuvintele mamei, dar se înverșuna să îi răspundă doar în limba engleză.
Lucru de înțeles, fiindcă mama, lucrând probabil 8-10 ore pe zi, își vedea copilul doar seara iar acesta, fiind în majoritatea timpului printre cei de vârsta sa, la grădiniță, nu s-a obișnuit încă a folosi limba maternă.
Mă gândesc cu tristețe că bietul copil, crescând și învățând într-o școală cu profesori englezi, nu va mai avea bucuria de a-l citi pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Blaga sau Coșbuc, ci doar pe Shakespeare, Chaucer, Defoe, Galsworty, probabil, în cele din urmă, va uita graiul străbun.
Mă consolez cu această constatare amară, deși gândul că sute de mii de copii de români sunt deja în această situație nu-mi dă pace!
Trăind asemenea milioanelor de români în afara granițelor țării îmi pun ca și ei aceeași întrebare dureroasă, care ne frământă zi de zi mintea: de ce, având o țară atât de minunată, o cultură atât de prolifică, am părăsit-o?
Care sunt resorturile interioare ce au determinat milioane de semeni de-ai noștri să își abandoneze casa părintească, bunicii, frații și surorile, preferând asfaltul și cimentul monoton al Occidentului, renunțând la iarba și florile de câmp, la cărările șerpuitoare de munte, la șuvoaiele cele limpezi precum cristalul și frumos curgătoare?
Este dezolant să întâlnești atâția tineri căutând de lucru în cele mai neașteptate colțuri ale Europei și nu poți să nu deplângi soarta fiilor și fiicelor acestui binecuvântat și roditor pământ rătăcind bezmetic, ca un popor fără țară, prin Oslo, Dublin, Lisabona, Londra, Atena, Madrid sau Viena ?
Una dintre cauze, fiindcă sunt mai multe, dureroase și nespuse, ar putea fi aceasta: cei ce și-au părăsit propriile cămine, aparent fără vreun motiv întemeiat, dar lăsând impresia că o cumplită catastrofă s-a abătut asupra lor (război îndelungat, foamete, molime ucigătoare) au ales bejenia în schimbul neputinței, au preferat pribegia în dauna disperării, exilul în locul nesiguranței zilei de mâine și surghiunul în urma existenței umilitoare.
Ei sunt cei pentru care cuvântul ,,acasă” nu mai are nici o semnificație sentimentală, nici o conotație nostalgică.
Ei s-au trezit la realitate, ca dintr-un vis urât, un coșmar fără sfârșit, ajungând să creadă doar în visele și speranțele lor, nu în promisiunile deșarte ale celor cei i-au amăgit, impostori venali, ce au pervertit și ultima fărâmă din ceea ce a mai rămas curat, pur și adevărat în țara noastră.
Într-o țară ce ar fi putut deveni un Eden al Europei, vedem doar tristețe, mâhnire și lipsă de speranță.
Dar, care este soluția ! Și, dintr-o dată, îmi veni în minte Văratec. Da, nu-i totul pierdut!
Într-o țară ca a noastră, în care mintea tinerei generații a fost bulversată de textele unor manuale alternative (și rezultatele se văd, se resimt dureros), într-o epocă în care programele școlare prezintă elevilor cunoștințe privitoare la ,,nesupunerea civilă (nerespectarea deliberată şi non–violentă a legii)”, ori necesitatea de a manifesta ,,respect faţă de persoane şi grupuri care susţin valori, opinii şi credinţe diferite” (cf. Programa de cultură civică pentru clasele a VII-a și a VIII-a); într-o perioadă în care există presiuni inadmisibile pentru a împiedica predarea religiei în școli, coroborate cu asidui demersuri pentru introducerea în sălile de clasă a cunoștințelor legate de ”identitatea de gen” (urmare a intervenției mișcării LGBT); într-o țară ca a noastră, singura din UE în care Istoria se predă în medie doar o singură oră pe săptămână, în timp ce, în restul statelor europene, media este de 2-4 ore (Ungaria 4, Marea Britanie 4, Franța 5, etc), sunt sigur că zidirea câtor mai multe școli la sate, înmulțirea universităților fără plată și scrierea manualelor corecte, dar și apariția unor asemenea așezăminte de cultură, vor schimba fața României !
Observând numărul impresionant al oamenilor veniți din cele mai îndepărtate județe ale țării pentru a se reculege în Biserica Mânăstirii Văratec, vizitând mormântul Veronicăi Micle și apoi trecând pragul noului lăcaș de cultură, aflat în proximitatea mânăstirii și sub oblăduirea acesteia, cunoscând mai bine epopeea fondării și acțiunile organizate de inimoșii curatori ai Centrului Cultural Spiritual Văratec, am avut revelația descoperirii răspunsului la întrebările evocate mai sus, am înțeles semnificația unui asemenea gest curajos, aproape sfidând realitatea unei lumi aflate în convulsie și indiferentă la asemenea inițiative, am început să înțeleg mai bine valoarea și însemnătatea unor asemenea așezăminte, făclii de luminare a cugetului, matcă de cultură, îndemn spre învățătură și educație spirituală.
Ctitorii, familia Sfrijan – Sheila și Dianu, al căror destin trist înduioșează profund pe cei ce pășesc pragul acestei clădiri, și-au întretăiat drumul cu cei ce plecau, spre a muri departe de țară, ei venind, spre a muri aici !
Fondatorii au lăsat în urma lor nu un mausoleu rece și neprimitor, ci au întemeiat un așezământ cu valențe spirituale și de cultură, au dat chip și viață unui îndemn: oamenii sunt trecători pe acest pământ dar faptele lor nobile vor supraviețui veacuri de-a rândul, luminând mintea și sufletul celor însetați de cunoaștere și perfecțiune spirituală.
Așadar, un român ,,înstrăinat”, dar cu sufletul prezent mereu ,,acasă”, până în ultima clipă a vieții, Dianu Sfrijan, nici pe departe bogat, nicidecum faimos, întâlnind o inimoasă și talentată scriitoare, Emilia Țuțuianu, precum și o generoasă conducătoare a obștii chinoviale de la Mânăstirea Văratec, maica stareță stavroforă Iosefina Giosanu, a dăruit viitorimii un foaier de cultură, un lăcaș de spiritualitate profundă, unde luminile credinței și cunoașterii sunt adăpostite benefic sub același acoperământ, în aceeași ”casă”, perceput însă și ca un simbolic monument al dragostei eterne, de venerare a iubirii pline de sacrificiu dintre soț și soție.
Cu aceste gânduri am pășit pe meleagurile Moldovei, locul de naștere al marilor spirite călăuzitoare ale acestei nații. Mintea mea încerca să prefigureze momentul în care urma să prezint, în premieră, rezultatele unor cercetări recente privind ultimii ani de viață ai lui Eminescu, conferind o nouă interpretare simptomelor patologice, născând diagnostice derutante, multe dintre ele însă eronate, contradictorii sau nesigure.
Pentru mine, cel căruia hazardul vieții a statornicit să locuiesc într-o metropolă europeană, cunoscută și recunoscută pentru înaltul grad de civilizație urbană, experiența celor câteva zile petrecute în mijlocul unor oameni cu adevărat excepționali m-a copleșit cu adevărat.
Sosind aici, în această comunitate ce se orânduiește după reguli ancestrale și ritm de viață domol, ai senzația, fie și pentru o scurtă perioadă de timp, că trăiești într-un alt univers, într-o lume normală, o Românie așezată pe fundamente sănătoase, nepervertită de iureșul demolator al noilor canoane.
Revăd acum, după ce primele impresii s-au sedimentat, fotografiile făcute cu ocazia evenimentului de acum câteva săptămâni.
Deschid și paginile site-lui dedicat Centrului Cultural Spiritual Văratec, model de prezentare a unei instituții cu un profil atât de generos.
Nu știu ce să admir mai mult: sălile configurând salonul literar, biblioteca, sala de expoziție….. Oficial, ele poartă numele: Salon Literar, Salon Safta Brâncoveanu, Salon Sheila, Biblioteca Mihai Eminescu, Salon de Artă.
În realitate un spațiu ambivalent: un muzeu, bibliotecă, sală de expoziții, de conferințe, casă memorială, centru de studii….
Sau, mai degrabă, ar trebui să admir pe slujitorii acestui lăcaș !
Repet, la Văratec avem de-a face cu un experiment rarisim în peisajul cultural și spiritual autohton.
Pășind în sălile complexului (un centru funcțional, cu un echilibru bine chibzuit al detaliilor dar și al esențelor, cu mobilier elegant, adecvat specificului activităților desfășurate, cu dotări tehnice de ultimă generație, și mai ales cu căldura sufletească a celor ce păstoresc acest lăcaș) ai crede că te afli în București, Iași, Cluj sau Timișoara.
Trebuie să recunosc însă acest adevăr: nu am văzut nicăieri o asociație culturală, care să aibă un asemenea lăcaș modern, plin de valori de patrimoniu, cu un program cultural de excepție.
Impresionantul efort material este dublat însă de pasiunea gazdelor pentru a edifica aici un loc unic în geografia spirituală a României zilelor noastre.
O mică paranteză: același sentiment l-am trăit, cu puțini ani în urmă, la Dumbrăveni, locul unde Eminescu este cinstit an de an cu o fervoare și un devotament pe care rar mi-a fost dat să le întâlnesc în altă parte.
Este meritul unui inimos edil al Dumbrăvenilor, Ioan Pavăl, care a găzduit și anul acesta Festivalul Literar Mihai Eminescu, cu invitați de mare prestigiu pentru cultura română.
Fără îndoială, la Văratec funcționează un lăcaș exemplar, care păstrează memoria nu numai a fondatorilor, dar mai ales a lui Eminescu și Veronicăi Micle. Aș îndrăzni să spun că regretații acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, C. Ciopraga sau Valeriu Anania, ca să citez doar câteva nume care au poposit ani la rândul la Văratec, ar fi fost fericiți să-l vadă existând și funcționând.
Dar mai este un motiv, pe lângă multe altele, pentru care trebuie să evidențiem existența acestui centru cultural-spiritual. Nu cred că greșesc dacă mă încumet să afirm că, spre deosebire de alte organizații non profit, ONG-uri care au un profil și un statut similar, trecându-și ostentativ în actul de întemeiere promovarea unor acțiuni culturale, acesta reprezintă un etalon, un model de urmat, cum rar întâlnești în rândul asociațiilor cu profil identic, care funcționează în țara noastră.
La ora actuală, în România sunt circa 92 000 de ONG-uri, asociații sau fundații, (respectiv un ONG la fiecare 200 de persoane adulte !), în covârșitoare majoritate apărute după anul 1990, dintre care peste 1000 au fost dizolvate, radiate, altele sunt în proces de lichidare.
Dar multe dintre ele există doar pe hârtie, fără o activitate reală, conformă scopurilor pentru care au fost create.
Pentru exemplificare, este interesantă situația organizațiilor non-guvernamentale, având denumirea Eminescu în titlul oficial.
Iată lista acestora: Fundația Culturală Mihai Eminescu (1990) –Satu Mare; Liga Culturală Mihai Eminescu (1990) – Brăila; Mișcarea Civică Mihai Eminescu (1991) – Rădăuți; Asociația Culturală Universală Mihai Eminescu (1993) – București; Liga Culturală Mihai Eminescu (1994) –Lugoj; Fundația Europeană Mihai Eminescu (1994) – Craiova; Fundația Culturală Mihai Eminescu (1995) – Ipotești; Fundația Eminescu (1995) – Bistrița; Societatea Academică Eminescu (1995) – Com. Țânțăreni – Gorj; Muzeul sătesc Mihai Eminescu (2011)- Com. Țânțăreni – Gorj; Fundația Mihai Eminescu (1997) –Buzău; Fundația Mihai Eminescu (1999) –Baia Mare; Fundația pentru Cultură Artă și Literatură Mihai Eminescu (1999) – Botoșani; Fundația Internațională Mihai Eminescu (2000) –București (dizolvată); Fundația Mihai Eminescu (2000) –Cluj-Napoca; Fundația Universitară Mihai Eminescu (2001) – Timișoara; Asociația Culturală Mihai Eminescu (2002) – Roșiori de Vede; Asociația Mihai Eminescu (2006)-Buhuși;  Asociația Eminescu Sibiu (2007) – Sibiu; Fundația Spirituală Mihai Eminescu (2007) – București; Asociația de Dezvoltare Intercomunitară ”Drumuri Eminesciene” (2009) – Ipotești; Asociația Mihai Eminescu (2011) – Tg. Mureș; Asociația Literară Mihai Eminescu (2012) –București; Fundația Mihai Eminescu Trust (2013) –Sighișoara; Asociația Mihai Eminescu – Luceafărul (2015) – București; Asociația de Proprietari ”Lacul cu Nuferi” – Mihai Eminescu (2015) – Cătămărești Deal; Institutul cultural ”Eminescu” (2017) – București; Asociația Societatea Scriitorilor Botoșăneni Mihai Eminescu (2018) – Botoșani.
Câte dintre acestea au meritat cu adevărat să poarte numele marelui Eminescu? Câte dintre ele au potența creatoare, programul și proiectele asemănătoare cu cele ale Centrului Spiritual și Cultural de la Văratec ? Vă las pe Dumneavoastră să hotărâți !
Revenind la geneza centrului amintit, reamintim faptul că acesta este legat de generozitatea unei familii de binefăcători: Sheila și Dianu Sfrijan, dar aceasta nu ar fi fost de ajuns, dacă nu ar fi existat abnegația și entuziasmul poetei Emilia Țuțuianu, împreună cu soțul acesteia, domnul Dorin Dospinescu, și implicarea maicii stravoforă Iosefina Giosanu, stareța Mânăstirii Văratec.
Aflată pe terenul mânăstirii, clădirea etalează următoarele secțiuni, într-un spațiu gândit cu înțelepciune:
La demisol se află Salonul Safta Brâncoveanu, adăpostind un muzeu cu piese etnografice și de colecție. Este un omagiu adus acestei femei extraordinare, a cărei existență este legată organic de comunitatea religioasă a Văratecului, dar și prin faptele de generozitate săvârșite în timpul vieții.
La parter este amenajat Salonul Literar, dedicat întâlnirilor literare, aici fiind expuse, în vitrine frumos amenajate, o bogată și variată colecție de cărți, majoritatea semnate de personalitățile literare ce au poposit la Văratic.

Salonul acesta evocă în același timp memoria nu numai a lui Eminescu, Veronica Micle, a inegalabilei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, dar și amintirea unui faimos bibliofil ieșean, Dumitru Grumăzescu, cel care a dăruit acestui centru valoroase exemplare de cărți sau obiecte de colecție.
La parterul clădirii se găsește Salonul Sheila, dedicat soției finanțatorului, evocând personalitatea și biografia acesteia, precum și un Magazin de Suveniruri, cu cărți de spiritualitate ortodoxă și cărți laice. Pe peretele de la intrare se află testamentul ctitorilor.
Ca semne de recunoștință din partea comunității pentru susținerea financiară a construcției acestui Centru Cultural și Spiritual, Sfrijan Dianu a primit înalta distincție, Crucea Moldavă, din partea Arhiepiscopiei Moldovei și Bucovinei iar din partea Primăria Comunei Agapia i-a fost acordat titlul de Cetățean de Onoare.

La ultimul nivel funcționează Biblioteca Mihai Eminescu, dispunând de un prețios fond de carte destinat consultării și împrumutului, precum și Salonul de Artă, spațiu special amenajat pentru expoziții de pictură.
Acum îmi permit câteva reflecții despre cei care păstoresc, la propriu și la figurat, acest lăcaș.
Încep cu doamna Emilia Țuțuianu. Scriitoare talentată, poetă delicată, dăruită de Dumnezeu cu harul iubirii de frumos dar și al cunoașterii profunde. Este redactor-șef al apreciatei reviste de cultură Melidonium, precum și editor al Editurii Mușatina.
Delicată, sensibilă, cu o putere de muncă de neimaginat, aceasta este prezentă de la început în nașterea aproape miraculoasă a acestui centru.
Înfrângând piedici birocratice, altele venite dintr-o direcție de unde te așteptai mai puțin, sacrificând liniștea personală, timpul și chiar sănătatea, Emilia Țuțuianu, alături de soțul său, sunt exemplul elocvent al dăruirii totale, necondiționate, în numele unui ideal de viață, în numele binelui.
Fără îndoială, maica stavroforă Iosefina Giosanu este o figură marcantă a vieții monahale din țara noastră, păstorind una dintre cele mai cunoscute și vizitate comunități chinoviale din România, de altfel cea mai mare din țara noastră și, probabil, cea mai mare de acest fel din Europa.
Autoare a unei captivante istorii a lăcașului de la Văratic                    (,,Duhovnicie-Filantropie La Mânăstirea Văratec – tradiție, continuitate, înnoire”, Paideia, 2015), maica stareță Iosefina Giosanu s-a implicat cu multă pasiune în acest proiect, a oferit tot sprijinul său realizării și finalizării acestuia.
Un spirit conducător înnăscut, maica Iosefina te captivează încă de la început prin naturalețea cu care se raportează la greutățile știute și neștiute ale vieții în comunitatea monahală pe care o păstorește cu evlavie duhovnicească, dar și cu fermă competență managerială, fiindcă, da, maica stavroforă trebuie să fie și administrator, purtător de cuvânt, reprezentant de instituție, părinte spiritual, adică păstor în adevăratul sens al cuvântului, încât te gândești cu uimire cum poate o mână de om să le întruchipeze pe toate, la un loc.
Impecabilă ca gazdă, atentă la cel mai mic detaliu protocolar, maica stareță a Mânăstirii Văratec ține în ascultare nu numai 400 de măicuțe, dar mai ales se face ascultată, auzită și respectată de întreaga comunitate a acestei localități cu rezonanțe istorice dar și turistice: autorități, locuitori, vizitatori.
Complexul mânăstiresc Văratec (biserică, trapeza, casa de oaspeți, muzeul, căminul social filantropic Cuvioasa Nazaria, atelierele, gospodăriile anexă și, iată, Centrul Cultural Spiritual nou creat) arată complexitatea și amploarea acestui focar de cultură spirituală nu numai pentru Moldova ci pentru întregul spațiu locuit de români.
Desigur, alături de celelalte lăcașuri cu rezonanță istorico-religioasă din zonă, Văratecul trebuie promovat cu convingere pe harta monumentelor de importanță istorică, culturală și religioasă ocrotite de UNESCO, trebuie să fie cunoscute în toată lumea, așa cum sunt cunoscute, vizitate și apreciate bisericile și mânăstirile din spațiul Ortodoxiei (Grecia, Bulgaria, Serbia, Ucraina, Rusia).
         Mânăstirile Văratec, Sihăstria, Agapia, Secu, Neamț, ori Pângărați, Bisericani, Bistrița, Durău, Horaița, din această parte a țării, nu sunt cu nimic mai prejos de faimosul Munte Athos, atât de cunoscut și de vizitat de o lume întreagă, ele fiind pentru poporul nostru cu atât mai importante cu cât reprezintă o zestre perpetuă de spiritualitate românească.
Cu asemenea arhimandriți sau stareți vrednici de pomenire, cu arhierei plini de har și învățătură, spiritualitatea va dăinui cu siguranță pe aceste meleaguri strămoșești.
Nu doresc să las impresia că am intenția să scriu un elogiu de factură encomiastică la adresa celor de mai sus.
Laudele le merită pe deplin, chiar dacă ceea ce evoc aici reprezintă o infimă parte din ceea ce aș putea să scriu, în semn de mulțumire.
De aceea, vreau să amintesc cu această ocazie măcar numele a două măicuțe, înnobilate de harul credinței și al vredniciei, pe care am avut șansa să le întâlnesc: maica Macrina, care îndeplinește funcția de ghid al  Centrului Cultural Spiritual de la Văratec, înfățișând vizitatorilor o competentă descriere a exponatelor și istoriei acestui lăcaș, dar pe care am remarcat-o și pentru experiența trăită și amintirile evocate în perioada petrecută de aceasta în Țara Sfântă, cu câțiva ani înainte.
De asemenea nu pot să nu o amintesc aici și pe maica Thimotheea, harnică și plină de energie, de optimism robust, care ne-a fost de real folos cu ocazia prezenței noastre la Văratec.
Acestea sunt doar câteva minunate ființe, ce și-au dăruit viața slujirii credinței, care dau viață acestui lăcaș de frunte al Ortodoxiei luminate.
Acum revin la evenimentul propriu-zis. Am primit cu surprindere, dar și cu bucurie, din partea Colegiului Director al Asociației Centrul Cultural Spiritual Văratic invitația de a accepta calitatea de membru onorific al acestui așezământ de cultură, ceea ce desigur am acceptat cu plăcere.
Aceeași invitație a fost adresată IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, profesorului Theodor Codreanu, profesorului Nicolae Georgescu, scriitoarei Veronica Balaj, poetului Petruş Andrei, scriitorului Gheorghe Simonpublicistului Anton Fabian şi jurnalistului Victor Roncea.
          La manifestări a fost prezent și Î. P.S. Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, care a conferit acestei manifestări o aură de sacralitate și de înaltă trăire sufletească.
Am lăsat spre sfârșitul acestui eseu câteva cuvinte privind personalitatea invitaților speciali, pe care am avut onoarea să îi întâlnesc la amintitul eveniment.
Aflându-mă alături de domniile lor, am avut sentimentul că există un interes major pentru punerea în valoare a moștenirii culturale lăsate de marii înaintași ai spiritualității românești, că locuri precum Văratec sunt binevenite în a cinsti și păstra memoria acestora.
Încep cu numele domnului Prof. Univ. Dr. N. Georgescu, unul dintre cei mai mari cercetători ai vieții și operei Luceafărului.
Caracterul enciclopedic al operei sale, dizertațiile savante și axate pe manuscris, pe document și nu pe interpretări sau ipoteze lipsite de credibilitate sau fundament factologic, iată portretul acestui nume sacru în eminescologia contemporană.
Impunător, cu un verb strălucitor, discursul domnului profesor Nae Georgescu atrage imediat atenția, captivează, devine imposibil de combătut, oricâte argumente ai aduce împotriva unor idei ale domniei sale.
La această manifestare, domnia sa a prezentat expunerea ,,Văratec locul de naștere al basmului fantastic românesc”, impunând în istoria acestei minunate așezări moldave încă o nestemată în coroana de giuvaieruri culturale.
Alături de soție, Doina Rizea, directoarea Editurii Floare Albastră, doctor în filologie cu o teză despre generația ,,Criterion”, implicată în egală măsură în fenomenul literar, profesorul cucerește prin naturalețe, prin spiritul fin al umorului său.
Este o încântare să îl asculți, dar este greu să îl întrerupi din dizertațiile sale fastuoase, pline de citate, de trimiteri la surse, de referiri numeroase la nume de cercetători, de scriitori.
A parcurs cu acribie întreaga operă a lui Eminescu, manuscrisele și mai ales textele de presă- de sau despre Eminescu-. Într-un cuvânt, iată un savant, având o operă solidă, meritând un scaun academic!
Al doilea nume de invitat de onoare este acela al prof. Univ. Dr. Theodor Codreanu. Acesta a prezentat un memorabil expozeu, dedicat ,,Creștinismului Eminescian”.
Consacrat deja în galeria numelor sacre ale eminescologiei din zilele noastre, domnia sa este un rafinat ,,causeur”, al cărui discurs este fascinant prin ideile expuse, prin harul oratoric, prin vocea de frumoasă și veche rezonanță sodoveniană.
Cunoscut și apreciat de decenii pentru exemplara interpretare și cercetare filologică dar mai ales pentru ideile inovatoare cu care a abordat complexitatea textelor eminesciene, domnia sa impresionează prin căldura și patosul cu care expune în fața auditorului teze și adevăruri noi privind viața marelui nostru poet.
Aria de preocupări în domeniul filologiei a prof. univ dr. Th. Codreanu este foarte vastă, extrem de variată, deși punctul de interes maxim se axează de asemenea asupra operei și vieții lui Eminescu.
Desigur, alături de soție, profesor și om de cultură, familia Codreanu reprezintă o încântătoare pereche de intelectuali, care dau strălucire oricărei întâlniri oficiale sau neoficiale.
Am să evoc aici și numele poetei, prozatoarei și jurnalistei Veronica Balaj, membră a Uniunii Scriitorilor din România, autor prolific, ale cărei merite literare și jurnalistice au fost recunoscute prin numeroase diplome și distincții obținute în țară și străinătate.
Comunicarea domniei sale a avut ca subiect ,,Eminescu la Timișoara”. Veronica Balaj a donat Centrului Cultural Spiritual Văratec un număr de cărți semnate de autoare, a prezentat în direct sau în cadrul unor emisiuni înregistrate la posturile de radio și televiziune manifestările la care a participat, precum și activitatea desfășurată de acest centru.
Veronica Balaj este spontană, plină de entuziasm, talentată și implicată în fenomenul cultural contemporan. A primit, alături de ceilalți invitați de onoare ai centrului, Diploma de Membru de Onoare și Medalia Jubiliară.
De asemenea, a fost prezent la manifestări, primind aceleași distincții din partea centrului, și publicistul Fabian Anton, autorul, printre altele, al cărții ,,Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec – convorbiri cu Maica Benedicta, Editura Vremea, 2018, cel care a înregistrat în format video, pentru viitorime, numeroase dialoguri cu Acad. Zoe Dumitrescu – Bușulenga.
De profesie scenograf și regizor, Fabian Anton este și un talentat poet, grafician, jurnalist, editor, autor al unor lucrări de mare valoare literar-istorică, în același timp.
Filmul documentar prezentat participanților la această întâlnire a fost un prilej de aducere aminte a unei mari figuri a culturii române,

academician dar și slujitoare a credinței la Văratec – Maica Benedicta.
Când scriu aceste rânduri aflu cu tristețe că starea de sănătate a poetului este destul de precară. Deie Domnul să se facă bine, cât mai repede !
Deși nu a putut fi prezent la această sărbătoare, a primit aceleași distincții și publicistul Victor Roncea, personalitate binecunoscută pentru deosebita implicare în acțiunile de promovare a valorilor neamului, pe baricada dreptății, în spiritul informării corecte a cetățenilor.
Meritele sale în promovarea adevăratei biografii eminesciene sunt de necontestat. De asemenea, strădania sa pentru mediatizarea, pentru punerea în valoare a scrierilor și autorilor care au abordat subiecte eminesciene trebuiesc de asemenea menționate.
În finalul acestui lapidar remember, al cărui text este scris cu sufletul și cu mintea, doresc să mulțumesc Centrului Cultural Spiritual Văratec, Colegiului Director, care mi-au acordat calitatea de membru de onoare al acestui așezământ, dar mai ales doamnei Emilia Țuțuianu, precum și maicii starețe stavrofor Iosefina Giosanu, de a căror prietenie mă bucur în mod special, și cărora le trimit de aici, din cetatea Vindobonei, cele mai sincere mulțumiri și promisiunea de a fi alături de acest așezământ cu gândul și cu fapta.

                                                                         Dan Toma Dulciu
Viena
17. 09.’17

 

1918 ”Gripa spaniolă” din România Raport inedit

 

Dan Toma Dulciu

 

În aceste zile, o parte dintre oamenii de știință ai lumii au încercat să analizeze dacă pandemia de Covid-19  nu este cumva similară pandemiei de Gripă Spaniolă[1], care a afectat timp de 2 ani întreaga lume (1917-1919)[2].

Încă din anul 2005,  oamenii de știință americani au reconstituit tulpina virusului gripei spaniole, de tip A(H1N1), extrăgând țesutul pulmonar aparținând unor victime ale pandemiei din 1918, îngropate în afara unui sat îndepărtat din Alaska, constatând faptul că există unele similitudini cu gripa aviară.
Pe de altă parte, mulți cercetători s-au lovit însă de penuria unor izvoare credibile, de lipsa de informații detaliate privind fenomenul gripei spaniole, astfel încât numărul cazurilor de deces, cauzate de această epidemie, nu este cunoscut, nici măcar cu aproximație (25, 50 sau chiar 100 de milioane de victime).

Lipsesc așadar cercetările și studiile de ordin medical cu privire la etiologia acestei grave maladii, modul de manifestare, tratamente sau alte rapoarte epidemiologice, cu excepția relatărilor presei, și acelea extrem de sporadice, laconice, urmare a cenzurii declarate pe timp de război.

Am avut șansa ca, studiind presa vremii, tipărită în ultima parte a anului 1918, să găsim un material amplu, scăpat ochilor vigilenți ai cenzurii militare, care a abordat aspecte privind manifestările și dimensiunea acestei epidemii, relatate de un medic militar din Transilvania, care a denumit-o ”Boala spaniolă sau influenza severă”.

Acesta ne-a lăsat astfel o prețioasă mărturie, de interes nu numai pentru istoria medicinii din țara noastră, ci și din punctul de vedere al specialiștilor care încearcă în prezent să descifreze mecanismele, specificul și particularitățile acelei groaznice pandemii.

Autorul acestei descrieri este medicul Vasile Hâncu, întemeietorul primului spital românesc din Transilvania, școlit și specializat în renumite centre de pregătire medicală din apusul Europei (Franța, Germania) a cărui scurtă biografie o prezentăm mai jos.

Credem că materialul său devine util, în ciuda unei aparente lipse de nivel academic a explicațiilor oferite. Să nu uităm însă că acest material era destinat publicului larg, astfel încât i se poate ierta stilul mai puțin științific, terminologia acestuia fiind pe înțelesul cititorilor ziarului ”Unirea”,  care apărea la Blaj, și unde a fost publicat sub formă de serial, în patru numere din toamna anului 1918.

Dr. V. Hâncu a fost mulți ani medic al arhidiecezei greco-catolice, responsabil cu starea de sănătate a tuturor institutelor de învățământ din Blaj. Acesta a achiziționat un teren cu un imobil corespunzător, pe care l-a amenajat  în spital pentru îngrijirea răniților, inaugurat în luna Mai 1914: Sanatoriul ”Sf Gheorghe” din Blaj.

A beneficiat de sprijinul Crucii Roșii, dar mai ales de acela al ”Reuniunii femeilor române din Blaj”, precum și al Mitropoliei de la Blaj, care au oferit sprijin umanitar cu prisosință.

Dr. Vasile Hâncu a obținut diploma de Bacalaureat în litere și științe, la Blaj, cea de licențiat al Școlii Superioare de Farmacie, apoi titlul de doctor în Medicină și Chirurgie al Facultății de Medicină din București, Doctor în Chimie al Facultății de Medicină din București, Doctor în Chimie al Facultății din Berlin și Bonn, cu o teză având titlul ”Über die Tautomerie Cyclischer Monoketone,” 1908, prin care a obținut titlul de Doctor în Chimie (Philosophie) al Univ. din Bonn,  a fost asistent și preparator al profesorului Gautier de la Facultatea de Medicină din Paris, chiar a condus la Paris un sanatoriu, a fost asistent ajutor la Laboratorul de Chimie, de sub conducerea Prof. Thomas din Berlin, farmacist al Eforiei Spitalelor Civile, ofițer în rezervă, politician.

Iată ce scria presa, la 15.02.1908, despre cercetătorul român:

„Berliner Anzeiger” scrie în unul din numerele trecute un interesant articol despre perseveranţa, asiduitatea şi puterea de muncă neînchipuită a unui român în Germania, — Berlin — Doctorul Hâncu, român din Ardeal, şi anume iată ce zice sus numitul jurnal: Dnul V. Hâncu, Doctor în Medicină şi Chirurgie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi Şef Farmacist al spitalelor Eforiei, obţinu un concediu de doi ani de la Bucureşti,  în 1905,  pentru studii în străinătate şi anume: la Berlin. Aici, în laboratorul de Chimie şi Farmacologie al celebrului Prof. Thomas, în curând şi-a câştigat simpatia şi încrederea profesorilor săi, numit fiind şi medic onorar al laboratorului. De remarcat sunt consultările ca medic ale D-lui Dr. Hâncu-de.-unde a primit scrisori cu elogiile cele mai mari pentru Dsa şi anume: In Potsdam, Spandau, Halensee, în Steglitz ş. a., al căror diagnostic şi tratament a atras atenţia lumii medicale, iar rezultatele au fost uimitoare, etc. Mai de remarcat sunt însă lucrările D-sale ştiinţifice în raport cu scurtul timp, descoperiri asupra cărora la Societatea de Chimie a savanţilor germani s’a discutat în mai multe conferinţe şi anume: 13 Dec. 1906 dimpreună cu D-rul Mannich a publicat două din cele mai interesante lucrări prima: „Despre condensarea Cyclohexanonului” a doua; „Despre Triphenylen” apărute în „Berichte der deutschen Chemischen Gesellschafft.”

Mergând la Bonn, aici obținu un doctorat în 25 de zile, ”Suma cum laude”, iar la lucrări calificativul ”laudabilis”.

În perioada 194-1918 a întemeiat și condus Spitalul ”Sf. Gheorghe” pentru răniți, din Blaj[3], dispunând de un număr de 2 pavilioane, 16 camere, 60-70 paturi și un alt pavilion, în grădină, pentru boli contagioase.

A fost primul spital românesc de campanie din Transilvania[4].

În perioada 1913 – 1919, prof. V. Hâncu a îndeplinit funcția de profesor de igienă la școlile din Blaj, scriind articole în presă, în care recomanda mamelor să își vaccineze copiii împotriva vărsatului: ”Înainte cu 50 de ani, vărsatul făcea pustiiri înspăimântătoare în toate straturile societăţii, omorând şi desfigurând cu miile, iar unii, care scăpau, adesea rămâneau desfiguraţi, surzi, sau muţi. Să recomandă, deci, ca copii de là 6 luni în sus să se vaccineze şi chiar mai de vreme în cazul, când s’ar constata epidemie de vărsat în oraş sau sat. Vaccinarea se poate face în orice anotimp, de regulă la braţ, fie la stâng sau drept, unde de regulă se fac trei împunsături. Trebuie observat, ca vaccinul să fie proaspăt şi de bună calitate.”(”Unirea”, 6 iunie, 1919).

După Marea Unire dr. Vasile Hâncu a devenit deputat de Târnave, în Parlamentul țării, din partea Partidului Liberal.

A publicat lucrări importante consacrate epidemiilor de ciumă și holeră, articole și lucrări diverse, în limbi străine sau în limba română (24 de titluri):

– ”Ciuma sau pesta zisă şi Moartea Neagră în Extremul Orient”, Bucureşti (Tip. Universala, Iancu Ionescu), 1911, 10 p. (Extr. din revista „Foaia noastră”, nr. 28 şi 29).

–  ”Sfaturi cum să ne ferim de holeră”, Blaj, 1913;

„Elemente de Igienă”, Tipografia Seminarului Teologic Gr. Cat., Blaj, 1913;

– ”Memoriu de titluri şi lucrări ştiinţifice publicate de Vasile Hâncu”, Bucureşti,1909, Tip., Libr. şi Legătoria Viitorul, Târgoviște;

–  idem, Bucureşti, 1911, Inst. de Arte Grafice Universala;

 

Pandemii: deosebiri și similitudini

 

Maladia aceasta are unele stranii similitudini cu pandemia COVID 19, dar și multe deosebiri.

În primul rând, contagiozitatea, ambele pandemii având o viteză de răspândire de neimaginat. Astfel, nimeni nu își poate  închipui cum, în condițiile în care nu existau zboruri intercontinentale, pandemia de gripă spaniolă a ajuns la antipozi, decimând, de exemplu, populația maori din Noua Zeelandă.

Din Noua Zeelandă, boala s-a transmis în Samoa, o insulă separată din Oceanul Pacific, ucigând în doar două luni 22% din întreaga populație, cifrată la 38.000 de persoane.

În Iran, se pare că 20% din populația țării a decedat din cauza gripei spaniole, adică circa 2,4 milioane persoane.

În Brazilia, și-au dat sufletul, în 1918, aproximativ 300.000 de oameni, chiar și președintele ales al țării.

În al doilea rând, ca element comun se poate spune că ambele pandemii au stârnit o groază imensă, deși măsurile au fost adoptate cu întârziere.

În al treilea rând, pandemia din 1918 nu i-a lovit mai întâi pe bătrâni, ci pe tinerii sănătoşi. Majoritatea celor ce au murit de gripă spaniolă aveau între 20 şi 40 de ani. Spre deosebire de trecut, decesele anului 2020 au intervenit mai ales în cazul celor cu comorbidități preexistente, și mai puțin în rândul celor tineri, ci mai degrabă în palierul 40-60 ani.

Autoritățile române, au luat măsuri energice, în tot cursul anului 1919, crearea unor spitale speciale de epidemie, cum a fost acela din Vatra Dornii, instituirea funcției de agent sanitar, inclusiv de urmărire a diverselor epidemii, așa cum se observă din tabelul de mai jos:

 

 

 

Agenții sanitari erau școliți timp de un an, fiind obligați să urmărească și să raporteze medicului de circumscripție următoarele tipuri de boli contagioase:

 

 

Redăm mai jos conținutul acestui material documentar, avându-l ca autor pe dr. Vasile Hâncu, gest curajos, ocolind rigorile cenzurii militare. Studiul a apărut în ziarul ”Unirea”, organ al Consiliului Național din Blaj[5],  tipărit chiar în perioada când se atinsese vârful de pandemie (septembrie-noiembrie 1918).

 

Prof. dr. V. Hâncu

                             Boala spaniolă (Nathan ) sau Influența rebelă.

”Cu ocazia actualului Război, între altele s’au putut înregistra în nozologia nesfârşitului  şir al diverselor boale însă alte două noi boli necunoscute până acuma şi ivite în decursul războiului şi în armatele beligerante şi anume: Prima e o boală de ochi, descoperită de englezul Barhvig în 1917, iar a doua e o boală numită boală spaniolă.

  1. Cea dintâi e o boală de ochi, ce se caracterizează prin inflamarea pleoapelor, — e o conjunctivită infecţioasă, ce apare aproape brusc, conjunctivele devin foarte inflamate, roşii, iar vasele din jurul globului devin foarte iritate, turgessente şi foarte dureroase. Pacientul simte o mare durere de cap, fierbinţeli şi jenă în lumină. Ochiul lăcrămează în continuu, se produc oarecare puroaie, iar mai târziu vasele încep a sângera. Boala e contagioasă, infecţioasă şi transmisibilă, bolnavul trebuie izolat şi luate serioase şi grabnice măsuri de îndreptare.
  2. A doua e aşa numită boala spaniolă,  cunoscută tot din acelaşi an (1917), mirare, e contagioasă, epidemică şi transmisibilă, deci e o boală microbiană, căci numai aşa să explică marea ei răspândire aproape în toate statele europene.

Microbul acestei boale după unele date puţin suficiente, şi izvoare încă nesigure şi neconfirmate, ar fi fost descoperit acum abia în timpul din urma de cătră prof. Hoorn de la Facultatea de Medicină din Budapesta în conlucrare cu un asistent al său.

Ori, după D – sa,  acest morb ar fi identic cu microbul influenţei desigur,  descoperit încă de mult de cătră prof. Pfeiffer,  având aceleaşi însuşiri şi cultivându-se pe aceleaşi medii de cultură ca şi acesta, deci microb identic cu aceleaşi calităţi, care de fapt trebuie să producă aceeaşi boală. Deoarece însă o literatură cu date mai pozitive asupra acestei boale până azi nu avem, tot ce putem spune e numai aceea ce am putut observa personal din desele cazuri, ce le-am avut şi studiat până acum.

Subsemnatul încă înainte de aceasta cu 6 luni am avut două cazuri aici la Blaj în aceeaşi familie. Primul pacient a fost soţul, iar la şase zile soţia, copiii însă au scăpat fără de a-se îmbolnăvi.  Da fapt, primul caz m’a surprins foarte mult din punct de vedere al formei cum s’a prezentat, şi nu mă împăcăm ea însumi cu diagnoza mea, de „influenţă rebelă” mai ales că alte cazuri de influenţă am avut foarte multe în decursul carierei mele şi mai ales la anul 1893, când a fost o adevărată epidemie de influenţă, însă cu o formă şi caracter cu totul particular faţă de formele actuale.

Pe de altă parte, n’aveam cel mai mic ghid de acomodare şi nici urmă de literaturi câtuși de obscură spre a mă putea orienta.

Prezentându-mi-se însă din ce în ce mai multe cazuri de asemenea natură — atât în clientelă privată cât şi mai ales printre pacienţii militari din spitalul „Kamenica” din Blaj, nedumerirea aceasta a dăinuit mult asupra mea, căci din modal cum apărea boala şi cum se prezenta, deduceam că am a face cu ceva nou, ceva străin — necunoscut, dar tot analog influenţei — şi cu toate aceste, după modul de tratare să obţin un rezultat atât de repede — era surprinzător pentru mine.

Abia târziu de tot, din unele reviste medicale şi mai ales ziare, am dedus că, în asemenea cazuri, avem a face cu o nouă boală, botezată boală spaniolă, care după părerile mele personale nu e decât influenţa de altădată, dar cu o formă mult mai complicată şi cu acelaşi microb, dar mai violent, mai toxic, mai sălbatic, care, luat prin surprindere şi tratat cu repeziciune şi la timp tot aşa în grabă se atenuează şi boala dispare, pe când lăsându-i timp mai îndelungat — şi bolnavul netratat la timp şi repede — microbul pune stăpânire pe organism, îI slăbeşte, iar el se întăreşte, se extinde la alte organe, dă complicaţii din ce în ce mai serioase, iar vindecarea atunci e foarte anevoioasă, — deci:

  1. Această boală atinge orice vârstă, dar mai ales pe cei munciţi, obosiţi, trudiţi, debili — şi în special vârstele între 10—20 şi 50—60 de ani.
  2. Boala survine de cele mai multe ori brusc şi deodată atât la sexul femeiesc cât şi la cel bărbătesc, cu dureri de cap foarte pronunţate, dureri în mâni şi picioare, dureri de gât, de stomac, dureri în şira spinării, lipsă de poftă de mâncare, greaţă, de multe ori vărsături, constipaţie în cele mai multe cazuri, o greutate în tot trupul, fierbinţeli foarte mari, cu o temperatură de multe ori peste 40°, o debilitate generală, faţă îmbujorată, ochii iritaţi, aprinşi şi de alte ori roşii, buzele roşii şi uscate, limbă încărcată, iar bătăile inimii foarte accelerate, pacientul de multe ori e foarte iritat.

Şi dacă în asemenea cazuri nu se iau cât mai în grabă măsuri serioase medicale, boala trece cu atât mai greu cu cât ajutorul medical i se dă mai târziu — mai ales că această boală are nenorocitul dar de-a da naştere la complicaţiile cele mai varii, la care aici nu te poţi aşteptă.

Aşa, bunăoară, am observat cazuri de complicaţii asupra creierului, unde am observat pe lângă dureri de cap foarte mari, o greutate în audiţie, meningite, scurgeri de urechi, scurgeri de sânge pe nas şi chiar urechi, troahnă, răguşeli — laringite şi faringite, bronșite din partea plămânului, scuipări de sânge, astm, mai des pneumonii foarte rebele, nevralgii, bătaie de inimă, pleurezii, dureri violente de stomac, paralizii, redeşteptări de reumatisme, insomnii, scurgeri de sânge la femei, pierderea vederii pentru moment (am avut două cazuri).

 

Din datele comunicate în articolul precedent al „Unirii”, oricine se va putea convinge, că de fapt, boala spaniolă dă foarte multe şi diverse complicaţii, începând de la cele mai umoare şi până la cele mai complicate — cu forme foarte variate, depinzând adesea: de loc, timp, individ.

Şi deşi la început, totul se luă ca o glumă: „puţină durere  de cap, puţină fierbinţeală, stau două zile în pat şi îmi trece” .

Astăzi însă gluma s’a îngroşat — şi fiecare din noi începe a-şi da seama că nu mai e de glumit, deoarece boala aceasta a început să năpăstuiască oraşele, satele, ţinuturi şi chiar ţări întregi — necruţând pe cel sărac nici pe cel bogat.

Micul nostru orăşel, Blaj, dimpreună cu tot ţinutul de prinprejur nici dânsul n’a scăpat de această molipsitoare boală.

Mai ales la început, boala a debutat cu unii militari din aceste spitale. Boala ţine de regulă 3 zile, cu dureri teribile de cap, dureri în tot trupul — mai ales în muşchi şi deodată ca prin farmec dispărea.

In curând, după aceea a început să-și facă apariţia printre tinerimea studioasă din Blaj. La început cu mai multă modestie, însă din zi în zi tot mai potenţat aşa că într ‘un rând ajunsesem ca dormitoarele tineretului să fie adevărate spitale.

Câte 8—12—16 într’un dormitor. La pedagogie, într’un rând, în 3 săli de dormit am găsit decât 4 paturi goale, iar celelalte toate erau ocupate cu pacienţi.

Tot asemenea şi prin oraş, pe la gazde — nu numai studenţii, dar cu ei alăturea şi domicilianţii casei.

La început ne bucuram, căci nu treceau decât în 3—4 zile să-i ridicăm, să-i punem în picioare şi să-i trimitem la şcoală. Mai târzia însă au început complicaţiile cu diversele lor forme care de care mai curioase — şi mai ales ceea ce ne-a uimit a fost desele recidive (reveniri) ale bolii, care, în cele mai multe cazuri, au început să se complice.

În asemenea împrejurări — şi mai ales că toate satele de prinprejur erau deja infectate — ca să nu cădem mai târziu sub responsabilitate — și după ce, mai ales, din unele ziare am văzut că şi alte institute de învăţământ — iau asemenea măsuri — am făcut eforturi de închidere a tuturor instituţiunilor noastre româneşti de învăţământ din Blaj — din cauza epidemiei, ce de fapt bântuie.

Motivul de închidere mi-a fost cu atât mai hotărât cu cât mai ales în unele sate de prinprejur boala a dat naştere la foarte dese cazuri zilnice mortale.

Ba încă chiar şi astăzi căile noastre de intrare în oraș nu sunt decât nişte adevărate caravane de care cu bolnavi, ce unii vin şi alţii pleacă de la medicii din Blaj.

Iar mortalitatea părea a creşte din zi în zi, graţie complicaţiilor bolii spaniole (influenţei) şi variatelor forme ce le îmbracă.

Ce e de făcut în asemenea împrejurări şi ce măsuri igienice mai potrivite s’ar cere pentru a putea localiza boala pe de-o parte, iar pe de altă parte spre a putea scuti publicul de asemenea nenorociri ?

In primul rând curăţenie; a doua, hrană  bună, curată şi potrivită; a treia, să ne ferim de oboseli prea mari, de adunări în localuri nepotrivite, de răceală mai ales la picioare, de asudare şi răceală bruscă, după aceea de poame necoapte şi nespălate, pe cari adesea le murdăresc insectele şi mai ales muştele, de apă necurată, care de regulă în cea mai mare parte e cauza bolilor infecţioase (aş recomanda ca mai bine în timpul de faţă să se fiarbă şi răcească şi nu mai aşa să se bea).

De asemenea hârtiile de bani sunt o adevărată cauză a infecţiei. Aerul necurat, purecii etc. Casa trebuie ţinută curat văruită. Gardul, poarta, trebuie stropite cu lapte de var.

Bucătăria, vasele de mâncat şi băut, obiectele ce le întrebuinţăm — la bucătărie şi masa.

Mâinile întotdeauna trebuie spălate cu apă şi săpun înainte de masă şi după scaun etc

Ce vom face însă cu un individ atins de boală, fiindcă nu orişicine poate şti  ce are, îndată însă ce se simte rău ?

Imediat să fie sfătuit să meargă la medic, ca nu mai încolo să fie prea târziu, caci atunci nu  mai are nici o scuză: „că am crezut că mi-a trece şi aşa”.

      Cu cât cineva mai ales în actuală boală merge mai grabnic la medic, cu atât se vindecă mai în grabă — şi, din contră, cu cât cineva întârzie, cu atât i-e mai expusă viaţa.

În tot cazul aş recomanda ca în orice comună să se găsească o cantitate de sare amară şi prafuri de aspirină — şi, dacă cineva se simte rău, să i se administreze o lingură de sare amară, topită într-un pahar de apă,  iar după ce l- a servit, la o oră, se i se deie o aspirină — cam 3 aspirine pe zi de 10 gram.

Și dacă are fierbinţeli, să i se pună imediat comprese în jurul pieptului, cu un  ștergar muiat în apă rece, din 2 în 2 ore.

Iar ca mâncare numai lapte, iar 10 zile să nu părăsească casa, chiar şi dacă s’a îndreptat.

De la apariţia acestei boale la noi în ţară au trecut deja 5—6 luni, evoluţia şi dezvoltarea ei la pacienţii mei am urmărit-o pas cu pas şi nu adesea am rămas surprins de diferitele forme, rare și mai fantastice și cari de care mai grave, ce  îmbracă această boală, producând o adevărată panică în populaţie prin cazuri mortale atât la oraşe cât şi mai ales la sate.

Şi sunt foarte mirat de organele noastre sanitare — de medicii noştri de valoare, de profesori  de la universitate, de savanţii medicinii că  până astăzi încă nu şi-au spus cuvântul.

Am urmărit până aici, pe cât mi-a fost posibil, aproape toate jurnalele, unde numai s’a publicat ceva asupra acestei boale şi, de fapt, rămân surprins că iacă tot nu suntem clari asupra acestei boale, pe care toți tot o mai numim boală spaniolă, boală nouă, de curând apărută, ceea ce  de fapt nu e adevărat, căci ea e cunoscută încă din secolul al Xll-lea, sub numele de gripă sau influenţă.

Intenţionat, însă am lăsat să se scurgă atâta timp de la apariţia ei la noi în ţară, aşteptând ca această chestiune atât de serioasă să fie luată de vre-o autoritate medicală, să-şi  spună cuvântul hotărâtor în aceasta mare chestiune.

Deoarece ne aflăm în pragul pericolului celui mai mare, acum, când mai ales după o catastrofă aşa de mare, suntem expuşi la o catastrofă şi mai mare — acuma când comunele noastre, mai ales, încep să ne bântuite de această boală, iar mortalitatea creşte din zi în zi, atât la sate cât şi la oraş,e fără să fim încă  în clar  cu ce fel de boală avem a face.

M-am hotărât ca să rup eu răgazul tăcerii și să încerc, prin modestele mele puteri, să aduc în sprijinul părerilor niște argumente atât de indubitabile, că noi de fapt astăzi avem a lupta contra unei boli cunoscute încă demult  — şi numită influenţă sau gripă, iar nu cu o boală nouă spaniola, cum o numiră  unii.

Iată, bunăoară, ce zice F. Collet în tratatul său de patologie: ”Influenţa sau gripa este o boală infecțioasă, endemică şi epidemică.  Ea a fost numită influenţă în Italia, în timpul epidemiei din 1722. A fost cunoscută din secolul al XII şi n’a fost izolată decât in secolul al XVIII. Prima dată a fost descrisă de către Sydenham în 1676, dând mai târziu naştere la descrieri din ce în ce mai amănunţite în raport cu desele apariţii.  Laennec, Stell, Grare au publica, mai târziu lucrări importante asupra ei. Marea epidemie din 1889 — 90 provoacă lucrările cele mai importante ale lui Proust. Kelsch. Teissier Roux în Franţa.

Să vedem cum se prezintă această boală şi ce simptoame prezintă: Boala are o incubare foarte scurtă, 1—2 zile cu fenomene prodromice foarte curioase: indispoziţie, un frison (tremur de friguri), troachnă, ameţeală, dureri mari de cap,  dureri, măi ales în muşchii cefei şi ai gâtului, rachialgie (dureri în şira spinării) dureri în articulaţii (închieturi) şi, mai ales, dureri musculare foarte pronunţate, o greutate în tot trupul (membrele grele ca plumbul). Catar al mucoaselor:  curgerea nasului, angine, faringite, laringite ale gâtului, bronșite, dureri cu fenomene generale, care din ce în ce se accentuează. Faţa denotă o oboseală profundă, este aprinsă, sau, în unele cazuri, palidă și foarte obosită, aspectul trist. Sotivagn de Mentpallier îi dă un nume foarte caracteristic, de faţă gripată. Temperatură de regulă foarte ridicată, uneori neregulată,  adesea se ridică brusc până la 39—40° şi, în unele cazuri, chiar şi până la  41, cam prin ziua a 3-a, ca în curând, apoi, să se diminueze, cam în ziua a 6-a, iară la aproape de normal (Teissier).

Inima, în cazuri rare, rămâne în tact. La unii indivizi însă se ivesc palpitații, aritmii, embriocardii şi chiar sincope cardiace, lăsând leziuni organice permanente ale inimii, cu intermitenţe şi chiar  miocardite (leziuni ale inimii).

Urine  roșietice, încărcate în unele cazuri cu albuminarie. Pulsul este repede, în timpul fierbinţelii, slab și intermitent. Durata bolii variază între 2 şi 8 zile. Însă, perioada febrilă poate să dureze uneori şi 2—3 săptămâni, cu fenomene de complicaţie, cari poate să provoace moartea.

În legătură cu articolul meu precedent, îmi voi permite ca după aceiaşi autori competenţi în materie, să discut mai departe formele clinice şi complicaţiile lor în această chestiune.

Epidemiile şi predispoziţiile individuale fac ca se predomine oarecare simptome ale gripei sau influenţei actuale, putând da naştere la 3 forme principale, şi anume: forma toracică, gastro-intestinală şi nervoasă.

  1. Forma toracică este de regulă cea mai frecventă; ea corespunde la localizarea agentului (bacilului) infecțios pe aparatul pleuro pulmonar.

Laringitele atins de secreții în aceasta boală se propagă la arborele bronchic. Fenomenele generale se agravează: febra creşte, durerile devin din ce în ce mai intense.

Tusea penibilă ce de grabă se complică cu un catar pulmonar purulent.

  1.  a) Forma bronchipulmonară, foarte gravă, se caracterizează prin prezenţa de ……… diseminate pe întreaga suprafaţă a plămânului. Albuminurie, ichter (gălbioare); şi hipertrofia splinei. Moartea survine adesea prin trecerea în stare de cronicitate a tuturor acestor simptoame.
  2.      b) Pneumonia gripală e cea mai deasă în aceasta boală şi cea mai periculoasă — și aproape un caz la cinci, după prof. Netter.

Pentru prof. Teissier, în cazurile de faţă, n’ ar fi vorba de o pneumonie veritabilă, ci de o bronchopneumonie pseudolobară bilaterală, în mare degernescenţă, ar fi lentă, cu moarte sigură.

  1. c) Congestia pulmonară, cu sau fără scuipare de sânge, survine aproape brusc, asociată cu dispnee intensă, care în cele mai multe cazuri poate avea o ieşire fatală.
  2. d) Forma pseudochimică, descrisă aşa de bine în teza lui Collet şi Chatin, în 1894, în Lion. Aceasta formă poate masca perfect de bine forma tuberculoasă.

Ea se asociază fie de pneumonie bronchială predominantă la vârf, de straturi congestive, tot la vârful plămânului, fie chiar şi de o stimulare a tuberculozei existente. Purulenţa precoce a sputei ar fi, după Teissier, un bun element de diagnoză.

  1. e) Forma pleurală poate da lichid sau seros sau hemorogic — în cele mai multe cazuri metapneumonie de natură gripală.
  2. Forma intestinală și complicaţiuni. Aceste forme clinice sunt mai rare şi de un diagnostic dificil. Singură dezvoltarea lor, în timp de epidemie gripală, ne vine în ajutor. Ori, adesea influenza sau gripa debutează după un mod special al lor, prin vărsături — diareree ca prodroame iniţiale — adică acestea ar fi numai nişte preludiuri gastrice sau intestinale, care ar deschide scena şi, în aceste cazuri, uşor s’ar putea confunda cu febra tifoidă sau cu holera cu complicaţiuni de peritoniste sau stomatite sau periostite alveolo dentare, cu forme rebele.
  3. a) Forma nervoasă, cu dureri mari de cap, ameţeli, depresiuni fizice şi morale, delir, ce se pot transmite şi la măduva şi nervii periferiei.
  4. b) Encefalul — cu diferitele forme de meningite, ce debutează brusc, cu frisoane, dureri de cap intense, vărsături. Mai târziu constipație, delir, convulsiuni, vomă, sincope cu fenomene vasomotorice. Apoi meningite cerebro spinale supurate, cu convusiuni mari, cu evoluţie rapidă, datorită unei infecţii secundare şi cu terminare de regulă fatală.
  5. c) Măduva spinării, după Teissier, se infectează de toxine microbiene, ce ating axa cerebro spinală, explicând astfel rachialgiile cu dureri periferice foarte accentuate, îmbrăcând formă gripală, paralizii ascendente tardive, atrofii musculare-mielopatii etc.
  6. d) Şi mai importante sunt polinevritele descrise de Teissier, cu turburări trofice, sau de turburări senzitive, sau sociale sau motorice, cu complicaţii cardiace sau pulmonare.

Cele mai frecvente sunt însă durerile şi scurgerile purulente de urechi, conjunctivitele la ochi, herpesurile la nas şi gură etc.

  1.   Etiologie şi patologie — foarte contagioasă, ea atinge de preferinţă pe cei cu disabilităţi, cașectici, pe subiectele predispuse la boli, pe cei munciţi, obosiţi şi flămânziţi. Frigul, schimbarea bruscă de temperatură, constituie o cauză predispozantă însemnată.

Scăderile barometrice, cantitatea anormală de ozon, atmosfera umedă predispozează şi favorizează  epidemia.

Cea mai mare epidemie de gripă a fost în 1730, ce se putea asemăna cu  cea actuală. Boala e foarte contagioasă, transmisibilă direct sau indirect, endemică şi epidemică, a cărei uşurinţă de transmisibilitate şi contagiune e foarte mare.

 

Viena

12.04.2020

 

[1]  Este cunoscută sub această denumire generică, fiindcă cenzura pe timp de război interzicea publicarea de știri defetiste, singură Spania, unde aceasta nu funcționa, oferea din abundență asemenea știri, încât lumea credea că doar în Peninsula Iberică era prezentă această epidemie mortală.

[2] Freddy Vinet, ”Marea Gripă”, Ed. Vendémiaire, 2018

[3] În anul 1869 se poate vorbi de începuturile asistenței medicale în forme organizate  la Blaj. Atunci a fost închiriată o casă, de către membrii corpului didactic din Blaj, mai degrabă o infirmerie pentru contagioși, iar în urma strângerii unui fond dintr-un bal filantropic, au fost cumpărate medicamente pentru studenții bolnavi și săraci.

[4]Sfântul Spirit”, primul spital în România este atestat documentar la Sibiu, purtând data de 24 iunie 1292. În ”Țara Românească”, primul spital a funcționat la Colțea, la începutul secolului al XVIII-lea.

[5]  în perioada 1918-1919

Din Istoria comunității românești din Viena

 

 

Construirea unui cămin pentru studenți, purtând numele

”MIHAI EMINESCU”

Dan Toma Dulciu

Viena

 

                        ”Alumneul” – instituție de ocrotire a elevilor nevoiași

 

În a doua parte a secolului al XIX-lea, ideea de a asigura tinerilor români, doritori să învețe carte, un sprijin material, o bursă, un cămin, erau la ordinea zilei. Se analiza în special necesitatea creării unor cămine, denumite alumnee, care să găzduiască elevi și studenți, oferind ajutor binevenit acelora a căror situație materială nu le-ar fi permis plata spezelor de cazare.

În Moldova, termenul ”alumni” era utilizat pentru a-i numi pe fiii de boieri găzduiți în Internatul Gimnaziului Vasilian de la Biserica Trei-Ierarhi din Iași, care se bucurau de un tratament special, atât în internat cât și la școală, în contrast cu ”stipendiști”,  denumire desemnând pe elevii nevoiași, din categoria populației de rând.

În Transilvania, termenul ”alumneu” desemnează o instituție culturală cu menirea de a contribui la educarea tineretului, aflată de obicei pe lângă seminariile teologice și pedagogice, sau unele gimnazii, cum ar fi cele din Blaj, Beiuș, Timișoara, Oradea, Sighetul Marmației, Sibiu.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la Cernăuți, la Viena și Budapesta, comunitatea studențească românească a făcut pași în vederea realizării acestor internate școlare, care să adăpostească pe tinerii români.

Un cămin de notorietate  în epocă a fost ”Alumneul Național Român Ortodox” din Timișoara, institut de ajutorare pentru tinerimea română de la școlile din Timișoara, înființat în anul 1866, la inițiativa protopopului Meletie Drăghici și a fostului profesor de limba română, George Crăciunescu, din colecte de bani

și alimente.

La 16 Apr. 1868, reprezentanții comunității românești din Timișoara se reunesc sub președinția lui Alexandra Mocsonyi, hotărând crearea unei societăți  de binefacere și educație, cu numele  ”Alumneul Național Român din Timișoara”, votând statutele. Prin prevederile sale, acest cămin era administrat de un comitet de  12 membri, desemnați de adunarea generală, care se reuneau în fiecare an la Timișoara, în luna August.

Societatea era compusă din membri ordinari, care plăteau o taxă anuală  de 5 florini, în timp ce membrii fondatori plăteau o taxă unică de 100 florini. Pentru fonduri se foloseau colectele și petrecerile sociale.

La sfârșitul secolului,  în acest cămin erau găzduiți 100 elevi, costul fiind de 15 florini pe lună, pentru fiecare dintre aceștia.

Această instituție dispunea în 1896 un buget de 17.839 f1orini, strânși prin zelul unui mare patriot român, azi uitat, Em. Ungurian, avocat și filantrop român, născut în Banat, în 1846.

Acesta a studiat la Timișoara și Budapesta, fiind în 1885-1896 director al Băncii ”Timișana”  din Timișoara, concomitent conducând alumneul din acest oraș. A fost cofondator al Muzeului Natural din Sibiu și al ziarului ”Dreptatea”.

Ca director al Astrei din Timișoara a creat mai multe biblioteci ambulante.

Și Eparhia Ortodoxă din Arad a înlesnit elevilor români învățătura, înființând, la insistențele episcopului I. Mețianu, în 1876,  un cămin, pentru cazarea elevilor de la Școala pedagogică (Preparandia), în care erau internați elevii fără locuință (la început 30, apoi 80, toți beneficiind de gratuitate). La Arad a luat ființă, așadar, primul Institut Pedagogic românesc din Transilvania, care a pregătit până la sfârșitul secolului peste 2589 absolvenți.

Condițiile pentru a avea cazare gratuită în această instituție erau: dovadă semnată de preotul satului că familia elevului este nevoiașă; tot gratuit erau primiți și fiii de învățători, dacă venitul părintelui era mai mic de 300 de florini pe an; în funcție de salariul învățătorului, plata putea ajunge la 25, respectiv 50 de florini, anual; pentru acele familii de elevi, a căror situație materială este bună, dorind ca fiii lor să se cazeze în clădirea internatului, se plătea o taxă anuală de 50 florini, ce trebuia achitată în două rate semestriale; pentru părinții cu o stare materială mulțumitoare, taxa anuală era de 25 florini. Se preciza că parohiile ortodoxe din Transilvania puteau să susțină materialicește acest internat, având prioritate la trimiterea de elevi, ce puteau să fie cazați gratuit.

Se organizase de asemenea un cămin de fete separat, în casele  asesorului consistorial George Dogariu, pentru găzduirea tinerelor ce doreau să urmeze Școala Pedagogică (preparandială). (v. ”Școala Română”, Sibiu, Anul I, nr. 35, 27 august 1876, p. 279).

In adunarea generală din 9 Aug. 1888, prezidată de episcopul Aradului,

  1. Mețianu, s-a hotărât ca acest internat să aibă un caracter confesional și, la propunerea lui Vincențiu Babeș, s-a trecut în administrarea și sub controlul Consistoriului Ortodox Român din Arad.

Eparhia Ortodoxă din Arad contribuia totodată cu un buget de 1.000 florini, anual, destinat întreținerii internatului din Timișoara.

În anul școlar 1896-1897 erau cazați aici 133 alumniști, dintre care unii gratuit (pe spesele diecezei), alți 53, provenind din familii cu venituri mai consistente, plătind o taxă anuală de 60 florini.

În multe alte orașe din Transilvania se organizau asemenea cămine pentru elevii ce doreau să urmeze școala.

Astfel, la Lugoj, avocatul dr. Liviu Marcu a lăsat prin testament toată averea sa (100.000 coroane) și locuința proprie pentru înființarea unui internat (alumneu) în acest oraș.

 

 

 

 

      Eforturi pentru construirea unui cămin studențesc românesc la Viena

 

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Societatea  Academică ”România Jună” și-a propus construirea la Viena a unui cămin studențesc, purtând numele eminentului membru al acestei societăți, Mihai Eminescu, trecut în eternitate în anul 1889.

Pentru strângerea banilor, membrii săi și-au propus desfășurarea unor petreceri dansante, „Kränzehen”, cum a fost și aceea organizată sâmbătă, 4 martie 1899, în sala festivă a hotelului „Continental„‘.

Evenimentul s-a aflat sub patronajul lui Nicolae Dumba, protectorul tinerilor români din Viena, scop în care s-a instituit un comitet organizator.

Ca de obicei, doamnele din comunitate, îmbrăcate în frumoase costume naționale românești, au însuflețit această memorabilă întâlnire.

După cum spuneau organizatorii, scopul principal era ca banii astfel adunați să permită începerea construcției unui internat pentru ”sălășuirea” studenților români în Viena, în special a celor tineri fără mijloace, care au venit  pentru a dobândi învățătură înaltă aici.

Petrecerea a început la ora 9,00 seara,  iar biletele au costat: 1 florin pentru studenți, 3 florini persoanele singure, 6 florini de familie. Ținuta recomandată: de seară sau costume naționale.

Banii strânși au fost vărsați în fondul destinat construirii unui alumneu (cămin studențesc) la Viena. (cf.”Tribuna Poporului”, anul III, nr. 27, Arad, Marți 9/21 februarie 1899, p. 3).

Pentru a putea avea o imagine a capacității  financiare a Asociației ”România Jună”, selectăm din bilanțul acesteia pe anul 1900 câteva date semnificative: în evidențele acesteia figurau  44 membri fundatori, 117 onorari, 89 emeriți, 46 ordinari şi 3 extraordinari.

Asociația deținea o bibliotecă proprie, cu 1270  de cărți. În conturile sale se găseau obligațiuni în valoare de  784. 475 florini, precum și suma de  9.203 florini.

În afară de aceste disponibilități financiare, societatea administra o ”Fundaţiune Jubilară pentru crearea unui alumneu român în Viena”, care deținea la 31 Oct. 1899 un buget de 314. 273 florini. ( cf.”Unirea”, Blaj,  an X, Nr.6, 10 februarie 1900, p.52.)

Date la fel de interesante apar și în  ”Anuarul Societăţii Academice România Jună, pe anul 1904 – 1905.

Astfel, numărul membrii fundatori se ridica la 47, din care în viaţă 27; membrii onorifici 138 (din care în viață 79); 40 membri ordinari și 1 extraordinar.

Dintre membrii ordinari, un număr de 17 erau din Transilvania, 19 din Bucovina, câte 1 din România, Banat, Bulgaria şi Istria.

Societatea a luat parte la expoziţia română din Sibiu, prezentând mai multe obiecte, între care, cele mai importante, au fost mai multe manuscrise ale scriitorilor români: Eminescu, Alecsandri, Bariţiu, Creangă, Urechia, etc.

Cabinetul de lectură înregistra 47 de  titluri de ziare şi reviste; biblioteca deținea 1191 de opuri, în 1551 de volume şi 315 broşuri.

Averea societăţii ajunsese la suma de 4. 282. 001 de coroane, împărţite în 4 fonduri: unul «neatacabil», unul disponibil, altul de rezervă şi unul jubiliar, pentru înfiinţarea unui alumneu.

Excedentul anual a fost de 127. 012 de coroane.  (cf. ”Tribuna poporului”, Anul X, Arad, Marti 6/19 iunie 1906, nr.107, p. 4)

 

 

 

 

 

Alte surse de venit ale Societății ”România Jună”

 

Cu excepția donațiilor, vânzării de cărți, alte surse de venit destinate construirii unui internat studențesc la Viena au fost obținute din tradiționalele petreceri organizate de ”România Jună”, cu ocazia Anului Nou. Iată cum arăta un anunț-invitație, din preajma anului 1911.

 

(”Gazeta Transilvaniei”, nr.284, LXXIII, Sâmbătă 25 Decembrie, 1910, p. 3)

 

Comunitatea românească își dorește un locaș de cult și unul de asistență socială pentru studenți.

 

În timpul mandatului dr. Karl Lueger, primarul Vienei, colonia românească a primit un teren, oferit de autorități pentru construcția bisericii și a unui ”alumneu pentru studenți”, dar fiind situat la periferia Vienei, nu a fost acceptat.

Motivul era întemeiat: potrivit unui recensământ din acei ani, numărul românilor cu domiciliu permanent în Viena se ridica la 1.050; cei care aveau domiciliu temporar: 13.600; iar numărul de studenți era aproximativ 200. Pentru aceștia se resimțea nevoia construirii unui locaș de cult dar și a unui spațiu de locuit pentru studenții români fără o situație materială corespunzătoare.

Cu alte cuvinte, la începutul secolului XX  la Viena existau aproape 15.000 de români, în timp ce grecii, conform unui recensământ oficial din 1912, erau doar 26 de familii, dar beneficiau de folosința a două biserici: Sf. Gheorghe (indiscutabil grecească) și Sf. Treime (unde aveau loc de obicei slujbe ale credincioșilor ortodocși nord și sud dunăreni).

Cum comunitatea românească dorea cu ardoare să aibă un locaș de cult propriu, într-un final, l-au găsit în centrul orașului, închiriindu-l pe numele Societății ”România Jună”, fiind un spațiu modest în Palatul Dietrichstein, din Löwelstrasse 8.

     Pentru apartamentul transformat și sfințit drept capelă ortodoxă, autoritățile din București asigurau chiria anuală de 4.000 lei.

 

Un ultim efort pentru realizarea visului dorit

 

Deși exista o asociație a enoriașilor români ortodocși din Viena, cu scopul construirii unei biserici, rezultatele nu erau încurajatoare. La rândul ei, Societatea ”România Jună” aduna în continuare fonduri pentru edificarea unui internat românesc.

Un asemenea moment s-a ivit în anul 1912. Atunci, la data de 12 ianuarie,

s-au sărbătorit cu mare fast 40 de ani de la întemeierea Societății România Jună. La eveniment, care a durat 3 zile, au participat personalități ale coloniei românești, oaspeți din țară, reprezentanți ai autorităților locale, delegați  din partea asociațiilor studențești surori.

După cum se observă în programul difuzat în presa vremii, banii obținuți în urma acestor acțiuni festive urmau a fi vărsați în contul construirii acelui mult dorit cămin studențesc.

 

 

(”Tribuna”, nr.283, 25 dec 1911/7ianuarie, 1912, p.13)

 

Cu acea ocazie, s-a anunțat realizarea Monografiei României June, scrisă de I. Grămadă, dedicată acestui jubileu.

În vara aceluiași an, cititorii români din Viena erau înștiințați că pot cumpăra cartea de la Ionel Tilea, din  Schulgasse nr. 8, cu prețul de 3 coroane per exemplar, respectiv 4 lei, banii astfel strânși urmând a fi destinați construirii acelui cămin studențesc. (cf. ”Gazeta Transilvaniei”, Nr.208, 22 sept/5 oct.1912, Anul LXXV, p. 3).

 

Prăbușirea visului

 

Cum numărul membrilor coloniei românești era în continuă creștere, la sfârșitul anului 1912, reprezentanții acesteia adresează guvernului român cererea de a sprijini financiar inițiativa realizării unei biserici proprii și a unui complex de clădiri (alumneu pentru studenți, un sediu mai mare pentru Asociația România Jună, câteva prăvălii și apartamente de închiriat, ca resursă de venit).

Fondurile necesare erau procurate astfel:

– 77.918 coroane, din capital propriu, sumă ajunsă la 100.000 coroane în 1914;

Societatea România Jună, care dispunea de un capital de 70.000 coroane, oferea 40.000 coroane;

–  Fondul religionar din Bucovina asigura 200. 000 coroane (care nu se pot vărsa, conform statutelor proprii, decât după începerea lucrărilor);

– Guvernul României era rugat să asigure suma de 200. 000 coroane.

Din nefericire, războiul a zădărnicit acest proiect. (cf. Pr. Dr. V. Pocitan, ”Capela Românească din Viena”, Extras din Revista B. O. R., sept.-oct. 1928, București, Tip. Cărților Bisericești, 1929).

Devalorizarea banilor, sechestrarea bunurilor societății, blocarea fondurilor, toate au făcut ca visul creării unui cămin studențesc să nu se îndeplinească.

În ciuda demersurilor întreprinse după terminarea Primului Război Mondial, s-a constatat că o parte din activele  Societății România Jună, inclusiv  cărțile și revistele acesteia, nu mai pot fi recuperate. Banii s-au devalorizat iar posibilitatea construirii unui alumneu  studențesc nu a mai putut fi îndeplinită.

Abia după un veac, în bezirkul 2 al Vienei visul românesc se îndeplinește aievea: prin eforturi comune, prin intermediul ”Asociației ”Sf. Mare Mucenic  Gheorghe”, creată special, a fost ridicată o biserică în stilul celor voievodale din Bucovina, lângă care se va construi un bloc de locuințe, în zona Praterului, realizat de partea austriacă, unde vor locui familii de români, având la dispoziție spații comune pentru activități instructiv-educative și recreative, având grădiniță, magazin cu produse românești, magazin bisericesc, agenție de pelerinaje, spații verzi etc

29.03.2020

Pandemie acum 250 de ani: istoria se repetă ?

 

 

Jurnalul medicului finlandez Gustaf von Orraeus , descriind strategia de combatere a  epidemiilor din Moldova și Țara Românească,  la 1770 !

                                                                                                                   Dan Toma Dulciu

 

Moto: „În ultimii 250 de ani au existat 10 mari epidemii sau «pandemii» și alte 20 de mai mică amploare. Cea mai devastatoare a fost pandemia care a debutat spre sfârșitul ultimului război mondial”.

 

Reflectând la una dintre întrebările ce se repetă în mod obsesiv în cărțile gânditorului Adam Michnik – ”cum să facem față trecutului” ? – găsesc că, pentru ființa umană, mai actuală decât oricând, este găsirea răspunsului la întrebarea presantă, care nu este nici retorică, nici filosofică: ”cum să facem față prezentului ” ?  Fiindcă, așa cum se știe, de modul în care ne raportăm la trecut depinde capacitatea noastră de a înţelege ceea ce se petrece în prezent, evitarea unei inadecvări la realitate.

Celor mai mulți dintre semenii noștri, restricțiile globale, privarea de libertate, sunt percepute drept o osândă colectivă fără precedent, o provocare inacceptabilă din punctul de vedere al filosofiei drepturilor omului, un  împovărător canon.

Semantic, putem spune că trăim o ”catastrofă”, în neogreacă cuvântul ϰαταστροφα  însemnând „întoarcere”. O întoarcere la trecut ? Desigur, nu !

Chiar dacă, din perspectiva unor date cantitativ-statistice, năpasta abătută asupra contemporanilor nu are nici pe departe dimensiunea tragică a unor cataclisme similare, petrecute diebus illis[1], din nefericire, ignorarea trecutului mai mult sau mai puțin îndepărtat, șters pe nedrept din memoria colectivă, ne pune în situația de a comite două păcate impardonabile: fie ispita de a aprecia știrile cutremurătoare vehiculate de mass media drept un dezastru fără precedent în istoria umanității, ceea ce nu este adevărat, fie de a retrăi cu acuitate crescută acel trecut de mult uitat.

Oricum ar fi, un fapt este cert: acum vom înțelege pe deplin că avem un destin comun, că trebuie să punem capăt indiferenței cu care o parte însemnată dintre semenii noștri priveau până mai ieri marile tragedii umanitare întâmplate în Africa, în Cornul Africii, Orientul Mijlociu sau Îndepărtat (foamete, secetă, războaie, cataclisme, pandemii). Situația actuală ne responsabilizează de data aceasta pe toți, trebuind să gestionăm conștient chestiuni ce ne privesc în mod esențial, nu doar pe guvernanți, cărora le-am delegat din responsabilități. Dar tâlcul suprem al acestor zile este următorul: nimic nu contează mai mult în viață decât sănătatea !

Pe de altă parte, într-o epocă în care mijloacele moderne de comunicații au permis câtorva miliarde de indivizi să realizeze conexiuni facile, rapide, la mare distanță, în mediul virtual, în spațiul social media, pandemia de coronavirus covid 19, producându-se cu viteza fulgerului, obligă întreaga societate să își reseteze paradigmele existențiale, astfel încât, probabil, regulile severe ale așa numitei social distance nu vor părea unora decât un corolar firesc al viitorului, o normalitate pentru o omenire ce va trăi mai mult în lumea virtuală. Deja Bill Gates jubilează, devenind un fel de Mesia al Internetului !

       Este însă evident faptul că distanțarea socială, izolarea, carantinarea sunt incompatibile cu stilul de viață al altor miliarde de oameni, pentru care continuitatea în tiparele tradiționale ale unei colectivități, omenirea întreagă fiind văzută ca o entitate socială unică, inseparabilă, este un sine qua non al supraviețuirii (”numai împreună vom reuși”).

În mod paradoxal, consumatoare în exces a variatelor facilități oferite de rețelele sociale, în același timp clientă statornică a agențiilor de turism, hoinărind în lung și lat Pământul, ca legitimă posesoare a unui pașaport de cetățean universal al unui sat fără frontiere, deplasându-se cu jeturi supersonice, adoratoare a plimbărilor de plăcere cu  omnibuzul[2] Hop on-Hop off, tânăra generație percepe întunecata perspectivă a unei vieți compartimentate, izolarea,  interzicerea libertății de mișcare, ca pe o sentință fără drept de apel, o condamnare lentă, prevestind o agonie existențială terifiantă.

De aceea, ne-am propus să evocăm în acest studiu câteva episoade de mult uitate,  înfățișând experiențe similare, de distanțare socială, de carantină obligatorie, ca formă de apărare colectivă, cărora poporul nostru a trebuit să le facă față în trecut.

Desigur, nu este vorba de izolarea în munți și în păduri, în locuri greu accesibile, atunci când cohorte de năvălitori cotropeau țara, puneau în pericol viața unei populații, nici de izolarea forțată a celor aflați în prizonierat sau în detenție, ci de izolarea, carantinarea și compartimentarea voluntară, conștientă, a indivizilor asaltați de un inamic perfid, neiertător, venit de peste granițe, format din altfel de agresori nevăzuți: virușii.

Sub aspectul unor procese de amploare, omenirea a cunoscut până în prezent doar mișcări sociale de natură centrifugă (migrația popoarelor, colonizarea, refugiul în masă, cauzat de război, emigrarea masivă, din motive economice etc); acum asistăm însă la un fenomen în sens invers, de natură centripetă, petrecută pe plan individual, o retragere în spații de recluziune domiciliară, iar pe plan colectiv la o încremenire în proiect, desigur nu în sensul avut în vedere de domnul Gabriel Liiceanu. Sunt sigur că, după trecerea acestei grele încercări, vom șterge din vocabular ”încremenirea”și vom rosti, în ciuda păltinișeanului, precum Galileo Galilei, ”Eppur si muove[3] !

 

                                Scurt istoric al pandemiilor în România

Încă din vremea victoriosului creștin domnitor moldovean, Ștefan cel Mare, trupele  padișahului Mahomed al II-lea, prăvălite precum o maree îngrozitoare, ca un tzunami al istoriei medievale asupra pământului roditor al acestei părți a continentului, au stârnit  groaza nu doar prin copleșitorul număr de soldați, ci mai ales prin morbul ”morții negre”, răspândite în Moldova, încă de la 1476.

În timpul domniei lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare și tatăl lui Alexandru Lăpușneanu, luptele neîncetate cu dușmanii aduc în țară la 1512 nu numai urgia războiului, ci mai ales un mare pustiu: „a fost boală și molimă ucigătoare mare și ce orânduială întru toate în țara Moldovei…când moarte, când foamete.”[4]

Petru Șchiopul, os din familia Basarabilor, urcat pe scaunul domnesc al Moldovei de nu mai puțin de patru ori, caz unic în analele domniilor pământene, suportă cu disperare tragedia unui flagel pandemic, venit de data aceasta din vecina Transilvanie. Speriat foarte, domnitorul părăsește în mare grabă Iașul (1588), împreună cu întreaga curte – guvernul său -, la sfârșitul lunii August, încercând să se ascundă în fața prăpădului virotic, poposind la Hotin, Huși sau Fălciu, alteori în „tabere de câmp”, adică în  corturi sau, cum am spune astăzi, locuri de campare izolate, întorcându-se din ”carantină” la Iași, abia la 15 Noiembrie, când molima dă semne sigure de încetare a stării de necesitate.

Nu este însă singurul domnitor care se autoizolează, respectând protocolul nescris al distanțării sociale. Astfel,  după cum vom înfășița mai jos, Constantin Brâncoveanu are trei reprize de recluziune totală îndelungată, pentru a scăpa de contaminarea cu pestă de import, retrăgându-se, fie la Târgoviște, Mogoșoaia, Potlogi,  fie în altă parte, adică în palatele sale brâncovenești, aflate în localități de carantină domnească.

Să vedem însă ce ne spun cronicarii vremii. Harnic izvoditor de letopisețe, călugărul Azarie, inspirat de pana altor cărturari – Macarie, Eftimie – pune pe hârtie, la îndemnul lui Petru Șchiopul, o Cronică a Moldovei, acoperind numai două decenii de istorie, anume 1551 – 1574[5], arătând că, la 1552, ”în acea vreme și în acel an a fost multă moarte de boală în țara Moldovei”[6].

Mai apoi, Grigore Ureche, erudit absolvent al unei renumite școli din Lwow, cunoscător de greacă și latină, retorică și poetică, sfetnic de prim rang al domnitorului Vasile Lupu, relatează laconic evenimentele aceluiași an de tristă amintire -1552-într-același an fu omor mare și iarnă grea”[7]

La rândul său, Miron Costin, decapitat tragic de oamenii bătrânului analfabet domnitor Constantin Cantemir, în 1691, descrie în ”Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul –” adică  perioada 1594 -1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu,  simptomatologia specifică unei maladii grave, care l-a atins chiar pe fiul mai cunoscutului domnitor Vasile Lupu – rămas însă în istorie prin cognomenul ”Papură Vodă”.[8]

Ne spune cronicarul  că însuși Ștefăniță, domnul Moldovei, „a căzut la grea zăcere, cu herbinţeală de au stat frănitic, adică buiguit de hire” şi „i-au ieşit bilfă la o mână”[9].

Ultimul mare cronicar al Moldovei, dar cel mai talentat, Ion Neculce, continuă șirul istoriei lui Miron Costin[10]. Ajungând la văleatul 1672-1676, adică perioada războaielor turco-polone, acesta scrie: „s-au scornit o ciumă mare în toată țara…la Veleato 7183 (1675) de în luna lui Iuni s-au ținut pân-la Ghenar. Ș-au murit oameni cât nu-i pute îngropa și-i arunca prin gropi, de-i năruia. Iară Dumitrașco Vodă (Cantacuzino), vădzîndu atâta omor, au ieșit în diial la Gălata cu boierii și acolo șede.”[11]

Un text relevant -”Cronica Anonimului Cantacuzin[12] se referă la molima care afectase cumplit Țara Românească, timp de 6 ani (1658-1664): „Văzând Dumnezeu atâta nebuni ce făcuse rumânii şi cum nu să mai întorc să-şi plângă păcatele şi să facă pocăinţe, nu se mai putu răbda, ce trimise judecată şi caznă, întâi, robia, a doua ciuma 3 ani, a treia foamete mare în 2 ani, a patra multeboli şi nevoi grele şi în tot chipul bube„.

Aceeași pandemie (care decimează populația, la Londra, în 1664-1665) este descrisă și de cronicarul Radu Popescu din Popești-Leordeni: ”pe aceea vreme fiind multe răzmiriţe de oşti, s-au făcut foamete mare în ţară şi pentru că se mâniese Dumnezeu pe rumâni de atâtea nebunii, şi morţi ce făcuse, au trimis şi ciuma de murea foarte rău[13].

În continuare, același Radu Popescu, considerat ultimul mare cronicar al Țării Românești,  precizează: „ Iar Dumnezeu au secerat de tot felul de oameni, iar ca la ceata dorobanţilor, nici, la unii.  Ales la 2 orașă Târgoviştea şi Bucureştii, făcându-se moarte nespusă. Că, adevăr, la aceste 2 târguri era spurcăciuni multe de voe şi asemănară Sodomului şi Gomorului.”[14]

El ține socoteală acestor nenorociri, consemnând pentru anii 1675-1678, când însă ciuma se mai potolise în Moldova, că sfetnicii domnitorului Duca Vodă au părăsit Bucureștii, cuprinși de frică: ”aicea în ţară erau lăsaţi caimacami Stan voricul, Radul Creţulescul, Vâlcul visitier, cărei fugind den loc în loc de frica ciumii (că într-acea vară era în toată ţara), i-au găsit Hrizea vistier pă caimacamii( … ) Iar despre toamnă viind şi Duca vodă de la oaste, necutezând să meargă la Bucureşti pentru ciumă, s-au dus la Cocorăști; acolo până la Bobotează au şezut; deci s-au dus la Bucureşti, că se potolise ciuma” [15].

După înfrângerea rușinoasă suferită la porțile Vienei, în 1683, turcii aduc din nou cu ei ucigașul morb în Țara Românească, astfel că, în ultimii ani de domnie ai lui Șerban Cantacuzino (în special în intervalul 1684-1686), dar mai ales în primii ani ai strălucitei domnii a lui Constantin Brîncoveanu (1691-1692), populația este năprasnic lovită.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Giacomo Pylarino (1659-1718), medicul lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu,  considerat primul imunolog din lume.

       În plină criză a pandemiei Coronavirusului, întregul glob a tresărit când medicii au anunțat că au descoperit metoda salvatoare: folosirea plasmei unei persoane care a fost atinsă de această boală mortală și injectarea ei la pacienții grav bolnavi.

Metoda aceasta nu este însă nouă, fiind folosită de Giacomo Pylarino (1659-1718), unul dintre medicii domnitorilor români Șerban Canatcuzino și Constantin Brâncoveanu[16].

Născut în Cefalonia, la 9 Ianuarie 1659, Giacomo (Iacob) Pylarino studiază dreptul la Veneţia și medicina la Padova. A peregrinat prin Siria, Egipt. Lucrările sale, ”Variolas excitandi per transplantationem methodus” (1715) şi ”Medicina difesa” (1717), apar la Veneţia. Moare la Padova, în luna Iunie 1718.

Acesta a sosit în Țara Românească la 1684, unde stă trei ani, fiind până atunci medicul de casă al Cantacuzinilor, la Constantinopol. A călătorit în diverse locuri, trece prin Germania, apoi ajunge medicul personal al Țarului Petru cel Mare.

La câțiva ani după moartea principelui Șerban Cantacuzino, Pylarino revine la București (1695), ca doctor de casă al lui C. Brâncoveanu, acesta răsplătindu-l cu suma de 500 galbeni pe lună. Istoricii spun că ar fi fost căsătorit cu o româncă, unindu-se cu aceasta în perioada când era în solda domnitorului român (1697), pe mormântul său fiind scris un text semnificativ, din care cităm: ”…..doctor, bărbat renumit la daci, ruși și turci…..”.

Este considerat primul imunolog din medicina modernă, contribuind la eradicarea variolei. Această boală a ucis doar la Londra 200.000 de oameni, iar în orașele italiene, fiecare al 20-lea om murea de variolă.

Așadar, medicul personal al domnitorilor români este descoperitorul unei metode revoluționare de imunizare, putem spune un strămoș al vaccinului. El a susținut în studiul său că, în principiu, dacă va infecta intenționat pe cineva cu limfă de la bolnavi, îi va provoca acelui individ o formă ușoară a bolii iar pacientul astfel tratat nu va mai face variolă.

Având încredere în metoda acestui medic, însăși cea de-a doua soție a primului domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, își va inocula copii cu acest pseudo-vaccin[17].

Istoricul Pompei Gh. Samarian susținea în urmă cu decenii: marea descoperire a imunizării, adoptată masiv în practica lumii medicale ”fost învățată de la noi. Așa că nouă, Românilor revine tot meritul acestei practice, făcută cunoscută lumii întregi de către doctorul Iacob Pilarino.”[18]

Se știe că Giacomo Pylarino a funcționat un timp la Spitalul ”Sfântul Lazăr” al Cerșetorilor[19], din Veneția, de aceea proiectul spitalului venețian va fi adaptat în construcția Spitalului Colțea[20], din București, ca urmare a influenței pe care o avea medicul personal al Domnului Țării Românești.

Spitalul bucureștean, aidoma celui venețian, având inițial profil de boli infecțioase, a fost ridicat la 1697 de Spătarul Mihail Cantacuzino în incinta Mănăstirii Colțea, dispunând de 24 de paturi. Spitalul avea o spițerie „cu felurite leacuri și felurite buruieni tămăduitoare[21], locuința chirurgului, școală, camere pentru dascăli, precum și alte anexe construite ulterior.

După plecarea medicului Giacomo Pylarino din București, în anul 1686, locul său este preluat de un alt doctor, la fel de strălucit, Ioan Molidvos Comnen[22], ajuns astfel medicul personal al domnitorului Constantin Brâncoveanu.

În anul 1703, revenit la București, Iacob Pilarino îi salvează viața lui Constantin Brâncoveanu, care se îmbolnăvise grav de orbalț sau erizipel.

 

 

Alte metode românești de imunizare în caz de pandemii

      În anul 1731, în Țara Românească se practica, în plină pandemie de ciumă, un procedeu pseudo-medical, prin care sistemul imunitar era revigorat printr-o metodă originală: ”oricine putea să-și facă atunci o fântănea[23] la braț sau în altă regiune, adică o ulcerație artificială, pe care o întreținea ca să supureze mereu, chip prezervativ contra ciumei. O asemenea fântănea avea și domnitorul Nicolae Mavrocordat, dar asta nu l-a scăpat de  ciumă; la 3 Septembrie 1731 Nicolae Mavrocordat moare de această boală[24], pe când frate-său Ioan Mavrocordat a murit de febră tifoidă, în Februarie 1719.”

Într-un manuscris de la 1766 găsim această rețetă curioasă, despre care se afirmă că vindecă ciuma: ”pentru ciumă, de va fi om mare, dram de săricică 1 și jum. și pucioasă dramuri trei. Să-i dai să mănânce cu pâine,  iar de va fi de mijloc, să le faci în două, iar de va fi copil mic, să-i dai a treia parte.”

Amintind prejudecățile întâlnite în Muntenia, Del Chiaro nu scapă ocazia de a ridiculiza o practică absurdă a femeilor din această provincie, despre care spune că, în caz de pandemie, se adună mai multe la un loc, torc și cos timp de 24 de ore o cămașă de cânepă, căreia îi dau foc în mijlocul curții, crezând că, odată cu cămașa, a ars și boala contagioasă.

 

Domnitorii români și consilierii lor medicali

     Se știe că aproape toți domnitorii aveau medici personali, majoritatea covârșitoare fiind cetățeni străini: Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Ieremia Movilă, Vasile Lupu, Matei Basarab sau Constantin Şerban ș.a.

Acești specialiști erau însă și experți în cazuri de epidemii, sfătuind pe domnitori asupra măsurilor ce trebuiau adoptate în asemenea situații.

Terminologic, cel ce oferea servicii de sănătate se numea inițial ”vraci”, cuvânt venit prin filieră slavonă, cu sensul de tămăduitor, mai târziu, cei având diplomă se numeau ”doftori[25]”; cei mai slab pregătiți sunt îndeplinind funcția de  ”bărbier”,  în schimb, cei care operează sunt ”chirurgi”.

Un caz special, asupra căruia vreau să insist, este reprezentat de Ștefan cel Mare,  considerat organizatorul sistemului de asistență medicală publică în România, angajând un medic străin, aflat la dispoziția populației din Suceava (1499-1502).

Rănit în lupte, în 1462, la asediul Chiliei, când este atins de un glonț genovez, rana sa se agravează, motiv pentru care, în anul 1475, cere dogelui venețian un medic. Piciorul îi este aproape nemișcat, încât, la 1502, Mateo Mauriano, un iscusit medic din Veneția, ajunge de grabă în Moldova pentru a-l examina pe domnitor.

Neapărând nici o îmbunătățire a bolii, spre sfârșitul anului domnitorul se adresează din nou cu o epistolă dogelui venețian, pentru a permite chirurgului Purcivi să ajungă cât mai repede în Moldova cu leacurile care să îi aline durerile, mai ales că podagra[26] îi anchilozase mâinile și picioarele.

O altă scrisoare adresată dogelui venețian cere ajutor disperat, astfel încât, la 2 Ianuarie 1504, doftorul Ieronim da Cesena se pornește spre Moldova, iar din Buda este trimis un alt medic, Leonard de Massari.

O surprinzătoare solidaritate internațională îl determină pe hanul tătarilor să îi trimită ca ajutor un medic evreu, în timp ce, de la Nürenberg, sosește în același scop Ioan Klingesporn.

Consultat de acest conclav medical la data de 30 Iunie 1504, se decide ca rana să fie arsă cu fierul roșu, drept ultimă soluție, o operațiune riscantă, pentru a preîntâmpina cangrena totală. Totuși, chinuit de îngrozitoare dureri, domnitorul moare la 4 Iulie 1504.

 

Medicii curților domnești

În Evul Mediu, medicii efectuau de obicei mici intervenții chirurgicale, precum luări de sânge, aplicare de lipitori, de zbanțuri (ventuze), cu și fără sânge, tot aceștia făceau hărăpsiri (sacrificări), extracții de dinți, clistire[27], sau îngrijeau anumite răni, cu metode empirice.

În restul timpului, asemenea tămăduitori exercitau o meserie civilă, fiind bărbieri, spițeri[28], adică puneau la dispoziția clienților lipitori vii, ceaiuri sau diverse hemostatice, precum piatra acră, scorțișoară.

Medicii personali ai domnitorilor trăiau regește, erau ținuți la mare respect, având dreptul să acorde consultații, contra cost, pentru boieri sau orășeni.

Nu aveau întotdeauna o viață ușoară, chiar am spune că era plină de pericole, fiind de ajuns să amintim soarta tragică a medicului Giuseppe Antonio Pisani care, recomandându-i Doamnei Sultana, soția domnitorului Constantin Racoviță, un tratament greșit, aceasta a murit (1753), stârnind groaznica mânie a lui Vodă, pedepsindu-l pe bietul Pisani să stea ”într-un cuptor, cu apă și pâine”, neputând fi salvat nici de către Ambasadorul Franței la Constantinopol.

La 1560, aprigul Alexandru Lăpușneanu, primind o doză de medicament prea puternică, făcându-i-se rău, poruncește ca medicul Asola di Bressano, cel ce i-a prescris medicamentul, să fie ucis, sub acuzația că ar fi încercat să îl otrăvească. Este salvat în urma intervenției Mitropolitului țării.

O soartă neprielnică a avut și Giovanni Mascellini, medic la curtea lui Matei Basarab și Constantin Șerban, care era să își piardă viața, în timpul Răscoalei seimenilor de la 1655, în cursul căreia averea i-a fost risipită.

Un alt medic domnesc, având de suportat o situație ingrată, a fost florentinul Felice Bartolozzi, expulzat la 1782 de Moruzzi Vodă al Moldovei, sub acuzația de a se fi amestecat în afaceri politice.

Domnitorul moldovean Vasile Lupu a avut însă parte de serviciile unui faimos doctor danez, Hans Andersen Skovgaard, plătit generos cu un salariu anual de 1500 -1600 reali spanioli, la care se adăugau alte venituri pasagere.

A locuit la curtea de la Iași, timp de 6 sau 7 ani, începând din 1641, după care își dă demisia din postul de medic personal al prințului moldovean.

Prințul Constantin Brâncoveanu, plătea cu mare generozitate serviciile medicilor străini, nu se uita de loc la bani[29], strângând la curtea sa o pleiadă de învățați: medici, filosofi, astrologi, secretari personali, școliți mai ales la Padova[30], un recunoscut centru de pregătire medicală al Europei Medievale, în Germania sau în Constantinopole: protomedicul Iacob Pylarino, Bartolomeo Ferrati[31], Mihail Schendos[32] Ioan Comnen Milibdos (Ioan Komnenos Molyvdos), Pantaleon Caliarchi, Brecht von Brechtenberg, Giorgios Hypomenas, Giorgios Hrisogonos, Stavros şi Ioannis Mulaimis, Eustatius Placicus.

Documentele vremii sunt pline de consemnări, privind prezența acestor medici la curtea domnească. Spre exemplu, în anul 1692, în Condica de venituri și cheltuieli a visteriei este amintit ”Pantaleon (Pandele) doftorul mare”, înregistrat cu titlul de ”arhiiatros” sau ”protomedicul Domnitorului”.
Mai cunoscut pentru cititorii români este Anton Maria del Chiaro, secretarul personal al domnitorului muntean, având studii de iatrofilozofie[33] la Padova.

 

 

 

 

 

 

 

În fața unor epidemii ucigătoare, măsuri hotărâte

Neîndurătoarea epidemie a morții negre, care revine în forță în Țara Românească, în 1697-1698, îl obligă pe Brâncoveanu să adopte măsuri de distanțare socială, izolare și carantinare, cum am spune azi, alegând pentru aceasta cetatea Târgoviștei, fapt consemnat și de cronicarul Radu Greceanu[34].

O hotărâre promptă, fără ezitări, va fi adoptată și în 1706-1707 când, fapt nemaipomenit în analele istoriei românești, domnitorul se autoizolează timp de aproape 11 luni, fie la reședințele domeniale din apropierea Bucureșilor, fie la Târgoviște (din luna Mai 1706-până la începutul primăverii anului următor 1707) „iar pentru frica aceea a bolii, mai de timpuriu din Bucureşti s-au rădicat şi sosiră la Mogoşoaia, satul Mării Sale, mergând şi zăbovindu-se câteva zile…. a mers la Târgovişte la Iunie 25 „.

Prin urmare, în situații de forță majoră, Constantin Brâncoveanu decide să se ”enclavizează” cu întregul staff domnesc între zidurile cetății voievodale Târgoviște, în speranța că molima nu îl va atinge, de unde supraveghează întreaga toamnă măsurile de combatere a focarului de ciumă, respectând riguros recomandările experților medicali. Cunoștea grozăviile acestui flagel, fiindcă trăise o dramă teribilă, fiica sa, Maria, soția lui Constantin Duca Vodă, murind la Constantinopol, răpusă de ciumă (1697).

Știind că „în Bucureşti se înmulţise boala ciumii şi împrejurul oraşului”, rămâne în izolare, până la 1 Martie 1707, când „ s-au curăţit de istov smolirea bolii. Abia atunci au purces … la satele Mării Sale Potlogi, Mogoşoaia” iar „la Martie 5 zile” a revenit la scaunul din Bucureşti. Așadar, un model de măsuri graduale, de prevenire a răspândirii virusului.

Dar pandemia avea să lovească din nou Țara Românească, în anul următor, 1708: Cronicarul Radu Greceanu scrie în cronica sa că, la 5 mai 1708, „întâmplându-se boala ciumii a se înmulţi în Bucureşti, nimic n-au mai zăbovit” încât  domnitorul Brâncoveanu a plecat în mare grabă spre satul Mogoşoaia, de acolo la Potlogi, „apoi la scaunul Târgoviştii„, unde a ajuns în 14 mai 1708.

De data aceasta, domnitorul a avut de suportat cu stoicism o perioadă de izolare totală mai îndelungată, un an și jumătate, având să revină în Bucureşti abia anul viitor, la 19 Noiembrie 1709, când pericolul care ar fi putut să-l atingă pe el și pe familia sa a dispărut.

Timp de 5 ani, molima nu va mai reveni, nu va mai trimite pe domnitor și pe miniștrii săi în izolare. Brâncoveanu răsuflă ușurat, fentând cum se spune ciuma, dar nu va izbuti să scape însă de trădarea boierilor, care vor unelti în așa fel încât capul domnitorului să fie izolat de trup, pentru totdeauna, în 1714.

Destinul a făcut ca Țara Românească, Moldova, două surori, la bine și la rău, aveau să fie amenințate cu vizitele morții negre, venite întotdeauna cu oștile năvălitoare, îndeosebi la fârșitul secolului al XVII-lea (în timpul domniilor lui Constantin Duca și Antioh Cantemir), dar mai ales în tot secolul al XVIII-lea, epidemii consemnate în mai toate izvoarele vremii[35] (cum ar fi aceea care a bântuit în timpul celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță, 1717 -1720, când ciuma secera cu înverșunare vieți omenești în ținuturile atinse de ea.)

 

Când molima ucide de la fașă până la barbă albă, de la opincă până la vlădică

Am amintit mai sus pe Ștefăniță Vodă care, atins de ucigătorul virus, are șansa să scape, dar nu este iertat de mânia dușmanilor, care îl prind și îl ucid.

Ioan Mavrocordat moare în Februarie 1719, răpus de morbul adus iarăși în țară cu aport militar turcesc. Peste un deceniu, Nicolae Mavrocordat, ctitorul Mânăstirii Văcărești, este doborât de ciumă, eterna pandemie, deși sunt izvoare care susțin că ar fi fost mai degrabă otrăvit.

Al treilea domnitor ucis de ciumă este Scarlat Ghica Vodă (Septembrie 1766).

Tragicele pandemii produceau victime cu duiumul; deși nu sunt statistici oficiale din acele timpuri, se spune că existau mai multe decese pe zi decât puteau fi înmormântări.

În anul 1738, ciuma a secerat peste 10. 000 de oameni, numai în București, timp de 3 luni de zile, iar în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818), cunoscut mai ales pentru calitatea sa de legislator, numărul victimelor a fost chiar mai mare

(aproape 30 – 40.000 în București, respectiv 70 – 90.000 în întreaga țară).

Țara Românească și Moldova nu au scăpat de acest flagel nici în timpul Războiului ruso-turc, din 1828-1830, care a adus din noua ciuma pe pământ românesc. Epidemia a cuprins 36 de orașe, 5496 de sate, producând 35. 000 de decese în rândul civililor și militarilor[36].

 

 

Un medic finlandez în Iașii secolului al XVIII

De obicei, atunci când abordează chestiunea pandemiilor care au lovit nemilos țările române, istoricii fac trimitere la cronicari sau la sursele literare din secolul al XIX-lea.

Parcurgând documente privitoare la istoria celui de al treilea pătrar al veacului al XVIII-lea, am recitit cu atenție o lucrare, mai puțin amintită în istoriografie, căpătând în zilele noastre o importanță aparte. Are ca autor un medic finlandez, martor al epidemiei care a măcinat armata și populația, declanșate în urma sângerosului Război ruso-turc din 1768-1770.

Neavând un caracter exclusiv memorialistic ci și medical, lucrarea înfățișează un plan detaliat de acțiune într-o  situație similară aceleia din zilele noastre, prezentând modul în care autoritățile, mobilizând toate resursele disponibile atunci, au încercat să facă față unei catastrofe de anvergura unei epidemii.

Prin intermediul paginilor acestei lucrări, autorul a lăsat posterității o mărturie a acelor timpuri, dar și un model conceptual de acțiune, remarcabil prin consecvență și fermitate, demonstrând  celor de azi că aceia care uită sau nu țin cont de trecut, sunt condamnați să îl retrăiască !

Medicul militar finlandez Gustaf von Orraeus, aflat în misiune pe teritoriul Țărilor Române, în timp ce se afla în solda Țarului Rusiei, participând la combaterea flagelului, consemnează în jurnalul său aspecte medicale dar și măsurile epidemiologice întreprinse.

Din punct de vedere istoric, observațiile medicului finlandez, unul dintre primii epidemiologi ai lumii, în sensul de medic infecționist[37], sunt extrem de minuțioase, bine sistematizate, în condițiile în care nu existau în acea perioadă tratate epidemiologice, studii clinice, analize serologice sau microbiologice.

Enumerând eficacitatea unor metode de tratament, considerate drept măsuri profilactice, respectiv inutilitatea unor scheme curative empirice, conforme cunoștințelor medicale ale vremii, autorul subliniază principala metodă de prevenție: carantinarea și izolarea, valabile în linii generale și în zilele noastre.

Cartea sa înfățișează cititorului din ziua de azi un plan complex de apărare împotriva unei epidemii, pus în aplicare pentru prima dată în Moldova, surprinzător pentru acele timpuri.

Aceste observații amănunțite au fost consemnate într-o lucrare utilă nu numai medicilor  ci și istoricilor, scrisă în limba latină (instrumentul de comunicare folosit de oamenii de știință din Evul Mediu), publicată în 1784 la St. Petersburg sub titlul:” Gustav Orraeus, Descrierea ciumei care a răvășit Iașii, în anul 1770 și Moscova în 1771” (”Descriptio pestis quae anno MDCCLXX in Jassia et MDCCLXXI în Moscua grassata est ”, Petropoli… MDCCLXXIV)[38].

Importanța sa trebuie privită nu numai din punct de vedere istoric, ci mai ales în contextul eforturilor făcute în perioada actuală, când omenirea trebuie să facă față unei catastrofe de proporții, realizând că asemenea episoade reprezintă un come back  la scară globală a unor fenomene similare, repetate periodic, despre care nu avem suficiente cunoștințe de ordin clinic sau științific, cu excepția acelora dobândite mai mult din surse sporadice, provenind din medii non medicale.

Pentru edificare, vom aminti cunoscutul episod, intitulat ”Ciuma lui Caragea”, redat în scrisorile trimise de către Ion Ghica lui Vasile Alecsandri, ”locuitor de țară, retras în pașnica singurătate de la Mircești, apreciator și iubitor de roduri intelectuale”, în care expeditorul descrie un înfiorător flagel ce a afectat Țara Românească: ciuma adusă la București, în 13 Decembrie 1812, de către unul dintre membrii alaiului țarigrădean, venit să îl înscăuneze pe noul domnitor Iancu Caragea.

Iată ce spune scriitorul: ”Au murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90 000[39]. Contagiunea era așa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.”

Exceptând scenele tragice, absurde, petrecute în timpul acestei molime generalizate, ne-au atras atenția mai ales măsurile de izolare, distanțare socială, dezinfecție, adoptate în vremea acelui flagel etc. Iată cum se aplicau atunci obligatoriile restricții de ordin epidemiologic:

La fiecare poartă era câte o șandrama[40], un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor pus acolo pazarghidan – comisionar- pentru târguielile de pâine, de carne și de zarzavaturi. Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum și trecea prin hârdăul cu apă sau prin strachina cu oțet”.

Așadar, acum 200 de ani se utiliza metoda instituirii unui spațiu separator, cu rostul de filtru epidemiologic, împiedicând răspândirea agentului patogen, precum și utilizarea unor substanțe dezinfectante. Desigur, purificarea cu fum, hârdăul de apă și strachina cu oțet, pot fi considerate măsuri primitive, așa cum, probabil, în viitor, spălarea insistentă cu apă și săpun, dezinfectanții chimici, izolarea, carantinarea, purtarea de mască și mănuși de protecție, ar putea trezi aceleași zâmbete.

A doua chestiune ce se poate comenta din lectura povestirii Ciuma lui Caragea este aceea a imunizării. La începutul veacului al XIX-lea nu prea erau explicații științifice privind imunizarea și nici vaccinuri vaccinuri salvatoare, ci doar observații empirice,  în baza cărora  acționau cioclii, un fel de angajați ai serviciului de pompe funebre, am spune astăzi:

Ei nu se temeau de molipsirea bolii, căci mai toți erau dintre acei cari zăcuseră de câte două-trei ori de acea grozavă epidemie. Ciuma, ca toatebolile  mortale și lipicioase, ca vărsatul, ca tifosul, ca lingoarea neagră, foarte periculoasă întâia oară, devine puțin violentă la acei cari au mai fost loviți de ea.”

Al treilea aspect pus în evidență de istorisirea lui Ion Ghica este modul monstruos în care unii au profitat pe urma acestei pandemii: ”Multe averi și case mari s-au ridicat în București după ciuma lui Caragea din sculele și banii bieților bolnavi.”   

        În sfârșit, o ultimă chestiune de luat aminte este maniera în care s-a comportat societatea românească după terminarea dezastrului: ”Totdeauna după o epidemie, ca și după un război, omenirea caută a-și recăpăta nivelul; în aparență viața devine mai lesne…”

      Cu alte cuvinte, în perioada post pandemie viața socială revenea în vechea matcă, se reluau petrecerile, nunțile, iar din punct de vedere economic, se aștepta o revigorare a comerțului: ”Când este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftinește pâinea, și această credință avea pe atunci oarecare temei, căci țara fiind pe atunci lipsită de export, grâul nu avea altă căutare decât pentru consumația interioară.”

Fără a avea notorietatea scrierii lui Ion Ghica, lucrarea semnată de Gustaf von Orraeus are indiscutabil importanța sa, descriind cu acribie o epidemie înfiorătoare, produsă cu aproape o jumătate de secol înainte de evenimentele dezastruoase din vremea domnitorului fanariot I. Caragea,  zugrăvite cu atâta har literar, abia la 1883, de beiul de Samos, Ion Ghica, retras la conacul său de la Ghergani.

Gustav von Orraeus (1738-1811), născut în Finlanda, în localitatea Turku, pe atunci în componența Suediei, face studii la Universitatea Regală din acest oraș, înființată în anul 1640, apoi se stabilește la Moscova (1755), pentru studii în domeniul medical. A devenit primul doctor în medicină din Rusia (1768), fiind decorat de Ecaterina a II-a pentru merite în lupta cu epidemiile ucigătoare.

Epidemia catastrofală care se abătuse asupra armatei țariste de ocupație, staționate în perioada 1770-1771 în Moldova, a contaminat populația Țării Românești, Poloniei, Imperiului Habsburgic, încât molima, răspândită cu mare iuțeală, stârnise în anul următor, 1771, veritabile ravagii, decimând populația și născând groază mai ales la Moscova.

Participând la Războiul Ruso-Turc din 1768-1774, doctorul finlandez este atașat ca medic în cadrul armatei conduse de Contele Piotr Rumiantsev, supranumit Zadunaisky (Trans-Danubianul), titlu onorând victoriile obținute, reușind să traverseze Dunărea.

Studiul tipărit în anul 1784 de medicul Gustav von Orraeus, descriind cu lux de amănunte lupta cu epidemia, se evidențiază ca un document istoric autentic, fiind totodată una dintre primele lucrări științifice medicale pe plan mondial, realizate în urma unor observații directe, făcute în perioada flagelului ce a lovit Țările Române.

De altfel, apreciată drept una dintre primele lucrări științifice din secolul al XVIII-lea, dedicate pandemiilor ce au răvășit Europa, și cele mai importante, studiile se bazează pe observații efectuate în Transilvania și Moldova.[41]

Trebuie să menționăm că, alături de Gustaf von Orraeus, s-a aflat și medicul Johann Martin Minderer, german născut la Rostock, angajat de asemenea în solda Țarului Rusiei. El a însoțit la rândul său armata lui Rumianțev, aflată pe teritoriul românesc.

În anul 1773,  dr. Minderer a fost numit șef al Spitalului din Ismail, apoi al celui din Riga, ocupând peste ani chiar funcția de medic primar la Spitalul principal din Moscova.

Fructificând o bogată experiență, dobândită în combaterea bolilor infecțioase, în timpul campaniei din Moldova și Bulgaria, acesta a publicat un tratat, apărut aproape simultan în limbile germană și latină. [42]

Cartea sa, prezentând detalii privind formele de manifestare, simptomatologia și unele  aspecte privind propagarea maladiilor transmisibile, inclusiv alte forme de boli infecțioase,[43] alcătuind Capitolul I al tomului, îi aduce totodată titlul de doctor al Facultății de Medicină din Jena, titlu recunoscut și de forurile medicale din Sankt-Petersburg.

În cursul războiului ruso-turc din 1806-1812, medicul Minderer ajunge din nou în Moldova, devenind în anul 1808 medic șef al spitalelor rusești improvizate, amplasate în Iași: Conacul lui Ipsilanti, afară din oraș (330 de paturi), Mănăstirea Galata (270 de paturi),  Casa lui Manu (254 de paturi), Casa lui Pline (203 de paturi), acestea toate având o capacitate totală de peste 1000 de paturi de spital, ceea ce este cu adevărat impresionant pentru acele vremuri. Doctorul Minderer a cerut în plus instalarea unui spital în Casa comisului Conachi. Mai exista un spital improvizat și la Mănăstirea Hlincea.

În studiul său, dr. Johann Martin Minderer a arătat cauzele apariției și răspândirii virusului ucigaș. Din păcate, ușurința condamnabilă în tratarea unor boli grave, care în maxim 3 sau 4 zile aveau un final tragic, lipsa de prevedere, necunoașterea, au fost atunci, ca și acum, erori cu urmări fatale, astfel încât în numai o lună și jumătate au murit la Iași, la 1770, cel puțin 800 de persoane, orașul având atunci nu mai mult de 2.000 -3.000 de locuitori. Un adevărat genocid, fără făptuitori, doar cu victime !

 

Carantina – o instituție la ordinea zilei, în timp de pandemie

Vom trece în revistă modul în care erau aplicate măsurile de izolare, în Evul Mediu. În timpul pandemiei care a cuprins Moldova, în vremea lui Alexandru Lăpușneanu,  Octombrie 1553, drumurile erau închise, pentru a se împiedica contagiunea. Drept experți, erau consultați în special ”bărbierii”, considerați doctorii vremii.[44]

De asemenea, există numeroase mărturii, lăsate de călători străini, care au trecut prin Țările Române, în vreme de epidemie, care descriu în detaliu experiențele carantinării prin care au trecut.

Unul dintre ei este englezul Philip Jackson, plecat la data de 11 Martie 1797 din Constantinopol, drumul trecând prin Balcani, Țara Românească, Transilvania, Ungaria, pentru a ajunge la Viena și apoi mai departe[45].

Ajungând la granița dintre Țara Românească și Transilvania – 24 Martie 1797 – călătorul este supus unui protocol obișnuit de carantină, la punctul de trecere Câineni/Turnu Roșu, de pe Valea Oltului, măsură obligatorie, instituită pentru toți cei care soseau dintr-o zonă roșie (Constantinopol).

Locul de carantinare purta numele lazaret[46], însă în documentele de epocă, acesta se mai numea ”contumacia” sau ” contumax”. În zilele noastre, unul din satele comunei Boița, Jud. Sibiu, aflat pe malul drept al Oltului, la poalele munților Lotru, păstrează vechea denumire – Lazaret-, numele amintind că acolo era locul de carantinare obligatorie pentru călătorii aflați pe Valea Oltului, venind din zone cu epidemii.

Acest spațiu de triaj epidemiologic, aflat pe Valea Oltului, la graniță, era format din 12 case văruite, situate într-un fund de vale, înconjurate de munți, păduri și de râul Olt.

La data de 3 Iulie 1773, Împăratul Iosif al II-lea  a vizitat personal punctul de carantină de la Turnu Roșu, fiind total nemulțumit de cele găsite acolo.

 

 

Litografie reprezentând carantina de pe valea Oltului,  Lazaret, azi Boiţa, judeţul Sibiu, document aflat în arhiva personală a protopopului Ilie Dăianu (Arh.Naț. Cluj)

 

În schimb, la Sibiu există un cartier denumit Lazaret, aflat aproximativ în spatele Gării, spre centura ocolitoare. În jurul anului 1718, Sfatul orașului Sibiu decide ca “dincolo de poarta Sf. Elisabeta să se ridice câteva case pentru bolnavii de ciumă, numite Lazaret”. În anul 1720 casele au fost date în folosinţă. Acestea se aflau acolo unde găsim în prezent Autogara Atlassib, cândva aici aflându-se o Mănăstire Dominicană, ce a fost apoi mutată în interiorul Cetății Sibiului, acolo unde se găsește Biserica Ursulinelor. Vechile clădiri ale mânăstirii dominicane au devenit spital de boli infecțioase: ciumă, lepră, mai cunoscute sub denumirea de Lazaret.

 

 

Carantină pentru călătorii sosiți din zonele roșii

 

În memoriile amintitului călător englez Philip Jackson este descrisă procedura urmată  într-o zonă de carantinare de pe Valea Oltului: odată ajuns la graniță, călătorul este trimis, împreună cu însoțitorul său, în spațiul de carantină, unde este dezbrăcat de haine, fiind consultat de la o distanță regulamentară de un medic, pentru a observa dacă în zona axilară există semne caracteristice ale morbului fatal.

Hainele și încăperea sunt apoi dezinfectate, prin fumigație, timp de 6 sau 7 zile la rând (este adus un vas mare, mirosind a tămâie și o altă substanță, care produc dezinfecția).

După acest prim examen, călătorii sunt izolați într-o încăpere austeră, timp de 10 zile[47], din care li se permite să iasă, câte o singură oră, zilnic, pentru a se plimba în curte.

Li se atrage atenția că nu trebuie să se aproprie de nici unul dintre călătorii nou veniți în carantină, aflați în casele alăturate, altfel perioada de carantinare se prelungește în mod corespunzător.

Ieșirea din carantină are loc la data de 3 Aprilie 1797, până atunci călătorii își petrec timpul jucând șah.

Pentru hrană, primesc din partea unei persoane anume desemnate porția zilnică de mâncare.

Înainte de a ajunge în Sibiu, în punctul de trecere Boița/Turnu Roșu, călătorilor le mai sunt încă o dată verificate pașapoartele, fiind obligați să arate și certificatele care atestă faptul că au efectuat perioada regulamentară de carantină.

Asemenea spații de carantinare existau și în alte puncte de trecere a frontierei, prevenția fiind la ordinea zilei, de ea nescăpând nici un călător venit dintr-o zonă roșie (atinsă de o epidemie).

Spre exemplu, la granița Transilvaniei cu Moldova exista la Oituz un punct de trecere, unde toți călătorii urmau să fie mai întâi carantinați, în case speciale, situate în proximitatea a două imobile administrative, unul pentru militari și un altul pentru vameși.

Și în Basarabia găsim asemenea puncte de carantinare, cum ar fi cel aflat la Criuleni, pe malul drept al Nistrului, în fața Dubăsarilor.

La Dunăre exista un punct de carantinare la Semlin, un altul, cunoscut sub numele de Lazaret,  găsindu-se în localitatea Jupalnic, situat la jumătate de oră de Orșova Veche. Aici carantina dura între 3 și 6 săptămâni, după împrejurări.

Această din urmă localitate este un punct de tranzit comercial foarte intens, din și către Turcia, încât din taxele de vamă și de carantină se obțineau câteva mii de guldeni lunar.

Regulile erau atât de stricte, încât dacă atingeai măcar și pânza unei corbii turcești, aflate pe Dunăre, sau te intersectai cu un negustor turc, pe care îl atingeai din greșeală, și dacă aveai ghinionul să fii văzut, intrai imediat în carantină.

De asemenea, exista un punct obligatoriu de carantinare, Casa Lazaretului, aflat la Vadul Diului (Calafat), în fața Vidinului.

Historia Pestis Jassiensis

(Gustaf von Orraeus)

 

Însemnări din jurnalul medicului Gustaf von Orraeus

Rezumăm în continuare câteva dintre ideile importante ale acestui studiu cu valoare istorică.

Observații de ordin medical: Debutul și manifestările maladiei

  • În a doua jumătate a lunii ianuarie 1770, medicii au observat la pacienții internați febre, urmate după a 7-8 zile de apariția unor buboni[48] în regiunea de sus a coapsei. În primă fază, după începerea supurației și întremarea ulcerelor, pacienții s-au însănătoșit iar bubonii s-au resorbit cu desăvârșire.
  • În spitale situația începe să se agraveze: apar febre puternice, bubonii nu mai supurează, ci se transformă în [49] Pacienții mor în maxim câteva zile.
  • Debutul bolii este ignorat de către autorități: ”Pe când se petreceau acestea în spital, timp de trei sau patru săptămâni, în oraș totul era bine și nu se auzea nimic despre ciumă”.

         De observat similitudini în această evoluție a unei pandemii, greșelile de azi fiind aceleași precum acelea săvârșite în urmă cu sute de ani. Dar să vedem mai departe evoluția pandemiei.

  • Medicii, populația și autoritățile din Iași află de numărul mare de decese produse în spitale și încep să adopte firave măsuri, care s-au dovedit ineficiente și tardive;
  • Spitalul devine focar de răspândire a epidemiei. A se vedea situația de la Spitalul Gerota din București, precum și de la Spitalul Județean din Suceava:

Această  boală, ivită din senin, a trezit ceva luare aminte la autoritățile din Iași, mai ales zvonul despre ciuma ivită nu numai la Galați, dar chiar și în spital începuse să se și răspândească prin popor.

        S-au luat măsuri, dar ceea ce a fost nespus de regretabil, ele au fost cu totul insuficiente și nici nu au fost duse la îndeplinire cu toată rigoarea, cum ar fi trebuit într-o împrejurare atât de serioasă pentru combaterea de la început a unei primejdii atât de mari, ceea ce ar fi fost cu atât mai ușor din toate privințele, vremea fiind încă atunci friguroasă.

        E drept că a fost încuiată căsuța primului ieșean decedat[50], dar cu  această  simplă măsură nu s-a putut împiedica jefuirea ei îndată de către hoți și astfel din împrăștierea acestor lucruri infectate, iar și pe de altă parte din spitalul însuși, a cărui comunicare cu restul orașului nu fusese oprită, ci s-a răspândit pe nesimțite molima printre locuitorii și soldații ce locuiau la aici”.

 

Există oare vre-o asemănare cu situația actuală de la Suceava ? Desigur, o întrebare pur retorică !

Cât despre sfetnicii unor lideri politici, care dau sfaturi greșite acestora, iată că nici în secolul XXI nu am scăpat de aceste metehne. Cu alte cuvinte, sfaturile medicale ale specialiștilor au fost ignorate de indivizi cu interese meschine, după cum rezultă din fragmentul următor, și deși oamenii cădeau fulgerați pe stradă, unii luau în derâdere gravitatea epidemiei, inclusiv înaltele autorități:

   ”Căci unii, necunoscând simptomele adevărate, nu i-au vorbit comandantului decât despre niște decese, venite pe neașteptate și oarecum subit, oameni sănătoși mai înainte, prăbușindu-se fulgerați pe străzi, în timp ce alții dimpotrivă, judecând lucrurile mai ușor decât se cuvenea într-o chestiune atât de gravă, înfățișau această boală drept o febră malignă oarecare.

        Pe pozițiile acestora din urmă stătea din marea vitregie a sorții însuși locotenentul general von Stoffeln, cantonat la Iași și având comanda trupelor rămase în Moldova și Țara Românească, altminteri foarte activ și mai presus de orice laudă.”

  • Politicienii (i.e. boierii moldoveni), în pofida sfaturilor medicilor, se opun deciziei de evacuare a orașului Iași de către efectivele militare, cazate de-a valma cu locuitorii civili, acționând din interese meschine, susținând că zvonul privind gravitatea epidemiei este unul neadevărat, fiind vorba doar de o epidemie de febră malignă molipsitoare.

 

       Acesta, plecând urechea mai degrabă la persuasiunile boierilor moldoveni, care se temeau grozav de o evacuare a trupelor noastre după care ar fi urmat o invazie a turcilor, decât la arătările chirurgilor militari, care nu susțineau cu prea multă hotărâre părerea cu privire la o boală pe care nu o mai văzuseră până atunci, 1-a încredințat în repetate rapoarte pe preastrălucitul generalisim că zvonul despre ciumă este cu totul neadevărat și că desele morți ale soldaților și locuitorilor ar veni din felurite alte cauze, îndeosebi dintr-o febră malignă molipsitoare. Nu cred că este în căderea mea de a urmări cu amănuntul motivele acestei indolențe în legătură cu boierii moldoveni; însă pot spune cu hotărâre că oricât vor fi fost de natură politică, ele au avut, mai degrabă, în vedere folosul particular, tot astfel ca și acum, și după aceea au dus grozăvia ciumei la culmea sa cea mai înaltă.”

 

  • Epidemia se răspândește în intervalul sfârșitul lunii Ianuarie-Martie 1770, încât devine aproape generală:

         ” Așadar, această boală cumplită, a cărei răspândire era lăsată în voie, fără a i se pune în cale cuvenitele piedici, a crescut din zi în zi într-atâta, încât în luna Martie ajunsese aproape generală: întocmai cum izbucnește din scântei mici un incendiu ce poate fi stins ușor la început și care cu greu mai poate fi stăvilit când a dat flacăra.”

          

  • În aceste condiții, ofițerul medic Gustaf von Orraeus este trimis în misiune de recunoaștere, trebuind să inspecteze modul în care se respectă în Moldova măsurile ordonate, în special în orașul Iași, devenit focarul epidemiei, dar și în alte localități, târguri sau sate, să întocmească rapoarte cu cele constatate, să identifice simptomele principale și să sugereze leacuri, metode de tratament.

Prima constatare este faptul că numeroși bolnavi erau asimptomatici, asemenea celor din zilele noastre:

”Ei nu au nici o febră, și deși unul era în ziua a patra a bolii și al doilea în a cincea, nu păreau să sufere de ceva. Al treilea, e drept, avea fierbințeală, dar nu în chip primejdios.  această  blândețe a simptomelor, pe care eu le-aș fi crezut mult mai violente la ciumă, m-a impresionat mărturisesc într-atâta încât în raportul pe care 1-am trimis chiar în aceeași zi preastrălucitului generalisim, am stat la îndoială  dacă  să afirm categoric existenta ciumei adevărate.”

            În ciuda aparențelor, medicul sugerează ca toată lumea să fie precaută:

         ” Până atunci nu am omis nicidecum să îndemn la cea mai mare vigilență și să atrag atenția, în virtutea însărcinării primite, asupra nevoii precauțiilor celor mai amănunțite.

          Acestea le-am pus stăruitor în vedere și aici comandantului orașului și, în primul rând, chirurgilor, iar apoi m-am pregătit să-mi urmez drumul mai departe.”

Cea mai gravă situație era în nord, la Botoșani, pe care medicul îl găsește cvasi-distrus, părăsit de toți locuitorii săi, imaginea descrisă de medic este una de infern.

Ajuns la Iași, Gustaf von Orraeus convoacă pe medicii militari ai armatei țariste, precum și pe medicii civili ai orașului, punându-i să răspundă unui chestionar epidemiologic, noutate absolută în medicina acelor timpuri.

Prezentăm mai jos conținutul acestui chestionar:

 

 

 

CHESTIONAR EPIDEMIOLOGIC la 1770 !

      Întrebare: Dacă boala  această  atât de periculoasă, pe care au recunoscut-o de curând a fi ciuma cea adevărata, se deosebește atât de precis de celelalte boli prin anumite semne patognomice[51], încât să nu se poată strecura nici o înșelare în diagnostic?

        Răspuns: La început, ea a luat masca unei febre, dar fenomenele care au urmat îndată, adică contagiunea ce se strecura pretutindeni, decesele rapide, simptomele descrise de toți autorii ca aparținând ciumei, îndeosebi bubonii, carbunculii și petele late și apoi faptul bine cunoscut că molipsirea a venit de la turci, au văzut încă de câtăva vreme încoace că e vorba de ciuma cea adevărată și au înlăturat orice îndoială că nu ar fi așa.

         Întrebare: Atunci, care a fost cauza întârzierii unui diagnostic categoric și de ce nu au dat de știre despre un lucru atât de grav, mai de mult, ci doar cu vreo două săptămâni mai înainte, dacă boala s-a ivit, după cum mărturisesc chiar ei, cu același aspect încă de trei luni?

          Răspuns: Vina nu cade nicidecum asupra lor, ei au înaintat, în fiecare zi aproape, rapoartele verbale, ba chiar relații în scris generalului amintit și, deși nu au încetat de a-i atrage, în fiecare zi, luarea aminte asupra acestui mare pericol, n-au întâmpinat decât un refuz indignat; el nu si-a schimbat părerea ce si-o făcuse până nu și-au dat duhul sub ochii săi câțiva dintre servitorii de casă și dintre soldații care făceau de gardă,înfățișând cele mai evidente semne de ciumă.

              Întrebare: Ce măsuri preventive au fost luate pentru oprirea în loc a molimei?

              Răspuns: Aproape nici unele sau de prea mică importanță, neatingând nicidecum scopul dorit. Soldații din garnizoană locuiesc cu orășenii și se molipsesc unit de la alții; nu s-a făcut izolarea ciumaților, ci aceștia sunt ținuți împreună cu ceilalți bolnavi în spitalul general și în infirmeriile regimentelor, dar pe cât se poate sunt scoși de ei – de medici – din mijlocul celorlalți. Când mor toți dintr-o casă mai bogată, atunci ea este încuiată, este drept, și se pun chiar santinele pentru prevenirea jafurilor, care însa până acum nu au putut nicidecum fi împiedicate. Autoritățile moldovene folosesc măsurile obișnuite în asemenea împrejurare. Căci morții sunt transportați de niște ciocli anume rânduiți în acest scop, ca și cei care se arată a fi contaminați, cei dintâi într-un cimitir special afară din oraș, cei din urmă în pădurea din apropiere. Totuși, cea mai mare parte dintre ei se ascund prin casele lor. Cealaltă măsură preventive a lor, în care se încred cel mai mult, constă doar în faptul că

pretutindeni pe ulițe și prin curțile de întrare pun să ardă cu foc înăbușit grămezi de gunoi, de case și de alte rămășițe, și umplu cu fumul ăsta rău mirositor aerul și ziua și noaptea. De bolnavi nu îngrijește nimeni și nici

nu se  știe să se fi folosit de către aceștia vreun leac oareșicare, dacă lași deoparte amuletel, cu care sunt înarmați aproape toți cei mai avuți,  și la care obișnuiesc să alerge ca la ancora mântuirii.

            Întrebare: Dacă în îngrijirea ciumei au aflat ceva deosebit, dacă dintre diferitele mijloace folosite au aflat că unele sunt mai folositoare decât altele, iar ca altele, dimpotrivă, sunt vătămătoare?

            Răspuns: Până acum au încercat mai multe metode de îngrijire care le-au putut fi sugerate fie de citirea autorilor de lucrări medicale, fie de propria lor judecata, totuși, se plângeau că au avut puțin succes în vindecare. Ei condamnau într-un glas venesectia, nu numai că fără rost, dar ca nespus de periculoasă, după cum au aflat dintr-o experiență bogată, mai ales că la începutul ciumei, ei tratau pe orice bolnav abia molipsit ca și cum ar fi fost supus la o febra continuă. Și nici nu aveau o părere mai bună despre laxative, mai ales cele mai tari. Coaja peruviană nu a adus nici un rezultat mai deosebit. Cei ce transpirau la momentul potrivit, adică la începutul bolii, sau s-au vindecat în curând, sau ofereau mai apoi simptome mai puțin alarmante etc.

         Acest chestionar este primul de acest gen în istoria medicinii, prezentând un tablou edificator al situației găsite, a deficiențelor constatate. 

        Violența bolii a sporit cu trecerea timpului, căci în luna Februarie încă era mai cald decât în Martie, iar toata luna Aprilie molima s-a lățit nespus de mult, părând că se înrăutățește din zi în zi.

         Cât privește numărul deceselor, statistica este înfiorătoare.

          Numărul precis al morților, deși nu era cu putința să fie stabilit, se presupune a fi trecut acum de aproximativ jumătate din numărul total, atât al locuitorilor, cât  și al soldaților. Bărbierii și îngrijitori bolnavilor în cea mai mare parte, ba chiar  și foarte mulți din substituții lor au murit.

 

 

 

 

 

 

 

 

Theriaca Veneta și Terra Sigilata –antibioticele Evului Mediu ?

Doctorul finlandez are o discuție cu doi bătrâni medici greci, aflați la Iași, pe marginea epidemiei. Aceștia s-au arătat depășiți complet de situație, declarând că nu au experiență în tratarea bolilor infecțioase, mărturisind că, dacă ar fi avut pacienți suferind de o asemenea boală gravă, la Constantinopol, ar fi fost ocoliți definitiv de alți clienți. Singurele hapuri pe care le recomandau bolnavilor erau faimoasele medicamente din import, Theriaca Veneta și Terra Sigilata.

      Medicamentul Teriaca s-a bucurat de o celebritate continuă, din antichitate până în secolul XX. Utilizat în Egipt, probabil încă din secolul IV-III î.Hr., medicamentul a fost inițial un set de antidoturi. De fapt, termenul grecesc theriaké, provenind din indoeuropeanul therion, înseamnă „animal otrăvitor”, a cărui carne se credea a combate otrava injectată prin mușcătura unui animal sau administrată prin alimente.

Fiind un cocktail de ingrediente, asemenea bitterului suedez, panaceul acesta era compus din 4 până la 40 de substanțe. Printre numeroasele sale elemente amintim: trandafirul, irisul, scorțișoara, smirna, ghimbirul, șofranul, ardeiul negru, valeriana, Pământ Lemnian, vinul vechi, mierea, opiul și, bineînțeles, carnea de vipere, ș.a.

Datorită relațiilor sale comerciale intense cu Levantul și cu Europa, Republica Serenissimă era recunoscută drept locul unde se prepara cea mai bună ”teriaca”, de aceea purta numele ”Theriaca Veneta”. Producția și vânzarea acestui ”polivaccin”[52] a devenit atât de importantă pentru economia venețiană, încât guvernul Republicii, prin Magistratul pentru Sănătate, îi controla permanent calitatea, limitând producția la singura spițerie aprobată special, numită „teriacanti”.

Se credea că ”Theriaca Veneta”este capabilă să combată orice boală, inclusiv cele epidemice, de aceea a apărut o piață paralelă, unde au circulat fie falsuri, fie produse de slabă calitate, accesibile tuturor buzunarelor. În mediul rural era folosită o „teriaca a săracilor”, făcută doar din usturoi. În Franța, sub numele  „teriaca venețiană”, s-a vândut miere amestecată cu pulbere din rădăcini de plante, pe când în Germania s-a folosit „diatesseron”, un medicament pentru cai.

Theriaca Veneta” era extrem de scumpă, deoarece presupunea o prelucrare complexă și minuțioasă: pe lângă diversele componente, unele importate din Levant, cel mai scump și important ingredient era carnea de vipere, acestea fiind capturate pe dealurile Euganene, vara între lunile Iulie și August.

Începând cu secolul al XVII-lea, din cauza cererii crescânde, trebuiau importate vipere capturate în munții Veronese și Vicenza, apoi în Treviso și Friuli și, în sfârșit, din Istria și Carnia.

În perioadele cu cea mai mare cerere a pieței, nevoile lunare ale fiecărui magazin de mirodenii au fost în jur de 800 de vipere, care erau decapitate, curățate de interioare, jupuite și fierte.

Înainte de pregătirea medicamentului, toate ingredientele erau expuse, inspectate, iar condimentele aprobate erau expuse timp de trei zile pentru a fi examinate de Colegiile Medicilor și Spițerilor, precum și de Magistratul pentru Sănătate, după care rămâneau la dispoziția publicului și cumpărătorilor veniți din țări străine.

Exista un adevărat ritual, întrucât prelucrarea începea a patra zi, 24 August a fiecărui an, de sărbătoarea Sf. Bartolomeu. Amestecul astfel prelucrat era introdus în recipiente mari de teracotă, rămănând închis și sigilat cu ștampila Sanità timp de cel puțin șase luni, înainte de vânzare. În secolul al XVIII-lea, perioada a fost redusă la doar două luni.

Referindu-se la Theriaca Veneta, Gustaf von Arraeus spune că toți moldovenii mai avuți folosesc amulete în care se găsesc leacuri, la  care apelează de obicei ca la ”o ancora a mântuirii”, nefiind însă de nici un ajutor și foarte mulți din cei ce o foloseau s-au îmbolnăvit fără nici o deosebire de ceilalți.

Al doilea așa zis medicament recomandat bolnavilor de ciumă era Terra Sigilata, un fel de lut sau argilă, provenind din insula Lemnos. ”Lutul” purta denumirea „sigilat”, deoarece  din el au fost obținute pastile presate și ștampilate cu capul zeiței Artemis. Așa zisul medicament era foarte mult utilizat la Constantinopol.

Mai târziu, a purtat pecetea sultanului otoman. Conținutul mineral special al acestui sol a fost folosit în timpul Renașterii împotriva otrăvirii, precum și un remediu general pentru orice afecțiuni corporale, fiind apreciat ca medicament.

În anul 1580, s-a produs în Polonia un panaceu renumit, obținut dintr-o lut special, excavat de pe dealurile din afara orașului Strzegom, prelucrat în tablete mici, fiind promovat ca un medicament eficient împotriva tuturor tipurilor de otravă și a mai multor boli, inclusiv ciuma.

După terminarea convorbirii cu medicii și chirurgii militari, Gustaf von Orraeus s-a întâlnit cu comandantul armatei de ocupație, generalul von Stoffeln[53], căruia îi arată  gravitatea flagelului și a pericolului ce amenința pe toți cei rămași neatinși de boală.

 

 

Plan de acțiune pentru combaterea pandemiei la 1770

       Gustaf von Orraeus a prezentat un plan, constând în 16 propuneri, stăruind pentru executarea lui grabnică.

Comandantul a acceptat toate măsurile propuse, cu excepția punctului nr 3, acela care se referea la retragerea armatei și scoaterea militarilor afară din oraș.

Deși era un punct esențial și capital al planului, acesta a explicat că ”nu va îndrăzni niciodată să facă acest lucru fără porunca expresă din partea generalisimului, aducând înainte un argument destul de specios: anume că boierii moldoveni, alcătuind Divanul sau Senatul suprem, i-au făcut cunoscut că îndată ce ar ridica generalul garnizoana din oraș, vor părăsi și ei imediat orașul. Acest lucru nu ar putea fi îngăduit nicidecum, din cauza pagubei enorme în venituri care ar rezulta de acolo, precum și din alte împrejurări, deoarece fără ei ar rămâne țara întreagă fără conducerea, care era lăsată în mâinile lor, prin  urmare ar rămâne fără nici un folos pentru ai noștri.”[54]

 

Din lectura acestui plan, se poate lesne observa că măsurile preconizate de Orraeus sunt surprinzător de actuale:

 

1.Bolnavii să fie despărțiți cât mai neîntârziat de ceilalți, să se facă un spital special pentru primirea lor;

2.Să se întemeieze o infirmerie, unde să fie ținuți bolnavii suspecți, adică cei la care simptomele patognomice nu s-au manifestat încă, spre a fi trimiși, după  aceea, în spitalul de ciumă, dacă s-ar ivi simptome neîndoioase de ciumă;

3.Toată armata, întrucât mai înainte de toate trebuia avută în vedere salvarea ei, să fie scoasă urgent din locuințele orășenilor din care cea mai mare parte erau atinse de infecția bolii, fie mai dinainte, fie de acum, dusă în câmp deschis, și să fie oprit orice contact, pe cât va fi cu putință, cu acest loc atât de contaminat, precum cu locuitorii;

  1. Să se poruncească autorităților orășenești măsuri mai bune decât cele care au fost folosite până acum;
  2. Să fie hotărâte inspecții neîntrerupte în fiecare zi, în fiecare casă în parte;
  3. Îndepărtarea grabnică a morților și bolnavilor de ceilalți neatinși de boală;
  4. Însemnarea precisă zi de zi a numărului morților, bolnavilor;
  5. Oprirea acelei fumigații absurde de care am vorbit mai sus;
  6. Păstrarea curățeniei în case și pe ulițe;
  7. Evitarea strângerii la un loc a unor mari mulțimi prin piețe și biserici;

11.Vânzarea și cumpărarea supravegheată a mărfurilor și mai ales a alimentelor

  1. Orașu1 să fie condus cu mai multă rânduială decât pană acum în privința tuturor măsurilor care ar duce la îndeplinirea scopului dorit;
  2. Ca să nu mai fie păstrate, date altora în folosința sau vândute hainele și mobilele morților de ciumă,
  3. Ca mai înainte, fără excepție, acestea sau să fie îngropate odată ci cadavrele, sau să fie arse.

  15.Ca acele lucruri de trebuință pentru îngrijirea și prevenirea ciumei, mai ales oțetul de vin, de care nu e niciodată lipsă în această regiune producătoare de vin, dar care acum din cauza tulburării oricărui negoț a ajuns la mare raritate și scumpete, să existe în cantitățile cele mai mari cu putință și să fie împărțit fără plata soldaților

  1. Alimentele să nu fie puse în consum decât dacă sunt foarte proaspete.

                            

 

”Sf. Spiridon” – spital destinat tratării celor atinși de pandemie

 Același medic finlandez ne oferă detalii privitoare la modul în care s-a organizat spitalizarea bolnavilor în spațiile Mânăstirii Sf. Spiridon din Iași. Până la construirea unui nou spital în afara Iașilor, fusese folosită, ca spital de tratament pentru victimele pandemiei, Mânăstirea Sf. Spiridon, pe atunci goală și mai potrivită decât toate celelalte pentru acest scop, deoarece avea încăperi multe, pregătite înainte pentru primirea bolnavilor din oraș. În curte erau două fântâni bogate, cu apa cea mai limpede, fiind încinsă de un zid înalt, astfel încât ieșirea nu se putea face decât printr-o singura ușă.

         Exista și o mică farmacie, al cărei stăpân murise puțin înainte, împreună cu toata familia, nelăsând nici un moștenitor, astfel încât a fost trecută în folosul obștesc. Astfel, se puteau  distribui medicamente, cu toata cantitatea redusă a celor aflate la vedere, de către provizorul[55] trimis aici, în acest scop, de la armata cea mare și mai puteau fi preparate ușor și altele cerute.

Conform planului de acțiune, s-a organizat îngrijirea celor atinși de virus, în mare grabă, rânduindu-se ”dintre soldații sănătoși 30 de îngrijitori,punându-li-se în frunte un ofițer și doi subofițeri, cărora li s-a impus ca sarcină grija hranei, adunarea lucrurilor trebuitoare și ducerea la îndeplinirea a tuturor poruncilor.”

      Personalul medical asignat acestui stabiliment de îngrijire de la Sf. Spiridon era compus din ”cei cinci chirurgi militari, doi s-au alăturat din propria lor pornire: anume Rosberg [56]si Aschelow. Acestora li s-au dat ca să-i ajute un chirurg și 6 bărbieri.”

        La data de 14 Mai, toate pregătirile inițiale erau terminate, astfel încât au putut fi  mutați aici 167 de bolnavi, din diferite infirmerii, număr care, în scurta vreme, a trecut de 200 și a rămas aproximativ la acest număr, deoarece contagiunea s-a micșorat mult după scoaterea armatei din oraș.

          Din păcate chirurgii examinau pe bolnavi fără nici o precauție, fără mijloace de protecție, umblând cu mâinile goale pentru a lua pulsul pacienților, sau pe restul corpului, cu prilejul bandajărilor și aplicării leacurilor externe, aducând ca argument faptul că rămăseseră neatinși de boală după trei luni, imprudență ce va fi pedepsită ulterior.

 

                                                Un bilanț înfricoșător

În analiza făcută acestei perioade, medicul finlandez notează și statistica deceselor, respectiv a însănătoșirilor: ”Din 413 de pacienți intrați în spital în decursul celor șapte săptămâni cât am fost acolo, au murit 216, iar la 22 Iunie, când a încetat aproape epidemia, cel puțin printre ai noștri, eu fiind rechemat la armată de preastrălucitul generalisim, mi-am luat rămas bun de la spitalul de ciumă, i-am lăsat pe ceilalți aproape toți sau cu totul vindecați, sau măcar  convalescenți de pe urma ulcerelor.”

           Așadar, un procent de mortalitate de circa 50%. În schimb, scrie medicul Orraeus ”foarte mulți dintre ofițeri, dintre slugile lor, dintre chirurgi, bărbieri, îngrijitori de-ai bolnavilor și alții, care au putut fi tratați la începutul bolii după  metoda mea proprie, chiar în afară de spital, s-au vindecat cu cel mai mare succes.”

 

Repulsia față cei atinși de molimă, evitarea spitalelor de boli infecțioase

Cea mai mare piedică, însă, la vindecarea celor mai mulți a fost generată, mai ales la început, de repulsia atât de îndărătnică pe care aproape toți o aveau pentru spitalul de boli molipsitoare[57].

           Ca și în prezent, persoanele atinse de ucigașul virus ascundeau cu cea mai mare inconștiență, cât mai puteau răbda, starea lor nespus de periculoasă, până când, frânți cu totul și lipsiți de putere, sau după alte semne, ajungeau să fie își arate vizibil semnele bolii.

Mai erau aduși  și destul de mulți din provincie, mai mult ori mai puțin depărtate de Iași, care au murit chiar îndată după sosire sau scurtă vreme după aceea.

Din păcate s-au produs și erori fatale, din porunca generalului maior Cernevit, care a primit comanda armatei de ocupație, după moartea generalului locotenent von Stoffeln, spitalul de campanie fiind mutat de ici acolo, când către malul Prutului, la o depărtare de 18 leghe rusești de Iași, unde s-a stat în corturi doar trei zile, când spre munți, aflați la vreo patru leghe de oraș, în direcția București. Aici se construiau din trunchiuri de copaci umbrare mari și aerisite, atât pentru bolnavi, cât și pentru convalescenți.

Eroarea a constat în faptul că bolnavii au fost transportați cu căruțele polone, care transportau de obicei proviantul, trecând prin oraș spre munți. Această  peregrinare, la vreme nepotrivită, a fost foarte vătămătoare pentru bolnavi, îndeosebi din cauza căldurii excesive.

Violența pandemiei s-a dezlănțuit până la mijlocul lunii Mai doar împotriva oamenilor celor mai necăjiți, atât moldoveni, cât  și ruși.

Mai apoi însă, s-au îmbolnăvit din zi în zi foarte mulți ofițeri, chirurgi, preoți militari, nobili  și negustori  și molima  și-a atins apogeul.

Vremea a fost destul de nestatornică în toată luna Mai, fiind o perioadă ploioasă  și caldă.

Dr. Gustaf von Arraeus crede că această stare a aerului a favorizat răspândirea bolii, intensificând parcă nocivitatea miasmelor. Astfel, dacă se întâmpla o zi sau două să sufle în continuu vântul de miazănoapte, pe cer senin, atunci în acele zile și următoarele, contagiunea era mult mai slabă, dar din nou se înrăutățea, la revenirea ploilor.

La mijlocului lunii Iunie, când vremea a fost mai statornică și mai uscată, molima s-a îmblânzit din zi în zi, spre sfârșitul ei părea aproape că s-a și stins; după aceea, izbucnea sporadic ici și acolo, luând aspectul vreunei alte boli obișnuite, mai puțin de temut, din cauza unei contagiuni mai rare.

Din relațiile chirurgilor militari slujind în corpurile de trupe ce se întorceau din Focșani  și București, s-a aflat că, pe cât a fost adusă la ei mai târziu molima, pe atâta a fost mult mai ușoară decât cea care a bântuit la Iași, care după vârful atins în luna Mai, a dispărut cu totul, cel puțin printre soldați.

Negreșit, molima se răspândea pe nesimțite și în mai multe orașe și sate, atât din Moldova, cât  și din Țara Românească, dar este sigur că nicăieri nu a adus un dezastru de mari proporții sau care să se poată asemui, într-un fel oarecare, cu cel de la Iași.

        Pretutindeni se murea, în scurtă vreme, dar locuitorii, după obiceiul lor, se refugiau în munți, la câmp sau în mici proprietăți singuratice și pe toți nepoftiții îi îndepărtau cu tot dinadinsul de locuințele lor prin străji și descărcări dese de puști care se auzeau pretutindeni,  îndeosebi noaptea.

În timp ce la Iași se trăia între speranță  și teamă, populația nefiind sigură de viață nici măcar o clipă, s-a dat de știre, prin curieri, că armata cea mare a rămas teafără și neatinsă de această grozavă molimă, ca urmare a măsurilor preventive adoptate: armata nu a fost desfășurată pe malul drept al Prutului, unde sunt sate  și cătune,  și nu s-ar fi putut opri contactul cu locuitorii, ci pe malul stâng, aproape pustiu, mărginind Basarabia.

De asemenea, se respectau cu cea mai mare strictețe  și celelalte precauții folosite în asemenea împrejurări: astfel că nu i se îngăduia nimănui venit din locurile suspecte de ciumă întrarea în tabără, dacă nu a fost supus un timp îndestulător unei carantine, efectuate pe lângă cantonamentele cele mai depărtate ale armatei.

S-au ordonat și inspecții amănunțite, aerisiri  și dezinfecții, prin stropirea cu oțet a tuturor efectelor, ce trebuiau făcute de către anume  chirurgi și auxiliari, rânduiți în acest scop.

Cantonamentele, taberele erau depărtate unele de altele, și nu se îngădui nimănui contactul cu restul armatei, cu excepția doar a celor mai mari comandanți, până când nu se dovedea îndeajuns, timp de mai multe săptămâni, imunitatea de contagiune.

Însă, prin ultimele zile ale lunii Septembrie, când armata se îndrepta spre Iași pentru a ierna acolo, zăbovind mai multe zile pe malul Prutului, timpul devenind mai ploios, a izbucnit molima, chiar în sânul armatei mari, contaminată de corpul de militari care atacase cu succes Cetatea Alba, aducând cu sine, împreună cu prăzile dobândite, și molima.

 

Pandemia ajunge în Polonia și mai departe, în Rusia, la Moscova

Această molimă a bântuit grozav în multe spitale, îndeosebi la Hotin, în anul 1770, la București, în anul 1771. Pe lângă un mare număr de soldați, a răpit din sânul spitalelor și foarte mulți medici, chirurgi și subchirurgi.

În timpul pandemiei care își înfigea rădăcinile adânc în Moldova, Polonia vecină, cu care existau legăturile cele mai dese, care nu au putut fi oprite în nici un chip în timpul  războiului, se infectase masiv.

Această situație putea fi prevenită, dacă proviantul nu ar fi fost transportat în căruțe polone, în care au fost transportați chiar persoanele bolnave.

Căruțașii, dacă nu au murit pe drumuri, ajungând acasă, au transmis rudelor si compatrioților lor boala fatală.

În primul rând, negustorii, atât de dedați oricărui câștig, cumpărând din Iași, Hotin și din alte locuri contaminate, pe un preț de nimic, diferite obiecte, multe furate din casele mai bogate ale celor pieriți de molimă, le-au vândut apoi în Polonia.

Epidemia s-a extins în Ucraina, apoi a pătruns în Rusia Mică, unde a fost adusă de armata a doua țaristă, ce se întorcea victorioasă de la Bender, în gubernia zisă Noua Rusie.

 

 

 

 

 

 Observații epidemiologice

  1. Factori meteorologici. Germenii epidemiei au fost aduși atât la Iași, cât și la Moscova, târziu, toamna, dar nu au rezistat la frigul iernii care a urmat. Însă, îndată ce a apărut primăvara, peste măsură de umedă și călduroasă în amândouă aceste locuri, molima, care până atunci fusese ca și ascunsă, a erupt îndată, ceea ce s-a întâmplat la Iași în luna Februarie 1770, iar la Moscova la începutul lunii Martie. Uscăciunea aerului împiedică contagiunea, ploile o readuc. La sfârșitul lunii Iunie, mai înainte ca doctorul Gustaf von Arraeus să plece de la spitalul din Iași, nu se mai internau acolo, decât foarte rar, câte unul sau doi bolnavi. Frigul iernii oprește contagiunea. La începutul lui Ianuarie 1771, la Iași, molima a dispărut.
  2. Periodicitate Epidemiile grave alternează cu momente de acalmie. Bolile epidemice, care bântuiau în chip obișnuit la Iași și la Moscova, înaintea declanșării molimei din 1770, au dispărut în curând în așa măsură, încât nu s-a mai auzit nimic despre ele. Locuitorii din Moldova, invocând o lungă experiență, constantă și în Turcia, așteptau cu nerăbdare variolele atunci când bântuia ciuma, încredințați cu totul că molima va lua sfârșit îndată după apariția acesteia. Este lucru sigur că în tot timpul bântuirii ciumei la Iași, a lipsit cu totul variola la Iași și la Moscova, unde e aproape endemică. Medicii greci din Iași spun că ciuma nu încetează niciodată definitiv la Constantinopol, manifestându-se ba într-o mahala sau regiune a orașului, ba într-alta. Se socotește că pandemia poate fi declarată terminată, doar când puțini dintre locuitorii vor pieri de urgia ei. În Moldova, Țara Româneasca și Crimeea, pandemia nu a încetat nicicând să se manifeste, ici și colo, însă la intervale rare, îndeosebi în spitalele militare, aproape în tot cursul războiului.
  3. Alimentația: Consumul de alimente alterate favorizează apariția molimei. În spitalul de ciumă de la Iași se folosea în mod obișnuit pâinea de grâu sau de secară bine dospită, coaptă chiar de soldați, însă nu erau admise ”plăcintele moldovenești”, pe care obișnuiesc aceștia să le facă din faină de grâu și din mălai, în cantități egale, fără o dospire prealabilă. Se spunea că folosirea lor, ”îngreuind stomacul”, este foarte dăunătoare.
  4. Medicamentație. Se foloseau substanțe care produceau eliminarea prin transpirație a morbului periculos. Cazurile cele mai puțin virulente erau vindecate ușor prin administrarea imediata de sudorifere. Cei care au cerut ajutor medical mai târziu, luând săruri acide minerale și coaja peruviană, s-au vindecat destul de bine, deși după un mai lung proces al bolii. S-au dovedit total ineficiente medicamentele importate: Theriaca Veneta și Terra Sigilata.
  5. Contaminare S-a văzut că și unele metale pot să primească contagiunea și să o comunice mai departe. Atingerea unor obiecte aparținând celor molipsiți, cum ar fi bani, haine, obiecte casnice, era considerată principalul mijloc de răspândire a virusului mortal. De aceea au fost orânduiți slujbași anume, având pe lângă ei și ajutoarele lor, care aveau porunca să umble pretutindeni să ardă pe loc, fără excepție, asemenea lucruri aruncate sau să îngroape adânc în pământ pe acelea ce nu le puteau arde, luând toate măsurile de pază pentru propria lor ferire de boală. Pacientul ZERO. La Iași și la Hotin epidemia a început mai întâi să apară în spitale, dar la Moscova a început la baia îngrijitorului spitalului și în locuințele strâmte ale lucrătorilor marilor manufacturi de postav. La Iași în vremea molimei, erau ocolite locurile publice, cum ar fi băile, locuitorii învățați îndeajuns de experiență, nu au îndrăznit nici unul din ei să le mai folosească.
  6. Factori favorizanți Ciuma s-a răspândit atât de iute în lung și în lat prin Moldova, Țara Românească și marginile Poloniei, în condițiile haotice ale războiului, mai ales că a fost imposibil a se opri comerțul. Negustorii, înapoindu-se în Polonia, aducând cu ei diverse mărfuri și alimente precum și caretașii (căruțașii), transportând proviantul[58], au răspândit boala contractată la Iași sau în altă parte. Desigur, aceasta  ar fi ajuns și mai departe, dacă  trupele polone, trimise la timp pentru a întrerupe comunicațiile, nu ar fi pus stavilă continuării sale. Aglomerația urbană, lipsa de igienă: Familiile sărace trăiesc claie peste grămadă în căsuțe joase, strâmte, umede și pregătesc alimentele, băutura lor, în parte stricate, fermentate, în aceste încăperi, nu mătură resturile decât rar, aruncă neglijent felurite gunoaie oriunde, inclusiv alte necurățenii, provenind de la întreaga familie. Obișnuiți cu acest miros greu, ei nici nu se mai gândesc să împrospăteze aerul. Așa cum s-a întâmplat la Iași, tot astfel și în Polonia, unde prima incubație a molimei a fost aproape întotdeauna printre oamenii cei mai săraci, trăind în cea mai mare mizerie și murdărie.  Multe epidemii au dovedit că miasmele[59], chiar cele mai puțin grave, devin mai active și chiar mai virulente în pivnițe sau alte clădiri boltite, mai puțin deschise circulației aerului. Mulți negustori, atât la Iași, cât și la Moscova, ale căror prăvălii boltite fuseseră închise pe timpul cât molima era în toi, intrând mai apoi în ele, după ce se potolise furia ei, și umblând cu mâinile prin mărfuri, s-au îmbolnăvit aproape îndată. În timpul congresului de pace de la Focșani, chelarul Curții care stătea mult, în temeiul slujbei sale, prin pivnițele boltite, s-a îmbolnăvit.

F  Curiozități. Molima a făcut victime numeroase printre fierari și potcovari, printre

bucătari etc. Potcovarii fost mai loviți ca toți ceilalți, astfel că  atunci când a încetat

ciuma la Moscova, din cauza lipsei lor absolute a trebuit să fie chemați alții de

aiurea. Același lucru s-a observat și în Moldova, la Kiev și în alte locuri. Despre

bucătari este foarte bine știut că peste tot erau primii care mureau. Ofițerii stând în

regiunile contaminate, dacă nu au pierdut alte ordonanțe și-au pierdut întâi bucătarii.

  1. Imunizare Medicul finlandez a observat că sunt imuni la pandemii

persoanele limfatice, leucophlegmaticii,[60] bătrânii, sugarii. Cei cu râie păreau și ei că se bucură de un privilegiu deosebit, nici unul dintre ei nu a fost atins. Recidiva: La Iași, mulți dintre convalescenți, deși erau ținuți de o parte de cei ce zăceau de boală, au căzut în recidivă și a trebuit să fie din nou primiți în spațiul celor contaminați. Au fost pacienți dintre bărbieri și îngrijitori, care s-au vindecat de trei și de patru ori. A fost vrednic de observat că  simptomele la aceștia care se îmbolnăvesc din nou erau din ce în ce mai ușoare, și ei, în cele din urma ajunși limfatici[61], deveneau imuni. Un îngrijitor, de vârsta mai înaintată din spitalul de la Iași, care a recidivat, nu a avut decât o febră extrem de  ușoară, alungată îndată de medicamente care să provoace sudația[62], și fără să-i pese de neajunsul foarte mic pe care i-l pricinuia bubonul, s-a întors însă a doua zi la treaba sa obișnuită ca și cum ar fi fost sănătos.

  1. Metode terapeutice Rolul terapeutic al sudației (transpirației) este bine cunoscut, încât soldații aflați în marș, care transpirau, se îmbolnăveau mai rar decât aceia care erau în cantonament. Pentru absolut aceeași rațiune, ciuma din sânul trupelor ce plecau din Țara Românească și care nu putuse fi stârpită prin nici un fel de alte măsuri, câtă vreme stăteau pe loc, ci, dimpotrivă, se răspândea zi de zi, a dispărut ca prin minune de cum s-a pus în mișcare tabăra.
  2. I) Măsuri de profilaxie Erau cunoscute măsurile de izolare și distanțare socială. Erau

interzise adunările, erau controlate piețele și modul cum se respectă măsurile de

igienă. În Moldova, se păstrase obiceiul ca,  îndată ce se ivea ciuma în

vreun oraș, boierii și oamenii cei mai bogați, care aveau putința de a pleca, se duceau în

Munții Carpați din vecinătate sau la moșiile lor, aceeași măsură folosită și

de nobilii din Rusia și Polonia, ferindu-se cu cea mai mare grijă de străinii veniți din

alte locuri, chiar amenințându-i cu moartea  dacă  ar îndrăzni să se apropie.

  1. Despre rolul profilactic al diferitelor substanțe, oțet etc. Fumigația.

Pentru moldoveni, aproape toata paza consta în fumul sau, mai degrabă, în mirosul

greu al resturilor, mai ales al  gunoaielor de la vite, adică oase, coarne,

piei, păr și bălegar. S-a folosit în același scop bitumul tare – păcura – care

se găsește din belșug în Munții  Carpați. Rolul profilactic al tutunului:

În Moldova, toți oamenii cu o stare mai bună (căci mulțimea de rând,

la fel ca și în Rusia, nu afla vreo plăcere în fumat), trăgeau într-una din lulea,

iar la Moscova, în vremea ciumei, obiceiul acesta s-a lățit mult la oamenii

mai ridicați, și în amândouă aceste locuri numai extrem de puțini dintre ei, în

comparație cu oamenii săraci, s-au îmbolnăvit de ciumă. Medicii și chirurgii care se

foloseau de acest mijloc profilactic nu au încercat decât foarte rar loviturile ciumei și se

vindecau mai ușor decât cei care îl respingeau.

Aceste pagini și-au propus să prezinte modul cum au fost reflectate în istoriografie epidemiile ce s-au abătut asupra Țărilor Române, mai ales cum au tratat autoritățile dramele și suferințele prin care a trecut populația. Jertfele, tragediile nu trebuie îngropate între paginile cărților de istorie, fiindcă suferințele ce le credeam de mult uitate se pot întoarce oricând.

Viena

08.04.2020

[1] In acele zile, expresie latină folosită în Evanghelii, cu semnificația ”în acele timpuri”.

[2] În latină omnibus înseamnă pentru toți.

[3]  ”Și totuși se mișcă ! ”

[4][4] Cronica sârbo-moldovenească, în „Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI”. Publicate de Ion Bogdan. Ed. Revăzută și completată de P.P. Panaitescu, București, 1956, p. 192-193;

 

[5] Lucrare în limba slavonă, păstrată în Biblioteca Imperială de la Sankt Petersburg.

[6] Emanuel Bălan, „Flagelul ciumei în istoria Moldovei. Secolele XV-XIX”, în  „Carpica”, nr. 58/2019,             pag. 70- 96, Complexul muzeal „Iulian Antonescu”, p.74.

[7] Gr. Ureche, ”Letopisețul Țării Moldovei”, Ediția P.P. Panaitescu, București, 1958, p. 171

[8] Miron Costin, Opere, București, 1958, p. 195; După ciuma ce a bântuit în Moldova, pe la 1661, a urmat o cruntă foamete, agravată de secetă, încât oamenii erau obligați să mănânce papură măcinată, în loc de pâine, de aici porecla ”Papură Vodă”.  ”Ţara într-aceia foamete era într-acela anu cât mâncau oamenii papură uscată în loc de pâine, măcinând-o uscată. Şi de aceia foamete porecliia şi pre Ştefăniţă vodă, de-i dziceau Papură vodă” (Miron Costin).

[9] Bacău; Iftimovici, Radu, ”Istoria universală a medicinii şi farmaciei”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 380.

[10]  ”Letopisetul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat

[11] Ion Neculce, Opere, București, 1963, p. 246.

[12] Radu Ștefan Vergatti, ”Manifestările și efectele epidemiilor din Țara Românească în secolul al XVII-lea”, ”Argesis”, Studii și Comunicări, Istorie, Tom XII, 2003, p. 219-224.

[13]Radu Popescu vornicul Istoriile domnilor Ţării Românești”, publ. de Constant Grecescu. Bucureşti. 1963, p. 126.

[14] Istoria Ţării Românești 1290-1692. Letopiseţul Cantacuzinesc, publ. de Constant Grecescu, Bucureşti. 1960, p. 147

[15] Radu Popescu, op. cit. p.163

[16] Iosif Ursan, ”Contribuțiuni la istoricul variolisării și vaccinării în teritoriile locuite de români”, Cluj, 1928 ; Învățătură pentru altoirea vărsatului”, chișinău, 1816.

[17] Din păcate, fiii Regelui englez, George al III-lea, Albert și Octavius, nu vor putea fi salvați, ei făcând o complicație după vaccinare.

[18] Samarian, P., idem, p. 99

[19] San Lazzaro e Mendicanti

[20] Desigur este vorba de vechea construcție, dărămată la sfârșitul veacului al XIX, pentru a face loc noului spital (1887).

[21] În România, prima menţiune documentară a unei farmacii datează de la 15 August 1494, când este amintită, la Sibiu, prima farmacie publică, condusă de magistrul Johannes, după care sunt deschise cele de Ia Braşov (1512) şi Bistriţa (1516). În anul 1716, la Spițeria de la Spitalul Colțea activa doctorul Johann Stanislaus Grotovsky, originar din Orăştie.

[22] Doctorul Ioan Molidvos Comnen l-a ajutat pe Stolnicul Constantin Catancuzino la întocmirea primei hărți a Țării Românești, tipărite la Padova, în 1700.

[23] Ulcer artificial, derivativ, prin care se întreține o supurație.

[24] În schimb, un contemporan, medicul Atanase Comnen Ipsilante afirmă că domnitorul ar fi fost otrăvit intenționat de un chirurg, la îndemnul dușmanilor domnitorului, punând otravă pe rană, în loc de alifie.

[25] Termenul ”Doftor” apare pentru prima oară în ”Pravila lui Vasile Lupu” (1646).

[26] guta

[27] Clistire: clisme.

[28] Prima spiţerie particulară din București a fost deschisă în anul 1740 sau 1741 de către Johann Traugott Seuler von Seulen; în anul 1742 este menţionat George Vodopich, „apotecar ”, pentru ca la 1750 să fie amintit ca posedând o spiţerie particulară în Bucureşti, spiţerul Christian Richter, originar din Slovacia. În Moldova, prima farmacie este deschisă la Iaşi în anul 1757, la Spitalul Sfântul Spiridon, ctitorie a domnitorului Constantin Racoviţă.

[29] Del Chiaro spunea că visteria plătea câte 2000 de galbeni pe an medicului curții, hrană, cadouri etc. Exista obiceiul ca familia celui însănătoșit să facă medicului cadou un cal de ras, ca mulțumire.

[30] C. Brâncoveanu trimite la Padova doi bursieri români pentru studii în medicină – Palade și Gheorghe Damian, cf. C. Dima-Drăgan, ”L’album héraldique des étudiants d’outre-mer de l’Université de Padoue (XVIIe -XVIIIe siècles) ”în RESEE, 10, 1972, nr. 2, p. 271-280.

[31] Cr. Luca, ”Contributi alla biografia dei medici Jacopo Pylarino (1659-1718) e Bartolomeo Ferrati (?-1738)”, în vol. ”Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea, ed. O. Cristea, Gh. Lazăr”, Brăila, 2008, p. 635-652 ; B. Ferrati era rudă cu domnitorul Brâncoveanu.

[32] Mihail Schendos, cărturar grec, viitor medic al lui C. Brâncoveanu și C. Mavrocordat, secretar al lui D. Cantemir.

[33] Un iatrofilosof este un erudit care a studiat medicina, filosofia, istoria, literatura, religia etc.

[34] Radu Logofătul Greceanu, ”Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), publ. de Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970, p. 158, 160-161.

[35] Letopisețul Țării Moldovei…1669-1729, atribuit lui Nicolae Muste, în „Cronicele României”,  III, Ediția Mihail Kogălniceanu, București, 1874, p. 69; Cronica anonimă a Moldovei atribuită lui Alexandru Amiras, Cronica Ghiculeștilor

[36] E. Hurmuzaki, ”Documente privitoare la Istoria Românilor”,  Supliment 1, vol. IV, 1802-1849, Bucureşti, 1891, p. 433.

[37] Medicul infecţionist se ocupă cu diagnosticarea, tratarea şi profilaxia bolilor infecţioase. Studiază detaliat apariţia, mecanismele de dezvoltare şi manifestările clinice ale bolilor infecţioase, cauzate de agenţii patogeni.

[38] O traducere a lucrării lui G. Orraeus a fost realizată de către de dr. Joan N Prelipceanu, ca teză de

doctorat în medicină la Cluj. O altă traducere comentată se găsește în lucrarea colectivă a dr. Valeriu Bologa, Aurel Simplăceanu și Teodor Ghitan, ”Un document rusesc important pentru istoria ciumei de la Iași din 1770 -lucrarea lui G. Orraeus”, București, 1952, p. 23-60. Traducerea apare și în lucrarea ”Călători străini despre Țările Române”, vol X, Partea I, Editura Academiei Române, București, 2000, p. 54- 82. Un exemplar  original al acestei lucrări prețioase se află la BCU ”Mihai Eminescu” din Iași.

[39]  Cifra însemna cam jumătate din populația capitalei Țării Românești.

[40] Șandrama : aici cu sensul de construcție rudimentară din scânduri.

[41] Johann Friedrich Schreiber, ”Observationes et cogitata de pestilentia, qvae annis 1738 et 1739 in Ukrainia grassata est”, St Petersburg, 1740; Berlin, 1744; Adam Chenot, ”Tractatus de peste, De origine, progressu, fatis, fine pestis in Daciæ Transilvanicæ quibusdam locis ab initio Octobris 1755, ad finem Januarii 1757”, Vienna, 1766; Charles de Mertens, ”Observationes de febribus putridis, de peste,” Vienna, 1778; tradus în franceză, sub titlul ”Traité de la peste, contenant l’histoire de celle qui a régné à Moscou en 1771”, Vienna, 1784; și  în engleză ”An account of the plague which raged at Moscow, in 1771”, London, 1799; Danilo S Samoïlowitz, ”Mémoire sur la peste, qui, en 1771, ravagea l’empire de Russie et surtout Moscou,” Paris, 1781, and 1783; Gustaf Orraeus, Descriptio pestis qvae anno 1770 in Jassia, et 1771 in Moscva grassata est, St Petersburg, 1784.

[42]Aber mal ein Beytrag zur Kenntniss und Heilung der Pest. Aerzten und Wundaerzten bey der russisch-kaiserlichen Armee gewidmet von Dr. Johannh Martin Minderer russischen-kaiserlichen Kollegien, Assessoren und altesten Ober-Wund-Aerzte der Armeen. Riga, bey Johann Friederich Hartknoch, 1790; ”Commentatio de peste eique medendi methodo in ratione et experientia fundata”, Ienae, 1789 in 4°. Riga eodem anno

[43] În terminologia medicală a secolului al XVIII-lea, prin ”febra putredă” se înțelegeau majoritatea stărilor febrile, sub care se puteau însă ascunde manifestări ale febrei tifoide sau tifosului  exantematic, iar prin ”febre inflamatorii” ar trebui să înțelegem afecțiuni catarale, febrile, precum gripa, pneumoniile, bronhopneumoniile, bronșitele etc.

[44]  Pompei Gh. Samarian, ”Medicina și farmacia în trecutul românesc”, p. 32.

[45] Eric D. Tappe și Trevor J. Hope, ”The Balkan Travel of Philip Jackson in 1797”, in ”Revue Roumaine d’Histoire”, XXVI (1987), nr. 1-2 p. 101-107.

[46] Lazaret  sau carantină -adăpost izolat din unele localități de frontieră, destinat persoanelor, vaselor și mărfurilor provenind dintr-o regiune în care există molimă; prin extensie: Spital izolat în care se tratează persoane care suferă de o boală contagioasă.

[47]  Călătorii care aleg ruta spre Viena prin Serbia (Belgrad), au de efectuat   carantina la Semlin, drumul dintre Constantinopol și capitala Imperiului Habsburgic durând 30 de zile, în schimb cel efectuat pe Valea Oltului, prin Sibiu și de aici mai departe, durează doar 20 de zile.

[48] Bubon: Umflătură a ganglionilor limfatici din regiunea inghinală, axilară etc. caracteristică ciumei, scarlatinei, bolilor venerice.

[49] Carbuncul: furuncul, buboi, bubă rea, infecție cutanată produsă  de obicei de un stafilococ.

[50] pacientul  ZERO (O)

[51]  Patognomie, ansamblul semnelor caracteristice ale unei maladii.

[52] alexiparmaceuticum (din alexeo și farmacon = alunga otravă).

[53] Acesta va muri, la rândul său, atins de ciumă.

[54] Cauza acestei cereri imperative a boierilor a fost apropierea  dușmanului și lipsa grosului armatei țariste, care  se împotmolise  din cauza ploilor grozave și nesfârșite și a drumurilor stricate. Din acea pricină, încă  mai  zăbovea pe lângă cetatea Hotinului, cam la 200 de leghe rusești de acolo.

 

[55]  Provizor: intendent, îngrijitor.

[56]  Din nefericire, acesta va cădea victimă cumplitei epidemii, în scurt timp.

[57] Înlocuiți cuvântul Coronavirus cu acela de ciumă, percepția este aceeași.

[58]  Proviant: Provizii, alimente destinate armatei.

[59]  Miasmă: agent patogen al unei boli infecțioase.

[60]  Leucoflegmatic: bolnav de leucoflegmatie, boală constând în inflamarea generalizată de un lichid seros în țesutul conjuctiv subcutanat.

[61]  Limfatism: Stare patologică, frecventă la copii, caracterizată prin mărirea volumului organelor limfatice, însoțită de paloare, lipsă de energie, slabă rezistență la infecții.

[62]  Sudație: Provocare a unei transpirații excesive, prin mijloace terapeutice, în scopuri curative.