O nouă dovadă a nebuniei lui Eminescu ?

Profesorul Valentin Pătraşcu ( Muzeul Judeţean Gorj – „Alexandru Ştefulescu”) a semnalat o adnotare olografă referitoare la biografia eminesciană, având ca suport o fotografie a lui Titu Maiorescu:  „În colecţia de documente a Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu” există, printre numeroase alte documente de valoare, o fotografie alb-negru pe suport de carton a marelui om politic şi de cultură Titu Maiorescu. Importanţa deosebită a acesteia este dată de faptul că prezintă, pe verso, câteva însemnări făcute chiar de către Titu Maiorescu, însemnări referitoare la starea de sănătate a lui Mihai Eminescu (1)”.

Documentul este înregistrat oficial în inventarul acesui muzeu, după cum atestă ştampila și numărul, aplicate vizibil pe fotografie.

_____________

[1] Prof. Valentin Pătraşcu,  “Un document inedit referitor la Mihai Eminescu”,  www.verticalonline.ro , 8.09.2010

 Fotografie Titu Maiorescu (Muzeul Judeţean Gorj, nr.inv. 11842)

                                                 Textul aflat pe cartonul fotografiei

Transcriere

                                                                                                                   Str. Mercur 1

„ Bucureşti Luni 30 Mai/11 Iunie 1883

Azi a prânzit Eminescu la noi(2). E o căldură nesuferită 25 R. la umbră. După părerea mea Eminescu nu e normal – un început de nebunie.

 15/II,159 Joi, 23 Iunie/5 iulie Eminescu prânzeşte la noi. E foarte agitat. Vrea să înveţe limba albanâ, sau vrea să devie călugăr însă fără a părăsii Bucureştii.

 II, 189 Duminică 26 Iunie st.v. (3). E vorba să plece Eminescu la Botoşani. E cu mult mai liniştit dar slab.

 17/II,159 Marţi, 28 Iunie,1883 Bucureşti. La şase de dimineaţa o carte a dnei Slavici, la care şade Eminescu: Domnul Eminescu a înnebunit.Vă rog să faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte grav. M’am dus imediat la Suţu (4) , „maison de sante” ca să pregătesc (5) o odaie pentru Eminescu, care am şi plătit-o – 300 franci pe lună.”

Analizând conţinutul documentului aflat în păstrarea Muzeului de la Tg. Jiu, constatăm că autorul a comis câteva erori în ceea ce priveşte datarea, transcrierea textului origin al şi, mai ales, referitoare la paternitatea documentului.

1. Datarea: Manuscrisul se referă, evident, la evenimente petrecute în anul 1883, nicidecum în 1889. Valentin Pătraşcu a confundat cifra 3 cu 9 !

____________________________________

[2]    „la moi”, conf. V. P. (corect: ”la noi”)

[3]     În transcrierea lui V.P. lipseşte menţiunea St. V. adică Stil Vechi

[4]     “Sala Maison de Sante”, conf. V.P. (corect: Sutu “Maison de Sante” !)

[5]     V.P. lecturează greşit: “ca să pregătească”

[6]    Valentin Pătraşcu cade în eroare în ceea ce priveşte  anul: Datat 30 mai/11 iunie 1889 (!)

2. Transcrierea: La lecţiunile eronate subliniate anterior, trebuie să menţionăm şi unele omisiuni. Astfel, Valentin Pătraşcu uită să transcrie sintagma „str. Mercur 1”, precum şi următoarele 3 însemnări signalectice:

15/II, 159;    II, 189;  17/ II, 190.

Având în vedere succesiunea logică a notaţiilor, putem deduce şi configuraţia registrului superior al celei de-a doua grupe, foarte probabil numărul 16 Astfel, cele trei grupe, netranscrise (omise) de către Valentin Pătraşcu devin:  15/ II, 159;   16/ II, 189; şi 17/II, 190.

3. Paternitatea documentului: Autorul susţine ferm că însemnările sunt ”făcute chiar de către Titu Maiorescu”. Aserţiunea are consecinţe importante, de aceea, pentru a stabili adevărul, am recurs la o analiză grafologică şi apoi de conţinut a  “Manuscrisului de la Tg. Jiu”:

a) Pentru identificare unui eventual fals, am recurs la analiza grafologică a textului fotografiei, comparând eşantioane de scris aparţinând sigur lui T. Maiorescu cu secvențe grafice similare din documentul aflat la Muzeul de la Tg. Jiu.

 Eşantionul 1:

 

 Manuscris presupus T. Maiorescu

Manuscris cert T. Maiorescu

 Constatări: Se observă cu uşurinţă că următoarele grafeme diferă de la un manuscris la altul:

Litera B ( din cuvântul Bucureşti), în poziţie iniţială;

Litera capitală I (din cuvântul Iunie);

Litera „r” din cuvântul Bucureşti;

Forma cifrelor 1 şi 8.

Eşantionul  2.

Manuscris atribuit lui Maiorescu

Manuscris  cert Maiorescu

Constatări: Următoarele grafeme diferă de la un manuscris la altul:

 Grafia literei capitale E (din cuvântul Eminescu), în poziţie iniţială;

Litera „s” din cuvântul Eminescu;

Litera „ u” , în poziţie finală;

Concluzie: Manuscrisul aflat în fondul de documente aparţinând Muzeului din Tg Jiu, presupus a fi redactat de T. Maiorescu, nu este scris de mâna mentorului „Junimii” !

b) În continuare, am procedat la analiza comparativă a textelor originale ale „Jurnalului Zilnic” a lui T. Maiorescu, pentru zilele de 30 Mai, respectiv 23, 26 şi 28 Iunie 1883, puse faţă în faţă cu presupusul text Maiorescu, pentru a vedea dacă există diferenţe între manuscrisul „Jurnalului zilnic”, aflat la Muzeul Literaturii Române şi textul aflat pe fotografia de la Tg. Jiu.

Eşantionul 1.

„Jurnalul Zilnic” („Muzeul Literaturii Române”)

„ La 23 iunie ‘83 la masă mai mulţi, şi Eminescu care devine din ce în ce mai alienat, foarte excitat, sentiment al personalităţii foarte exagerat (să înveţe albaneza), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti…”

„Manuscrisul de la Tg. Jiu”

„ Joi, 23 Iunie/5 iulie Eminescu prânzeşte la noi. E foarte agitat. Vrea să înveţe limba albană, sau vrea să devie călugăr însă fără a părăsii Bucureştii.”

Se poate afirma că textul “Manuscrisului de la Muzeul din Tg. Jiu”  este  în realitate o variantă modificată a conţinutului „Jurnalului Zilnic „.

 Eşantionul 2.

„ Jurnalul Zilnic” ” („Muzeul Literaturii Române”)

„ 26 iunie . Eminescu e vorba să plece astăzi la Botoşani, ieri era însă moleşit şi mult mai liniştit”.

“Manuscrisul de la Tg. Jiu”

„ Duminică 26 Iunie st.v. E vorba să plece Eminescu la Botoşani. E cu mult mai liniştit dar slab. „

În “Jurnal”, T. Maiorescu face distincţia între „astăzi” şi „ieri”, iar termenii prin care descrie starea fizică a lui Eminescu sunt: „moleşit” şi „mult mai liniştit”.

Spre deosebire de această variantă, în “Manuscrisul de la Tg. Jiu” se foloseşte sintagma: „E cu mult mai liniştit dar slab”.

Eşantionul 3

„ Jurnalul zilnic” ” („Muzeul Literaturii Române”)

„28 iunie/10 iunie, ora 5 dim. Primit o carte de vizită de la d-na Slavici, la care locuieşte Eminescu: „D-nu Eminescu a înnebunit. Vă rog să faceţi ceva să mă scap de el, căci e foarte rău.”. Curând după aceea Simţion (prieten al lui Eminescu de la Viena, ardelean) vine la mine întâia oară. M-am dus cu el la dr. Şuţu şi am pus să se pregătească în „ Casa de Sănătate” o cameră p. Eminescu, am luat asupra mea plata, 300 de lei pe lună…”

“ Manuscrisul de la Tg. Jiu”

„ Marţi, 28 Iunie,1883 Bucureşti. La şase de dimineaţa o carte a dnei Slavici, la care şade Eminescu: Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog să faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte grav. M’am dus imediat la Suţu, „maison de sante”ca să pregătesc o odaie pentru Eminescu, care am şi plătit-o – 300 franci pe lună.”

După cum se observă, între cele două texte analizate sunt câteva deosebiri esenţiale: Cartea de vizită este primită la ora 5 dim. ( conf. „Jurnalului Zilnic”) iar în “Manuscrisul de la Tg. Jiu” aceasta este primită la „ la şase de dimineaţa”.

În primul text se foloseşte expresia „ locuieşte”, iar în al doilea „şade”.

În continuare, apare celebra formulare: „ D-nu Eminescu a înnebunit. Vă rog să faceţi ceva să mă scap de el, căci e foarte rău” , (conf. „Jurnalului Zilnic”) în timp ce, în “Manuscrisul de la Tg. Jiu”, textul devine: „Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog să faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte grav.”

De observat variantele: „căci e foarte rău” / „ că este foarte grav”.

De asemenea: „M-am dus cu el la dr. Şuţu şi am pus să se pregătească în „Casa de Sănătate” o cameră p. Eminescu, am luat asupra mea plata, 300 de lei pe lună…” ( conf. „Jurnalul Zilnic”) şi „M’am dus imediat la Suţu, „maison de sante”ca să pregătesc o odaie pentru Eminescu, care am şi plătit-o – 300 franci pe lună.”(conf. “Manuscrisul de la Tg. Jiu”).

De observat inadvertenţele:

„am pus să se pregătească”/” ca să pregătesc”

„ Casa de Sănătate”/”maison de sante”,

„cameră”/”odaie”,

„am luat asupra mea plata”/”am şi plătit-o”,

„300 de lei”/”300 de franci”.

Exemplele de mai sus atestă că textul “Manuscrisului de la Tg. Jiu” nu concordă cu textul original al „Jurnalului” maiorescian, aflat la Muzeul Literaturii Române- Bucureşti.

De aceea, bazându-ne pe analizele de ordin grafologic şi de conţinut ale celor două documente, putem concluziona că însemnările de pe fotografia de la Muzeul din Tg. Jiu sunt eronat catalogate ca fiind „document olograf Maiorescu”.

Ele sunt – cel mult – pasaje extrase şi prelucrate din  „Jurnalul zilnic”.

De altfel, spre o asemenea concluzie ne conduc şi cele trei formule, în care, la numărător, avem, probabil, numerele citatelor, 15,16,17, iar la numitor sunt indicate, eventual, volumul şi pagina.

Ele erau menite, foarte probabil, să confere acurateţe ştiinţifică unei cărţi, studiu sau articol/lucrare dedicate lui Eminescu.

Demonstraţia de mai sus conduce la concluzia că “Manuscrisul de la Tg. Jiu” a fost redactat din raţiuni de ordin pur documentar ori, eventual, pentru a fi inclus într-o operă literară.

În caz contrar, ne aflăm în prezenţa unui fals evident, o inabilă plastografie, menită a aduce o dovadă în plus la teza privind pretinsa stare de degradare a sănătăţii Poetului, în vara anului 1883,  provenind din aceeaşi sursă credibilă: Maiorescu.

În această fază a cercetării, nu ştim însă cine şi cu ce scop a procedat astfel.

Dan Toma Dulciu

2010 in review

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

The Blog-Health-o-Meter™ reads Fresher than ever.

Crunchy numbers

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 4,800 times in 2010. That’s about 12 full 747s.

In 2010, there were 2 new posts, growing the total archive of this blog to 76 posts. There were 30 pictures uploaded, taking up a total of 171mb. That’s about 3 pictures per month.

The busiest day of the year was March 19th with 70 views. The most popular post that day was Cuvinte cu etimologie necunoscută.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were ro.wordpress.com, scribd.com, google.ro, facebook.com, and 209.85.135.132.

Some visitors came searching, mostly for simbolul podului, patrate magice, aristide basilescu, etimologia cuvantului fleac, and simbolistica podului.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Cuvinte cu etimologie necunoscută August 2008
17 comments

2

Podul-simbol al trecerii şi al încercării. August 2008

3

Istoria bisericilor din Bucuresti (10) August 2008
1 comment

4

Fotografie inedită Mihai Eminescu July 2009
4 comments

5

PĂTRATUL MAGIC August 2008
1 comment

Cateva date despre Sylvia Pankhurst

Sylvia Pankhurst

Eminescu Peregrinul

Eminescu Peregrinu1

LEV TOLSTOI ÎN ROMÂNIA

 

Marele scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi (1828 – 1910), autorul unor capodopere ale literaturii universale, traduse sau ecranizate în numeroase  ţări ale lumii (Război şi Pace, Ana Karenina etc  ), a fost în tinereţe oaspete al meleagurilor româneşti.[1] Idealist şi mistic, retras spre sfârşitul vieţii, ca un patriarh, la Iasnaia Poliana, titanul a încercat să regăsească  iubirea de Dumnezeu, prin dragostea de semeni, conform  idealurilor Creştinismului primitiv.

In tinereţe, locotenentul de artilerie Tolstoi a fost mobilizat la Armata a 12-a de la Dunăre şi trimis în Principate, să slujească patria.

Descrierea întâmplărilor petrecute pe pământ românesc se regăseşte în paginile cu caracter memorialistic ale scriitorului.[2]

Armatele ruse,  care ocupaseră Ţara Românească ( 17 Oct . 1853 –

19 Iul . 1854) şi Moldova ( 18 cot. 1853 – 4 Sept. 1854), se aflau sub comanda kneazului Mihail Dimitrievici Gorceakov, înrudit cu familia scriitorului. Tolstoi soseşte la Bucureşti la 12 martie 1854, unde va sta timp de câteva luni.

Neavând ceva mai bun de făcut, cum generalissimul Gorceakov era plecat din Capitală, tânărul îşi omoară timpul, împreună cu  ofiţerii ruşi, frecventând cel mai bun restaurant din Bucureşti, deschis pe Uliţa Nemţească (azi Str. Smârdan), de vienezul Brenner.[3] Aici, Tolstoi îşi petrecea serile, jucând biliard sau cărţi, citind sau ascultând comentariile sau istorisirile comesenilor, bineînţeles încercând din bunătăţile restaurantului, mai ales degustând faimosul vin de Drăgăşani. Genialul scriitor, dedulcit la asemenea licori, după cum mărturiseşte în jurnalul său, nu ezita să intre şi în restaurantul aflat la parterul  celebrului “Hôtel de France”, cunoscut  din 1866 sub numele de “ Grand Hôtel ”, pentru a sorbi o cupă de “Clicot”.

De asemenea, tânărului ofiţer îi plăcea nespus de mult să vadă spectacolele de pe scena “Teatrului Mare”, a cărui clădire, abia terminată, cea mai frumoasă din oraş, îl impresionase cu adevărat. Acest teatru era considerat unul dintre cele mai mari şi mai elegante teatre ale Europei acelor vremi, conceput după planurile arhitectului vienez D. Heft (1846 – 1852). Sub motiv că, în final, construcţia costisitoare, inaugurată la 31 decembrie 1852, depăşise cu mult bugetul ce i se alocase, principele Ştirbei fu acuzat de proastă gospodărire a banilor, urmând a da socoteală de “acest abuz”.

“Teatrul Mare”, a cărui acustică era de neegalat, fusese printre primele din lume care, la cumpăna dintre veacurile XIX şi XX, beneficiaseră de avantajele iluminatului electric, având generator de curent electric propriu etc. 

Lev Tolstoi frecventa şi sala “Teatrului cel Vechi”[4], aflată în perimetrul ocupat astăzi de Casa Capşa,  pe strada Edgar Quinet, dar  aceasta pălea ca strălucire şi eleganţă, comparativ cu noua clădire care, pur şi simplu, îl entuziasma pe scriitorul rus.

Deşi se îndeletnicea cu cele mai “vesele” ocupaţii (seri de teatru, petreceri în localurile elegante ale oraşului), scriitorul  simţea că nu este încă în apele sale, “că nu avea nici o îndatorire” şi “nu făcea nimic”,

La 17 martie,  locotenentul Lev Nicolaevici se prezintă la sediul Marelui Cartier General al armatei ţariste, aflat în casele logofătului Filip Lenş, unde cneazul Gorceakov abia revenise de pe front. Acesta îl primeşte cu maximă politeţe, îl tratează cu căldură, ca pe o rudă ce îi era, promiţându-i chiar că îl va reţine pe lângă sine. Era, mai ales, o bună ocazie de a fi  împreună cu lt Kotzebue şi lt. Suhtelen, prietenii lui Tolstoi.

Evoluţia situaţiei internaţionale nu era însă favorabilă şederii scriitorului în capitala ţării. Cu o zi înainte, se aflase că Franţa şi Anglia declaraseră război Rusiei, alăturându-se făţiş Turciei. De aceea, el va fi transferat de urgenţă la Olteniţa, fiind pus la dispoziţia generalului

V. H. Skotel. După numai o săptămână de şedere în oraşul dunărean, tânărul scriitor cere o permisie de trei zile, revine la Bucureşti, pentru a obţine revocarea ordinului de transfer, însă depăşeşte durata concediului ce i s-a acordat, atrăgându-şi astfel mustrarea severă din partea superiorului.

Lucrurile se complică, pe neaşteptate, întrucât Împăratul Rusiei, Ţarul Nicolae I Pavlovici, din dinastia Romanovilor, (1825 – 1855), nemulţumit de eficienţa prinţului Gorceakov, îl înlocuieşte cu feld-mareşalul kneaz Ivan Feodorovici Paskievici.  Acesta trece graniţa la 3 aprilie 1854, vizitează Focşanii şi Izmailul, ajungând la Bucureşti la 5 aprilie. La Focşani, kneazul Gorceakov vine în întâmpinarea noului comandant al armatei din Principate de unde, împreună cu acesta, revine la Bucureşti, pentru a i se prezenta defilarea cuvenită.

Se presupune că, la ceremonia de la Bucureşti, a fost prezent şi Tolstoi, care nu dădea semne că ar dori să revină la Olteniţa. Se pare că, şi sub noul Comandant, tânărul scriitor avea destulă trecere, fiind numit ofiţer “cu misiuni speciale” pe lângă generalul  A. O. Serpuhovski, comandantul corpurilor de artilerie al 3-lea, al 4-lea şi al 5-lea.

Acesta îi ordonă o misiune în teritoriul românesc ocupat de armatele ţariste (Muntenia, Moldova şi Basarabia). Există motive să se creadă că scopul acestei misiuni era acela al asigurării convoaielor de  militari răniţi şi bolnavi, transferaţi din spitalele în curs de desfiinţare din Bucureşti şi Olteniţa. Transporturile urmau să treacă prin  Buzău, Focşani, Bârlad şi Tecuci spre Basarabia. În memoriile citate, Tolstoi dezvăluie că un alt scop al misiunii sale speciale era acela de a transporta spre imperiul ţarist armele celor ucişi şi echipamentul de iarnă (cojoace), care nu mai erau necesare în cursul sezonului călduros, care tocmai îşi făcea  simţite efectele.

Într-o scrisoare adresată mătuşei sale, T. A. Ergolaskaia, la data de 24 mai, scriitorul mărturiseşte că a umblat aproape o săptămână pe drumurile prăfuite ale Principatelor, că două săptămâni le-a petrecut la Olteniţa, pe linia frontului, şi  mai multe zile în capitala Principatului unde, însă, viaţa plină de trândăvie nu i-a plăcut de loc. La Bucureşti, “mă plimbam, ascultam muzică şi mâncam îngheţată…”5

Juca deseori cărţi, pierdea sume importante, împrumuta bani 6. În plan literar, el nu a creat mai nimic nou, dar în mod sigur a meditat profund asupra unora dintre scrierile sale viitoare: “Romanul unui proprietar funciar rus” şi “Jdanov” sau a revenit pentru desăvârşirea celor vechi: “ Jurnalul” (început pe când se afla în Caucaz, unde oricum avea mult mai multă linişte), “Adolescenţa ” şi “Memoriile unui artilerist”.

Din motivele menţionate mai sus, se poate înţelege dorinţa lui Tolstoi de a se transfera în Crimeea. Lâncezeala, plictiseala îl determină pe scriitor să părăsească Bucureştii, la 21 iulie, pentru a pleca la Râmnic, apoi la Bârlad, ajungând la 9 septembrie la Chişinău, ultimă etapă înainte de sosirea pe frontul de luptă din Crimeea.

Oricum, chiar dacă ar fi vrut să mai stea la Bucureşti, acest lucru nu mai era posibil, întrucât din 27 iulie  până în august 1854, Ţara Românească s-a aflat sub ocupaţie turcească iar apoi sub cea austriacă ( 7 august 1854 – 13 martie 1856).8

În cursul şederii în Principate, mai ales la Bucureşti, dar şi în scurtele popasuri făcute la Buzău, Focşani, Bârlad, Tecuci, Lev Tolstoi a putut cunoaşte o parte din viaţa şi istoria poporului român, schimbându-şi radical părerile preconcepute privind ţara noastră: “Soarta acestui popor este scumpă şi tristă” 9, notează scriitorul în Jurnalul său.

 

 

 

                                              DAN TOMA DULCIU

 

---

[1]  Prezenţa scriitorului rus în România a fost în cursul secolului trecut subiect al unor studii istorico – literare, din care amintim: Nicolae Tolu , “Tolstoi în România”, în “Viaţa Românească”, Iaşi XX, (1928), nr. 1, p. 115 – 114, Em. Bucuţă , “Tolstoi la Herăstrău”,  în “Pietre de vad”, Bucureşti, 1937, p. 238 – 246, Gh. G. Bezviconi, “Călători ruşi în Moldova şi Muntenia”, Bucureşti, 1947, p. 419; idem “Contribuţii la istoria relaţiilor româno – ruse…”, Bucureşti, 1962, p. 303 etc.

[2]  Lev Tolstoi, “Полноe собрание сочиений в 90 томах”  (Opere complete în 90 de volume), Moscova, Tom. 59, p. 257;  L. Tolstoi, “Journal intime” (1853 – 1865), Vol.  I, Paris, 1926, p.114.

[3]  Ulterior, localul va găzdui “Hôtel de l΄Europe”, foarte cunoscut de străini, în veacul al XIX-lea.

[4]  Pe locul unde se găseşte astăzi “CASA CAPSA” se aflau odinioară acareturile boierilor Slătineni. Aici, în casele boiereşti, Geronimo Momolo, deschide, pe la 1828, o “comedie” (”şandrama”), care atrăgea interesul  bucureştenilor: “ panorame”, spectacole de circ, expoziţii de figuri de ceară etc. În urma inaugurării “Teatrului cel Mare” (dispărut după bombardamentele din anul 1944), faima acestui teatru apune  treptat.

5 Tikhon Polner, “Léon Tolstoi sou l´uniforme 1854 – 1856 ”,  în vol. “Journal intime”…, I, p.159

6         “Journal intime….”, I, p. 120 – 122

7         idem, I, p, 116 şi 128.

8  Moldova s-a aflat sub regim de ocupaţie rusească între 18 octombrie 1853 – 4 septembrie 1854.

9    “Journal intime….”, I, p. 126

Misterele gravurilor Editiei Maiorescu (1883)

misterele-editiei-maiorescu-1883

Paternitatea gravurilor Editiei Maiorescu

paternitatea_pdf

AUREL PERSU – un inventator genial ! 

RESTITUIRI

             Cei ce urmăresc cursele de Formula I ar trebui să ştie că inventatorul primei maşini cu formă aerodinamică din lume a fost un român  AUREL PERSU

             Bucureştean de origine,  Aurel Persu (26 dec.1890 – 5 mai 1977),   urmează în capitala României studii liceale (1901-1908) iar apoi  la “Tehnische Hoch Schule din Berlin-Charlottenburg” (Şcoala Superioară Tehnică), pe care a absolvit-o în 1913, ca şef de promoţie, Secţia Mecanicã. Şi-a sustinut lucrarea de diplomă cu profesorul Eugen Mayer.Se specializează în aerodinamica şi mecanica avioanelor. În anul 1914, la nici 24 de ani, este premiat de Ministerul Instrucţiunii Publice din Germania.
                Revenind în România, în perioada 1914 – 1918, a fost conferenţiar onorific de mecanică (statică si dinamică), la Institutul de Electrotehnică, apoi la Institutul de Chimie Industrială.În anul 1921, a făcut o nouă specializare, pentru avioane, motoare cu explozie, mecanica avioanelor, la Berlin. În perioada 1924-1929, ing. Aurel Persu,  a ţinut un curs anual la Şcoala  Politehnică din Bucureşti, cu tema: “Tehnica automobilelor”, iar în perioada 1932 – 1938 a devenit conferenţiar.

Timp de douazeci de ani, 1930 – 1950, a fost consilier tehnic la CFR.

             În perioada 1938 – 1940 a fost director general la Fabrica de avioane I.A.R. Braşov şi a ieşit la pensie în 1950, dar a continuat sã activeze la Institutul de Documentare Tehnicã.

             La 19 septembrie 1924  inginerul român obţinea un brevet pentru o invenţie epocală, denumită de el “Automobil de formã aerodinamicã, cu patru roţi montate înãuntrul formei aerodinamice”, primind brevetul 402683.Revenind în ţară, Persu parcurge cu prototipul acesta circa 160 000 km. Acest automobil se află în prezent în  stare de funcţionare, fiind donat, în 1961, Muzeului Tehnic “prof. ing. Dimitrie Leonida”, din Bucureşti.Tot la acest muzeu se găseşte şi o altă realizare a lui Persu, automobilul cu propulsie electrică.

In perioada 1921 – 1927 a brevetat invenţia sa  în România, precum  şi în mai multe state din Europa, inclusiv în S.U.A. Uzinele “Ford” şi “General Motors” au solicitat cumpãrarea brevetului, fãrã a fi însã interesate şi în construirea automobilului, ceea ce l-a determinat pe inventatorul român sã refuze o asemenea propunere.

          Automobilul se caracteriza printr-o repartiţie echilibrată a greutăţii automobilului pe roţi. De asemenea, o altă noutate o constituie plasarea motorului în spate.

Datorită acestei forme aerodinamice, automobilul avea un consum scăzut de combustibil, putând lua viraje, cu o viteza de 60 km/h. Uzura cauciucurilor din spate nu era diferită de a celor din faţă.

 Iată ce spunea inventatorul despre invenţia sa:          
        “Experimentele făcute au arătat că lăsând roţile afară, rezistenţa la înaintare este mult mai mare, căci aerul despicat axial face ca automobilul să opună rezistenţă, iar forma aerodinamică perfectă e cea a unei picături de apă în cădere”.În condiţiile crizei de combustibil spre care ne vom îndrepta în următorii ani, este bine să luăm aminte că, la viteze mari, peste trei sferturi din puterea motorului este consumată inutil, doar pentru a anihila rezistenţa aerului ! Deci combustibil ars de pomană, bani cheltuiţi de prisos.

Caroseria automobilului, caracterizată de inventator “corectă din punct de vedere aerodinamic”, a fost lucrată sub îndrumarea inginerului român în câteva ateliere berlineze, din fonduri proprii, deşi construcţia prototipului fost extrem de costisitoare. Alte elemente de noutate, în afară de forma aerodinamică erau:  sistemul de frânare, bazat pe saboţi, acţionând doar pe roţile din spate, precum şi lipsa diferenţialului.

          Motorul cu ardere internă, având 4 cilindri în linie, cu capacitatea de 1400 cm.c şi aprindere prin scânteie, era de  tip “A-G f Automobilbau Berlin”, având o putere de 6/20 P.S.Demaratorul de tip MKI –12, cu nr. 14328, precum şi magnetoul, au fost realizate de firma Eisemann, în timp ce carburatorul a fost realizat de firma Arthur Haendler Co.Berlin. În zilele noastre,  elicopterele  utilizează ideile exprimate încă din anii 20 ai secolului trecut de către inventatorul român: partea cea mai voluminoasă este plasată în faţă, unde se află locurile pasagerilor, urmând ca în partea din spate, unde spaţiul este mult mai restrâns, să fie plasat motorul.Prezentăm în continuare textul unui document original, redactat de Ing. Aurel    Persu,  la jumătatea secolului trecut, prin care acesta  explică modul în care s-a ajuns la apariţia ideii creării automobilelor cu forme aerodinamice Acest text crucial ridică un mare semn de întrebare:  nicăieri autorul nu revendică paternitatea epocalei sale invenţii, lăsând să se înţeleagă faptul că în Germania a existat un curent favorabil pentru dezvoltarea unor studii şi eforturi pentru realizarea unor caroserii cu formă aerodinamică. Să fie vorba de modestie, sau este altceva la mijloc. Interesantă este şi explicaţia dată de acest inventator faţă de refuzul marilor concerne constructoare de automobile să preia ideile sale.Pateticul apel al lui Aurel Persu, adresat publicului larg, de a forţa pe constructori să dea dovadă de raţiune, devine şi azi, în condiţiile creşterii preţului la combustibili, de o stringentă actualitate.Mai puţin terminologia acestui arrticol, cu nuanţe de prisos ! Să judecăm totuşi acest text prin prisma ideologiei stângiste care prevala în România, în care era periculos să susţii că eşti autorul unei idei revoluţionare !Iată acest text, pe care îl reproducem aşa cum a fost redactat de către autor: 

Automobilul aerodinamic

                                AUTOMOBILIŞTI DIN TOATE ŢĂRILE UNIŢI-VĂ ! 

                                                     Prof. Univ. ing. AUREL PERSU

                                                       Bucureşti 

 

      “ Voi nu ştiţi, că motoarele automobilelor ce folosiţi au puteri de vreo două ori mai mari decât ar fi necesare pentru aceleaşi perfomanţe ale vehicolului; astfel că şi consumaţia de combustibil este aproape dublă iar preţul maşinii mult prea ridicat. Totodată, automobilele voastre cu motoare exagerat de puternice sunt foarte neeconomice pe parcursurile obişnuite şi în cursele din oraşe, căci puterea le este calculată pentru vitezele lor maxime, ce nu pot fi realizate decât pe autostrade. 

        Aceste neajunsuri inadmisibile se datoresc faptului, că industria mondială de automobile nu ţine de loc seamă de cea mai importantă rezistenţă pe care o întâmpnă un autovhicul în mers, anume de rezistenţa aerului; deoarece ar fi obligată să schimbe complet atât forma caroseriei, cât şi tipul şasiului, ceea ce nu este posibil în actualele uzine cu producţie de mare serie, căci ar trebui înlocuite toate maşinile unelte automate costisitoare utilizate, care nu pot fabrica decât piesele actualului tip învechit de automobil. 

        În consecinţă, întreaga industrie de automobile din lume nu are interesul să fie lămurit publicul, ca să rămână într-o desăvârşită ignoranţă în ceea ce priveşte importanţa rezistenţei aerului, care ar reclama construcţia unui tip cu totul nou de automobil aerodinamic; această situaţie prezentând în acelaşi timp avantajul unor beneficii mai mari atât pentru fabricanţii de automobile, cât şi pentru vânzătorii de combustibili.                     

                            Mic Istoric     

         În timpul primului război mondial, uzinele Statelor Unite ale Americii – singurele furnizoare pe scară mare ale armatelor aliate – primind comenzi masive de autovehicule, au trebuit să-şi mărească enorm producţia, ceea ce nu a fost posibil decât prin introducerea fabricaţiei de mare serie, cu maşini unelte speciale, automate, fosrte scumpe; întreprinderile americane au satisfăcut ăntr-adevăr nenumăratele cereri, dar au fost condamnate să nu poată executa alt tip de automobil decât cel normal adoptat, pentru a cărui construcţie nu s-a ţinut deloc seamă de rezistenţa aerului, căci pe vremea aceea se cunoştea prea puţin importanţa ei la autovehicule, dat fiind că nici vitezele lor de deplasare nu erau prea mari.  

       În urma primului război mondial, impunându-se – prin Tratatul de la Versailles – Germaniei învinse restricţii, privitoare la fabricarea avioanelor cu motoare, a luat acolo un mare avânt zborul fără motor, cu planoare, când s-au studiat temeinic multiplele fenomene aerodinamice, constatându-se că şi la automobile joacă un rol primordial rezistenţa aerului. Astfel au apărut atunci diferite maşini cu caroserii aerodinamice, mai mult sau mai puţin reuşite, pentru că specialiştii în aerodinamică – necunoscând în general destul de bine şasiul automobilului – nu îndrăzneau să-l modifice; ceea ce era totuşi absolut necesar. În orice caz, devenise evident că trebuie să se ţină neapărat seama de rezistenţa aerului, care la 60 km/h consumă cam jumătate din puterea dezvoltată atunci de motor; consum care creşte apoi vertiginos cu cubul vitezei vehiculului. Aşadar, dacă se dublează viteza, deci la 120 km/h, rezistenţa aerului consumă o putere de 8 ori mai mare ( 2x2x2 =8) decât cea care i-a fost necesară la 60 km/h; iar dacă se triplează viteza autovehiculului, adică la 180 km/h, rezistenţa aerului consumă o putere de 27 de ori mai mare (3x3x3=27).   

      Dezvoltarea automobilului aerodinamic nu a fost totuşi de lungă durată, deoarece fabricile germane au trecut atunci prin dificultăţi financiare serioase, din cauza inflaţiei, şi nu s-au putut redresa decât cu concursul uzinelor americane de automobile, cu care au fuzionat în mare parte, adoptând metoda de producţie rapidă în serie cu maşini-unelte automate, pusă la punct în Statele Unite, ce le asigura prosperitatea; dar au trebuit să reia fabricaţia tipului normalizat de automobil, la a cărui construcţie – după cum am văzut – nu se ţinuse de loc seamă de rezistenţa aerului. Astfel s-a spulberat tot avântul luat pentru realizarea unui automobil aerodinamic. De altfel, spre a nu rămâne în urmă, şi uzinele de autovehicule din alte celelalte ţări s-au grăbit să adopte aceeaşi metodă de fabricaţie în serie pe bandă, cu care puteau obţine o producţie mare, la preţ de concurenţă.  

       Un studiu amănunţit, privitor la rezistenţa ce întâmpină un automobil în mers – arătând şi importanţa rezistenţei aerului – respectiv mijloacele cu care pot fi micşorate, a fost publicat ca articol de fond în revista germană ATZ (Automobiltechnische Zeitschrift) nr.18 din anul 1938, de Institutul pentru Cercetări în domeniul automobilelor şi motoarelor lor din Şcoala Politehnică Stuttgart. Acolo sunt prezentate şi mai toate automobilelor aerodinamice construite după primul război mondial. 

        În anul 1939, a izbucnit al doilea război mondial şi situaţia a rămas neschimbată până astăzi în ceea ce priveşte forma automobilelor, făcându-se deci completă abstracţie de rezistenţa aerului.    

        Forma caroseriei şi tipul şasiului unui automobil aerodinamic         

     Menţionatul articol de fond a fost citat, fiindcă poate servi la documentarea celor care vor să urmărească mai de aproape evoluţia în această direcţie. Astfel, se arată acolo şi forma care trebuie dată caroseriei, pentru ca aerul să opună automobilului o rezistenţă minimă la înaintare; formă recunoscută acum corectă de toate laboratoarele aerodinamice din lume.   

      S-a constatat că această formă seamănă cu jumătatea superioară a corpului unei păsări ( de exemplu a unui porumbel), având o suprafaţă unitară, secţiuni transversale oarecum semicirculare cu baza spre sol, mai mari – ca înălţime şi lăţime – spre faţă, cam la o treime din lungimea vehiculului; forma subţiindu-se apoi mereu spre spate, pentru ca în timpul mersului să nu se producă acele depresiuni, care ar frâna automobilul, sugându-l înapoi.

         Dată fiind forma caroseriei, rezultă implicit şi tipul şasiului unui automobil aerodinamic corect, anume:

1.     Locurile pentru persoane vor fi prevăzute în partea spaţioasă din faţă, iar motorul se va monta în partea subţiată din spate, împreună cu toate organele de transmisie şi propulsie, ceea ce permite şi o repartiţie egală a greutăţii totale pe ambele osii ale automobilului;

2.     Toate roţile trebuie cuprinse neapărat în interiorul acelei suprafeţe exterioare unitare a caroseriei, care nu va prezenta suporastructuri sau proeminenţe, nici faruri, aripi ori scări ieşite în afară;

3.     Distanţa dintre roţile dinapoi va fi deci micşorată, după forma subţiată spre spate a caroseriei, făcând totodată posibilă eliminarea diferenţialului.

     Atrage în mod special atenţia această ultimă prescripţie, ce prevede reducerea distanţei dintre roţile dinapoi, care ar părea că influenţează stabilitatea vehiculului în curbe; experienţele făcute cu un automobil aerodinamic de probă, ce a parcurs peste 150 000 km, au arătat însă că la acea apropiere a roţilor din spate – impusă de foma aerodinamică – stabilitatea în curbe nu este deloc micşorată, din următoarele două motive:

     a)     pentru că mecanismul de direcţie al tuturor automobilelor este astfel conceput, că în curbe roţile dinapoi sunt totdeauna mai aproape de axa de rotaţie a vehiculului decât roţile dinainte, prin urmare forţa centrifugă – care provoacă nestabilitatea – este şi ea în acelaşi raport: mai mică în spate decât în faţă.

     b)    Fiindcă, în plus, motorul cu agregatele lui – montat în partea subţiată mai joasă din spate a automobilului – are centrul de greutate mai aproape de sol decât al părţii spaţioase mai înalte din faţă, unde stau persoanele, reducându-se deci mult braţul cuplului, ce ar putea provoca o răsturnare din cauza apropierii roţilor dinapoi.

    La folosirea automobilului aerodinamic de probă menţionat s-a constatat totodată, că pneurile de la roţile motoare din spate nu s-au uzat mai mult decât de obicei, faţă de ale roţilor directoare dinainte, ceea ce se putea întâmpla din cauza lipsei diferenţialului; explicaţia fiind faptul că diferenţele foarte mici dintre drumurile puţin diferite – parcurse de cele două roţi apropiate din spate – se compensau atât prin elasticitatea pneurilor, cât şi datorită trepidaţiilor imperceptibile, infinit de mici, la care este supus neîncetat un autovehicul în timpul mersului. 

        Bineînţeles că prin cele trei prescipţii mai sus expuse se stabilesc numai în linii mari caracteristicile şasiului unui automobil aerodinamic corect, urmând ca toate amănuntele constructive să se determine ulterior experimental, cu multă meticulozitate, pentru a realiza un prototip, care va trebui apoi să servească la o fabricaţie tot în mari serii, spre a se putea compara şi dovedi superioritatea automobilelor aerodinamice faţă de actualele maşini perimate, obţinute făcându-se completă abstracţie de rezistenţa aerului.  

                                   Situaţia actuală      

    Aprecierea din punct de vedere aerodinamic a actualelor automobile, inclusiv a celor mai moderne este simplă: 

        În cazul când caroseria lor nu are – în mod mai avantajos – secţiunile transversale chiar mai mari în jumătatea dinapoi decât în cea dinainte, forma ei se prezintă de obicei cam la fel în faţă şi în spate, fără a fi deci subţiată înapoi; ceea ce dovedeşte, că la proiectarea actualelor automobile ce se vând clienţilor, fabricile nu au avut deloc în vedere rezistenţa aerului, cea mai importantă pe care trebuie să o învingă motoarele lor, din care cauză am văzut că sunt prevăzute cu puteri exagerat de mari.  

        În consecinţă: 

     Automobilişti din toate ţările uniţi-vă, sfătuiţi-vă, spre a vedea cum puteţi impune industriei mondiale de automobile să nu vă mai furnizeze maşini de tip perimat şi să treacă la construcţia automobilelor aerodinamice, care vor costa mai puţin şi vor avea un consum mai mic de combustibil, dată fiind puterea mult redusă a motoarelor lor pentru aceleaşi performanţe ale vehiculului.

      Ieftinirea este cu atât mai ncesară, cu cât în epoca noastrpă automobilele se răspândesc pe scară tot mai largă, ele nemaifiind ca în trecut vehicule de lux pentru câţiva privilegiaţi sau de transport pentru autorităţi şi instituţii, ci devenind mijloace curente de locomoţie rapidă, aproape indispensabile cerinţelor vieţii moderne a marelui public, care trebuie să le poată procura la preţuri cât mai accesibile.

     Automobilişti de pretutindeni nu învinuiţi industria mondială de automobile că în toată activitatea desfăşurată şi-a urmărit mai ales interesul propriu, deoarece voi l-aţi neglijat pe al vostru; neavând curiozitatea să aflaţi de ce automobilul, care este un mijloc foarte rapid de locomoţie, nu are cel puţin o formă supţiată spre spate, ca a păsărilor sau a peştilor, spre a  nu fi supt înapoi de vidul format în deplasare la spatele lui.

      Uniţi-vă pentru că trebuie să duceţi o luptă grea, având de înfruntat opoziţia tuturor fabricilor de automobile din lume.

      Consultaţi-vă, organizaţi-vă, faceţi eventualele intervenţii necesare, luaţi iniţiative, instituiţi asociaţii naţionale şi mondiale care să vă susţină interesele, colaboraţi cu toţii la lupta ce trebuie desfăşurată, deoarece izbânda va fi a voastră; dat fiind că uniţi reprezentaţi o forţă formidabilă, care poate reacţiona viguros şi obliga industria mondială de automobile – ce depinde în mod hotărâtor de cerinţele voastre – să se încline, respectându-vă voinţa de a nu mai fi o clientelă exploatată în masă. “      

     

                                                                           DAN TOMA DULCIU

 

Glose pe marginea” Raportului Tismăneanu”

 

„Instrumentele represiunii”

 

„Raportul Tismăneanu” se doreşte, în opinia autorilor săi, o analiză obiectivă, detaliată şi riguros ştiinţifică a principalelor aspecte ale regimului existent în România, în perioada 1944-1989.

Dacă acest raport, realizat la comandă politică, este o „analiză obiectivă, detaliată şi riguros ştiinţifică”,            rămâne de văzut. Nu intenţionăm să criticăm conţinutul sau forma acestuia, lăsând aceasta pe seama specialiştilor.

S-a subliniat, pe bună dreptate, o carenţă esenţială a „Raportului Tismăneanu”: Credibilitatea acestui document (?) este viciată „ab initio”, atâta vreme cât el se doreşte a fi  un fel de rechizitoriu de tip stalinist, de condamnare „in corpore” a tot ceea ce a însemnat perioada 1944 – 1989.

 O minimă probitate de ordin ştiinţific, dacă nu de ordin moral, ar fi obligat pe autori să facă o analiză comparativă, şi nu una abstractă, a regimului politic instaurat la 23 August 1944, subliniind motivele şi cauzele care au condus la apariţia şi existenţa  regimului comunist, a complicităţilor interne şi internaţionale care au favorizat instaurarea regimului amintit. 

Concluzia raportului Tismăneanu ocoleşte un adevăr incomod: Regimul comunist din România, de tip totalitar, nu este decât o continuare a regimurilor totalitare precedente. Toate regimurile totalitare sunt de condamnat, mai ales pentru modul criminal în care au înţeles să utilizeze mijloacele de represiune împotriva opozanţilor politici.

  În ceea ce ne priveşte, parcurgând conţinutul acestui voluminos studiu, dorim să supunem atenţiei istoricilor şi politologilor un aspect ce merită a fi dezbătut, si anume: în ce măsură regimul comunist, instaurat la 23 August 1944, printr-o lovitură de stat militară, iniţiată la nivelul Palatului Regal, cu sprijin larg şi participare efectivă a principalelor forţe politice româneşti,  este o continuare a regimurilor totalitare precedente.

De asemenea, demersul nostru solicită domnului Tismăneanu et comp. să analizeze legislaţia ante şi post 1944, pentru a vedea care au fost instrumentele de represiune folosite, dacă au avut temei legal şi, mai ales, în ce măsură instrumentele terorii comuniste au fost o creaţie  proprie sau au fost doar preluate, pur şi simplu, de la cei ce le-au conceput, în perioada anterioară. În cazul în care ipoteza continuităţii mijloacelor represive se poate demonstra, condamnarea comunismului trebuie conexată cu condamnarea tuturor regimurilor de tip totalitar, care au existat în România.

Fără îndoială, voinţa politică de reprimare a opoziţiei anticomuniste nu ar fi putut fi adusă la îndeplinire fără existenţa unor instrumente adecvate de represiune: Legislaţia şi Justiţia.

Conceptul de Reformă a Legislaţiei şi  a Justiţiei, atunci ca şi acum, au fost doar un pretext formal, care a servit  intereselor politice ale epocii. Reprimarea opozanţilor regimului politic aflat la putere (anterior anului 1944 cât şi după) s-a realizat prin adoptarea unei legislaţii punitive extrem de severe, dure şi distrugătoare, reflectate în legi cu caracter represiv excesiv.

Se admite în mod unanim că, după Constituţie, legea fundamentală a ţării, Codul penal şi Codul Civil sunt cele mai importante legi.

În România, legislaţia penală, în special Codul Penal, a cunoscut, de-a lungul timpului, numeroase transformări, în funcţie de voinţa forşelor politice aflate la putere, de realităţile sociale şi de valorile ce urmau a fi  ocrotite.

Fiecare regim politic din România ( începând cu cel al lui Alexandru Ioan Cuza, Regele Carol I, Regele Ferdinand, Regele Carol al II-lea şi apoi Guvernul Groza) a promovat reglementări juridice, care să reflecte o anumită politică penală a regimului respectiv.

În Europa, deceniul 3 şi în special deceniul 4 ale sec. XX sunt deceniile totalitarismului. România va resimţi şi ea puternice influenţe de tip totalitar, chiar înainte ca regele Carol al II-lea să instaureze dictatura personală.

    În acest context, din însărcinarea lui Carol al II-lea, Vintilă Dongoroz, împreună cu juriştii care îi împărtăşeau concepţiile, au construit un sistem de reprimare a opoziţiei politice, prin mijloace juridice, fără egal în alte ţări ale Europei. După 1938,  legislaţia penală va deveni şi mai represivă.

      Fără a intra în detalii amintim doar câteva aspecte: 

a) Astfel, Codul Penal Carol al II-lea „inovează” în materie, introducând categorii noi de infracţiuni: printre ele, cele de natură politică. În consens cu spiritul vremii, sunt incriminate sever orice acţiuni la adresa Conducătorului (a Regelui), ori a regimului politic. Ca urmare, se introduc pedepse severe, cum ar fi: munca silnică, pe viaţa, 25 de ani de temniţă grea etc. 

b) Printr-un Decret-Lege sunt înfiinţate Curţile criminale, specifice unui regim totalitar, care iau locul Curţilor cu Juri, desfiinţate prin noua Constituite carlistă. Pe lângă fiecare Curte de Apel din ţară, în număr de 12, sunt înfiinţate câte o “secţie criminală” compusă din câte un preşedinte si 6 consilieri, afară de Bucureşti, unde se înfiinţează doua asemenea secţii, compuse din cate un preşedinte si 8 consilieri. Secţiile criminale de pe lângă Curţile de Apel din Iaşi si Craiova sunt compuse din câte un preşedinte si 7 consilieriPentru înspăimântarea populaţiei, prin legea care punea in concordanţă Codul Penal Carol II cu noua Constituţie, se prevedea că pedeapsa cu moartea se va  executa prin împuşcare.

 Pe cale de consecinţă, regimul penitenciar este înăsprit la cote de neimaginat. În primii ani ai „Dictaturii Comuniste”, recunoscute în mod oficial de ideologia vremii sub numele de „dictatura proletariatului”, funcţiile distructive ale închisorilor au fost  copios  perfecţionate, pe un teren preexistent. Multe din  prevederile de tip antidemocratic, extrem de severe, vor fi moştenite  de regimul comunist şi puse în aplicare chiar împotriva reprezentanţilor forţelor politice ale regimului răsturnat de la putere.

Iată câteva exemple, preluate din legislaţia anterioară anului 1944:   

„Decret-lege pentru apărarea ordinei în  stat”  

(aprilie 1938)

 (Prin conţinutul său, acest Decret-Lege avea un pronunţat caracter antilegionar; aplicându-se prevederile sale, la 16 aprilie 1938, C.Z.Codreanu a fost arestat şi condamnat la  6 luni de închisoare pentru ultraj adus lui N. Iorga, pe atunci ministru în funcţiune. )   

        „ Titlu preliminar Art. 1. În afară de infracţiunile prevăzute de Codul penal Carol al II-lea, se pedepsesc şi uneltirile contra ordinei sociale şi infracţiunile în  contra liniştei publice prevăzute de această lege.   (N.B. textele subliniate arată similitudini elocvente cu preceptele juridice existente în legislaţia represivă comunistă, evident, cu modificările de terminologie aferente) 

Capitolul I

 Art. 2. Este interzis a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a statului, împărţirea sau distribuirea averii altora, scutirea de impozite ori lupta de clasă

.Art. 3. De asemenea, este oprită propagarea doctrinelor religioase contrarii legilor de organizare a statului sau instrucţiunilor sale.Sunt socotite contrarii legilor de organizare a statului sau instrucţiunilor sale doctrinele religioase ale cultelor sau asociaţiunilor nerecunoscute

.Art. 4. Este interzisă orice propagandă politică în locaşurile destinate cultului, autorităţilor publice şi şcoalelor ori cu prilejul unei manifestaţiuni religioase sau şcolare.

Art. 5. Încălcarea dispoziţiunilor art. 2, 3 şi 4 din această lege se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 6 luni la 1 an şi cu amendă de la 10.000 la 20.000 de lei.

Art. 7. Este interzis mersul în formaţiune militară pe şosele, străzi ori pieţe publice în scop de manifestaţiune politică.Este de asemeni interzis de a cânta în grupuri, pe jos, în automobile, în tren sau folosind orice alt mijloc de transport, arii ce ar putea fi socotite ca exprimarea unor anumite idei politice.

Art. 8. Este interzis a participa la manifestaţiuni de stradă sau procesiuni organizate în scopurile oprite de prezenta lege şi de Codul penal Carol al II-lea.

Art. 9. Este interzisă folosirea de formaţiuni înarmate în scopul propagandei sau oricărei alte acţiuni politice.

Art. 10. Este interzis a se tipări sau multiplica în orice mod şi  împărţi manuscrise, schiţe sau desene ce ar conţine un îndemn la săvârşirea unui act sau manifestarea unei idei politice din cele oprite de prezenta lege. […] 

Capitolul III

Art. 25. Este interzis studenţilor şi elevilor de a adera la acţiuni politice sau de a participa la manifestaţiuni cu acest caracter.Studenţii şi elevii care vor încălca dispoziţiunile de mai sus, vor fi exmatriculaţi de către rectorii universităţilor şi directorii şcolilor respective. [...]  

Capitolul V

Art. 37. În toate cazurile prevăzute de această lege, instanţele de judecată vor putea interzice de la început, sau în cursul dezbaterilor, în total sau în parte, reproducerea sau dările de seamă ale dezbaterilor, în măsura în care aceste dări de seamă ar putea constitui un pericol pentru ordinea publică .Această interdicţiune va fi pronunţată de instanţă la cererea Ministerului Public. […]

Art. 39. Ministerul Internelor poate, pe baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri, să fixeze un domiciliu obligatoriu persoanelor care pun la cale sau întreprind o activitate interzisă de prezenta lege şi periculoasă pentru ordinea şi siguranţa statului.Domiciliul obligatoriu se va putea impune pe un termen de la 6 luni la 1 an.

Jurnalul Consiliului de Miniştri şi decizia Ministerului Internelor sunt considerate ca acte de guvernământ şi nu sunt generatoare de daune.Persoanele supuse unui domiciliu obligatoriu, care vor încălca dispoziţiunile acestui articol, se vor pedepsi cu închisoare corecţională de la 1-2 ani şi cu amendă de la 10.000- 20.000 lei.  

“Monitorul oficial”, din 15 aprilie 1938

„Decret-lege pentru apărarea ordinei politice unice şi totalitare a statului român „

(22 iunie 1940)

            Art. 1. Constituie delictul de uneltire contra odinei publice a Ţării şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 la 5 ani şi amendă de la 10.000 la 100.000 lei, interdicţie corecţională de la 1 la 5 ani:

a) Faptul de a propovădui prin viu grai sau prin scris schimbarea organizării politice a Ţării azi existentă astfel cum ea este stabilită prin decretul-lege de înfiinţare a Partidului Naţiunii;

b) Faptul de a constitui sau organiza asociaţiuni secrete în scopul arătat la aliniatul precedent;

c) Faptul de a reconstitui asociaţiuni dizolvate sau de a continua activitatea lor;

e) Orice fapt tinzând a arunca discredit asupra organizaţiunii politice unice recunoscută de lege sau a-i zădărnici activitatea.Cei condamnaţi pe baza prezentului text vor pierde dreptul la pensiune dacă sunt pensionari publici.

Art. 2. Nu poate fi funcţionar public cine nu este membru în Partidul Naţiunii. Cei ce nu vor cere înscrierea până cel târziu la data de 1 august 1940, precum şi cei ce cerând înscrierea nu vor fi admişi, sunt revocaţi de plin drept pe această dată. Această dispoziţiune nu se aplică militarilor în activitate.

Art. 3. Nimeni nu poate candida şi nimeni nu poate fi ales în consiliul sau comitetul de conducere al vreuneia dintre profesiunile libere organizate prin legi dacă nu este membru al Partidului Naţiunii. Pierderea calităţii de membru al partidului atrage de plin drept excluderea din orice colegiu sau organizaţie privitoare la profesiunile libere.

Art. 4. Orice persoană juridică, asociaţie sau societate de orice natură şi oricare ar fi obiectul activităţii ei, se dizolva dacă:

a) Persoanele având conducerea ei vor desfăşura o activitate potrivnică intereselor Partidului Naţiunii;

b) Fonduri ale ziselor asociaţii sau societăţi vor fi întrebuinţate în scop de propagandă potrivnică Partidului Naţiunii;

Art. 5. Nimeni nu poate fi membru în consiliul de administraţie al unei întreprinderi private sau publice dacă nu are calitatea de membru al Partidului Naţiunii.

Art. 6. Acela care smulge, distruge, deteriorează în public în scop de dispreţ sau batjocură insignele, emblemele, uniformele, manifestele sau publicaţiunile Partidului Naţiunii se va pedepsi cu închisoare corecţională de la o lună la un an.

Art. 7. Averea persoanelor fizice sau juridice ce se vor face vinovate de unul din delictele de mai sus enumerate va fi pusă sub sechestru pe timpul ce se va determina de instanţa de judecată prin hotărârea de condamnare. Judecata va putea pronunţa lichidarea întreprinderilor sociale sau radierea firmelor individuale, precum şi lichidarea părţilor sociale de orice fel în întreprinderi de orice natură.

Art. 8. Procesele având de obiect judecata oricăreia din infracţiunile arătate în articolele precedente se vor judeca după procedura flagrantelor delicte cuprinse în Codul penal Carol al II-lea. Chiar dacă nu sunt întrunite condiţiunile art. 226 din Codul de procedură penală Carol al II-lea.                          

Monitorul oficial, din 22 iunie 1940

            Concluzii:

Las pe cititori să compare şi să judece ei înşişi similitudinile legislative prezente în aceste doar două exemple şi legislaţia din perioada „dictaturii proletariatului”  , urmând ca în viitor să comparăm legislaţia penală adoptată în 1968 cu legislaţia penală actuală.

            Istoricul apariţiei legislaţiei de tip represiv în România

1. Până la Codul penal al Principatelor Unite Române, adoptat de Alexandru Ioan Cuza la 30 octombrie 1864, în Ţările Române au existat forme incipiente ale unor legislaţii penale, norme cu acest caracter regăsindu-se în acte normative cu caracter general, şi anume Legiuirea Caragea şi Codul Callimachi.

Înaintea acestui cod, în Moldova se aplica Codul penal din anul 1826, iar în Muntenia, Condica Criminală, edictate de Divanul obştesc, sub Barbu Ştirbei, între 1850-1853. Ea a fost în vigoare, cu modificările ce i s-au făcut în 1853, până în 1865, când, conform art. 398 din Codul penal Cuza, a fost abrogată.

Dispoziţiile din Codul penal din 22 octombrie 1912 sunt împrumutate din Codul penal prusian de la 1851 şi din Codul penal francez.

La 18 martie 1936 a fost adoptat Codul penal Carol al II-lea.  După actul politic din decembrie 1947, în urma instalării noii conduceri, s-a procedat la redactarea şi publicarea unui nou Cod penal, cel al Republicii Populare Române, din 2 februarie 1948. Următorul Cod penal a fost cel adoptat la 21 iulie 1968.

Codul penal român  din 1938 a fost schimbat după 1948.  Cei care au contribuit la elaborarea textelor Codului penal din 1938: Niculae Buzea, Ioan Ionescu-Dolj, Vespasian Pella, Traian Pop, Ion Tanoviceanu, George Vrăbiescu au fost eliminaţi, ulteriuor, din viata ştiintiifică/pedagogică universitară, cu excepţia lui Vintilă Dongoroz.

            2. Prima lucrare de referinţă în domeniul dreptului penal o constituie „Cursul de drept şi procedură penală” publicat de I. Tanoviceanu, în trei volume, în anul 1912.

Între anii 1924-1927 a fost republicat cursul prof. I. Tanoviceanu sub denumirea de „Tratat de drept şi procedură penală”, în cinci volume, cu contribuţia prof. V. Dongoroz, care a dezvoltat doctrina expusă de fostul său profesor I. Tanoviceanu. Semnificative contribuţii la dezvoltarea ştiinţei penale româneşti au şi profesorii Traian Pop de la Facultatea de Drept din Cluj („Dreptul penal”, 3 volume, 1921-1924) şi N. Buzea de la Facultatea de Drept din Iaşi („Principii de drept penal”, Iaşi 1937).

Însă personalitatea dominantă a doctrinei penale româneşti încă din această perioadă a fost profesorul Vintilă Dongoroz de la Facultatea de Drept din Bucureşti.Penalistul Vintilă Dongoroz este socotit „fondatorul doctrinei penale din România”. Totodată, el este părintele „Codului Penal Carol al II-lea” şi a legislaţiei represive folosite atât de regimul totalitar carlist cât şi  de comunişti. 

Concepţiile profesorului Dongoroz, din această perioadă a activităţii sale, au fost sintetizate de autor în tratatul publicat în 1939 sub titlul „Drept penal”. Nu întâmplător urmaşii profesorului au denumit această lucrare „Tratat de drept penal”, prin grija prof. univ. dr. George Antoniu, a fost reeditată în anul 2000 de Asociaţia română de Ştiinţe penale.Pentru meritele avute, regimul comunist i-a răsplătit  contribuţia la crearea regimului de opresiune penală prin alegerea sa ca membru al Academiei Române, în 1948.Ulterior, după crearea în 1954 a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, a fost organizat un Sector de Drept Penal şi Procedură Penală, sub îndrumarea ştiinţifică a lui …Vintilă Dongoroz. 

            Vintilă Dongoroz  afirma: “tot ce vedeţi pe stradă, cu ochiul şi cu mintea, sunt subiecte de drept”. Adică, mai devreme sau mai târziu vor face obiectul aplicării unor norme de drept.            
            Părerea juriştilor de azi exprimă un punct de vedere convergent: (Text din” Jurnalul Naţional”, 2006) 

2. „ Două sunt, in principal, nenorocirile Dreptului penal românesc: influenţa profesorului Vintilă Dongoroz si cele doua Coduri, penal si de procedura penală. Profesor de Drept penal la Universitatea Bucureşti, Vintilă Dongoroz a influenţat generaţii de procurori si magistraţi atât înainte de venirea comuniştilor la putere, cât si după. Adeptul tratării fenomenului penal din perspectiva “juridicităţii pure”, profesorul Dongoroz a fundamentat metoda tehnico-juridică in Dreptul Penal românesc. O metodă care a simplificat complexitatea cazului penal prin eliminarea filosofiei, religiei ortodoxe, istoriei, specificului psihologic si sociologic fără de care “nu se poate face Drept penal românesc”.

 Susţinător al ideilor lui I. Tanoviceanu, Petre Pandrea atrăgea atenţia asupra unei situaţii valabile şi în prezent: “După cum viţelul se duce la ţâţa vacii si raţa la baltă, înotând automat, tot aşa si funcţionarul însărcinat cu tehnica represiunii este dispus, pentru uşurarea situaţiei sale şi pentru comoditatea euforică a unui spirit primar, să eludeze complexităţile, sa înlăture analizele, sa se ferească de efluviile sentimentale şi teoretice sau de consideraţiuni ştiinţifice, pentru a rezolva rapid, fără bătaie de cap si fără nici un fel de îndoială sau bogăţie teoretică, dosarul repartizat”.

 Efectele au fost, de asemenea, anticipate de Petre Pandrea: “In loc sa ajungem la poliţie ştiinţifică si criminologică, în loc ca judecătorul penal sa ridice la nivel ştiinţific şi uman pe poliţai, a căzut la rangul lui de pură tehnicitate represivă”.

În timpul regimului comunist, gândirea profesorului Dongoroz a devenit normă oficială. Ea a influenţat decisiv atât cursurile predate în facultăţile de Drept, cât şi conţinutul Codului penal si de procedură penală, care conferă procurorilor puteri decizionale absolute, contrare drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului, normelor CEDO.

            Mai grav, regimul comunist a interzis ştiinţa pedepselor, poenologia, amputând grav pregătirea profesională a procurorilor si judecătorilor. Acest lucru a dus la adoptarea unui Cod Penal printre cele mai rigide din lume, sub aspectul pedepselor. Un cod care apără interesele unui regim dictatorial. „

Iată, aşadar, un alt argument pentru a relua studiul dedicat                         „ instrumentelor represiunii comuniste” şi de a atrage un semnal de alarmă la adresa moştenirii penale, care afectează mentalitatea procurorilor români, formaţi în facultăţile de drept adepte ale curentul de idei dongorozian.

            În concluzie, domnule Tismăneanu, v-aş ruga să reanalizaţi, obiectiv şi comparativ, capitolul consacrat „instrumentelor represiunii comuniste”, înfăţişând modul în care ideologia politică a forţelor aflate la putere, cenzura presei, legile adoptate de regimurile totalitare pre şi post 1944, activitatea organele de siguranţă naţională, de justiţie, regimul de detenţie,  tot ceea ce a caracterizat definitoriu un regim totalitar, antidemocratic şi antinaţional, sunt general valabile tuturor regimurilor totalitare, antidemocratice şi antinaţionale din România sau de aiurea ori sunt specifice şi proprii doar regimului comunist.

 Aştept o luare de poziţie în limitele adevărului ştiinţific, fără recurgerea la argumente de tip ideologic, de care cred că ne-am despărţit definitiv, în Decembrie 1989.                                                            

                                                     Dan Toma Dulciu

.

 

 

O prefață dedicată Iuliei Hașdeu

 

 

 

Corespondenţa Iulia Haşdeu cu Bogdan Petriceicu Haşdeu, văzută de IULIU DRAGOMIRESCU

 

Notiţă

 

„ Pentru întâia oară (1943) se publică în ediţie completă corespondenţa lui Bogdan Petriceicu Haşdeu cu fiica sa Iulia. Au trecut 65 de ani de la întâmplările descrise în această corespondenţă, încât toţi actorii timpului nu mai există, precum au trecut treizeci si cinci de ani de la moartea lui Haşdeu, şi deci, nădăjduim că dacă multiplele controverse provocate de operele sale continuă şi vor continua multe veacuri, discuţiile în jurul persoanei sale, altă dată atât de aprinse, astăzi au încetat aproape cu totul.

Un mic număr din scrisorile tatălui au fost tipărite în mod stingher, acum 19 ani, într-un ziar politic, astăzi dispărut, iar câteva din scrisorile Iuliei Haşdeu au apărut în mod izolat acum şapte ani, într-o foaie periodică din Chişinău, de asemenea dispărută. Condiţiunile în care s-au tipărit fragmentate, necomplete, şi la întâmplare, în localităţi depărtate, n-au putut atrage asupra lor atenţia celor pe care îi interesează viaţa şi opera lui Haşdeu şi ale fiicei sale.

Deşi nimeni nu s-a încumetat până astăzi să cerceteze în lumina criticei ştiinţifice şi literare personalitatea lui Hşdeu, ostracizat dar temut, în viaţă fiind, precum şi opera fiicei lui, totuşi, pentru a înlesni în mare măsură întreprinderea de sinteză a operei şi condiţiunile elaborării ei prin cercetarea întâmplărilor zilnice ale vieţii lor, am fost îndemnaţi să publicăm integral, în special, corespondenţa lui Haşdeu cu incomparabilul fenomen individual, care a fost Iulia Haşdeu.

În succesiunea lor, scrisorile intime, schimbate între tatăl şi fiica poetă, pline de vervă, de sensibilitate, de umor, de ştiinţă şi de lumină, printre amănunte de mici neînţelegeri familiare la început, de permanente greutăţi pecuniare, de socoteli contabile şi preocupări de gospodărie, se leagă între ele, în mod cronologic, ca un roman al vieţii trăite, cu peripeţiile ei.

 Aflăm în ele informaţii preţioase despre multe personagii ale timpului lor, precum şi despre munca istovitoare depusă de tatăl şi fiică şi defilează atât viaţa noastră literară cât şi gândirea franceză şi atmosfera Sorbonei, contopindu-se apoi într-o singură povestire cu întâmplări captivante şi cu un final de elegie prin moartea Iuliei.

Corespondenţa începe acum 66 ani, în 1876, când copila Iulia, născută la 14/2 Noiembrie 1869, nu avea decât şapte ani şi încetează în Mai 1888 când abia împlinise 18 ani. Iulia Haşdeu era la Paris, împreună cu mama sa, urma cursurile colegiale şi universitare şi plecase în Franţa în împrejurările arătate în corespondenţă.

Scrisorile ei, cu începere de la 12 ani, sunt în franţuzeşte. Ele dovedesc cât de bine şi-a asimilat limba franceză în forma clasică a operelor ei publicate în proză şi în poezie, ceea ce stârnise surprinderea lumii intelectuale din capitala Franţei.

 Scrisorile tatălui sunt în româneşte. Toate sunt publicate fără alterare, cu abreviaţiunile de nume necesare într-o asemenea delicată materie.

Ne abţinem de la orice comentarii critice deoarece nu noi avem calitatea, pregătirea ştiinţifică, talentul expunerii şi vocaţiunea de a stabili elementele emotive şi intelective ale acestei corespondenţe, considerată în întregul ei, în legătură cu operele ambilor scriitori.

 Şi în plus, prin depărtarea în care am trăit – mulţi ani în Basarabia – şi prin natura ocupaţiunilor noastre, am pierdut orice contact cu ambianţa necesară acelor concepţii de ştiinţă şi de artă, acelor vibraţii de poezie şi de cântec cu care trebuie să fie întâmpinată opera suavă a Iuliei, împletită cu uriaşele creaţiuni ale tatălui. Şi nu am fi ieşit din tăcerea pe care ne-au impus-o viaţa şi tristeţea ei, departe de orice notorietate, dacă nu ar fi o delegaţiune imperioasă a cărei conştiinţă o avem.

Această obligaţiune superioară ne-a fost delegată prin testamentul lui Haşdeu, în care formulându-şi dispoziţiile sale de ultimă voinţă, a testat întreaga sa avere Principelui Nicolae, „ ca un omagiu de adâncă veneraţiune pentru dinastia domnitoare a Hohenzolernilor şi o întrupare a speranţelor României viitoare”. Principele Nicolae, legatarul universal, fiind atunci în vârstă de doi ani, organele regale şi tutelare, din anumite consideraţiuni, au renunţat juridiceşte la succesiune.

 În baza testamentului care prevede cazul de caducitate a legatului testamentar regal, subsemnatul am avut vocaţiune succesorală la averea lui Haşdeu, sub beneficiu de inventar, împreună cu Emil Costinescu, ministrul de la finanţe al timpului, Delavrancea, marele scriitor, deputatul Ciocârzan, Tudor Rădulescu, înalt funcţionar de stat, şi maestrul G. Stefănescu, bărbaţi prea onorabili şi vechi prieteni ai lui Haşdeu.

 Toţi sunt decedaţi, şi dintre toţi am mai rămas în viaţă doar subsemnatul, care prin legat particular expres, am moştenit încă şi manuscrisele lui Haşdeu, spre a le da destinaţiunea pe care o vom crede de cuviinţă. Şi noi am crezut de cuviinţă, ca după trimiterea în posesia beneficiară, prin hotărârile judecătoreşti legale, să salvăm din vandalismul războiului în primul rând manuscrisele ce ni s-au testat, şi, după demobilizarea noastră din războiul mondial la care am luat parte, să le depozităm pentru conservare la Academia Română, care a binevoit să accepte liberul depozit al acestor preţioase relicve.

Se află acolo, pe lângă mult material ştiinţific şi literar, încă şi corespondenţa lui Haşdeu cu diferiţi erudiţi ai Europei, anume scrisori în româneşte, franţuzeşte, englezeşte, italieneşte, nemţeşte, ruseşte, polonă, ungară. În plus, corespondenţa lui Haşdeu cu Fr. Miklosich, Baudouin de Courtenay, Alex. Wesselofsky, Novacovici, Max Müller, A. H. Gayce, W. White, G. A. Schrumpf, B. D. Woodword, Wenzel, Contele Kuun, Paul Hunfalvy şi alţii.

În ce priveşte vechile documente, hrisoave, condici, manuscrise şi un imens număr de cărţi preţioase ridicate din Castelul lui Haşdeu, înainte de Războiul Mondial din ordinul Guvernului de pe vremuri, şi apoi în timpul războiului şi cel şi al devastării Castelului, oricine se interesează şi, fireşte, dacă are şi calitatea legală, poate să ceară informaţii la Arhivele Statului, unde se află duse, în împrejurări pe care nu aici e locul să le arătăm.

Astăzi, Castelul lui Haşdeu, ruinat de natură a aduce atingere securitatii nationale a Romaniei şi fantastic, îşi profilează umbra în mijlocul marelui său parc, apărat şi păstrat de noi, aşa cum a fost lăsat de Haşdeu. Stările de război, diferitele procese numeroase, încercările îndrăzneţe de cotropire, încălcările, amestecul unor persoane fără calitate, revendicările absurde, sub pretextele făţarnice ale amintirii lui Haşdeu, completa lipsă de fonduri şi alte mii de greutăţi au întârziat restaurarea, însă, înlăturând toate piedicile şi cortegiul lor de neplăceri, noi am luat toate măsurile trebuitoare – şi în curând nădăjduim să se dea o deslegare acestei situaţiuni.

Mai presus de toate, însă, operele lui Haşdeu-tatăl şi ale Iuliei, atât cele publicate – astăzi rarisime şi uitate, cât şi cele care urmează să fie publicate, aşteaptă revizuirea şi coordonarea lor. În ce priveşte operele fundamentale ale lui Haşdeu, ele sunt dispărute cu totul din circulaţiune, nu se găsesc decât prin Bibliotecile publice şi nu pot fi cercetate decât de rarii specialişti în genurile în care a scris Haşdeu.

 Marile lui opere, Arhiva Istorică a României, Istoria Critică a Românilor, Limba Română vorbită între 1550-1600, Cărţile poporane ale românilor, Istoria limbei, adunate sub titlul general de Cuvente den bătrâni, Magnum Etymologycum Romaniae au fost pe vremuri tipărite într-un mic număr de volume numai şi în ediţii de erudiţie.

Vechile periodice pe care Haşdeu le-a redactat la Iaşi în tinereţea lui: România, Foaea şi Foiţa de istorie şi Literatură, Din Moldova şi Lumina nu sunt cunoscute decât din menţiunile bibliografice ale unor manuale didactice. Aghiuţă, Satyrul au rămas doar în anecdote literare, Traian şi Columna lui Traian nu sunt menţionate decât de specialişti, iar ultimele exemplare au fost cerute lui Haşdeu de Academia Imperială din Petersburg, al cărei membru vestit era. Un număr imens de lucrări, în toate genurile, sunt risipite prin publicaţii de mult uitate, şi nimeni nu mai ştie de urma lor.

 Pentru un anumit public, Haşdeu nici nu exista decât prin cercetările sale transcedentale spiritiste. Publicaţiile mai recente ca Revista Nouă sunt epuizate. Răzvan şi Vidra, Ioan Vodă cel Cumplit, Sic Cogito şi câteva nuvele satirice din tinereţea lui au fost reeditate în mici ediţii. Iar în noile provincii operele, şi chiar numele lui Haşdeu, nu se pomenesc decât în deobşte de vechii cărturari de acum cincizeci de ani, dacă mai există.

 Cu toate discuţiile ce a provocat, opera lui Haşdeu s-a impus chiar în admiraţia adversarilor lui. Va fi cu putinţă, mai curând sau mai târziu să se reediteze opera completă a lui Haşdeu, care ar putea fi grupată după diferitele genuri în care Haşdeu a excelat. În operele sale istorice, filologice, arheologice, etnografice, literare, poetice, dramatice, politice, etice şi încă şi în alte manifestări ale gândirii omeneşti, Haşdeu a fost totdeauna novator şi plin de inducţiuni geniale.

Publicând deci corespondenţa lui Haşdeu cu fiica sa Iulia, care limpezeşte mult psichologia ambilor, am pus la adăpost de uitare şi prăpăd considerabilul material de informaţiuni care creşte în valoare odată cu trecerea timpului.

Nota dominantă a acestor scrisori este iubirea. Iubirea fiicei şi iubirea soţiei, dar mai presus de iubirea de ţară în vecinica sa formă, reiese din întreaga operă publicată a lui Haşdeu, transmisă în mod hereditar din străbunii lor până la Iulia. Iubirea de ţară mai presus împleteşte marile creaţiuni ale lui Haşdeu tatăl, totdeauna pe piscul minţii omeneşti, cu virginalele cântări ale Iuliei. Fie în proză, fie în poezie, nimeni n-a cântat atât de mult România şi această notă se accentuează şi în corespondenţa ce publicăm…………….

Pentru critica pozitivă, manifestările intime ale tuturor oamenilor mari, mai ales în corespondenţele lor, din vechime, de la Pliniu cel Tânăr, până la Carlyle şi Emerson, au o însemnătate aşa de mare, ca şi operele lor.

Dacă scrisorile intime lămuresc în mare parte personalitatea lui Haşdeu, plin de virtuţi civice, soţ ideal şi sublim părinte, ele completează opera Iuliei Haşdeu, atât cea publicată, cât şi cea care aşteaptă să fie publicată, în caz când se va ivi vre-un neprevăzut şi mare poet consacrat s-o înţeleagă şi să-i dea o interpretare. Iulia Haşdeu, în prea scurta sa viaţă şi precocitatea ei atât de fecundă, nici n-ar putea fi înţeleasă decât dacă, printr-o ficţiune poetică am atribui opera ei unei preexistenţe extraterestre în imponderabilul în care cu toţii ne disociem, ceea ce n-ar putea s-o facă decât un mare poet.

Viaţa ei a fost un poem de o puritate eterică, şi numai acel trubadur sau neprihănit cavaler al lui Graal, pe care îl evocă în cântecele sale de „chevalerie”, ar avea putinţa să o celebreze.

Întro constelaţiune din oceanul cerului apare din când în când o stea de frumuseţe răpitoare, numită drept aceea steaua Mira. Ea scânteiază câtva timp în mod surprinzător în vecinicul mister al spaţiului şi apoi micşorându-se din ce în ce dispare cu totul în infinit, pentru că după câtva timp să reapară oferind din nou contemplării omeneşti aceiaşi ciudată succesiune.

Şi dacă ne-ar fi îngăduit să stabilim o analogie metaforică între opera unei fiinţe pământeşti şi o formaţiune siderală ne-am îndrepta închipuirea spre steaua Mira.

 După enigmatica strălucire a scurtei sale vieţi, Iulia Haşdeu a dispărut în eternitatea umbrelor, precum Mira se pierde în infinitul ei de topaz. Steaua Mira însă revine din imensitatea astrală să lumineze iarăşi, singurătăţile noastre îngheţate – dar Haşdeu tatăl n-a mai avut bucuria să-şi revadă copila pe cerul gândirii terestre, după legile metempsichozei în arhimagia cărora s-a adâncit ân ultimele sale cercetări.

În scrisorile ca şi în opera Iuliei Haşdeu zadarnic am căutat cea mai mică urmă din sentimentalismul celor de 18 ani. Marile sentimente pornesc din idei, şi poemele tremurătoare ale Iuliei nu evocă decât eroii din basme, regii legendari, oindinele visului şi vremea lebedelor care purtau pe Lohengrin, învingătorul lui Frederic de Telramund:

„Plus haut ! Plus haut toujour !

Plus haut ! C’est ma devise,

Arrière les amours

Que le vulgaire prise !”

 

Februarie 1943

Iuliu Dragomirescu