Datoria către țară: profesorii Liceului Gh. Șincai – București în urmă cu 100 de ani !

Standard

S-au împlinit 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial. Suferințe și pierderi uriașe… Milioane de oameni au plătit cu viața nemernicia unora (politicieni,oameni de stat, strategi militari, oameni de afaceri), nebunia altora. În documentul de mai jos observăm modul în care au răspuns dascălii școlii românești marii sfidări provocate de începerea războiului, sălile de clasă fiind văduvite de prezența profesorilor ce erau chemați sub drapel. Oare au învățat ceva cei ce conduc lumea din dezastrele pe care le-au provocat și le iscă în continuare ?

(Clic pe imagine pentru a o mări)

image0-013

image0-026

”Moartea Căprioarei” – 1954

Standard

Sora Poetului de la Mălini, doamna prof. Maria Margareta Labiș, mi-a oferit o dedicație
pe care o privesc cu emoție. ”În această casă, fratele meu a scris poezia ”Moartea Căprioarei”, în vara anului 1954, nu împlinise 19 ani. Cu prietenie, prof. M. Labiș”.

image0-027
image0-028

Doamne, cât de repede trece timpul ! S-au scurs 60 de ani de când literatura română a primit o ofrandă: viața unei căprioare, în schimbul unei capodopere.

Ion. C. Rogojanu: ” Dan Toma Dulciu – bucuria prieteniei !”

Standard

Din anul 2013, UZPR acordă, în luna iunie, patru Premii „ Eminescu, ziaristul”, ca un semn al neuitării pentru ziua izgonirea eminentului ziarist – Mihai Eminescu ( 28 iunie 1883 ), din redacţia Timpul, din Bucureşti. A fost, de fapt, decesul profesional al lui Eminescu. Cele patru premii din 2014 răsplătesc personalităţi din rândul eminescofililor, dintre care unii sunt dintre cei mai cunoscuţi şi importanţi colecţionari de însemne eminesciene. Într-una din sălile Parlamentului României, unde a avut loc evenimentul de decernare a Premiilor, a fost rostit câte un laudatio pentru cei distinşi.
Premianţii au primit câte o sculptură de lemn, intitulată „Izvorul”, semnate de artistul reșițean Doru Văsiuț, dintr-o serie de lucrări inspirate de poezia lui Mihai Eminescu „unde tema Izvorului apare ca un Eden obsesiv, purtând nostalgia anilor copilăriei fericite la țară, în preajma codrului” (Doru Văsiuț).

Dan Toma Dulciu, a fost distins cu Premiul „ Eminescu, ziaristul ”

Ion Rogojanu : Despre Dan Toma Dulciu pot spune multe lucruri sau pot vorbi despre faptul că dumnealui are ceea ce se numeşte bucuria prieteniei.

Pe Dan Toma Dulciu l-am întâlnit la ”Getica” acum o groază de ani – nici nu mai pot să spun câţi ani – şi ne-a apropiat tocmai modul sincer şi nesofisticat de comunicare în care poţi să ai un alt punct de vedere, fără să te baţi cu cineva. Se observă acum, în lumea aceasta care afirmă că-l iubeşte pe Eminescu, că există mulţi eminescologi, eminescofili, dar există puţină comunicare între aceste gânduri, între oameni cu diverse preocupări legate de Eminescu, care să-i adune chiar, dacă au puncte de vedere diferite. Dan Toma Dulciu a pus in valoare multe noutăţi printre care două rapoarte, să le spun aşa, în arhiva Ministerului de Externe, pe când lucra acolo, rapoarte ale lui Theodor Rosetti către Nicolae Creţulescu, scrise de Eminescu în vremea când era secretar particular, în fapt angajat al Ministerului de Externe. Dan Toma Dulciu a reuşit să arate că Eminescu a fost totuşi un diplomat, adică un personaj care făcea parte din diplomaţie, la 1872.
Acele două scrisori au fost cercetate de către domnul profesor doctor Lucian Ionescu, un om care se ocupa cu atestarea grafologică şi care a confirmat că acele documente erau scrise de Eminescu. Deci, era pentru prima dată când s-a făcut o asemenea comunicare, urmare a unui interviu realizat de domnul Dan Toma Dulciu. Tot D.T. Dulciu a reuşit să apropie pe mulţi oameni (şi nu să-i dezbine). Datorită dumnealui există un domn care se numeşte Ilie Torsan şi care a abordat altfel opera eminesciană, printr-un alt demers, prezentând nişte legături foarte interesante.
Dacă vor fi oameni de talia lui Dan Toma Dulciu şi a altora, întotdeauna o să avem noutăţi despre Eminescu şi este bine să nu le dăm pe toate la iveală, ci să mai rămână şi pentru alte generaţii să găsească lucruri interesante. Dan Toma Dulciu nu este numai un prieten al lui Eminescu, ci al tuturor celor care au simţăminte faţă de acest „bun” al poporului român.
Nu fac osanale faţă de Dan Toma Dulciu. Mi-aş fi dorit să fiu şi eu ca el, adică un om cumpătat, un om care să scoată mereu lucruri noi despre Eminescu. Cred că mai are însemnări, cercetări pe care le va aduce la cunoştinţă, legate de Eminescu.

„Strigătul de ajutor” al lui Eminescu şi controversele sale.

Standard

Motto: „ Mai sunt scrisori, puţine după părerea noastră, la unele persoane particulare, cărora le vine greu să se despartă de ele. Oricât de importante ar fi, nu pot modifica viziunea de ansamblu pe care o oferă ediţia de faţă asupra poetului nostru naţional. „

                                   D. Vatamaniuc

 

           “Artmark” a organizat la 21 Septembrie 2013 o licitaţie, în cadrul căreia unul dintre cele mai valoroase obiecte ofertate a fost scrisoarea originală, “trimisă de Mihai Eminescu către un prieten”, la data de 10 noiembrie 1887. În pagina de prezentare a evenimentului, purtând numele “Memorabilia – Muzică şi Poezie“, se arată că “scrisoarea este una deosebită, foarte rară, şi reprezintă atât un document istoric, cât şi o importantă şi căutată piesă de colecţie”.

          Presa a evidenţia acest moment cu titluri de o şchioapă: “Strigătul de ajutor” al lui Eminescu, în licitaţia din 21 Septembrie la Artmark, căutând să surprindă doar aspectul spectaculos al evenimentului şi nu semnificaţia acestuia.

          Adjudecat pentru o sumă de aproape 3 ori mai mare decât preţul de pornire a licitaţiei, este evident că scrisoarea a atras în mod firesc interesul colecţionarilor.

          Conţinutul manuscrisului este relevant în ceea ce priveşte aspecte de ordin biografic, cu deosebire în planul cunoaşterii situaţiei Poetului, în ultimii săi ani de viaţă. Însă, povestea  nespusă a acestei scrisori este la fel de spectaculoasă şi plină de necunoscute ca şi viaţa lui Eminescu. În ceea ce ne priveşte, dorim să zăbovim asupra unor detalii mai puţin cunoscute privitoare la istoricul acestui document, încercând să dezlegăm misterul scrisorii. Mai întâi, iată textul acesteia:

 

                                                                     Botoşani, 10 noiemvrie 1887

 

                                             Mult stimate amice,

Boala îndelungată de care am suferit, m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum, fiind întrucâtva mai restabilit, vin a vă ruga să v’aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută de mijloace de subsistenţă în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă de-a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai neagră mizerie mă ameninţă. În aşteptarea unui răspuns, rămân al D-voastră devotat amic.

                                                   M. Eminescu.”

 

          Facsimilul scrisorii este înserat în volumul M. Eminescu, Proză şi versuri, Iaşi, 1890, [1]+ 254 p.,  Ediţia V.G. Morţun, care îl reproduce integral. După cunoştinţa noastră, aceasta reprezintă prima tentativă de a reda o imagine fidelă a scrisului Poetului, aşa cum se prezintă acesta într-un document olograf.

          Textul manuscrisului de mai sus apare şi în ziarul “Timpul“, din 15 iulie 1890, p. 1, (“Ironie”), însoţit de comentariile lui I. L. Caragiale,  fiind inclus şi în alte lucrări [1].

 

 

            Citând această scrisoare, marele dramaturg român omite partea finală a documentului: “Iată ce scria el ( n.n. Eminescu) către un amic — scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului, să iasă bănuiala că mintea i-ar fi cîtuși de puțin nestăpînită — iată:

            Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ținerea unei corespondențe regulate. Acum, fiind întrucîtva mai restabilit, vin a vă ruga să v-aduceți aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putință a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cît de curînd, căci cea mai mare mizerie mă amenință…

Trist document! “

 

          Caragiale, cunoscut pentru acribia cu care redacta manuscrisele ce le oferea pentru tipărit, îşi permite să modifice textul originar: astfel varianta lui Caragiale nu mai menţionează sintagma ” mijloace de subsistenţă“. De asemenea, în textul său apare formularea “cea mai mare mizerie “, pe când în  Revista “Boabe de Grâu” (unde se semnalează această scrisoare)  aceasta devine “neagră mizerie“.

          Fără a intra în analiza mesajului acestui articol, este evident faptul că, la trecerea unui an de la moartea Poetului, Caragiale comentează tendenţios conţinutul scrisorii, care probabil îi era cunoscut din facsimilul publicat de V.G. Morţun, în ediţia pe care acesta a tipărit-o la Iaşi în acelaşi an, 1890, enunţând o opinie destul de insidioasă: scrisul excesiv de îngrijit al lui Eminescu ar fi o dovadă a ascunderii premeditate  a bolii sale. Aşadar, dacă scrisul este neîngrijit, avem dovada că  mintea Poetului este nestăpânită, iar dacă scrisul acestuia este firesc şi normal, rezultă că Eminescu este cu mintea dusă,  atent să nu fie descoperit. În ambele cazuri, prezumţia de nebunie este deja un verdict implacabil.

           Mai aproape de zilele noastre, conţinutul scrisorii  de mai sus este reprodus cu ocazia Centenarului morţii lui Eminescu, în 1989, cu precizarea că destinatarul ei era V. G. Morţun, prieten al poetului şi editor al operei acestuia. [2]

           Opere Eminescu, Ediţia Perpessicius, dezvăluie călătoria în timp a  acestui manuscris. Astfel, la împlinirea a două decenii de la moartea Poetului (1909), conceptul scrisorii a fost publicat de Sextil Puşcaru, în Junimea Literară.  În continuare, după facsimilul publicat de V.G. Morţun au apărut reproduceri  în câteva reviste ale perioadei interbelice: “Mişcarea“, XIII, nr. 156, 3 Aug. 1919, p. 1; “Opinia“, XXVII, nr. 7119, 29 Ian. 1931, p. 1 şi  “Adevărul Literar şi Artistic“, X, nr.572, 22 Noiembrie 1931, p.2.

          În monumentala Ediţie Perpessicius, este evocată  existenţa unei misterioase dubluri a acestei scrisori: “Scrisoarea este trimisă, probabil, într-o copie identică şi unui negustor de sticlărie şi porţelanuri, în Galaţi“, precizează academicianul D. Vatamaniuc [3].

          Prezenţa unei “surori siameze”, a unei a doua variante sau copii a acestei scrisori a fost susţinută pentru prima oară de Lucia Borş – Bucuţa, într-un material   documentar cu privire la începuturile şi colecţiile Bibliotecii V. A. Urechia

din Galaţi [4].

          Ulterior, într-un material documentar, dedicat de asemenea bibliotecii gălăţene, Valentina Oneţ[5] se raliază acestei ipoteze, citând articolul  Luciei Borş[6], unde se precizează: “iată o scrisoare autografă a lui Eminescu, adresată unui prieten al său, Vasilcoveanu, fost negustor de sticlărie şi porţelanuri în Galaţi.”[7]

           În continuarea articolului din Revista “Boabe de Grâu“, Lucia Borş redă textul scrisorii eminesciene, datate 10 Noiemvrie, 1887, identic cu textul publicat în anul 1890 de V.G. Morţun, precizând că “alături de această scrisoare, în care se reflectă întreaga poveste tristă a vieţii marelui nostru poet, găsesc o alta, cu aceeaşi semnificaţie, scrisă de V. Alecsandri şi adresată prietenului său M. Kogălniceanu, din Mirceşti, 30 August, 1867.”

            Din nefericire, dublura scrisorii nu mai există în prezent. De altfel, muzeografii acestei instituţii de cultură gălăţene menţionează ca fiind dispărute şi alte exponate valoroase ale fondului documentar V. A. Urechiă [8].

           “Aş mai aminti (cu durere) o scrisoare autografă, Mihai Eminescu, adresată unui negustor gălăţean, pe care o voi reproduce din revista sus-numită, poate se află pe undeva, poate cineva a văzut-o şi poate va fi restituită[9] , un apel explicit privind restituirea acestui important document, dispărut din patrimoniul instituţiei.

          Cu titlu de simplă coincidenţă (oare ?), la data de 18 Septembrie 2012, deci cu aproape un an înainte de apariţia acestei scrisori în licitaţia de la Artmark, un anonim internaut, care îşi ascunde identitatea sub pseudonimul  Boby 23 reproduce pe un blog de discuţii libere http://www.comunitate.ziare.com/blogs/6072/15277/scrisoarea lui Mihai Eminescu, cu câteva diferenţe faţă de editările anterioare ale manuscrisului.  Astfel, titlul scrisorii, conform postării anonimului internaut este: “stimate amice”, în timp ce în ediţia V. G. Morţun, în articolul Luciei Borş, precum şi  la Valentina Oneţ, inclusiv în manuscrisul oferit spre licitaţie, apare sintagma “mult stimate amice”.

          De asemenea, în ediţia M. Eminescu, Opere, vol XVI, apare sintagma “devotat amic“, dar în articolul Valentinei Oneţ doar “amic“. Un amănunt demn de precizat în explicaţiile ce însoţesc postarea internautului evocat mai sus este acela că scrisoarea eminesciană  este “găsit-o într-o carte”  şi, mai departe, “scrisoare care NU se ştie CUI a fost adresată de către POET, dar care dă măsura felului în care trăia…..Poetul Mihai Eminescu….” [10]

          În  privinţa documentului Eminescu de la Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi, Augustin Z.N. Pop s-a declarat un adversar al teoriei conform căreia Scrisoarea datată 10 noiembrie 1887, aflată în urmă cu decenii în fondul documentar al acestui muzeu,  ar fi un document real: ” Ipoteza că, în mai – iunie 1883, Eminescu ar fi călătorit cu trenul la Galaţi, ca să conducă la spitalizare pe un frate bolnav nu se susţine documentar, n-avea pe nimeni rudă în Covurlui şi chiar scrisoarea din 16 noiembrie 1887, (n.n. 10 noiembrie) către un negustor gălăţean, Vasilcoveanu, rămâne amăgire, un apocrif. Textul original al respectivei epistole fusese adresat lui V. G. Morţun [11]“.

          Totuşi, din documentele de inventar originale, există unele dovezi că scrisoarea contestată de Augustin Z.N. Pop ar fi putut fi una autentică, dacă ţinem seama, de exemplu, că în anul 1890, printre donatorii de obiecte pentru acest muzeu s-a aflat,  alături de Teofil Rizu şi N.Vicol, şi cunoscutul  Socec, patronul tipografiei şi editurii  cu acelaşi nume, unde opera eminesciană şi editorul T. Maiorescu au tipărit numeroase ediţii ale Luceafărului poeziei româneşti.

          Situaţia se complică, fiindcă în Buletinul Fundaţiunii Urechia din Galaţi se precizează că un anume G. Vasilcoveanu a donat în anul 1901 un număr de trei volume şi 34 de monede diferite. Din nefericire, actul de donaţie nu există sau nu s-a păstrat, pentru a putea şti cu exactitate dacă această legendă apocrifă, referitoare la negustorul gălăţean, căruia Eminescu îi lansa un “strigăt de ajutor” în anul 1887, este autentică.

          De altfel, longeviva Lucia Borş, care mai trăia încă în deceniul 9 al secolului trecut, a mărturisit lui Gh. S. Ştefănescu, profesor gălăţean, că ea a văzut personal, în anul 1932, în vitrina muzeului, unde era expusă scrisoarea amintită, şi plicul cu numele lui Vasilcoveanu.

          Se ştie, de a semenea, că Augustin Z. N. Pop a venit special la Galaţi, în anul 1954, pentru a se convinge de existenţa acestei scrisori. Concluzia ? documentul văzut nu l-a convins ca fiind unul autentic. 

          Aceasta fiind istoria scrisorii eminesciene, considerate drept un strigăt disperat de ajutor, rămâne să ne punem şi noi întrebarea de rigoare: ce s-a vândut la Artmark ? Scrisoarea dedicată lui V.G. Morţun sau dublura semnalată încă din anul 1932 în depozitele Bibliotecii din Galaţi, în prezent dispărută ?

          De aceea,  în finalul acestui eseu precizăm că “scrisorile” eminesciene ( facsimilul din Ediţia V.G. Morţun, 1890, şi fotografia documentului licitat la Bucureşti, în toamna anului 2012),  sunt identice, cel puţin la prima vedere, însă neavând o copie după manuscrisul existent odinioară la Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi, nu putem să facem o evaluare comparativă, lăsând pe cititori să tragă concluziile de rigoare.

                                                                                           Dan Toma Dulciu                                                         Bucureşti 08.01.2014

 

 

 

 

 

 

 


[1]I.L. Caragiale, Note şi Schiţe, Bucureşti, 1892, p. 17; idem, Momente, Schiţe, Amintiri, Bucureşti, 1908.

[2]M. Eminescu, Opere XVI, Corespondenţă Documentar Editura Academiei, Bucureşti 1989, p. 222,

[3]idem, p.743

[4]Lucia Borş, Biblioteca V.A. Urechiă,  în Revista Boabe de Grâu, anul III, nr. 8, Aug.1932, p. 348 -367

[5]Valentina Oneţ, Colecţiile speciale ale Bibliotecii V.A. Urechia Galaţi, Buletinul Fundaţiei Urechia, nr. 9/2008, p. 11-21

[6]Lucia Borş (1895 -1984) era căsătorită cu Emanoil Bucuţa, fondatorul Revistei “Boabe de Grâu“, mult apreciate în epocă, în paginile căreia a fost semnalată prezenţa la Galaţi a scrisorii lui Eminescu.

[7]Lucia Borş, op. cit. p. 352

[8]Printre preţioasele piese dispărute în mod straniu, altele decât scrisoarea lui Eminescu, amintim: o scrisoare a lui F. Mistral, adresată lui V. Alecsandri, o alta semnată de Episcopul Melchisedec Ştefănescu, manuscrisul intitulat Anecdotă, aparţinând lui Ion Creangă, publicat prima oară în Albumul Macedo-Român, cercetat de Iorgu Iordan în anul 1930, solicitat în 1968. Despre aceste pierderi iremediabile vezi Monografia Bibliotecii V.A. Urechia, Colecţiile Bibliotecii V.A. Urechia, p. 1-61

[9]Valentina Oneţ, op.cit. p. 11 – 12

[10]În mod eronat anonimul afirmă că nu se ştie cui i-a fost adresată scrisoarea. Evident, adresantul este V.G. Morţun

[11]Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1978, p. 266

Scrisoare EminescuScrisoarea prezentată la Casa de licitaţii Altmark, Septembrie 2013

Imnul “DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE” – o veche înregistrare sonoră, datând din anul 1918 !

Standard

În fiecare an, la 1 Decembrie, în toată ţara răsună înălţătoarele îndemnuri ale imnului nostru naţional, “DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE  !”

Lăsând la o parte controversele legate de geneza acestui cântec, autorul/autorii partiturii precum şi circumstanţele în care s-a născut şi a fost apoi adoptat ca imn naţional (a se vedea articolul nostru pe această temă: “Propunere de schimbare a imnului naţional şi a zilei naţionale a României”, http://dulciu.wordpress.com/620-2/ ), vă prezentăm varianta originală a acestei melodii, în interpretare orchestrală, aşa cum s-a  păstrat ea, din fericire, într-o arhivă sonoră străină.

 Conţinutul acestui document sonor este stocat în format digital în fişierele Bibliotecii Congresului SUA, fiind printre puţinele înregistrări, având o vechime de aproape un secol…

După cum se ştie, prima transpunere pe disc s-a realizat tot în SUA, în anul 1900, avându-l ca solist pe Alexandru Pascu.

Puteţi auzi în continuare o variantă pe disc de gramofon a melodiei “Deşteaptă-te române”, din anul 1915, realizată în studiourile companiei LYROPHON (cod. Rm 3534) şi interpretată de Iancu Marinescu, “chitarist din Piteşti”, fiind acompaniat de orchestra de lăutari condusă de Gheorghiţă Simionescu.

De observat că Iancu Marinescu cântă doar primele patru strofe ale melodiei, cu unele modificări.

Ascultă aici “Deşteaptă-te române”, in interpretarea lui Iancu Marinescu din anul 1915

Iancu Marinescu a fost unul dintre cei mai populari interpreţi în perioada 1900 -1920, având zeci de înregistrări la casele de discuri Columbia Records şi Schallplatte Grammophone, unele piese fiind considerate pierdute, altele au devenit adevăratre rarităţi.

În ceea ce priveşte variantele orchestrale, acestea au fost interpretate de fanfarele reunite ale Batalionului 2 Pionieri (Bucureşti) şi ale Regimentului Ştefan cel Mare(Iaşi), care le-au cântat împreună, în 1910, şi le-au înregistrat pe disc de gramofon.

La rândul său, Corul “Ion Vidu” din Lugoj a realizat şi prima variantă corală, transpusă pe acelaşi suport, tot în anul 1910.  (apud: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/De%C5%9Fteapt%C4%83-te,_rom%C3%A2ne )
Interesul pentru creaţia muzicală păstrată într-o arhivă digitală din străinătate mi-a fost atras de faptul că melodia amintită este interpretată chiar în anul Marii Uniri, fiind una dintre cele mai timpurii înregistrări sonore ale acestui cântec (28.02.1918), realizată de o formaţie muzicală americană.

De menţionat că linia melodică originală a acestei variante este diferită de partitura pe care o cunoaştem în zilele noastre. Şi, atunci, ne punem întebarea: care este adevăratul imn al României, cel de azi, cel din 1918 sau cel cântat pentru prima dată la mijlocul veacului al XIX-lea ?

Înregistrarea se află la Departamentul Colecţii Speciale din cadrul Bibliotecii Davidson, aparţinând Universităţii California din Santa Barbara, de unde a fost preluată de către arhiva de documente digitale a Bibliotecii Congresului SUA, Packard Campus for Audio Visual Conservation, pentru proiectul National Jukebox, prin bunăvoinţa Sony Music Entertainment, care deţine drepturile de autor.

Melodia, purtând titlul “DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE !”, catalogată drept Cântec patriotic,  având o durată de  2:58 , a fost interpretată în variantă instrumentală de către celebra formaţie VICTOR MILITARY BAND, condusă de Josef Pasternack. ( compozitor şi dirijor polonez, 7 iulie1881 – 29 aprilie 1940). Acesta a fondat   Victor Talking Machine Company (denumită mai târziu RCA-Victor). Cântecul s-a înregistrat într-un studio din Camden, New Jersey, pe o placă de gramofon,  cu  aceste menţiuni: VICTOR 69960, nr. B-21468/1.

                         Ascultă Deşteapta-te române  !

Dan Toma Dulciu

30.11.2013