„Strigătul de ajutor” al lui Eminescu şi controversele sale.

Standard

Motto: „ Mai sunt scrisori, puţine după părerea noastră, la unele persoane particulare, cărora le vine greu să se despartă de ele. Oricât de importante ar fi, nu pot modifica viziunea de ansamblu pe care o oferă ediţia de faţă asupra poetului nostru naţional. „

                                   D. Vatamaniuc

 

           “Artmark” a organizat la 21 Septembrie 2013 o licitaţie, în cadrul căreia unul dintre cele mai valoroase obiecte ofertate a fost scrisoarea originală, “trimisă de Mihai Eminescu către un prieten”, la data de 10 noiembrie 1887. În pagina de prezentare a evenimentului, purtând numele “Memorabilia – Muzică şi Poezie“, se arată că “scrisoarea este una deosebită, foarte rară, şi reprezintă atât un document istoric, cât şi o importantă şi căutată piesă de colecţie”.

          Presa a evidenţia acest moment cu titluri de o şchioapă: “Strigătul de ajutor” al lui Eminescu, în licitaţia din 21 Septembrie la Artmark, căutând să surprindă doar aspectul spectaculos al evenimentului şi nu semnificaţia acestuia.

          Adjudecat pentru o sumă de aproape 3 ori mai mare decât preţul de pornire a licitaţiei, este evident că scrisoarea a atras în mod firesc interesul colecţionarilor.

          Conţinutul manuscrisului este relevant în ceea ce priveşte aspecte de ordin biografic, cu deosebire în planul cunoaşterii situaţiei Poetului, în ultimii săi ani de viaţă. Însă, povestea  nespusă a acestei scrisori este la fel de spectaculoasă şi plină de necunoscute ca şi viaţa lui Eminescu. În ceea ce ne priveşte, dorim să zăbovim asupra unor detalii mai puţin cunoscute privitoare la istoricul acestui document, încercând să dezlegăm misterul scrisorii. Mai întâi, iată textul acesteia:

 

                                                                     Botoşani, 10 noiemvrie 1887

 

                                             Mult stimate amice,

Boala îndelungată de care am suferit, m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum, fiind întrucâtva mai restabilit, vin a vă ruga să v’aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută de mijloace de subsistenţă în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă de-a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai neagră mizerie mă ameninţă. În aşteptarea unui răspuns, rămân al D-voastră devotat amic.

                                                   M. Eminescu.”

 

          Facsimilul scrisorii este înserat în volumul M. Eminescu, Proză şi versuri, Iaşi, 1890, [1]+ 254 p.,  Ediţia V.G. Morţun, care îl reproduce integral. După cunoştinţa noastră, aceasta reprezintă prima tentativă de a reda o imagine fidelă a scrisului Poetului, aşa cum se prezintă acesta într-un document olograf.

          Textul manuscrisului de mai sus apare şi în ziarul “Timpul“, din 15 iulie 1890, p. 1, (“Ironie”), însoţit de comentariile lui I. L. Caragiale,  fiind inclus şi în alte lucrări [1].

 

 

            Citând această scrisoare, marele dramaturg român omite partea finală a documentului: “Iată ce scria el ( n.n. Eminescu) către un amic — scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului, să iasă bănuiala că mintea i-ar fi cîtuși de puțin nestăpînită — iată:

            Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ținerea unei corespondențe regulate. Acum, fiind întrucîtva mai restabilit, vin a vă ruga să v-aduceți aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putință a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cît de curînd, căci cea mai mare mizerie mă amenință…

Trist document! “

 

          Caragiale, cunoscut pentru acribia cu care redacta manuscrisele ce le oferea pentru tipărit, îşi permite să modifice textul originar: astfel varianta lui Caragiale nu mai menţionează sintagma ” mijloace de subsistenţă“. De asemenea, în textul său apare formularea “cea mai mare mizerie “, pe când în  Revista “Boabe de Grâu” (unde se semnalează această scrisoare)  aceasta devine “neagră mizerie“.

          Fără a intra în analiza mesajului acestui articol, este evident faptul că, la trecerea unui an de la moartea Poetului, Caragiale comentează tendenţios conţinutul scrisorii, care probabil îi era cunoscut din facsimilul publicat de V.G. Morţun, în ediţia pe care acesta a tipărit-o la Iaşi în acelaşi an, 1890, enunţând o opinie destul de insidioasă: scrisul excesiv de îngrijit al lui Eminescu ar fi o dovadă a ascunderii premeditate  a bolii sale. Aşadar, dacă scrisul este neîngrijit, avem dovada că  mintea Poetului este nestăpânită, iar dacă scrisul acestuia este firesc şi normal, rezultă că Eminescu este cu mintea dusă,  atent să nu fie descoperit. În ambele cazuri, prezumţia de nebunie este deja un verdict implacabil.

           Mai aproape de zilele noastre, conţinutul scrisorii  de mai sus este reprodus cu ocazia Centenarului morţii lui Eminescu, în 1989, cu precizarea că destinatarul ei era V. G. Morţun, prieten al poetului şi editor al operei acestuia. [2]

           Opere Eminescu, Ediţia Perpessicius, dezvăluie călătoria în timp a  acestui manuscris. Astfel, la împlinirea a două decenii de la moartea Poetului (1909), conceptul scrisorii a fost publicat de Sextil Puşcaru, în Junimea Literară.  În continuare, după facsimilul publicat de V.G. Morţun au apărut reproduceri  în câteva reviste ale perioadei interbelice: “Mişcarea“, XIII, nr. 156, 3 Aug. 1919, p. 1; “Opinia“, XXVII, nr. 7119, 29 Ian. 1931, p. 1 şi  “Adevărul Literar şi Artistic“, X, nr.572, 22 Noiembrie 1931, p.2.

          În monumentala Ediţie Perpessicius, este evocată  existenţa unei misterioase dubluri a acestei scrisori: “Scrisoarea este trimisă, probabil, într-o copie identică şi unui negustor de sticlărie şi porţelanuri, în Galaţi“, precizează academicianul D. Vatamaniuc [3].

          Prezenţa unei “surori siameze”, a unei a doua variante sau copii a acestei scrisori a fost susţinută pentru prima oară de Lucia Borş – Bucuţa, într-un material   documentar cu privire la începuturile şi colecţiile Bibliotecii V. A. Urechia

din Galaţi [4].

          Ulterior, într-un material documentar, dedicat de asemenea bibliotecii gălăţene, Valentina Oneţ[5] se raliază acestei ipoteze, citând articolul  Luciei Borş[6], unde se precizează: “iată o scrisoare autografă a lui Eminescu, adresată unui prieten al său, Vasilcoveanu, fost negustor de sticlărie şi porţelanuri în Galaţi.”[7]

           În continuarea articolului din Revista “Boabe de Grâu“, Lucia Borş redă textul scrisorii eminesciene, datate 10 Noiemvrie, 1887, identic cu textul publicat în anul 1890 de V.G. Morţun, precizând că “alături de această scrisoare, în care se reflectă întreaga poveste tristă a vieţii marelui nostru poet, găsesc o alta, cu aceeaşi semnificaţie, scrisă de V. Alecsandri şi adresată prietenului său M. Kogălniceanu, din Mirceşti, 30 August, 1867.”

            Din nefericire, dublura scrisorii nu mai există în prezent. De altfel, muzeografii acestei instituţii de cultură gălăţene menţionează ca fiind dispărute şi alte exponate valoroase ale fondului documentar V. A. Urechiă [8].

           “Aş mai aminti (cu durere) o scrisoare autografă, Mihai Eminescu, adresată unui negustor gălăţean, pe care o voi reproduce din revista sus-numită, poate se află pe undeva, poate cineva a văzut-o şi poate va fi restituită[9] , un apel explicit privind restituirea acestui important document, dispărut din patrimoniul instituţiei.

          Cu titlu de simplă coincidenţă (oare ?), la data de 18 Septembrie 2012, deci cu aproape un an înainte de apariţia acestei scrisori în licitaţia de la Artmark, un anonim internaut, care îşi ascunde identitatea sub pseudonimul  Boby 23 reproduce pe un blog de discuţii libere http://www.comunitate.ziare.com/blogs/6072/15277/scrisoarea lui Mihai Eminescu, cu câteva diferenţe faţă de editările anterioare ale manuscrisului.  Astfel, titlul scrisorii, conform postării anonimului internaut este: “stimate amice”, în timp ce în ediţia V. G. Morţun, în articolul Luciei Borş, precum şi  la Valentina Oneţ, inclusiv în manuscrisul oferit spre licitaţie, apare sintagma “mult stimate amice”.

          De asemenea, în ediţia M. Eminescu, Opere, vol XVI, apare sintagma “devotat amic“, dar în articolul Valentinei Oneţ doar “amic“. Un amănunt demn de precizat în explicaţiile ce însoţesc postarea internautului evocat mai sus este acela că scrisoarea eminesciană  este “găsit-o într-o carte”  şi, mai departe, “scrisoare care NU se ştie CUI a fost adresată de către POET, dar care dă măsura felului în care trăia…..Poetul Mihai Eminescu….” [10]

          În  privinţa documentului Eminescu de la Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi, Augustin Z.N. Pop s-a declarat un adversar al teoriei conform căreia Scrisoarea datată 10 noiembrie 1887, aflată în urmă cu decenii în fondul documentar al acestui muzeu,  ar fi un document real: ” Ipoteza că, în mai – iunie 1883, Eminescu ar fi călătorit cu trenul la Galaţi, ca să conducă la spitalizare pe un frate bolnav nu se susţine documentar, n-avea pe nimeni rudă în Covurlui şi chiar scrisoarea din 16 noiembrie 1887, (n.n. 10 noiembrie) către un negustor gălăţean, Vasilcoveanu, rămâne amăgire, un apocrif. Textul original al respectivei epistole fusese adresat lui V. G. Morţun [11]“.

          Totuşi, din documentele de inventar originale, există unele dovezi că scrisoarea contestată de Augustin Z.N. Pop ar fi putut fi una autentică, dacă ţinem seama, de exemplu, că în anul 1890, printre donatorii de obiecte pentru acest muzeu s-a aflat,  alături de Teofil Rizu şi N.Vicol, şi cunoscutul  Socec, patronul tipografiei şi editurii  cu acelaşi nume, unde opera eminesciană şi editorul T. Maiorescu au tipărit numeroase ediţii ale Luceafărului poeziei româneşti.

          Situaţia se complică, fiindcă în Buletinul Fundaţiunii Urechia din Galaţi se precizează că un anume G. Vasilcoveanu a donat în anul 1901 un număr de trei volume şi 34 de monede diferite. Din nefericire, actul de donaţie nu există sau nu s-a păstrat, pentru a putea şti cu exactitate dacă această legendă apocrifă, referitoare la negustorul gălăţean, căruia Eminescu îi lansa un “strigăt de ajutor” în anul 1887, este autentică.

          De altfel, longeviva Lucia Borş, care mai trăia încă în deceniul 9 al secolului trecut, a mărturisit lui Gh. S. Ştefănescu, profesor gălăţean, că ea a văzut personal, în anul 1932, în vitrina muzeului, unde era expusă scrisoarea amintită, şi plicul cu numele lui Vasilcoveanu.

          Se ştie, de a semenea, că Augustin Z. N. Pop a venit special la Galaţi, în anul 1954, pentru a se convinge de existenţa acestei scrisori. Concluzia ? documentul văzut nu l-a convins ca fiind unul autentic. 

          Aceasta fiind istoria scrisorii eminesciene, considerate drept un strigăt disperat de ajutor, rămâne să ne punem şi noi întrebarea de rigoare: ce s-a vândut la Artmark ? Scrisoarea dedicată lui V.G. Morţun sau dublura semnalată încă din anul 1932 în depozitele Bibliotecii din Galaţi, în prezent dispărută ?

          De aceea,  în finalul acestui eseu precizăm că “scrisorile” eminesciene ( facsimilul din Ediţia V.G. Morţun, 1890, şi fotografia documentului licitat la Bucureşti, în toamna anului 2012),  sunt identice, cel puţin la prima vedere, însă neavând o copie după manuscrisul existent odinioară la Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi, nu putem să facem o evaluare comparativă, lăsând pe cititori să tragă concluziile de rigoare.

                                                                                           Dan Toma Dulciu                                                         Bucureşti 08.01.2014

 

 

 

 

 

 

 


[1]I.L. Caragiale, Note şi Schiţe, Bucureşti, 1892, p. 17; idem, Momente, Schiţe, Amintiri, Bucureşti, 1908.

[2]M. Eminescu, Opere XVI, Corespondenţă Documentar Editura Academiei, Bucureşti 1989, p. 222,

[3]idem, p.743

[4]Lucia Borş, Biblioteca V.A. Urechiă,  în Revista Boabe de Grâu, anul III, nr. 8, Aug.1932, p. 348 -367

[5]Valentina Oneţ, Colecţiile speciale ale Bibliotecii V.A. Urechia Galaţi, Buletinul Fundaţiei Urechia, nr. 9/2008, p. 11-21

[6]Lucia Borş (1895 -1984) era căsătorită cu Emanoil Bucuţa, fondatorul Revistei “Boabe de Grâu“, mult apreciate în epocă, în paginile căreia a fost semnalată prezenţa la Galaţi a scrisorii lui Eminescu.

[7]Lucia Borş, op. cit. p. 352

[8]Printre preţioasele piese dispărute în mod straniu, altele decât scrisoarea lui Eminescu, amintim: o scrisoare a lui F. Mistral, adresată lui V. Alecsandri, o alta semnată de Episcopul Melchisedec Ştefănescu, manuscrisul intitulat Anecdotă, aparţinând lui Ion Creangă, publicat prima oară în Albumul Macedo-Român, cercetat de Iorgu Iordan în anul 1930, solicitat în 1968. Despre aceste pierderi iremediabile vezi Monografia Bibliotecii V.A. Urechia, Colecţiile Bibliotecii V.A. Urechia, p. 1-61

[9]Valentina Oneţ, op.cit. p. 11 – 12

[10]În mod eronat anonimul afirmă că nu se ştie cui i-a fost adresată scrisoarea. Evident, adresantul este V.G. Morţun

[11]Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1978, p. 266

Scrisoare EminescuScrisoarea prezentată la Casa de licitaţii Altmark, Septembrie 2013

Imnul “DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE” – o veche înregistrare sonoră, datând din anul 1918 !

Standard

În fiecare an, la 1 Decembrie, în toată ţara răsună înălţătoarele îndemnuri ale imnului nostru naţional, “DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE  !”

Lăsând la o parte controversele legate de geneza acestui cântec, autorul/autorii partiturii precum şi circumstanţele în care s-a născut şi a fost apoi adoptat ca imn naţional (a se vedea articolul nostru pe această temă: “Propunere de schimbare a imnului naţional şi a zilei naţionale a României”, http://dulciu.wordpress.com/620-2/ ), vă prezentăm varianta originală a acestei melodii, în interpretare orchestrală, aşa cum s-a  păstrat ea, din fericire, într-o arhivă sonoră străină.

 Conţinutul acestui document sonor este stocat în format digital în fişierele Bibliotecii Congresului SUA, fiind printre puţinele înregistrări, având o vechime de aproape un secol…

După cum se ştie, prima transpunere pe disc s-a realizat tot în SUA, în anul 1900, avându-l ca solist pe Alexandru Pascu.

Puteţi auzi în continuare o variantă pe disc de gramofon a melodiei “Deşteaptă-te române”, din anul 1915, realizată în studiourile companiei LYROPHON (cod. Rm 3534) şi interpretată de Iancu Marinescu, “chitarist din Piteşti”, fiind acompaniat de orchestra de lăutari condusă de Gheorghiţă Simionescu.

De observat că Iancu Marinescu cântă doar primele patru strofe ale melodiei, cu unele modificări.

Ascultă aici “Deşteaptă-te române”, in interpretarea lui Iancu Marinescu din anul 1915

Iancu Marinescu a fost unul dintre cei mai populari interpreţi în perioada 1900 -1920, având zeci de înregistrări la casele de discuri Columbia Records şi Schallplatte Grammophone, unele piese fiind considerate pierdute, altele au devenit adevăratre rarităţi.

În ceea ce priveşte variantele orchestrale, acestea au fost interpretate de fanfarele reunite ale Batalionului 2 Pionieri (Bucureşti) şi ale Regimentului Ştefan cel Mare(Iaşi), care le-au cântat împreună, în 1910, şi le-au înregistrat pe disc de gramofon.

La rândul său, Corul “Ion Vidu” din Lugoj a realizat şi prima variantă corală, transpusă pe acelaşi suport, tot în anul 1910.  (apud: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/De%C5%9Fteapt%C4%83-te,_rom%C3%A2ne )
Interesul pentru creaţia muzicală păstrată într-o arhivă digitală din străinătate mi-a fost atras de faptul că melodia amintită este interpretată chiar în anul Marii Uniri, fiind una dintre cele mai timpurii înregistrări sonore ale acestui cântec (28.02.1918), realizată de o formaţie muzicală americană.

De menţionat că linia melodică originală a acestei variante este diferită de partitura pe care o cunoaştem în zilele noastre. Şi, atunci, ne punem întebarea: care este adevăratul imn al României, cel de azi, cel din 1918 sau cel cântat pentru prima dată la mijlocul veacului al XIX-lea ?

Înregistrarea se află la Departamentul Colecţii Speciale din cadrul Bibliotecii Davidson, aparţinând Universităţii California din Santa Barbara, de unde a fost preluată de către arhiva de documente digitale a Bibliotecii Congresului SUA, Packard Campus for Audio Visual Conservation, pentru proiectul National Jukebox, prin bunăvoinţa Sony Music Entertainment, care deţine drepturile de autor.

Melodia, purtând titlul “DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE !”, catalogată drept Cântec patriotic,  având o durată de  2:58 , a fost interpretată în variantă instrumentală de către celebra formaţie VICTOR MILITARY BAND, condusă de Josef Pasternack. ( compozitor şi dirijor polonez, 7 iulie1881 – 29 aprilie 1940). Acesta a fondat   Victor Talking Machine Company (denumită mai târziu RCA-Victor). Cântecul s-a înregistrat într-un studio din Camden, New Jersey, pe o placă de gramofon,  cu  aceste menţiuni: VICTOR 69960, nr. B-21468/1.

                         Ascultă Deşteapta-te române  !

Dan Toma Dulciu

30.11.2013

1940: Elevii din Basarabia si Bucovina, la Bucureşti Un document de arhivă

Image

În iureşul distrugător şi urgia fără seamăn, iscate de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, România avea să pătimească nemeritat şi să îndure pierderi dureroase, cum nu a mai avut parte vreodată în istoria sa.

Aflată la vrerea hulpavelor puteri, ţara îşi vedea sfâşiat teritoriul, somată să accepte pumnul dictatului şi umilinţa înfrângerii fără luptă.

În ciuda ucigătoarei presiuni, manifestată cu putere în acele clipe neguroase ale istoriei româneşti, fraţii noştri basarabeni nu erau uitaţi şi nici părăsiţi în voia soartei.

În vremelnice clipe de restrişte, glasul conducătorilor ţării era mut dar fapta şi grija lor erau prezente pretutindeni, născând încurajare, speranţă şi năzuinţă întru izbândă.

Am în faţă un document, provenind din Arhiva Liceului T. Maiorescu din Bucureşti, care ne arată cum au reacţionat unii dintre conducătorii ţării în faţa unei fatalităţi de neoprit, dând dovadă de vrednicie înţeleaptă şi iubire părintească.

Autorul acestuia este D. Caracostea, profesor universitar şi cărturar strălucit, dar, din nefericire, ministru pentru câteva luni, într-un guvern de sacrificiu. El va plăti după război cu ani buni de închisoare politică, ispăşind pentru curajul şi demnitatea de care a dat dovadă întru apărarea fraţilor de peste Prut.

Unele dintre pasajele acestui document ar merita să figureze în orice abecedar al iubirii de patrie, în orice carte de istorie, în orice cronică a solidarităţii de neam.

Postând acest simplu document, gândul mă poartă spre vremuri mai aproape de zilele noastre, când insignifianţi politicieni, din perspectiva interesului naţional, şi ilegitimi lideri, prin prisma matricei adevărului istoric, transformaţi în corsari de tranziţie şi piraţi de ape politice tulburi, îşi pleacă smerit capul la orice poruncă aberantă, inumană şi absurdă, venită din cabinetele cu perdele întunecate ale palatelor imperiale. Şi mă întreb: cum ar fi reacţionat ei, dacă ar fi condus ţara, în tulburii ani din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, şi cum ar acţiona azi, dacă istoria s-ar repeta. Întrebarea este pur retorică, desigur, dar răspunsul îl avem în faţa noastră: deşi nu ne-a somat nimeni, “manu militari”, ei au cedat tot, au abandonat poporul şi au dispărut în negura istoriei, cu conturile pline de arginţii trădării.

Sperând în protecţie şi sprijin de aiurea, ei au uitat de mult, după votul primit, ai cui sunt de drept servitori şi cui trebuie, la sfârşit de mandat, să dea socoteală.

Dar istoria nu-i va uita şi îi va judeca, pe fiecare, după fapte şi efecte, după vorbe şi minciuni, după vânzări şi trădări, după laşităţi şi complicităţi, după conturile şi averile ce-au agonisit pentru ei şi neamul lor de mărunţi venetici, dar mai ales pentru ce-au irosit şi risipit din averea neamului lor din care s-au iscat pe lume, şi pe care l-au părăsit.

O TEMPORA, O (POLITICAL) MORES !

Dan Toma Dulciu

28.Oct.2013

Ministerul Educaţiei Naţionale

Direcţia Învăţământului Secundar

Serv. B. No. 149.642/940 Nr.1011/30 Aug.1940

398

Domnule Director,

În urma marii dureri pe care a încercat-o Neamul românesc, prin ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, – deslipire care ne-a îndurerat dar nu ne-a descurajat spre un viitor mai bun, – s-au refugiat din acele părţi de ţară în Ţara liberă şi un număr destul de mare de elevi şi eleve, care au luat drumul pribegiei cu licărirea de mângăiere în suflete că vor găsi la noi primire frăţească şi ocrotire în aceste grele împrejurări.

Din prima clipă, Straja Ţării s-a îngrijit în chip cu totul deosebit ca aceşti îndureraţi străjeri şi străjere, – unii dintre ei aflându-se singuri, fără familii; alţii fiind orfani, iar alţii cu totul lipsiţi de mijloace, aşteptând să li se deschidă o uşă primitoare, să-i primească suflete înţelegătoare de fraţi.

În negrăita noastră durere a tuturor, acest suflet ospitalier s-a arătat larg şi înţelegător.

Ocrotirea acestui tineret şcolar s-a făcut cu toată bunăvoinţa şi cu toată înţelegerea atât de autorităţi cât şi de populaţiunea oraşelor şi satelor, timp de aproape 2 luni, de când a început acest calvar al fraţilor basarabeni şi bucovineni.

În preajma deschiderii noului an şcolar, Ministerul Educaţiei Naţionale împreună cu Straja Ţării, au repartizat şcolilor din ţară pe elevii şi elevele refugiate. Şcoalei de sub conducerea Dvs. au fost repartizaţi următorii elevi:

No

Numele şi prenumele

Originar din localitatea

Terminând ultima clasă la şcoala din oraşul

Situaţia părinţilor

Obs.

1.

2.

Hadârcă Ion

Stoleru Dumitru

Lic. ped. Cernăuţi

Lic. Hotin

Orfan tată

Orfan

Cls.III

Cls. VIII

În cazul în când şcoala nu le poate acorda o bursă din cele existente, elevii vor fi totuşi adăpostiţi în Internatul şcoalei, ca supranumerari, fiind trataţi la fel ca ceilalţi elevi; bineînţeles, nefiind obligaţi la vre-o taxă şcolară, sau la orice altă cheltuială de orice fel.

Dacă şcoala sau oricare şcoală din localitate nu dispune de internate, atunci Dvs. împreună cu Corpul Didactic, Comitetul Şcolar, Asociaţiunea foştilor elevi şi Autorităţile locale, veţi binevoi a vă îngriji ca elevii să fie adăpostiţi într-o familie de oameni gospodari, căreia i se va achita din fondurile Comitetului Şcolar, sau din donaţiuni făcute în acest scop de către localnici – toate cheltuielile de întreţinere.

De asemenea, sunteţi rugaţi să îngrijiţi de procurarea cărţilor, a rechizitelor şcolare, pecum şi de totă întreţinerea lor (îmbrăcăminte, încălţăminte, etc.) – ei trecând cu totul, ca în familiile lor, în grijile Dvs., socotindu-vă astfel a doua lor familie.

Această ajutorare nu urmează a avea altă înfăţişare decât aceea de ajutorare a semenului nostru, aflat în lipsă de cele trebuitoare şi având nevoie de îndrumare în viaţă.

Luând locul părinţilor lor, Dvs. vă veţi îngriji de întreaga lor educaţie intelectuală-morală şi naţională, învăţându-i să nu uite vreodată marile datorii către Tron şi Ţară, către Neamul care din vitregia soartei a fost atât de dureros încercat.

Domnii profesori ai şcoalei vor veghea în chip deosebit asupra creşterii lor morale, asupra vieţii lor, fiindu-le sfătuitorii cei mai apropiaţi. Elevii, colegii lor, vor fi sfătuiţi să şi-i apropie ca pe nişte adevăraţi fraţi, făcându-i astfel să uite unele dureri şi griji familiale, în locul cărora vor pătrunde grija şi dragostea de Patrie.

Toată educaţia lor urmează a fi făcută cu cea mai mare prudenţă şi bunăvoinţă, înlăturându-se tot ce ar trece măsura obişnuită în care sunt crescuţi ceilalţi elevi acasă la ei, sau la şcoală; după cum orice lipsă de interes faţă de ei ar fi să-i întărească în credinţa că sunt nişte desmoşteniţi ai soartei şi să-i ducă pe calea desnădejdei, ceea ce ar fi rău şi pentru ei şi pentru ţară.

Gândul către cuibul rămas sub stăpânire străină să le fie totdeauna, iar iubirea locului natal să nu-i părăsească vre-o dată.

Veţi binevoi să-i supravegheaţi îndeaproape, atât în şcoală cât şi în afară de şcoală, aflându-le firile şi înclinările, încurajând pe cele bune, şi înlăturând tot ce s-ar dovedi în dauna desvoltării lor fizice sau intelectuale.

A îndruma cât mai bine pe aceşti elevi, – pe care să-i socotiţi fiii adoptivi ai şcoalei – înseamnează a ne face cu toţii o înaltă îndatorire morală, umană, creştină.

Fiind siguri că apelul nostru va găsi în Dvs. toată înţelegerea, vă rugăm să binevoiţi ca în timp de cinci zile de la prezentarea elevilor în şcoală, să raportaţi atât Străjii Ţării cât şi Inspectoratului General Şcolar respectiv – situaţiunea în care ei se găsesc; felul în care au fost primiţi şi găzduiţi.

Trimestrial, ne veţi raporta situaţiunile lor şcolare – (prin Inspectoratele Generale Şcolare respective), făcând şi propuneri privitoare la buna lor îndrumare şi pregătire în viaţă.

Ministru,

D. Caracostea

Ministerul Educaţiei Naţionale foarte urgent

Direcţia Învăţământului Secundar No.1079

No.155.338/940 20 Sept.1940

Domnule Director

Ca urmare la circulara No. 149.642/940, vă trimitem elevii basarabeni şi bucovineni refugiaţi care au fost repartizaţi l şcoala Dvs., cu rugămintea stăruitoare de a le da adăpostul şi hrana cuvenită şi înainte de începerea cursurilor.

Cu acest prilej vă rugăm din nou să-i consideraţi pe aceşti elevi ca pe copiii şcoalei ce o conduceţi, purtându-le de grijă atât în ce priveşte întreţinerea lor, cât şi privitor la buna lor educaţie.

Dacă şcoala Dvs. nu are internat, veţi plasa copiii la gazde cunoscute de Dvs. ca oameni vrednic şi capabili de a înţelege măsurile luate de Minister.

Ministru

Caracostea Director

s.s. indescifrabil

Către ………………………………….Liceul T. Maiorescu Bucureşti

Caracostea 1

Caracostea 2

O inscripţie cu litere arabe, la Timişoara. Istoria decriptării unui text în limba turcă !

Standard

 

În prima jumătate a lunii februarie 2013 am făcut o vizită de două zile în minunatul oraş de pe Bega, la invitaţia unor buni prieteni din Timişoara. În cele 2 zile petrecute aici am admirat, printre altele, Piaţa Libertăţii sau Piaţa Primăriei Vechi.

După Revoluţia de la 1848, toponimicul „ Piaţa Libertăţii” a înlocuit vechea denumire sub care locuitorii acestui oraş o botezaseră  anterior:  Piaţa de Paradă („Paradeplatz”), fiindcă aici se găsea comandamentul administrativ al Banatului şi al Timişoarei, iar în acest spaţiu se desfăşurau în mod tradiţional paradele militare.

În perioada 1732 – 1761, în această parte a oraşului se construise cea de a doua cetate a Timişoarei, prin intermediul căreia vechile fortificaţii medievale erau înlocuite cu un proiect modern, avizat de curtea de la Viena.

În Piaţa Libertăţii găsim centrul noii cetăţi, mai mare şi mai bine gândită, decât cea anterioară, sub aspectul tehnicii defensive. Aici s-a născut noul oraş Timişoara.

Un impozant grup statuar, reprezentând Monumentul Sf. Maria şi Sf. Nepomuk, se află în zona centrală a acestei pieţe.

Aparţinând stilului baroc vienez, un  gen artistic predominant al acelor timpuri, monumentul a fost adus pe calea apei din capitala Imperiului Habsburgic, pe la 1756. Operă de artă monumentală reprezentativă a oraşului, acest ansamblu a fost început de sculptorul Raphael Donner. Moartea acestuia a oferit ocazia unor alţi artişti, Wasserburgher şi Blimm,  să finalizeze lucrarea.

În partea de Sud a acestei pieţe se găsea odinioară Comenduirea Garnizoanei Timişoara  („ Generalatul Nou”), ce data din anul 1727, iar în stânga pieţei complexul de construcţii era armonios însoţit de clădirea

Cazinoului Militar”,  cunoscută şi sub denumirea de „Casa Comandantului”. Aceasta clădire a fost ridicată în stilul unui baroc târziu, cu discrete influenţe rococo.

Deşi la mijlocul veacului al XVIII-lea au fost înălțate mai multe imobile în jurul pieţei, putem spune că abia în anul 1859, când s-a construit sediul „Comenduirii Corpului de Armată” (aflat azi în partea de vest a ansamblului), Piaţa Libertăţii a fost înconjurată aproape complet de clădiri pe toate laturile sale.

În partea de nord a acestui spaţiu istoric plin de semnificaţii se ridică ”Primăria Veche”, considerată la 1731 „ primăria comunităţii germane”. Construcția a fost realizată în perioada 1731-1734 după proiectul unui arhitect italian, care a şi supravegheat înălțarea edificului.

Înfăţişarea actuală diferă de aceea iniţială, fiindcă faţada construcţiei a fost refăcută de câteva ori, având azi un aspect eclectic, banal, mai ales că ornamentaţia în stil baroc a fost modificată cu una în stilul renaşterii târzii.

Ne-a atras însă atenţia o modestă placă montată în dreapta intrării, despre care circulă tot felul de legende în Timişoara.

Inscriptie

Inscripţia în limba turcă de la Timişoara

Apropiindu-ne şi fotografiind ciudata piatră veche de secole, am constat că scrierea era realizată cu caractere arabe, având o caligrafie specifică de mijloc de Ev Mediu.

Materialele documentare precizează că placa aceasta este o ultimă relicvă din această piaţă, care aminteşte de vremurile în care aici existau cu totul alte clădiri, un bazar turcesc, practic o altă lume.

Aceleaşi surse afirmau, fructificând probabil legendele apocrife, că pe locul primăriei celei vechi se afla o baie turcească, care s-ar fi găsit la intersecţia actualelor străzi: V. Alecsandri şi Praporgescu, pe latura de vest a Pieţii iar inscripţia ar fi atestat acest lucru, deşi nimeni nu putea să aducă dovada clară a celor afirmate.[1]

Chiar unele surse documentare susțin, în pofida evidenţei, că inscripţia ar data din primul deceniu al secolului XVII. Marele orientalist Aurel Decei  a infirmat această teorie, în urmă cu câteva decenii, considerând-o eronată. Ce folos, însă, legenda băii turceşti persistă.

Acest fapt m-a făcut să tratez cu mai multă atenţie chestiunea acestei unice dovezi a vremurilor când aici se găsea vechea cetate medievală a Timişoarei.  Se spune despre ea că este „ o inscripţie în limba turcă veche” .

Citisem cu câtva timp mai înainte un foarte interesant material documentar, semnat de domnul Radu Oltean [2], intitulat „ Timişoara Otomană”, asupra căruia, la vremea respectivă îmi exprimasem următoarea părere:

Dan Toma Dulciu spunea…

„La rândul meu, felicit autorul pentru munca de documentare, precum şi pentru probitatea ştiinţifică dovedite în elaborarea acestui studiu. În urmă cu 10 ani am publicat o lucrare, cu titlul:
Statutul juridic al Cadiatelor din România- Introducere în studiul Dreptului Islamic”, Editura Ars Docendi, Bucuresti, 2001, al cărei text poate fi găsit şi pe Internet. De asemenea, am postat pe Internet un alt studiu, numit ” Prezenţe musulmane în spaţiul românesc“, unde am evocat in mod succint evoluţia istorică a ocupaţiei musulmane asupra teritoriilor limitrofe Dunării şi Mării Negre. Asemenea cercetări documentare vin să lumineze o parte a trecutul ţării noastre, trecut fie ignorat de către unii istorici, fie voit mistificat. Pentru a nu se spune ca asemenea lucrări sunt mai greu de găsit sau studiat, ele sunt postate în spaţiul virtual, fiind la dispoziţia amatorilor de istorie, cercetătorilor, în pofida faptului ca unii dintre ei vor obiecta că Internetul nu este o sursă credibilă de documentare. Tot acolo, am postat şi un studiu privind ” Influenţe ale artei islamice asupra artei medievale româneşti”, pentru a se vedea unde şi când au apărut asemenea interferenţe culturale, arhitectonice etc. Pentru aspectele juridice privind cadiatele şi cutumele musulmane de pe teritoriul românesc, este destul să accesaţi pe orice motor de căutare sintagma “Dulciu Islam” şi veţi putea citi aceste materiale de interes istoric şi documentar. Regret că abia acum am lecturat acest foarte util articol. La data redactării studiului meu mi-ar fi fost extrem de util. Oricum, felicitări domnului Radu Oltean.
Cu mulţumiri, Dan Toma Dulciu
25.12.2011

De asemenea, aflasem în urmă cu aproape un deceniu de existenţa unei interesante Expoziţii, având titlul: „ Banatul Otoman” 1552 – 1716, care s-a organizat în toamna anului 2002 la Timişoara.

În Cronica semnată la acest important eveniment muzeistic, doamna Daniela Tănase afirma despre această unică relicvă a vremurilor de cucerire otomană asupra Banatului că inscripţia s-ar traduce astfel: Anul ridicării acestei băi din timpul de groază sub Ibrahim Ehan, Hedşa 1053” (1643).[3]

Importanţa inscripţiei

Însemnările unor călători care au vizitat Timişoara în epoca medievală sunt valoroase surse documentare. Printre aceştia, jurnalul de călătorie al lui Evlia Celebi este esenţial. [4]

Acesta descrie cele văzute în trecerea sa prin ”vilayatul” Timişoara:

Cetatea are 5 porţi. Prima este „ Poarta Azapilor[5]. Aceasta avea următoarea inscripţie: „ Oricare duşman ar nutri gând rău faţă de această cetate va fi înfrânt de sabia oamenilor lui Allah. Abidi Hatif -I – Kudsi a spus data: Slavă lui Allah ! Cetatea cea mare (s.n.) s-a săvârşit în anul 1052” [6]

Avem în acest text o confirmare sigură asupra datei finalizării „ marii cetăţi”, asupra căreia nu există nici un fel de dubiu, chiar dacă inscripţia nu mai există în prezent.

Dar, conform aceluiaşi jurnal de călătorie, „ Poarta Azapilor” mai avea o inscripţie interesantă, cu următorul conţinut: „  Fie că e mic, fie că e mare, acesta este un oraş minunat. Allah să dăruiască tuturor, în clipa cea din urmă, credinţa cea dreaptă.

         Kevseri, împreună cu oamenii mari ai lui Allah, a spus data: doresc ca păzitorul acestei cetăţi să fie în veci Allah. Anul 1053 „ [7].

         Acelaşi document istoric consemnează şi prezenţa unei inscripţii similare, aflate pe „ Poarta Cocoşului”:

„ Allah să nu ne lipseşti niciodată de mila ta, să înveseleşti şi să dai din nou viaţă inimilor căzute în deznădejde. Hatif şi Abidi, împreună cu oamenii mai mari ai lui Allah au spus data: Ajută Allah şi apără această cetate de viclenia duşmanilor lui. „

         După cum se observă, tradiţia constructorilor otomani de a aşeza pe zidurile unor clădiri importante a unor inscripţii cu caracter apotropaic se respectă şi aici.

Analizând conţinutul acestor inscripţii observăm o anumită particularitate: prima parte a textului este una care invocă protecţie divină împotriva duşmanilor ce ar ataca cetatea  iar partea a doua consemnează data construcţiei.

Evident, pentru istorici, data înălţării cetăţii este mult mai importantă decât orice alt conţinut.

În cazul nostru, textul aflat pe zidul vechii Primării din Timişoara pare a fi ieşit din standardul textelor prezente pe zidurile unor cetăţi, castele sau palate, deoarece îi lipseşte partea iniţială. Ca urmare, credem că piatra pe care o admirăm astăzi este doar un fragment din textul integral, şi anume doar partea finală a acestuia, respectiv cel care menţionează data construcţiei.

Cu toate acestea, informaţia transmisă de textul în cauză este esenţială, întrucât stabileşte identitatea construcţiei, perioada în care a fost finalizată, precum  şi numele sultanului, sub a cărui domnie a avut loc zidirea edificului.

Decriptarea inscripţiei

 

         Mărturisesc faptul că nu cunosc deloc limba turcă, însă textul fiind scris cu litere arabe am încercat să înţeleg sensul acestuia, ştiind că multe dintre cuvintele ce formează vocabularul limbii turce provin din limba arabă.

O mare dificultate o constituia scrisul foarte stilizat, alambicat am putea spune, fapt care îngreuna identificarea ordinii literelor acestei inscripţii.

După cum se observă, inscripţia este formată din două paliere, sub formă de şiruri de litere, urmate de un al treilea palier, unde este redat un număr, de fapt un an în calendarul Hegirei.

Primul pas a fost acela de a identifica fiecare cuvânt în parte,  din cele două paliere suprapuse.

Redăm transcrierea în litere arabe a fiecărui şir de litere (de la dreapta la stânga), urmând să analizăm ulterior cuvintele cu lecţiune incertă. Am obţinut astfel:

                          Palierul I : تاريخ بناء قل

                          Palierul II: زمان صلطان

                          Palierul III:  ١٠٥٣

Prima observaţie importantă: din cele 5 cuvinte cu lecţiune certă un număr de 4 cuvinte provin din limba arabă, cu următoarele sensuri:

- تاريخ بناء    = data construcției;

-    زمان صلطان = în timpul Sultanului.

-   ١٠٥٣             =  1053 (Hegira) ceea ce înseamnă anul 1643, A.D.

Știind că anul 1643 este o dată certă, incontestabilă, am dedus imediat și numele  Sultanului care domnea în acea perioadă: Sultanul Ibrahim I (1640 –1648). Acesta mai este cunoscut în istoriografie sub numele  IBRAHIM KHAN, fiind fiul lui AHMED KHAN.

În mod firesc, șirul de litere ce urmau după  زمان صلطان   (ZAMAN SULTAN) trebuia să însemne IBRAHIM KHAN , respectiv următorul șir de litere arabe:     ابراهيم خان  Această deducție logică mi-a permis să identific faptul că ”bigrama” BR,    (  بر  )   este  redată în textul alambicat al enigmaticei inscripții sub forma prescurtată  următoare:

Prin urmare, în șirul de litere din primul palier, în colțul din stânga sus, apare o ”trigramă” (- – -), din care cunoaștem acum cu certitudine poziția literelor BR- . Evident, a treia literă este un K ( ك  ) trunchiat, ca urmare a acoperirii cu mortar a unei părți din această literă.

Deci, am dedus astfel cuvântul KBR  ( كبر ), pe care îl vom pune la locul său în șirul de cuvinte din primul palier al acestei inscripții.

În sfârșit, ne rămâne însă să aflăm ce reprezintă însă grupul de litere  QL  (قل ) din același prim palier de litere. Vocalizând cele două consoane ale bigramei, cuvântul se poate pronunța  KALE, ceea ce în limba turcă înseamnă CASTEL, CETATE, FORTĂREAȚĂ, etimonul său fiind cuvântul arab    قلعة   , care este foarte asemănător, din punct de vedere fonetic, cu turcescul KALE, redat QL, având sensul de CASTEL sau CETATE. [8]

Acum, putem în final să prezentăm textul inscripției, precum și traducerea acesteia:

تاريخ بناء  قل كبر

زمان صلطان ابراهيم خان

١٠٥٣

Transliterând cu grafie latină, inscripția se citește în turcește astfel:

”TARIH BINA KALE KEBIR

ZAMAN SULTAN IBRAHIM KHAN”

1053

Traducerea în limba română:

DATA CONSTRUIRII MARII CETĂŢI:

ÎN VREMEA SULTANULUI IBRAHIM KHAN

1643

Așadar, nici vorbă de baie turcească,  sau de  ” vreme de groază sub Ibrahim Ehan”, ori alte aserțiuni privind datarea cu aproximație a textului, în primele decenii ale veacului al XVII-lea.

Coroborând datele amintite de Evlia Celebi cu data acestei inscripții, avem un tablou concordant asupra locului unde a fost postată inițial acea inscripție (pe zidurile MARII CETĂŢI a Timişoarei),  a datei 1643, precum şi numele cârmuitorului din acea epocă: Sultanului IBRAHIM KHAN.

În acest fel, am rezolvat o enigmă veche de secole, fără să cunosc măcar limba turcă, ceea ce înseamnă că ar trebui să vin mai des în oraşul Timişoara: cine ştie ce inscripţii de acest gen mai pot afla !

Dan Toma Dulciu

19.02.2013


[1]  „ Inscripţia este scrisă cu caractere arabe, în limba turco – osmană, o limbă conţinând 60 – 80% de cuvinte care sunt împrumuturi din limbile arabă şi persană, şi de aceea foarte greu de înţeles, sau chiar de neînţeles, pentru turcii contemporani nouă”.

(http://www.timisoara- info.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=255%3Aprimaria-veche&catid=44&Itemid=148&lang=ro )

[3] BHAUT, V, p. 157 , „ VI Moştenirea otomană”.

[4] Vezi „ Călători străini despre Ţările Române”, Vol.VI, Partea a II-a, Evlia Celebi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 495 – 501.

[5]  Azapii reprezentau o structură militară specializată în paza zidurilor cetăţilor şi fortăreţelor, a oraşelor şi punctelor strategice.

[6]  Anul Hegirei 1052 corespunde perioadei 01.04.1642 – 21.03.1643.

[7]  Anul 1053 potrivit calendarului islamic corespunde perioadei 22.03.1643 – 09.03. 1644

[8]  Acest cuvânt este întâlnit și în limba română sub forma CULĂ  (construcție întărită, fortificată).