CĂRŢI DE MAGIE

Standard

Cărţile de magie sunt utilizate în scopuri rituale sau divinatorii. Unii autori desemnează cărţile de magie prin termenul “GRIMOIR” (se pronunţă ”grimoar”).

De altfel, acest termen se referă la o mare varietate de documente magice, realizate în formele lor actuale, în special în perioada sec. XV-XVIII, deşi cele mai multe sunt considerate ca aparţinând de tradiţii mai vechi.

Cei mai mulţi vrăjitori îşi construiau propriile lor “grimoare”, care erau, în esenţă, creaţii personale originale, “texte magice, amulete scrise sau talismane”.

Scopul utilizării acestor “grimoare” este acela al invocării spiritelor ori pentru obţinerea de bogăţii, putere sau sex.

Cel mai cunoscut personaj, prezent în cărţile de magie islamică, este Solomon, unul dintre marii iniţiaţi ai lumii.

Acesta este simbolul înţelepciunii, căruia îi sunt dedicate câteva pagini în BIBLIE, CORAN dar şi în literatura profană.

In concepţia musulmană, Solomon este un model de înţelepciune şi clarviziune. El se remarcă prin posibilitatea cunoaşterii lumii invizibilului şi în stăpânirea ştiinţelor cosmologice tradiţionale.

Puterile sale oculte se întind şi asupra lumii subtile.

Tradiţia islamică asociază numele său de orice fel de recitare miraculoasă.

In CORAN, numele lui Solomon este asociat cu episodul “Reginei din Saba”, pe nume “BILQIS” (S. XXXVIII, 35-36), personaj mitic despre care se spune că, făcând distincţie între Iluzie şi Dumnezeul unic, a abandonat păgânismul.

In Biblie, numele lui Solomon este asociat de “Ecleziastul”.

În limba arabă, numele lui Solomon este “SULEYMAN IBN DAWD”, adică “Solomon, fiul lui David.”

Celebrul poet persan, Firdousi, a dedicat lui Solomon o carte în versuri, intitulată “SOULEYMAN NAMEH”.

Despre viaţa lui Solomon şi despre puterile sale oculte au scris nu numai scriitori arabi, turci, persani, dar şi talmudişti, învăţaţi religioşi sau profani, orientali, europeni etc.

Solomon era considerat cel mai bogat, cel mai înţelept dar şi cel mai puternic om de pe Pământ. Prin înţelepciunea şi cunoştinţele sale oculte, el putea să-şi subordoneze toate spiritele cereşti, pământene sau sub-pământene: demoni, îngeri, pigmei, gnomi, ondine, naiade, salamandre, spirite (djini, în limba arabă), care i se supuneau necondiţionat.

Solomon era aşezat în tronul ce-i fusese dăruit de “Regina din Saba”, în semn de recunoştinţă pentru că fusese eliberată de sub puterea geniului “IFRIT”.

Se spune că Demonii îngropaseră sub acest tron cărţile de magie ale lui Solomon.

Biblia face distincţie între Solomon (cel care, în tinereţe, aducea sacrificii lui “Bamoth”, zeiţelor “Astartea” din Sidon şi zeului “Milchom” al amoniţilor, pe care creştinii îl numesc “Moloch”) şi tatăl său, David.

În timpul împăratului roman Vespasian circula o carte de vrăjitorie, cunoscută sub numele de “SOLOMON”, despre care istoricul FLAVIUS YOSEF, credea că ar fi fost opera unui evreu, pe nume ELEAZAR. Acesta exorciza duhurile celor posedaţi de Diavol, citind pagini din cartea atribuită lui Solomon.

Cărţile de vrăjitorie atribuite lui Solomon sunt frecvent citate de diverşi autori: Mihail Psellos (sec. XI) sau cronicarul  Nicetas Choniates. Acesta din urmă istoriseşte că Aron Isac, translatorul împăratului bizantin Manuel Comnen, îi citea adesea bazileului său o carte , numită “Clavicula lui Solomon”, care avea puteri uluitoare- acela care o citea putea să strunească legiuni de demoni !

Clavicula lui Solomon” a fost considerată de INCHIZIŢIE drept o carte a Diavolului, fiind interzisă în anul 1559.

Lucrarea amintită a devenit astfel cel mai incriminat text de magie rituală al tuturor timpurilor.

Spre sfârşitul veacului al XIII-lea, vrăjitoria a trecut din Bizanţ în lumea latină: o tradiţie, de altfel destul de îndoielnică, atribuia Papei Honorius al III-lea, dominican, puteri vrăjitoreşti, aceleaşi bănuieli neocolindu-i nici pe alţi Papi: Inocenţiu  III, (1216), Leon III, Ioan XXII, Silvestru II ş.a., suspecţi de legături cu forţele tenebrelor.

Se pare că Roger Bacon ar fi studiat câteva dintre cărţile de ocultism şi magie, atribuite lui Solomon. De asemenea, abatele Thritemius le aminteşte în lucrarea sa: “Antipllus Maleficiorum” dar cărora le neagă autenticitatea.