Istoria Liceului Gh. Sincai

Istoria Liceului Gh. Sincai.

O inscripţie cu litere arabe, la Timişoara. Istoria decriptării unui text în limba turcă !

 

În prima jumătate a lunii februarie 2013 am făcut o vizită de două zile în minunatul oraş de pe Bega, la invitaţia unor buni prieteni din Timişoara. În cele 2 zile petrecute aici am admirat, printre altele, Piaţa Libertăţii sau Piaţa Primăriei Vechi.

După Revoluţia de la 1848, toponimicul „ Piaţa Libertăţii” a înlocuit vechea denumire sub care locuitorii acestui oraş o botezaseră  anterior:  Piaţa de Paradă („Paradeplatz”), fiindcă aici se găsea comandamentul administrativ al Banatului şi al Timişoarei, iar în acest spaţiu se desfăşurau în mod tradiţional paradele militare.

În perioada 1732 – 1761, în această parte a oraşului se construise cea de a doua cetate a Timişoarei, prin intermediul căreia vechile fortificaţii medievale erau înlocuite cu un proiect modern, avizat de curtea de la Viena.

În Piaţa Libertăţii găsim centrul noii cetăţi, mai mare şi mai bine gândită, decât cea anterioară, sub aspectul tehnicii defensive. Aici s-a născut noul oraş Timişoara.

Un impozant grup statuar, reprezentând Monumentul Sf. Maria şi Sf. Nepomuk, se află în zona centrală a acestei pieţe.

Aparţinând stilului baroc vienez, un  gen artistic predominant al acelor timpuri, monumentul a fost adus pe calea apei din capitala Imperiului Habsburgic, pe la 1756. Operă de artă monumentală reprezentativă a oraşului, acest ansamblu a fost început de sculptorul Raphael Donner. Moartea acestuia a oferit ocazia unor alţi artişti, Wasserburgher şi Blimm,  să finalizeze lucrarea.

În partea de Sud a acestei pieţe se găsea odinioară Comenduirea Garnizoanei Timişoara  („ Generalatul Nou”), ce data din anul 1727, iar în stânga pieţei complexul de construcţii era armonios însoţit de clădirea

„Cazinoului Militar”,  cunoscută şi sub denumirea de „Casa Comandantului”. Aceasta clădire a fost ridicată în stilul unui baroc târziu, cu discrete influenţe rococo.

Deşi la mijlocul veacului al XVIII-lea au fost înălțate mai multe imobile în jurul pieţei, putem spune că abia în anul 1859, când s-a construit sediul „Comenduirii Corpului de Armată” (aflat azi în partea de vest a ansamblului), Piaţa Libertăţii a fost înconjurată aproape complet de clădiri pe toate laturile sale.

În partea de nord a acestui spaţiu istoric plin de semnificaţii se ridică ”Primăria Veche”, considerată la 1731 „ primăria comunităţii germane”. Construcția a fost realizată în perioada 1731-1734 după proiectul unui arhitect italian, care a şi supravegheat înălțarea edificului.

Înfăţişarea actuală diferă de aceea iniţială, fiindcă faţada construcţiei a fost refăcută de câteva ori, având azi un aspect eclectic, banal, mai ales că ornamentaţia în stil baroc a fost modificată cu una în stilul renaşterii târzii.

Ne-a atras însă atenţia o modestă placă montată în dreapta intrării, despre care circulă tot felul de legende în Timişoara.

Inscripţia în limba turcă de la Timişoara

Apropiindu-ne şi fotografiind ciudata piatră veche de secole, am constat că scrierea era realizată cu caractere arabe, având o caligrafie specifică de mijloc de Ev Mediu.

Materialele documentare precizează că placa aceasta este o ultimă relicvă din această piaţă, care aminteşte de vremurile în care aici existau cu totul alte clădiri, un bazar turcesc, practic o altă lume.

Aceleaşi surse afirmau, fructificând probabil legendele apocrife, că pe locul primăriei celei vechi se afla o baie turcească, care s-ar fi găsit la intersecţia actualelor străzi: V. Alecsandri şi Praporgescu, pe latura de vest a Pieţii iar inscripţia ar fi atestat acest lucru, deşi nimeni nu putea să aducă dovada clară a celor afirmate.[1]

Chiar unele surse documentare susțin, în pofida evidenţei, că inscripţia ar data din primul deceniu al secolului XVII. Marele orientalist Aurel Decei  a infirmat această teorie, în urmă cu câteva decenii, considerând-o eronată. Ce folos, însă, legenda băii turceşti persistă.

Acest fapt m-a făcut să tratez cu mai multă atenţie chestiunea acestei unice dovezi a vremurilor când aici se găsea vechea cetate medievală a Timişoarei.  Se spune despre ea că este „ o inscripţie în limba turcă veche” .

Citisem cu câtva timp mai înainte un foarte interesant material documentar, semnat de domnul Radu Oltean [2], intitulat „ Timişoara Otomană”, asupra căruia, la vremea respectivă îmi exprimasem următoarea părere:

Dan Toma Dulciu spunea…

„La rândul meu, felicit autorul pentru munca de documentare, precum şi pentru probitatea ştiinţifică dovedite în elaborarea acestui studiu. În urmă cu 10 ani am publicat o lucrare, cu titlul:
“Statutul juridic al Cadiatelor din România- Introducere în studiul Dreptului Islamic”, Editura Ars Docendi, Bucuresti, 2001, al cărei text poate fi găsit şi pe Internet. De asemenea, am postat pe Internet un alt studiu, numit ” Prezenţe musulmane în spaţiul românesc“, unde am evocat in mod succint evoluţia istorică a ocupaţiei musulmane asupra teritoriilor limitrofe Dunării şi Mării Negre. Asemenea cercetări documentare vin să lumineze o parte a trecutul ţării noastre, trecut fie ignorat de către unii istorici, fie voit mistificat. Pentru a nu se spune ca asemenea lucrări sunt mai greu de găsit sau studiat, ele sunt postate în spaţiul virtual, fiind la dispoziţia amatorilor de istorie, cercetătorilor, în pofida faptului ca unii dintre ei vor obiecta că Internetul nu este o sursă credibilă de documentare. Tot acolo, am postat şi un studiu privind ” Influenţe ale artei islamice asupra artei medievale româneşti”, pentru a se vedea unde şi când au apărut asemenea interferenţe culturale, arhitectonice etc. Pentru aspectele juridice privind cadiatele şi cutumele musulmane de pe teritoriul românesc, este destul să accesaţi pe orice motor de căutare sintagma “Dulciu Islam” şi veţi putea citi aceste materiale de interes istoric şi documentar. Regret că abia acum am lecturat acest foarte util articol. La data redactării studiului meu mi-ar fi fost extrem de util. Oricum, felicitări domnului Radu Oltean.
Cu mulţumiri, Dan Toma Dulciu
25.12.2011

De asemenea, aflasem în urmă cu aproape un deceniu de existenţa unei interesante Expoziţii, având titlul: „ Banatul Otoman” 1552 – 1716, care s-a organizat în toamna anului 2002 la Timişoara.

În Cronica semnată la acest important eveniment muzeistic, doamna Daniela Tănase afirma despre această unică relicvă a vremurilor de cucerire otomană asupra Banatului că inscripţia s-ar traduce astfel: Anul ridicării acestei băi din timpul de groază sub Ibrahim Ehan, Hedşa 1053” (1643).[3]

Importanţa inscripţiei

Însemnările unor călători care au vizitat Timişoara în epoca medievală sunt valoroase surse documentare. Printre aceştia, jurnalul de călătorie al lui Evlia Celebi este esenţial. [4]

Acesta descrie cele văzute în trecerea sa prin ”vilayatul” Timişoara:

Cetatea are 5 porţi. Prima este „ Poarta Azapilor” [5]. Aceasta avea următoarea inscripţie: „ Oricare duşman ar nutri gând rău faţă de această cetate va fi înfrânt de sabia oamenilor lui Allah. Abidi Hatif -I – Kudsi a spus data: Slavă lui Allah ! Cetatea cea mare (s.n.) s-a săvârşit în anul 1052” [6]

Avem în acest text o confirmare sigură asupra datei finalizării „ marii cetăţi”, asupra căreia nu există nici un fel de dubiu, chiar dacă inscripţia nu mai există în prezent.

Dar, conform aceluiaşi jurnal de călătorie, „ Poarta Azapilor” mai avea o inscripţie interesantă, cu următorul conţinut: „  Fie că e mic, fie că e mare, acesta este un oraş minunat. Allah să dăruiască tuturor, în clipa cea din urmă, credinţa cea dreaptă.

         Kevseri, împreună cu oamenii mari ai lui Allah, a spus data: doresc ca păzitorul acestei cetăţi să fie în veci Allah. Anul 1053 „ [7].

         Acelaşi document istoric consemnează şi prezenţa unei inscripţii similare, aflate pe „ Poarta Cocoşului”:

„ Allah să nu ne lipseşti niciodată de mila ta, să înveseleşti şi să dai din nou viaţă inimilor căzute în deznădejde. Hatif şi Abidi, împreună cu oamenii mai mari ai lui Allah au spus data: Ajută Allah şi apără această cetate de viclenia duşmanilor lui. „

         După cum se observă, tradiţia constructorilor otomani de a aşeza pe zidurile unor clădiri importante a unor inscripţii cu caracter apotropaic se respectă şi aici.

Analizând conţinutul acestor inscripţii observăm o anumită particularitate: prima parte a textului este una care invocă protecţie divină împotriva duşmanilor ce ar ataca cetatea  iar partea a doua consemnează data construcţiei.

Evident, pentru istorici, data înălţării cetăţii este mult mai importantă decât orice alt conţinut.

În cazul nostru, textul aflat pe zidul vechii Primării din Timişoara pare a fi ieşit din standardul textelor prezente pe zidurile unor cetăţi, castele sau palate, deoarece îi lipseşte partea iniţială. Ca urmare, credem că piatra pe care o admirăm astăzi este doar un fragment din textul integral, şi anume doar partea finală a acestuia, respectiv cel care menţionează data construcţiei.

Cu toate acestea, informaţia transmisă de textul în cauză este esenţială, întrucât stabileşte identitatea construcţiei, perioada în care a fost finalizată, precum  şi numele sultanului, sub a cărui domnie a avut loc zidirea edificului.

Decriptarea inscripţiei

 

         Mărturisesc faptul că nu cunosc deloc limba turcă, însă textul fiind scris cu litere arabe am încercat să înţeleg sensul acestuia, ştiind că multe dintre cuvintele ce formează vocabularul limbii turce provin din limba arabă.

O mare dificultate o constituia scrisul foarte stilizat, alambicat am putea spune, fapt care îngreuna identificarea ordinii literelor acestei inscripţii.

După cum se observă, inscripţia este formată din două paliere, sub formă de şiruri de litere, urmate de un al treilea palier, unde este redat un număr, de fapt un an în calendarul Hegirei.

Primul pas a fost acela de a identifica fiecare cuvânt în parte,  din cele două paliere suprapuse.

Redăm transcrierea în litere arabe a fiecărui şir de litere (de la dreapta la stânga), urmând să analizăm ulterior cuvintele cu lecţiune incertă. Am obţinut astfel:

                          Palierul I : تاريخ بناء قل

                          Palierul II: زمان صلطان

                          Palierul III:  ١٠٥٣

Prima observaţie importantă: din cele 5 cuvinte cu lecţiune certă un număr de 4 cuvinte provin din limba arabă, cu următoarele sensuri:

- تاريخ بناء    = data construcției;

-    زمان صلطان = în timpul Sultanului.

-   ١٠٥٣             =  1053 (Hegira) ceea ce înseamnă anul 1643, A.D.

Știind că anul 1643 este o dată certă, incontestabilă, am dedus imediat și numele  Sultanului care domnea în acea perioadă: Sultanul Ibrahim I (1640 –1648). Acesta mai este cunoscut în istoriografie sub numele  IBRAHIM KHAN, fiind fiul lui AHMED KHAN.

În mod firesc, șirul de litere ce urmau după  زمان صلطان   (ZAMAN SULTAN) trebuia să însemne IBRAHIM KHAN , respectiv următorul șir de litere arabe:     ابراهيم خان  Această deducție logică mi-a permis să identific faptul că ”bigrama” BR,    (  بر  )   este  redată în textul alambicat al enigmaticei inscripții sub forma prescurtată  următoare:

Prin urmare, în șirul de litere din primul palier, în colțul din stânga sus, apare o ”trigramă” (- – -), din care cunoaștem acum cu certitudine poziția literelor BR- . Evident, a treia literă este un K ( ك  ) trunchiat, ca urmare a acoperirii cu mortar a unei părți din această literă.

Deci, am dedus astfel cuvântul KBR  ( كبر ), pe care îl vom pune la locul său în șirul de cuvinte din primul palier al acestei inscripții.

În sfârșit, ne rămâne însă să aflăm ce reprezintă însă grupul de litere  QL  (قل ) din același prim palier de litere. Vocalizând cele două consoane ale bigramei, cuvântul se poate pronunța  KALE, ceea ce în limba turcă înseamnă CASTEL, CETATE, FORTĂREAȚĂ, etimonul său fiind cuvântul arab    قلعة   , care este foarte asemănător, din punct de vedere fonetic, cu turcescul KALE, redat QL, având sensul de CASTEL sau CETATE. [8]

Acum, putem în final să prezentăm textul inscripției, precum și traducerea acesteia:

تاريخ بناء  قل كبر

زمان صلطان ابراهيم خان

١٠٥٣

Transliterând cu grafie latină, inscripția se citește în turcește astfel:

”TARIH BINA KALE KEBIR

ZAMAN SULTAN IBRAHIM KHAN”

1053

Traducerea în limba română:

DATA CONSTRUIRII MARII CETĂŢI:

ÎN VREMEA SULTANULUI IBRAHIM KHAN

1643

Așadar, nici vorbă de baie turcească,  sau de  ” vreme de groază sub Ibrahim Ehan”, ori alte aserțiuni privind datarea cu aproximație a textului, în primele decenii ale veacului al XVII-lea.

Coroborând datele amintite de Evlia Celebi cu data acestei inscripții, avem un tablou concordant asupra locului unde a fost postată inițial acea inscripție (pe zidurile MARII CETĂŢI a Timişoarei),  a datei 1643, precum şi numele cârmuitorului din acea epocă: Sultanului IBRAHIM KHAN.

În acest fel, am rezolvat o enigmă veche de secole, fără să cunosc măcar limba turcă, ceea ce înseamnă că ar trebui să vin mai des în oraşul Timişoara: cine ştie ce inscripţii de acest gen mai pot afla !

Dan Toma Dulciu

19.02.2013

---

[1]  „ Inscripţia este scrisă cu caractere arabe, în limba turco – osmană, o limbă conţinând 60 – 80% de cuvinte care sunt împrumuturi din limbile arabă şi persană, şi de aceea foarte greu de înţeles, sau chiar de neînţeles, pentru turcii contemporani nouă”.

(http://www.timisoara- info.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=255%3Aprimaria-veche&catid=44&Itemid=148&lang=ro )

[2]  Articolul a fost publicat la data de 23.04.2010 Vezi:  http://art-historia.blogspot.ro/2010/04/timisoara-otomana_23.html?showComment=1324832207951

[3] BHAUT, V, p. 157 , „ VI Moştenirea otomană”.

[4] Vezi „ Călători străini despre Ţările Române”, Vol.VI, Partea a II-a, Evlia Celebi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 495 – 501.

[5]  Azapii reprezentau o structură militară specializată în paza zidurilor cetăţilor şi fortăreţelor, a oraşelor şi punctelor strategice.

[6]  Anul Hegirei 1052 corespunde perioadei 01.04.1642 – 21.03.1643.

[7]  Anul 1053 potrivit calendarului islamic corespunde perioadei 22.03.1643 – 09.03. 1644

[8]  Acest cuvânt este întâlnit și în limba română sub forma CULĂ  (construcție întărită, fortificată).

Interferențe culturale și religioase româno-arabe

Un film documentar despre influența Orientului în România !

http://youtu.be/b3Bd_feCZiI

Un Témoignage Chrétien en écriture arabe à Bucarest
Une église orthodoxe  Saint Spiridon  (L’ Ancien) a été bâti au centre de la Ville de Bucarest sous l’ordre du Patriarche Silvestre  l’Antiochien pendant le XVIII siècle.

Film avec la participation du  Métropolite Theodosios Atallah Hanna , (” Grec Orthodoxe Patriarcat of Jérusalem” ), l’historien Dan Toma Dulciu et la journaliste syrienne Nabila Cuza.

O judecată solomonică a principiului “ QUI TACET, NON NEGAT”

Studiu de caz: “Regulae Juris” şi Dreptul Electoral

Motto: “ Curtea Constituţională are o judecată solomonică” [1]

Prof. Univ. dr. Iulia Motoc, judecător al Curţii Constituţionale a României

 

 

Există numeroase situaţii în care Curtea Constituţională a motivat anumite Decizii privind constituţionalitatea unor acte juridice ce sunt de competenţa sa prin apelarea la norme şi principii de drept.

Acolo unde legea este ambiguă, neclară, neacoperitoare sau lasă loc unor interpretări nesigure, magistraţii Curţii Constituţionale fac recurs la  “ deducţii logice”, la principiile universale ale dreptului, oferind o soluţie cât se poate de coerentă şi conformă cu spiritul şi prevederile normelor constituţionale care, la rândul lor, dau expresie unor constante universale ale dreptului.

Rolul Curţii Constituţionale este acela de a pune în acord prevederile unui act juridic contestat cu prevederile Constituţiei, precum şi cu principiile unanim admise ale Dreptului.

În speţa pe care o supunem atenţiei în acest eseu dorim să propunem judecăţii Dumneavoastră şi, de ce nu, onorabililor membri ai Curţii Constituţionale, două analize teoretice privitoare la semnificaţia voturilor exprimate la Referendumul privind demiterea preşedintelui României, din 29 iulie 2012.

În baza uneia sau alteia dintre analize, Dumneavoastră puteţi să  aveţi o imagine asupra modului în care poate fi manipulată percepţia opiniei publice privind semnificaţia numărului de voturi şi -implicit-  în ceea ce priveşte soarta scaunului de la Cotroceni.

De la bun început, subliniem faptul că impunerea de către Curtea Constituţională a unui cvorum  obligatoriu de validare a referendumului este, în primul rând, neconformă cu paragrafele 50, 51 şi 52 din “Codul bunelor practici cu privire la Referendum” al “Comisiei de la Veneţia”, fiindcă, aşa cum s-a spus “cvorumul încurajează tactici absenteiste care afectează direct şi viciază în fond expresia de voinţă populară” ( ceea ce s-a şi întâmplat, în fapt, prin strategia PDL de a îndemna alegătorii să nu se prezinte la vot).

În al doilea rând, partea cea mai neplăcută, însă, umează abia după încheierea scrutinului. Rezultatele sale vor genera un val de interpretări contradictorii în cazul în care, ipotetic, numărul votanţilor efectivi se va situa în imediata proximitate a acestui prag al cvorumului.

In cele de mai jos, vă prezenăm  două posibile interpretări ale rezultatelor referendumului, funcţie de culoarea politică a celor care vor face analiza rezultatelor.

1. Interpretare în viziune PDL-istă:

În cazul în care, pe 29 iulie, vor fi  aproximativ 9,5 milioane de votanţi, conform legii, Referendumul va fi declarat valid de către Curtea Constituţională. Dar să considerăm, sub formă de ipoteză, că dintre cei care se prezintă la vot, 7 milioane vor spune DA în ceea ce priveşte demiterea preşedintelui suspendat Traian Băsescu şi 2,5  milioane vor spune NU.

În mod normal, Curtea Constituţională va lua act de demiterea preşedintelui, constatând că 74% au votat DA şi 26% au votat NU.

Totuşi, în cazul acesta, unii dintre susţinătorii preşedintelui suspendat se vor opune şi vor afirma că, pe bază de “deducţie logică”, Traian Băsescu a câştigat in fapt referendumul, fiindcă la cele 2, 5 milioane de voturi NU se mai adaugă şi cei peste 9 milioane de votanţi care s-au abţinut de la vot, la îndemnul preşedintelui suspendat şi a partidului care îl susţine.

Cu alte cuvinte, din totalul de aproximativ 18, 5 milioane de persoane înscrise pe liste, un număr de 11, 5 milioane vor fi considerate şi, deci, contabilizate ca fiind voturi PRO  revenirea preşedintelui suspendat la Cotroceni şi doar 7 milioane împotriva sa !

1. Interpretare în viziune USL-istă.

Pornind de la acelaşi ipotetic procent de 7 milioane de voturi DA şi 2,5 milioane voturi NU, USL-ul va clama o victorie zdrobitoare la referendum deoarece, la cele 7 milioane de voturi DA, se vor mai adăuga alte 9,5 milioane de sufragii ale celor care nu s-au prezentat la vot, deci o victorie cu 16,5 milioane de voturi.

Acest rezultat se deduce ca urmare a faptului că voturile absenţilor vor fi contabilizate în favoarea USL -ului, în baza principiului “QUI TACET, NON NEGAT”[2], cu alte cuvinte, cei ce nu s-au prezentat la urne s-au comportat ca şi cum nu au avut nimic de obiectat faţă de demiterea preşedintelui, altfel ar fi venit la referendum şi ar fi votat NU !

De altfel, această intrepretare a unui adagiu de drept este prezentă şi în bagajul de înţelepciune al tuturor popoarelor din Europa, din care noi vom reda mai jos doar câteva exemple:

În limba română:

“Cine tace, e de acord ”

“ Cine tace, consimte”

 

În limba franceză:

“ Assez consent, qui mot ne dit”

“ Qui ne dit mot, consent”

“ Qui se tait, consent”

 

În limba engleză:

„ Silence gives consent”

„ When they are silent, they approve”

„ He who does not deny, admits.”

 

În limba germană:

„ Keine Antwort ist auch eine Antwort”.

 

În limba italiană:

“Chi tace acconsente”.

 

În limba spaniolă:

“Quien calla, otorga”

 

În limba portugheză:

“ Quem cala, consente”

 

         În încheiere, aş vrea să arăt că, din motive de oportunitate, oricare dintre cele două moduri de interpretare ale rezultatului Referendumului din 29 iulie pot fi invocate de una sau de alta dintre tabere adverse, fiindcă, nu-i aşa, Curtea Constituţională, în înţelepciunea ei proverbială („Curtea Constituţională are o judecată solomonică”) ar putea să emită fie o interpretare „ în doi peri”, fundamentată pe „ deducţii logice”, fie, luând în considerare câteva  „Regulae Juris”, precum „ Qui non improbat, approbat”, va consfinţi cealaltă variantă.

Doamne fereşte să nu intervină  „determinarea algoritmică (5 la 4)”, caz în care decizia va fi pe invers !

Dar, din „prudenţă constituţională” curtea omonimă se va spăla pe mâini, lăsând la „ îndemintea” [3] Parlamentului să decidă ce va fi după 29 iulie 2012.

 

 

                                                     Dan Toma Dulciu

27.07.2012

---

[1]  Iulia Motoc, „ Cât de politizată este Curtea Constituţională ?  Chestiunea votului „ „http://www.juridice.ro/198777/cat-de-politizata-este-curtea-constitutionala-chestiunea-votului.html

[2]  „ Qui non improbat, approbat”

“Qui tacet consentire videtur.”

“Qui tacet non negat.”

“Cum tacent, clamant”

“ Non infitiando confiteri videbantur”

“ Qui non negat, fatetur”

“ Sed silentium, videtur confessio”

“ Silentium videtur confessio”

“ Tacent, clamant”

“ Tacent, satis laudant”

“ Tacet, sed loquitur ”

[3]  Formulă consacrată de domnul Ion C. Rogojanu, căruia îi mulţumesc pentru posibilitatea de a o cita, conform regulilor de bune practici în domeniul plagiatului !

29 Iulie: „ Deşteaptă-te, Române ! ”

 

 

„ Deşteaptă-te, Române, preot al libertăţii,
Nu plânge pe cenuşa geniilor străbuni,
E timp să’nalţi stindardul în numele Dreptăţii,
E timp să-ţi calci tiranii, e timp să te răzbuni.”

Mihai Eminescu,

„ Deşteaptă-te, Române,” (1866),

( text inedit reprodus după „Poezii inedite”,  ediţie Petru Creţia,

 Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXII )

” MAGNUM MOFTOLOGICUM ROMANIAE”

Moto:   „ A gândi este cea mai grozavă  vină, a râde, cel mai negru păcat”

I.L. Caragiale

Anul 2012 marchează împlinirea unui secol de la dispariţia lui Ion Luca Caragiale, unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Acest moment ne oferă ocazia să aruncăm o repede privire asupra calităţilor de geniu ale marelui dramaturg, pamfletar, nuvelist şi ziarist român.

La acest moment de aducere aminte, opera lui Caragiale devine tot mai adecvată realităţilor pe care le trăim şi mai pe înţelesul cititorilor din zilele noastre.

În creaţia scriitorului se pot regăsi figuri emblematice: politicieni orientaţi, Mitici persuasivi şi Ziţe universale, transformate în mondene şi demimondene contemporane,  semidocţi cu pretenţii elitiste, parveniţi economici, arivişti politici şi lefegii, un întreg caleidoscop de „moftangii”, mimând o spoială de civilizaţie occidentală, fără scrupule şi atemporale. Toate aceste tipologii umane reprezintă o caricatură a ceea ce înseamnă adevărata cultură, civilizaţia de bun simţ şi înţeleaptă cuminţenie a poporului român.

Aşa cum bine s-a remarcat,  reţeta succesului la acest scriitor este rezultatul comicului de limbaj, dedus din dialoguri năucitoare, de o autenticitate cuceritoare, completat de comicul de situaţie, grevat pe întâmplări banale, cotidiene, asemenea unui „ reality show” din zilele noastre.

George Călinescu, referindu-se la opera scriitorului, sublinia: „Umorul lui Caragiale este inefabil, ca şi lirismul eminescian, constând în caragialism, adică într-o manieră proprie de a vorbi”.

Personajele descrise de autor în comediile, nuvelele şi schiţele sale

„ vorbesc cum vorbesc”, pentru a ne menţine în iluzia realităţii (Titu Maiorescu), de unde rezultă un anumit „ mauvaise humeur”, perceptibil în toate tablourile schiţate de acesta.

În scrisul său, Caragiale a folosit o alchimie a cuvântului rostit, în care discursul meşteşugit savant, plin de „perle lingvistice”, creează starea de spirit propice receptării cu îngăduinţă a mesajului transmis. În acest fel, enormităţile lexicale devin simpatice, chiar memorabile.  Autorii celor mai multe dintre aceste construcţii verbale devin un fel de „ homo latrans” sau, cum spune însuşi Nenea Iancu,  „ răsucitorii de vorbe, care mai de care mai viteaz la limbă”, al căror dialog este prezentat drept „ discuţie de cuvinte, cârcota de vorbe, seacă de miez”.

Exhibarea cu ostentaţie a stilului relaxat, colocvial, subliniat de Caragiale în „langaj”- ul folosit de vulgul citadin, are o explicaţie plauzibilă: este reacţia individului împotriva unei tiranii apăsătoare, „ cea mai teribilă şi înjositoare tiranii –tirania vorbei”.

România, o ţară unde se vorbeşte la nesfârşit şi se promite la infinit este, cum bine remarca şi Caragiale la vremea lui, supusă unui perfid tiran:

,„ Iată cine ne-a stăpânit o jumătate de veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflată şi seacă – legenda. Ea a avut, ca toţi tiranii clasici, gardă şi gâzi, curtizani, linguşitori, bufoni şi mulţime aiurită. Vai de cel ce cuteza să nu i se’nchine fără condiţie! era huiduit de curtezani, scuipat de bufoni, biciuit, stigmatizat şi executat în aplauzele mulţimii nenorocite de’nchinători.”

Pe lângă acest aspect de tehnică literară, trebuie să mai subliniem un fapt, care pune şi mai bine în evidenţă actualitatea operei lui Caragiale:  caracterul penetrant al satirei sale, dorinţa de a surprinde „imbecilitatea  celor mulţi şi şarlatania celor puţini”.

În galeria personajelor lui Caragiale există o multitudine de caractere, sistematizate într-o schemă elocventă: la bază sunt aceşti „ neica nimeni ”, urmează palierul „nomenclaturii” tejghetarilor mahalalelor bucureştene, acel illo tempore „ middle class”, pentru a ajunge la vârful ierarhiilor politice de nivel judeţean, adică la  aşa numiţii „ baronii locali” avant la lettre.

Tabloul existenţial prezentat de Caragiale  este  unul pestriţ, o lume aparte, în care „se agită pornirile şi pasiunile omeneşti, deşertăciunea, iubirea, goana după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi cu ajutorul frazelor declamatorii neînţelese- unul dintre semnele caracteristice ale epocii noastre” (T. Maiorescu, „Comediile domnului I. L. Caragiale”).

Zugrav de subţire al  moravurile societăţii sale, Caragiale nu se sfieşte să numească oraşul în care trăia  „ Tâmpitopole”, o cetate virtuală, al cărei guvernator general este „Sik – Tir”, unde este „ corect din punct de vedere politic” să i se taie limba celui ce va cuteza să pună în discuţie numele supremului mandarin („Cronică fantastică”).

În acest spaţiu de „science fiction”, cetăţeanul de rând devine

„ contribuabilul perpetuu”: „plin de sudoare şi despuiat aruncă cu o lopată colosală câtăţimi enorme de aur în gura mereu deschisă a unui monstru etern flămând, purtând numele de  „ Punga – Publică”.

Băiatul deştept al sistemului, „ Leader”-ul  acestei instituţii monstruoase este numit de Caragiale „Pungaciul” (a  nu se confunda, etimologic vorbind, cu alt cuvânt înrudit „ Pungaşul”).

În veşnică contradicţie cu cei de mai sus, cetăţeanul de rând, aflat în luptă cu monstrul etern flămând, este în majoritatea operelor lui Caragiale adevăratul om onest, căruia Puterea nu îi recunoaşte decât două virtuţi cu caracter periodic: una anuală – de  „contribuabil” – şi alta cvadrienală, – de „alegător” -, din nefericire mereu „ turmentat”.

Astfel, putem spune că îndărătul fiecărei comedii se ascunde o tragedie, fiindcă, din patru în patru ani, fiecare individ este pus în faţa unei întrebări existenţiale, shakesperiene: „ Eu cu cine votez ?”

Fie şi numai pentru aceste motive, Ion Luca Caragiale este actual şi necesar, meritându-şi cu prisosinţă locul în rândul clasicilor literaturii române şi universale.

Dan Toma Dulciu

27.07.2012

Actualitatea clasicilor: I.L. Caragiale Un secol de sarcasm

 

I.L. Caragiale, scriitorul căruia îi sunt dedicate aceste pagini de aducere aminte, este mai viu ca oricând, mai necesar decât orice.

Chipul caricatural onest şi viziunile sale scriitoriceşti asupra societăţii româneşti  ne marchează mai mult decât efectele crizei dar, spre deosebire de aceasta, adevărurile enunţate de genialul autor sunt eterne.

Cu pana de scris în rol de bisturiu, tăind nemilos în corpul unor unanim îngăduite metehne, Caragiale poate fi numit „medicul fără arginţi” al unei societăţi bolnave.

Scriitor, ziarist, boem, mic întreprinzător falit, rentier, în vremea când nu se inventase încă faimosul Cod CAEN,  Caragiale  a fost şi spiţer de circumstanţă: scriitorul a practicat o terapie a „hapurilor” umoristice prin care bădărănia se tratează cu răutate cuviincioasă, mitocănia cu duioasă ironie.

De aici şi repulsia schimonosită a unora faţă de rolul curativ al scrisului angajant, invidia şi inapetenţa la filozofia eradicării prin râs a racilelor sociale. Poate că nu ar strica, ba dimpotrivă, ar face bine, ca ziua de naştere a scriitorului să fie declarată „ Zi naţională a Râsului”, cum bine a propus scriitoarea  Rodica Subţirelu, o zi în care să ne salutăm cu un zâmbet şi să răspundem la salut cu un hohot sănătos de râs.

Dramaturgul al cărui umor subtil era un exemplu de optimism stenic, a fost silit de „ canaliile de uliţi” să adopte o soluţie teatrală: ieşirea apoteotică din scenă. Dezamăgit iremediabil şi în gradul cel mai înalt cu putinţă, Caragiale protestează cu inteligenţă, alegând exilul. Reacţia fină faţă de un sistem ce nu-l accepta, durerea faţă de neputinţa de a schimba în bine societatea îl frământă  cu metodă. Iar operele sale sunt dovada !

Scrierile ultime exprimă nu doar tristeţea unei eşec de ordin personal ci, mai de grabă, deziluzia eşuării unei speranţe, a  negăsirii unui răspuns la gravele probleme ale societăţii româneşti, de care se simţea atât de legat.

Caragiale poseda un simţ neînşelător al  identificării trivialului, în toate formele sale de manifestare: în  mentalitatea „clasei medii”, cum s-ar spune azi, dar şi, în egală măsură, în lumea „ miticilor”  autohtoni, a „vetelor”  cosmopolite  ori în mediile clasei suspuse, bântuite de politicieni poltroni şi interese meschine.

Caragiale este autorul unui veritabil dicţionar de tipologii umane, în care limbajul este un colosal izvor de umor livresc.  În panoplia eroilor lui Caragiale arar poţi găsi tipul clasic al necioplitul troglodit,  grotescul hidos ori măscăriciul de vodevil. Universul uman descris de scriitor abundă în caractere mărunte, cum ar fi parvenitul de „bon ton” (Jupân Dumitrache), slujbaşul bugetivor (Pristanda), alegătorii turmentaţi, dezorientaţi şi manipulaţi, alde Lache şi Mache, veşnici tăietori de frunză la câini.

La 100 de ani de la moartea lui Caragiale putem spune că strălucirea operei sale nu a apus.  Dimpotrivă ! Că ne place, sau nu, trebuie să recunoaştem că vremea în care trăim este a naibii de asemănătoare cu epoca în care scria Nenea Iancu:  de strălucire a fariseismului politic, a minciunilor convenţionale.

Avem însă o şansă: în timpuri grele,  de  plin avânt al  falşilor profeţi, care propovăduiesc un  aşa zis „Cod de principii morale de tranziţie”, există o notabilă  alternativă: „Caragiale redivivus !”