Glose pe marginea” Raportului Tismăneanu”
„Instrumentele represiunii”
„Raportul Tismăneanu” se doreşte, în opinia autorilor săi, o analiză obiectivă, detaliată şi riguros ştiinţifică a principalelor aspecte ale regimului existent în România, în perioada 1944-1989.
Dacă acest raport, realizat la comandă politică, este o „analiză obiectivă, detaliată şi riguros ştiinţifică”, rămâne de văzut. Nu intenţionăm să criticăm conţinutul sau forma acestuia, lăsând aceasta pe seama specialiştilor.
S-a subliniat, pe bună dreptate, o carenţă esenţială a „Raportului Tismăneanu”: Credibilitatea acestui document (?) este viciată „ab initio”, atâta vreme cât el se doreşte a fi un fel de rechizitoriu de tip stalinist, de condamnare „in corpore” a tot ceea ce a însemnat perioada 1944 – 1989.
O minimă probitate de ordin ştiinţific, dacă nu de ordin moral, ar fi obligat pe autori să facă o analiză comparativă, şi nu una abstractă, a regimului politic instaurat la 23 August 1944, subliniind motivele şi cauzele care au condus la apariţia şi existenţa regimului comunist, a complicităţilor interne şi internaţionale care au favorizat instaurarea regimului amintit.
Concluzia raportului Tismăneanu ocoleşte un adevăr incomod: Regimul comunist din România, de tip totalitar, nu este decât o continuare a regimurilor totalitare precedente. Toate regimurile totalitare sunt de condamnat, mai ales pentru modul criminal în care au înţeles să utilizeze mijloacele de represiune împotriva opozanţilor politici.
În ceea ce ne priveşte, parcurgând conţinutul acestui voluminos studiu, dorim să supunem atenţiei istoricilor şi politologilor un aspect ce merită a fi dezbătut, si anume: în ce măsură regimul comunist, instaurat la 23 August 1944, printr-o lovitură de stat militară, iniţiată la nivelul Palatului Regal, cu sprijin larg şi participare efectivă a principalelor forţe politice româneşti, este o continuare a regimurilor totalitare precedente.
De asemenea, demersul nostru solicită domnului Tismăneanu et comp. să analizeze legislaţia ante şi post 1944, pentru a vedea care au fost instrumentele de represiune folosite, dacă au avut temei legal şi, mai ales, în ce măsură instrumentele terorii comuniste au fost o creaţie proprie sau au fost doar preluate, pur şi simplu, de la cei ce le-au conceput, în perioada anterioară. În cazul în care ipoteza continuităţii mijloacelor represive se poate demonstra, condamnarea comunismului trebuie conexată cu condamnarea tuturor regimurilor de tip totalitar, care au existat în România.
Fără îndoială, voinţa politică de reprimare a opoziţiei anticomuniste nu ar fi putut fi adusă la îndeplinire fără existenţa unor instrumente adecvate de represiune: Legislaţia şi Justiţia.
Conceptul de Reformă a Legislaţiei şi a Justiţiei, atunci ca şi acum, au fost doar un pretext formal, care a servit intereselor politice ale epocii. Reprimarea opozanţilor regimului politic aflat la putere (anterior anului 1944 cât şi după) s-a realizat prin adoptarea unei legislaţii punitive extrem de severe, dure şi distrugătoare, reflectate în legi cu caracter represiv excesiv.
Se admite în mod unanim că, după Constituţie, legea fundamentală a ţării, Codul penal şi Codul Civil sunt cele mai importante legi.
În România, legislaţia penală, în special Codul Penal, a cunoscut, de-a lungul timpului, numeroase transformări, în funcţie de voinţa forşelor politice aflate la putere, de realităţile sociale şi de valorile ce urmau a fi ocrotite.
Fiecare regim politic din România ( începând cu cel al lui Alexandru Ioan Cuza, Regele Carol I, Regele Ferdinand, Regele Carol al II-lea şi apoi Guvernul Groza) a promovat reglementări juridice, care să reflecte o anumită politică penală a regimului respectiv.
În Europa, deceniul 3 şi în special deceniul 4 ale sec. XX sunt deceniile totalitarismului. România va resimţi şi ea puternice influenţe de tip totalitar, chiar înainte ca regele Carol al II-lea să instaureze dictatura personală.
În acest context, din însărcinarea lui Carol al II-lea, Vintilă Dongoroz, împreună cu juriştii care îi împărtăşeau concepţiile, au construit un sistem de reprimare a opoziţiei politice, prin mijloace juridice, fără egal în alte ţări ale Europei. După 1938, legislaţia penală va deveni şi mai represivă.
Fără a intra în detalii amintim doar câteva aspecte:
a) Astfel, Codul Penal Carol al II-lea „inovează” în materie, introducând categorii noi de infracţiuni: printre ele, cele de natură politică. În consens cu spiritul vremii, sunt incriminate sever orice acţiuni la adresa Conducătorului (a Regelui), ori a regimului politic. Ca urmare, se introduc pedepse severe, cum ar fi: munca silnică, pe viaţa, 25 de ani de temniţă grea etc.
b) Printr-un Decret-Lege sunt înfiinţate Curţile criminale, specifice unui regim totalitar, care iau locul Curţilor cu Juri, desfiinţate prin noua Constituite carlistă. Pe lângă fiecare Curte de Apel din ţară, în număr de 12, sunt înfiinţate câte o “secţie criminală” compusă din câte un preşedinte si 6 consilieri, afară de Bucureşti, unde se înfiinţează doua asemenea secţii, compuse din cate un preşedinte si 8 consilieri. Secţiile criminale de pe lângă Curţile de Apel din Iaşi si Craiova sunt compuse din câte un preşedinte si 7 consilieriPentru înspăimântarea populaţiei, prin legea care punea in concordanţă Codul Penal Carol II cu noua Constituţie, se prevedea că pedeapsa cu moartea se va executa prin împuşcare.
Pe cale de consecinţă, regimul penitenciar este înăsprit la cote de neimaginat. În primii ani ai „Dictaturii Comuniste”, recunoscute în mod oficial de ideologia vremii sub numele de „dictatura proletariatului”, funcţiile distructive ale închisorilor au fost copios perfecţionate, pe un teren preexistent. Multe din prevederile de tip antidemocratic, extrem de severe, vor fi moştenite de regimul comunist şi puse în aplicare chiar împotriva reprezentanţilor forţelor politice ale regimului răsturnat de la putere.
Iată câteva exemple, preluate din legislaţia anterioară anului 1944:
„Decret-lege pentru apărarea ordinei în stat”
(aprilie 1938)
(Prin conţinutul său, acest Decret-Lege avea un pronunţat caracter antilegionar; aplicându-se prevederile sale, la 16 aprilie 1938, C.Z.Codreanu a fost arestat şi condamnat la 6 luni de închisoare pentru ultraj adus lui N. Iorga, pe atunci ministru în funcţiune. )
„ Titlu preliminar Art. 1. În afară de infracţiunile prevăzute de Codul penal Carol al II-lea, se pedepsesc şi uneltirile contra ordinei sociale şi infracţiunile în contra liniştei publice prevăzute de această lege. (N.B. textele subliniate arată similitudini elocvente cu preceptele juridice existente în legislaţia represivă comunistă, evident, cu modificările de terminologie aferente)
Capitolul I
Art. 2. Este interzis a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a statului, împărţirea sau distribuirea averii altora, scutirea de impozite ori lupta de clasă
.Art. 3. De asemenea, este oprită propagarea doctrinelor religioase contrarii legilor de organizare a statului sau instrucţiunilor sale.Sunt socotite contrarii legilor de organizare a statului sau instrucţiunilor sale doctrinele religioase ale cultelor sau asociaţiunilor nerecunoscute
.Art. 4. Este interzisă orice propagandă politică în locaşurile destinate cultului, autorităţilor publice şi şcoalelor ori cu prilejul unei manifestaţiuni religioase sau şcolare.
Art. 5. Încălcarea dispoziţiunilor art. 2, 3 şi 4 din această lege se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 6 luni la 1 an şi cu amendă de la 10.000 la 20.000 de lei.
Art. 7. Este interzis mersul în formaţiune militară pe şosele, străzi ori pieţe publice în scop de manifestaţiune politică.Este de asemeni interzis de a cânta în grupuri, pe jos, în automobile, în tren sau folosind orice alt mijloc de transport, arii ce ar putea fi socotite ca exprimarea unor anumite idei politice.
Art. 8. Este interzis a participa la manifestaţiuni de stradă sau procesiuni organizate în scopurile oprite de prezenta lege şi de Codul penal Carol al II-lea.
Art. 9. Este interzisă folosirea de formaţiuni înarmate în scopul propagandei sau oricărei alte acţiuni politice.
Art. 10. Este interzis a se tipări sau multiplica în orice mod şi împărţi manuscrise, schiţe sau desene ce ar conţine un îndemn la săvârşirea unui act sau manifestarea unei idei politice din cele oprite de prezenta lege. […]
Capitolul III
Art. 25. Este interzis studenţilor şi elevilor de a adera la acţiuni politice sau de a participa la manifestaţiuni cu acest caracter.Studenţii şi elevii care vor încălca dispoziţiunile de mai sus, vor fi exmatriculaţi de către rectorii universităţilor şi directorii şcolilor respective. [...]
Capitolul V
Art. 37. În toate cazurile prevăzute de această lege, instanţele de judecată vor putea interzice de la început, sau în cursul dezbaterilor, în total sau în parte, reproducerea sau dările de seamă ale dezbaterilor, în măsura în care aceste dări de seamă ar putea constitui un pericol pentru ordinea publică .Această interdicţiune va fi pronunţată de instanţă la cererea Ministerului Public. […]
Art. 39. Ministerul Internelor poate, pe baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri, să fixeze un domiciliu obligatoriu persoanelor care pun la cale sau întreprind o activitate interzisă de prezenta lege şi periculoasă pentru ordinea şi siguranţa statului.Domiciliul obligatoriu se va putea impune pe un termen de la 6 luni la 1 an.
Jurnalul Consiliului de Miniştri şi decizia Ministerului Internelor sunt considerate ca acte de guvernământ şi nu sunt generatoare de daune.Persoanele supuse unui domiciliu obligatoriu, care vor încălca dispoziţiunile acestui articol, se vor pedepsi cu închisoare corecţională de la 1-2 ani şi cu amendă de la 10.000- 20.000 lei.
“Monitorul oficial”, din 15 aprilie 1938
„Decret-lege pentru apărarea ordinei politice unice şi totalitare a statului român „
(22 iunie 1940)
Art. 1. Constituie delictul de uneltire contra odinei publice a Ţării şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 la 5 ani şi amendă de la 10.000 la 100.000 lei, interdicţie corecţională de la 1 la 5 ani:
a) Faptul de a propovădui prin viu grai sau prin scris schimbarea organizării politice a Ţării azi existentă astfel cum ea este stabilită prin decretul-lege de înfiinţare a Partidului Naţiunii;
b) Faptul de a constitui sau organiza asociaţiuni secrete în scopul arătat la aliniatul precedent;
c) Faptul de a reconstitui asociaţiuni dizolvate sau de a continua activitatea lor;
e) Orice fapt tinzând a arunca discredit asupra organizaţiunii politice unice recunoscută de lege sau a-i zădărnici activitatea.Cei condamnaţi pe baza prezentului text vor pierde dreptul la pensiune dacă sunt pensionari publici.
Art. 2. Nu poate fi funcţionar public cine nu este membru în Partidul Naţiunii. Cei ce nu vor cere înscrierea până cel târziu la data de 1 august 1940, precum şi cei ce cerând înscrierea nu vor fi admişi, sunt revocaţi de plin drept pe această dată. Această dispoziţiune nu se aplică militarilor în activitate.
Art. 3. Nimeni nu poate candida şi nimeni nu poate fi ales în consiliul sau comitetul de conducere al vreuneia dintre profesiunile libere organizate prin legi dacă nu este membru al Partidului Naţiunii. Pierderea calităţii de membru al partidului atrage de plin drept excluderea din orice colegiu sau organizaţie privitoare la profesiunile libere.
Art. 4. Orice persoană juridică, asociaţie sau societate de orice natură şi oricare ar fi obiectul activităţii ei, se dizolva dacă:
a) Persoanele având conducerea ei vor desfăşura o activitate potrivnică intereselor Partidului Naţiunii;
b) Fonduri ale ziselor asociaţii sau societăţi vor fi întrebuinţate în scop de propagandă potrivnică Partidului Naţiunii;
Art. 5. Nimeni nu poate fi membru în consiliul de administraţie al unei întreprinderi private sau publice dacă nu are calitatea de membru al Partidului Naţiunii.
Art. 6. Acela care smulge, distruge, deteriorează în public în scop de dispreţ sau batjocură insignele, emblemele, uniformele, manifestele sau publicaţiunile Partidului Naţiunii se va pedepsi cu închisoare corecţională de la o lună la un an.
Art. 7. Averea persoanelor fizice sau juridice ce se vor face vinovate de unul din delictele de mai sus enumerate va fi pusă sub sechestru pe timpul ce se va determina de instanţa de judecată prin hotărârea de condamnare. Judecata va putea pronunţa lichidarea întreprinderilor sociale sau radierea firmelor individuale, precum şi lichidarea părţilor sociale de orice fel în întreprinderi de orice natură.
Art. 8. Procesele având de obiect judecata oricăreia din infracţiunile arătate în articolele precedente se vor judeca după procedura flagrantelor delicte cuprinse în Codul penal Carol al II-lea. Chiar dacă nu sunt întrunite condiţiunile art. 226 din Codul de procedură penală Carol al II-lea.
Monitorul oficial, din 22 iunie 1940
Concluzii:
Las pe cititori să compare şi să judece ei înşişi similitudinile legislative prezente în aceste doar două exemple şi legislaţia din perioada „dictaturii proletariatului” , urmând ca în viitor să comparăm legislaţia penală adoptată în 1968 cu legislaţia penală actuală.
Istoricul apariţiei legislaţiei de tip represiv în România
1. Până la Codul penal al Principatelor Unite Române, adoptat de Alexandru Ioan Cuza la 30 octombrie 1864, în Ţările Române au existat forme incipiente ale unor legislaţii penale, norme cu acest caracter regăsindu-se în acte normative cu caracter general, şi anume Legiuirea Caragea şi Codul Callimachi.
Înaintea acestui cod, în Moldova se aplica Codul penal din anul 1826, iar în Muntenia, Condica Criminală, edictate de Divanul obştesc, sub Barbu Ştirbei, între 1850-1853. Ea a fost în vigoare, cu modificările ce i s-au făcut în 1853, până în 1865, când, conform art. 398 din Codul penal Cuza, a fost abrogată.
Dispoziţiile din Codul penal din 22 octombrie 1912 sunt împrumutate din Codul penal prusian de la 1851 şi din Codul penal francez.
La 18 martie 1936 a fost adoptat Codul penal Carol al II-lea. După actul politic din decembrie 1947, în urma instalării noii conduceri, s-a procedat la redactarea şi publicarea unui nou Cod penal, cel al Republicii Populare Române, din 2 februarie 1948. Următorul Cod penal a fost cel adoptat la 21 iulie 1968.
Codul penal român din 1938 a fost schimbat după 1948. Cei care au contribuit la elaborarea textelor Codului penal din 1938: Niculae Buzea, Ioan Ionescu-Dolj, Vespasian Pella, Traian Pop, Ion Tanoviceanu, George Vrăbiescu au fost eliminaţi, ulteriuor, din viata ştiintiifică/pedagogică universitară, cu excepţia lui Vintilă Dongoroz.
2. Prima lucrare de referinţă în domeniul dreptului penal o constituie „Cursul de drept şi procedură penală” publicat de I. Tanoviceanu, în trei volume, în anul 1912.
Între anii 1924-1927 a fost republicat cursul prof. I. Tanoviceanu sub denumirea de „Tratat de drept şi procedură penală”, în cinci volume, cu contribuţia prof. V. Dongoroz, care a dezvoltat doctrina expusă de fostul său profesor I. Tanoviceanu. Semnificative contribuţii la dezvoltarea ştiinţei penale româneşti au şi profesorii Traian Pop de la Facultatea de Drept din Cluj („Dreptul penal”, 3 volume, 1921-1924) şi N. Buzea de la Facultatea de Drept din Iaşi („Principii de drept penal”, Iaşi 1937).
Însă personalitatea dominantă a doctrinei penale româneşti încă din această perioadă a fost profesorul Vintilă Dongoroz de la Facultatea de Drept din Bucureşti.Penalistul Vintilă Dongoroz este socotit „fondatorul doctrinei penale din România”. Totodată, el este părintele „Codului Penal Carol al II-lea” şi a legislaţiei represive folosite atât de regimul totalitar carlist cât şi de comunişti.
Concepţiile profesorului Dongoroz, din această perioadă a activităţii sale, au fost sintetizate de autor în tratatul publicat în 1939 sub titlul „Drept penal”. Nu întâmplător urmaşii profesorului au denumit această lucrare „Tratat de drept penal”, prin grija prof. univ. dr. George Antoniu, a fost reeditată în anul 2000 de Asociaţia română de Ştiinţe penale.Pentru meritele avute, regimul comunist i-a răsplătit contribuţia la crearea regimului de opresiune penală prin alegerea sa ca membru al Academiei Române, în 1948.Ulterior, după crearea în 1954 a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, a fost organizat un Sector de Drept Penal şi Procedură Penală, sub îndrumarea ştiinţifică a lui …Vintilă Dongoroz.
Vintilă Dongoroz afirma: “tot ce vedeţi pe stradă, cu ochiul şi cu mintea, sunt subiecte de drept”. Adică, mai devreme sau mai târziu vor face obiectul aplicării unor norme de drept.
Părerea juriştilor de azi exprimă un punct de vedere convergent: (Text din” Jurnalul Naţional”, 2006)
2. „ Două sunt, in principal, nenorocirile Dreptului penal românesc: influenţa profesorului Vintilă Dongoroz si cele doua Coduri, penal si de procedura penală. Profesor de Drept penal la Universitatea Bucureşti, Vintilă Dongoroz a influenţat generaţii de procurori si magistraţi atât înainte de venirea comuniştilor la putere, cât si după. Adeptul tratării fenomenului penal din perspectiva “juridicităţii pure”, profesorul Dongoroz a fundamentat metoda tehnico-juridică in Dreptul Penal românesc. O metodă care a simplificat complexitatea cazului penal prin eliminarea filosofiei, religiei ortodoxe, istoriei, specificului psihologic si sociologic fără de care “nu se poate face Drept penal românesc”.
Susţinător al ideilor lui I. Tanoviceanu, Petre Pandrea atrăgea atenţia asupra unei situaţii valabile şi în prezent: “După cum viţelul se duce la ţâţa vacii si raţa la baltă, înotând automat, tot aşa si funcţionarul însărcinat cu tehnica represiunii este dispus, pentru uşurarea situaţiei sale şi pentru comoditatea euforică a unui spirit primar, să eludeze complexităţile, sa înlăture analizele, sa se ferească de efluviile sentimentale şi teoretice sau de consideraţiuni ştiinţifice, pentru a rezolva rapid, fără bătaie de cap si fără nici un fel de îndoială sau bogăţie teoretică, dosarul repartizat”.
Efectele au fost, de asemenea, anticipate de Petre Pandrea: “In loc sa ajungem la poliţie ştiinţifică si criminologică, în loc ca judecătorul penal sa ridice la nivel ştiinţific şi uman pe poliţai, a căzut la rangul lui de pură tehnicitate represivă”.
În timpul regimului comunist, gândirea profesorului Dongoroz a devenit normă oficială. Ea a influenţat decisiv atât cursurile predate în facultăţile de Drept, cât şi conţinutul Codului penal si de procedură penală, care conferă procurorilor puteri decizionale absolute, contrare drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului, normelor CEDO.
Mai grav, regimul comunist a interzis ştiinţa pedepselor, poenologia, amputând grav pregătirea profesională a procurorilor si judecătorilor. Acest lucru a dus la adoptarea unui Cod Penal printre cele mai rigide din lume, sub aspectul pedepselor. Un cod care apără interesele unui regim dictatorial. „
Iată, aşadar, un alt argument pentru a relua studiul dedicat „ instrumentelor represiunii comuniste” şi de a atrage un semnal de alarmă la adresa moştenirii penale, care afectează mentalitatea procurorilor români, formaţi în facultăţile de drept adepte ale curentul de idei dongorozian.
În concluzie, domnule Tismăneanu, v-aş ruga să reanalizaţi, obiectiv şi comparativ, capitolul consacrat „instrumentelor represiunii comuniste”, înfăţişând modul în care ideologia politică a forţelor aflate la putere, cenzura presei, legile adoptate de regimurile totalitare pre şi post 1944, activitatea organele de siguranţă naţională, de justiţie, regimul de detenţie, tot ceea ce a caracterizat definitoriu un regim totalitar, antidemocratic şi antinaţional, sunt general valabile tuturor regimurilor totalitare, antidemocratice şi antinaţionale din România sau de aiurea ori sunt specifice şi proprii doar regimului comunist.
Aştept o luare de poziţie în limitele adevărului ştiinţific, fără recurgerea la argumente de tip ideologic, de care cred că ne-am despărţit definitiv, în Decembrie 1989.
Dan Toma Dulciu
.
